joi, martie 28, 2024

Mirosul șobolanilor. Așteptând o altă omenire

Sunt câțiva autori cu care îmi place să stau de vorbă seara înainte de a adormi. Sunt cei care, cred, au spus lucruri decisive despre noi, oamenii. Cum se face că ele au trecut nebăgate în seamă? Asta e o mare pierdere, îmi spun, de vreme ce lucrul cel mai minunat este să te-ntâlnești cu cei care te-ajută să te cunoști.

Unul dintre aceștia e Konrad Lorenz. S-a născut la Viena. În 1973 (avea 70 de ani) a luat premiul Nobel pentru medicină / fiziologie. Konrad Lorenz a pornit de la un raționament genial: dacă omul este (deocamdată, cel puțin) ultimul produs al biosferei, adică „ultimul animal”, dacă parte din comportamentul lui își are rădăcina în ceea ce Lorenz a numit „parlamentul instinctelor”, am putea întreprinde cu folos studiul comparativ al speciilor animale,  pentru a înțelege mai bine ce și cât anume din alcătuirea ființei noastre vine de la viețuitoarele care ne-au precedat pe calea evoluției. Și, privindu-ne în oglinda lor, poate n-ar fi rău să aflăm, de pildă, cât de multe avem în comun cu șobolanii. Lorenz a fost în special preocupat de studiul comparat al violenței intraspecifice: cum arată agresivitatea, de la pești până la oameni, între membrii aceleiași specii?[1] Deci nu cât de agresive sunt, de pildă, hienele cu antilopele, ci hienele între ele.

Ca să nu lungesc vorba, voi spune că Lorenz a găsit două specii animale cu comportamente agresive intraspecifice diametral opuse, care la om sunt îngemănate într-o formulă paradoxală și teribilă.

Șobolanii

Majoritatea animalelor  își delimitează habitate  și trăiesc pe grupe, turme, cârduri, haite etc. Multe sunt „tribale”, adică se grupează, pornind de la cupluri și familii (creșterea puilor), pe diferite subunități înăuntrul speciei. Intrarea unui individ străin de grup înăuntrul grupului pune, la aceste specii, de fiecare dată probleme. Agresiunea intraspecifică e legată mai cu seamă de gradele de respingere ale nou venitului (ale străinului) în grupul deja constituit.

Ei bine, dintre toate speciile care se constituie în grupuri, gradul maxim de agresivitate intraspecifică este atins la șobolani. Într-o famile de șobolani, indiferent cât de mică sau de mare este ea, nu intră, pentru nimic în lume, un șobolan rătăcit din altă familie. Dacă nefericitul se rătăcește și ajunge printre membrii altui trib, de îndată ce este identificat – după miros – de unul „de-ai casei” ca fiind un intrus, este ucis în scurtă vreme cu o teribilă ferocitate. Doi șobolani uniți în cuplu, instalați într-un perimetru bine delimitat, vor extermina într-un mic interval de timp câteva zeci de „confrați” disparați, introduși de experimentator în perimetru. Nou veniții se vor lăsa uciși, unul câte unul, de cei doi uniți în cuplu. Odată treaba încheiată, teritoriul „eliberat” va fi populat în scurtă vreme de urmașii cuplului supraviețuitor și criminal. Ei vor începe o splendidă viață afectivă de grup, în care coeziunea e dată de recunoașterea automată a membrilor în virtutea „mirosului comun al tribului”. De aceea, un șobolan scos din trib câteva zile și readus apoi în trib, va fi sfârtecat cu aceeași ferocitate de rudele lui ca orice „străin”, de vreme ce între timp și-a pierdut mirosul tribal specific. În nici o specie animală, execuția celui străin de trib nu are loc într-un chip atât de înspăimântător. Membrii comandoului care trec la lichidarea intrusului au blana zbârlită și ochii ieșiți din orbite, în timp ce „condamnatul”, dacă nu are șansa să sucombe prin șocul produs de spaimă, este mușcat în mod sistematic și omorât, fără să se apere, de cei care au preluat execuția lui. Lorenz a numit „sentimentul” ireductibil care desparte triburile de șobolani între ele ura partinică.

Gâștele sălbatice

Important de reținut în cazul șobolanilor este că relațiile dintre membrii grupului sunt perfect impersonale. Mirosul care-i ține pe aceștia laolaltă nu este unul personalizat, ci este mirosul tribului. Nu există mirosul diferențiat al partenerului de cuplu sau al puilor, ci cel uniform al componenților tribului. Șobolanii sunt tandri doar scăldați în baia comună a unui miros, și feroce în prezența unui miros care nu mai e „al lor” ca grup. Un miros care să bată dincolo de granițele tribului, către „seamăn” și către șobolănimea ca șobolănime, nu există. Nu există „universaliatatea șobolanului” și dacă n-am fi noi, oamenii, ca observatori, șobolanul nu s-ar putea ridica la „conceptul” propriei specii. Șobolanii există doar ca insule de miros tribal.

