În România, editurile mari preferă scriitori occidentali, din rațiuni inclusiv de piață, dar află cu uimire adesea că rușii sunt iubiți în Occident pentru performanțele lor literare și atunci decid că e cazul să ne conformăm și noi. Bun, e bine că măcar ne orientăm. O literatură în care scriu autori ca Iuri Mamleev („Sectanții”, „Ceilalți”), Vladimir Sorokin („Viscolul”, „Gheața”, „Ziua opricinicului”, „Kremlinul de zahăr”, „Inima celor patru”), Sașa Sokolov („Școală pentru proști”), Viktor Pelevin („Mitraliera de lut”, „Generația P”), Viktor Erofeev („Stalin cel bun”, „Frumoasa rusoaică”), Tatiana Tolstaia („Zâtul”), nu poate fi decât una de vârf. Nu mai vorbim despre autori care au scris, fără a fi editaţi, în perioada stalinistă: Boris Pasternak, „Doktor Jivago”, Bulgakov, „Maestrul şi Margareta”, Andrei Platonov, cu inegalabilul „Cevengur”, Iuri Dombrovski, tradus recent la ALL cu două romane („Facultatea lucrurilor de prisos” şi „Maimuţa vine să-şi ia craniul”), Vasili Grossman („Viaţă şi destin”) De Soljeniţîn ce să mai spun?
Toți acești autori sunt traduși și editați în întreaga lume, iar stilul lor personal i-a făcut pe cunoscători să afirme că marea literatură rusă continuă să propună autori comparabili cu clasicii recunoscuți. Mihail Șișkin (n. 1961), asemuit cu Nabokov, dar și cu Joyce, era perfect necunoscut în România până la publicarea unui minunat roman de dragoste, război și moarte, „Scrisorar”, însă notorietatea sa internațională este deja recunoscută prin acordarea unor premii importante. Autorul, tradus în româneşte de Antoaneta Olteanu, cea care traduce şi alţi autori ruşi exponenţiali, trăiește la Zürich şi la Berlin (scrie inclusiv în germană) și a fost premiat pentru cărțile sale cu Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul internațional Haus der Kulturen der Welt (2011), iar în Rusia a primit cel mai important premiu acordat pentru roman, Marea Carte (2006). Apropo, acest premiu al ruşilor e în valoare de 100.000 de dolari. Să nu ne amăgim cu premiile noastre sărmane…
De curând am putut citi în „New Republic”, numărul din 1 iulie, un formidabil articol al lui Şişkin, „De la Puşkin la Putin”, în care încă tânărul autor face o analiză spectrală a societăţii ruseşti, văzută prin legătura simbolică dintre cei doi poli istorici ai conştiinţei acesteia: omul politic şi scriitorul, diarhia, după expresia sa concentrată. Şişkin nu este doar un mare prozator, ci şi o conştiinţă democrată acută. A crezut în schimbarea produsă după 1991, dar a fost repede dezamăgit. El pune sub lupă evoluţia unei societăţi pentru care Dumnezeu gândise, în secolul al XIX-lea, un binom de existenţă/putere unicat în Europa şi în lume: regele-împărat și nebunul-întru-Dumnezeu. Tolstoi, ne spune Şişkin, a venit şi a ocupat locul nebunului întru Dumnezeu (Rasputin ar fi unul dintre ei), iar Puşkin, deşi rebel la tinereţe („De ce dracului m-am născut eu în Rusia cu creier și talent!”) a reuşit să-l facă pe Nicolae I să gândească astfel: „Noul țar l-a convocat pe poetul exilat la Kremlin cu ocazia încoronării sale, și l-a întrebat: de partea cui ar fi trecut în acea zi de decembrie? Pușkin a răspuns sincer că ar fi fost cu prietenii săi (e vorba de complotul Decembriştilor împotriva ţarului Nicolae I, din decembrie 1825, n.m. N.C.). Acesta fusese momentul de adevăr pentru literatura rusă. Țarul l-ar fi putut distruge pe poet cu simpla mișcare a condeiului. Dar Nicolae a simțit că puterea țaristă nu ar putea exista în Rusia fără binecuvântarea celeilalte puteri supreme. Înțeleptul Nicolae a fost forțat să facă un compromis și s-a autoproclamat Primul Cititor al Primului Poet. Acea discuţie dintre țar și poet la Kremlin a fost începutul diarhiei în cultura și conștiința rusă. Tânărul Pușkin, autor al „Pumnalului”, a încetat să existe. El a fost înlocuit de un Pușkin matur, poetul național al Rusiei. Cel dinainte ridica în slăvi violența ca fiind calea către libertate. Cel de apoi știa că violența nu duce nicăieri.”
Violenţa a însoţit constant istoria Rusiei, o violenţă îndreptată în afara graniţelor, dar şi una internă, apocaliptică, dezvăluită de cărţile marilor scriitori care au pătimit în Gulag: Şalamov, Soljeniţîn, Dombrovski. S-a întâmplat că mari poeţi sau scriitori au fost confiscaţi (în legendă sau în viaţă) de putere şi astfel au devenit simple orhidee la butoniera fracului conducătorilor. Opusul lui Puşkin, poetul naţional adică, a fost considerat Iosif Brodski, poetul încarcerat pentru că nu era… în „câmpul muncii”. Cuvintele spuse de el la proces sunt memorabile şi azi. Atunci când judecătoarea îl întreabă unde lucrează, poetul răspunde cinstit – şi de aici un dialog halucinant, demn de o pagină suprarealistă:
Judecătoarea (numele ei e Savelieva): Răspundeţi, de ce nu lucraţi?
Iosif Brodski: Am lucrat. Scriam versuri.
Judecătoarea: Asta nu ne interesează. Ne interesează la ce instituţie aţi lucrat?
Brodski: Am avut contracte cu editurile.
Judecătoarea: În general, care e specialitatea dumneavoastră?
Brodski: Sunt poet. Poet-traducător.
Judecătoarea: Şi cine v-a recunoscut ca poet? Cine v-a înscris la poeţi?
Brodski (fără aroganţă): Nimeni. Dar cine m-a înscris la specia umană?
Judecătoarea: Aţi învăţat pentru asta?
Brodski: Pentru ce?
Judecătoarea: Să fiţi poet. N-aţi încercat să terminaţi o facultate, unde sunt pregătiţi… unde se învaţă asta…
Brodski: Nu m-am gândit că asta ţi-o poate da facultatea.
Judecătoarea: Dar atunci, cine?
Brodski: M-am gândit că asta vine (descumpănit) de la Dumnezeu.
Judecătoarea: Aveţi vreo pretenţie la completul de judecată?
Brodski: Aş fi vrut să ştiu de ce am fost arestat?
Judecătoarea: Asta e întrebare, nu pretenţie.
Interogatoriul i-a fost luat poetului la Judecătoria raionului Dzerjinski din Leningrad, în 1964. Şi fiindcă poetul nu poate sta prea aproape de putere fără să fie atins de tupeul ei, iată ce gândea Brodski: „Dacă îți era dat să fii născut într-un imperiu, este mai bine să trăiești într-o provincie îndepărtată, lângă mare.”
Şişkin nu se opreşte aici cu analiza şi ajunge în vremurile noastre: face Putin, actualul şef al Rusiei, ce trebuie pentru democratizarea Rusiei? Vezi să nu! El scrie cu amărăciune: «În 1991, am fost capabili de a ne elibera de conducerea comunistă, dar am fost incapabili de a ne elibera de noi înșine. Fuseserăm naivi. Totul păruse simplu și clar: țara noastră fusese deturnată de o bandă de comuniști, și dacă reușeam să alungăm partidul, granițele s-ar fi deschis și ne-am fi întors la familia globală de națiuni care trăiau după legile democrației, ale libertății și respectului pentru dreptul individual. Erau precum cuvintele unui basm despre un viitor de neatins: „parlament”, „republică”, „constituție”, „alegeri.” Dar aceste timpuri mitice când Nicolae I era Primul Cititor al lui Pușkin, iar Stalin citea personal cărțile câștigătorilor Premiului Stalin, sunt demult apuse. Poetul nu se poate alinia cu acest uzurpator al tronului, în special pentru că acest despot nu citește. Este imposibil să ți-l imaginezi pe Putin, micul colonel KGB gri, cu o carte în mâini.»
„Scrisorar” („Psimovnik”, în rusă) este romanul epistolar care unifică suflete, lumi îndepărtate și care învinge moartea prin dragostea eternă a două suflete îngemănate. Sașa și Volodia sunt despărțiți de război, își trimit scrisori, iar până la un punct romanul poate fi descris ca unul al fericirii depline: s-au iubit cu pasiune, au fost un scurt timp împreună, periuțele lor de dinți s-au atins în același pahar („lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire”, spune Sașa). Cei doi se iubesc și se ocrotesc cu gingășia ființelor pure, iar autorul, fără să înfrumusețeze inutil idila lor, descrie cu finețe psihologică stările și pragurile magice prin care trec îndrăgostiții. Tehnica narativă este excelentă, scrisorile nu sunt neapărat replici una alteia, ci completări fericite, prin intuiție și trăire ardentă, iar naturalețea cu care personajele își comunică și povestesc viețile are darul de a apropia cititorul de diversele paliere ale poveștii. Voldea trebuie să plece la război (Răscoala Boxerilor, din China anului 1900) și îi scrie iubitei rămasă acasă povestindu-i odiseea înaintării lor pe un front straniu. Carnagii, orașe distruse, ținuturi neospitaliere, destine umane frânte, cu spectrul amenințării cotidiene a morții, epistolarul lui Volodea este o mostră de stoicism inclusiv filozofic, romanul în roman al maturizării unui bărbat care își rememorează pentru iubită copilăria și adolescența, salvând de la uitare o viață și un destin. În copilărie ascunde sub o tufă o cutie de biscuiți în care pune amintiri despre cei dragi crezând astfel că-i face nemuritori! Îi plac luptele cu armate de nasturi, fără să știe că mai târziu va participa la una adevărată. Și nasturii mor, nu-i așa? Ea, angajată la un spital, continuă să îl aștepte și își descrie la rându-i copilăria și adolescența, cu plusurile și eșecurile inerente, relația contorsionată cu o mamă posesivă, plăcerea jocului cu tatăl (acesta se va despărți de mamă), primele iubiri până la întâlnirea cu Volodea. De altfel, ambii îndrăgostiți povestesc eșecul în dragoste al părinților lor tocmai pentru ca iubirea lor să poată trece peste falia de timp, spațiu și fatalitate ce-i desparte. Și îi va despărți pentru totdeauna, pentru că Volodea va muri în măcelul asiatic, iar Sașa va trăi întreaga viață, deși va avea câteva legături pasagere, cu amintirea perenă a unei mari iubiri. Sentimentul de mare roman este potențat nu doar de tehnica strălucită și de finețea psihologică investite de autor într-o poveste de dragoste și de moarte, dar și de faptul, excelent realizat, ca „găselniță” auctorială, că Volodea continuă să trimită scrisorile sale și după ce… moare. Cuvântul se întrupează tocmai din această mare pasiune confesivă. Cei doi se ating astfel, prin intermediul cuvintelor, și în lumile diferite în care se află, realizând astfel perfecta uniune: „ca și trupurile, sufletele se pot atinge și nu există nici un fel de spațiu între ele. Iar oamenii ajung ceea ce au fost mereu: trup și lumină.”
Fraza esențială care conține în miezul său întreg romanul poate fi aceasta, una simplă pe care o poate scrie oricare dintre noi, dar pe care nu știu câți o pot trăi cu adevărat: „Dacă ți s-a dăruit, trebuie să dăruiești și tu, pentru a rămâne ceva.”
Eu cred că Putin ar trebui să citească această carte a lui Sişkin. S-ar putea să-i placă. Mai ales „fazele” cu război…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Precis e asa?„
Scrisorar” („Psimovnik”, în rusă)
Asa a fost tradus titlul rusesc (Pismovnik). Antoaneta Olteanu este o traducatoare foarte competenta din literatura rsua, experta in cultura si civilizatia ruseasca, autoare, intre altele, a unei excelente carti despre Rusia imperiala si cultura ei din sec.al XIX.lea (Ed. ALL)
Uneori am impresia ca traiesc intr-o lume paralela.Nu contesc calitatea traducatorului ci exact a celui ce confunda :Scrisorar” -Psimovnik” cu Pismovnik., indiferent daca e autorul articolului sau ,,tiparitorul”.
nu pierdem nimic daca luam o pauza de vreo 200 de ani de la cultura rusa. este atâta muzica si literatura buna pe lumea asta incât nu le-ar duce nimeni lipsa rusilor. doar sa fim atenti si la alte natii.
Cam asta e și cu judecătoarea lui Iosif Brodski… Poezia se poate lipsi chiar și de poeți dacă avem ‘oameni ai muncii’. Literatura se poate lipsi de scriitori și critici literari dacă avem comentatori sportivi. Ceea ce este cert, însă, literatura lumii nu ar pierde nimic dacă s-ar „împuțina” prin dispariția (sub)”culturii” americane.
@calin:
1. nu am spus nicaieri ca ar fi mai bine sa se ocupe strungarii de cultura
2. non-rus nu este egal american. exista in jur de 200 de tari pe lumea asta
Am luat o, cum spuneti dumneavostra, „pauză” vreo 20 de ani, dar nu confundati cultura rusa cu cea sovietica. Cand cititi Dostoievski, Mamleev sau Soljenitin evident ca puteti sa va uitati si la rafturile frantuzesti sau americane. Nu strica defel o Uniune Culturala Universala, e ca salata de fructe, puteti sa gustati ce va place.
Tocmai. Eu fac o salata mare si foarte diversa. Nu sunt om de cultura dar sunt consumator de cultura. Cumpar carti ( chiar si din alea din hârtie si fara poze), merg la concerte, cumpar cd-uri, merg la expozitii. Si daca as avea timp as mai vedea macar o parte din sutele de filme pe care mi le-am notat in lista. Si toate astea provin din cele mai diverse tari, de pe toate continentele ( inca nu am citit nimic din Australia dar sigur va veni si asta).
Pe de alta parte ma ingrozeste cata lume sta cu ochii holbati si saliveaza (mai ales in vestul Europei) la mareata Rusie, inegalabilul St. Petersburg (un palat plin de furaciuni si un pod mobil) si uita complet ca mai exista multe tari pe lumea asta. Stau ca iepurii in mijlocul soselei, cu farul in ochi.
A nu se intelege ca ma refer la dumneavoastra. Desigur ca unii pot gasi si la rusi carti sau alt fel de productii la care sa vibreze. Eu doresc sa punctez doar un dezechilibru hidos. Prea multa Rusie. Sa mai deschidem ochii si spre alte directii.
Ne bucurăm mult că v-a plăcut Scrisorar, este într-adevăr unul dintre romanele ruseşti contemporane care nu trebuie ratate. Mai mult, ne face plăcere să anunţăm că Mihail Şişkin ne va vizita pentru câteva zile, între 2 şi 5 octombrie, pentru a face cunoştinţă cu cititorii din România!
Puteţi urmări ştiri despre vizita autorului în România pe https://www.curteaveche.ro, şi pe pagina noastră de Facebook https://www.facebook.com/CurteaVechePublishing
Salutare, Nicolae! Inca o data iti admir gusturile. Jumatate dintre cartile pe care le evoci aici au aparut la Editura Curtea Veche si nu cred ca ar trebui sa ai vreo reticenta in a o spune da doar nu faci reclama pentru marijuana, ci pentru carti, unul dintre produsele cele mai putin imbietoare in Romania, spre paguba romanilor, de altfel. Mai am, pe langa acest mic repros pe care ti-l fac, o mica observatie. Curtea Veche nu a publicat rusi, cehi, polonezi, turci, sarbi, dupa ce i-a validat Occidentul si pentru ca i-a validat Occidentul, ci pur si simplu fiindca sunt aici oameni fascinati de literatura spatiului ex-sovietic si/sau oriental cu care avem mult mai multe in comun in a doua jumatate a secolului XX decat cu Occidentul. E o modalitate indirecta de a ne cunoaste pe noi insine si traumele prin care am trercut, in conditiile in care de cea directa fugim, preferand literatura de evaziune, venita de aici sau din Occident. Mai este ca au existat si mai exista traducatori straluciti, una este regretata Denisa Fejes, traducatoare a lui Sorokin, care ne-au semnalat direct de la sursa autorii si titlurile acestea. nici serviciul nostru de copy right nu a stat degeaba si tot asa.
Val, comentariul dvs. e de natura sa dea da fiori . El respinge in virtutea antirusismulului si antisovietismului atat de justificat la noi, tocmai vocile cele mai critice si mai lucide, mai rau vazute in Rusia sovietica si postsovietica, altfel spus, confundati boala cu terapia ei….
Stimata doamna Jela,
Sunt magulit ca mi va adresati (vorbesc foarte serios).
Posibil ca aveti dreptate. Dar pe ansamblu nu cred ca pierd ceva daca eu renunt la rusi, ceva care sa nu gasesc la un autor sud-american sau asiatic sau (poate cu un decalaj de cativa ani) la un autor african.
Domnul Coande spune „nu confundati cultura rusa cu cea sovietica”. Dar in articol este contrazis acest indemn, este citat Şişkin: «În 1991, am fost capabili de a ne elibera de conducerea comunistă, dar am fost incapabili de a ne elibera de noi înșine.»
Adica 99% dintre rusi tot sovietici au ramas. Doar stim si noi un alt exemplu, cu esalonul unu, esalonul doi..etc.
Nu cred sa confund boala cu tratamentul. Dar riscul este sa ne infectam (din pacate, deja zeci de milioane de europeni sunt infectati, nu mai au nici o sansa). Rusii nu s-au vindecat de violenta, de barbarie, de cotropiterie. Sunt ca niste leprosi si trebuie sa ne ferim. Eu declar Rusia o leprozerie si ii atentionez pe toti din jurul meu sa se tina departe.
Iar @calin si prietenii „n-are” decat sa lupte contra imperialismului american. Eu am sa merg in weekend la Zilele Africii, la mine in târg.
O mica observatie/precizare la comentariile de mai sus: Scrisorar (in original Pismovnik) a aparut abia in luna februarie a acestui an in limba engleza (deci nu suntem chiar ultimii care l-am tradus…) sub titlul „The Light and the Dark” la editura Quercus. Cartea este disponibila si in librariile din Romania, dar titlul ne-ar putea induce in eroare…
Este adevărat că Rusia nu ne-a avut la inimă niciodată, fie ea ţaristă sau bolşevică, se ştie bine. Şi nu numai pe noi. Avem un exemplu, aş spune, măgulitor prin ceea ce a spus L. N. Tolstoi când a trecut prin România ca ofiţer în timpul războiului ruso-turc. Una i se spusese la plecare şi altceva a văzut el. Spre deosebire de Soljeniţin care a rămas constant în părerea sa despre ţara noastră. Cu toate că este un mare scrritor şi dizident nu este, oricât şi-ar fi dorit-o, dacă şi-a dorit-o vreodată, L.N. Tolstoi… Iar literatură mare a fost creată şi în Uniunea Sovietică, fie că vrem noi, sau nu. Sunt nenumărate exemple. Şi nu numai literatură. Cred că ar trebui să ne reprimăm idiosincraziile în faţa valorilor evidente. În altă ordine a lucrurilor dacă aceste valori nu reuşesc să ni le reprime de la sine înseamnă că noi avem o problemă de receptare. Este adevărat că găsim mari valori în întraga lume, dar mi se pare, cel puţin, ciudată judecata citită mai sus…
Îmi cer scuze că revin, dar bănuiesc că trebuia să spun şi despre ce este vorba în legătură cu Tolstoi L.N. La plecare în campania de la Dunăre superiorul i-a spus să fie atent în România deoarece noi am fi( citez din memorie) un popor de ţigani, hoţi, leneşi, mincinoşi. Eu, în schimb, am găst un popor duios şi trist şi-a notat T. în jurnal. Nu ştiu cât de duioşi şi trişi erau cei din vreme aceea, Caragiale nu se făcuse cunoscut decât într-un cerc restrâns, dar acum cred că suntem un popor trist pentru că râdem cu prea multă uşurinţă. Am răsfoit, doar, Scrisorar într-o librărie. Am fost singur multă vreme în acea librărie( să fie o întâmplare) aşa că am citit îndeajuns de mult cât să-mi pară rău că nu am putut să o cumpăr.