Exact în partea opusă se situează gâsca sălbatică. Konrad Lorenz a adorat această pasăre introdusă în literatură de Selma Lagerlöf și e faimoasă fotografia lui scăldându-se, flancat afectiv de trei gâște. Nu numai că într-un trib de gâște sălbatice relațiile sunt perfect personalizate, dar între membri unui cuplu se ajunge la „sentimente eterne” de tip „uman”. Se nasc, de pildă, mărețe prietenii între gâscani, cel mai adesea sudate în focul bătăliilor duse împreună, în care, asemeni lui Ahile și Patrocle, cei doi prieteni se hrănesc reciproc din curajul celuilalt. Și despărțirile, la rândul lor, sunt pe măsura crâncenelor prietenii. După o ceartă-două, foștii prieteni ajung să se deteste, își găsesc, în cadrul cârdului, locuri cât mai departe unul de altul, iar când din întâmplare ajung față în față, „jena” lor este fără margini: își caută cu disperare „ceva de făcut”, trăind simultan atragerea și respingerea și neputând să se desprindă unul de celălalt, legați de firul invizibil al relației apuse.

Ce să mai vorbim de cuplurile de îndrăgostiți! Asemeni lui Romeo după ce o întâlnește pe Julieta, gâscanul îndrăgostit intră într-o stare de beatitudine și simte nevoia să facă la tot pasul demonstrații neașteptate de virilitate în preajma iubitei: se-nalță brusc în zbor, deși, fiind vorba de doar câțiva metri care-l despart de cea care-ntrupează iubirea vieții lui, s-ar fi putut apropia mergând. „La frânare și accelerare, gâscanul se comporă exact ca un adolescent teribilist pe motocicletă, iar comportamentul căutând cearta nu diferă nici el prea mult de cel al unui puști plin de ifose”, spune Lorenz.[2]

Gâsca-femelă, la rândul ei, nu intră într-o relație erotică fără o îndrăgostire prealabilă. Altfel spus, nu există decât gâște îndrăgostite. În cazul gâștei, pierderea partenerului este dramatică: îl strigă zi și noapte, revine la nesfârșit în locurile în care se aflau împreună, apoi lansează expediții de căutare, zburând și strigându-și partenerul pierdut, pe distanțe din ce în ce mai mari. Nu puține sunt gâștele care rămân văduve până la sfârșitul vieții. Altele își revin, devin frivole și cochete, își schimbă des partenerii, lăsând în urmă, mai ales printre gâscanii tineri, victimă după victimă. Într-un cuvânt, devin „gâște fatale”. Sunt și cazuri în care o gâscă are neșansa să se îndrăgostească de un gâscan însurat și atunci se întâmplă să meargă umilă în spatele cuplului constituit (și fericit), la o distanță respectuoasă, vreme de câțiva ani la rând! Dacă are noroc, perseverența ei și dovada indefectibilă a acestei iubiri aparent fără speranță pot duce în cele din urmă la un mariage à trois. Să spunem, în sfârșit, că apariția unui membru din alt cârd nu duce la uciderea lui, ci, după o perioadă de testare a „caracterului” nou venitului, la asimilare.

Etologii au numit strigătul exuberant al gâștei sălbatice, care acompaniază fericirea resimțită de doi membri ai cârdului când se întâlnesc și se recunosc în personalitatea lor distinctă, dar în esența lor comună  – „strigăt de triumf”. Acesta, ca expresie a unei fericiri personalizate, este opusul mirosului impersonal, egal distibuit între membrii unei haite de șobolani.

Noi, oamenii: între mirosul șobolanilor și strigătul de triumf al gâștei sălbatice

Privind istoria omenirii, sunt înclinat să cred că, statistic vorbind, în clipa de față suntem mai aproape de mirosul  șobolanilor. În orice direcție am apuca, descoperim tribul din noi, gregaritatea bine circumscrisă căreia îi aparținem fatal, fie că, mânați de idolii noștri, noi suntem cei care devenim vajnici și agresivi, fie că alții ne declară – spre a ne stârpi apoi – „urât mirositori”.

Scurtă vreme după ce am intrat la Facultatea de Filozofie (aveam 18 ani), am aflat că miroseam „a burghez”. Până atunci nu știam că miros „a ceva”. Cel mult a adolescent, a tânăr, a om pur și simplu. Încet-încet am înțeles că toți mirosim, pentru ceilalți, a ceva și că toți ceilalți ne miros a ceva: mirosim a rasă, a clasă, a națiune, a religie, a cartier, a club de fotbal, a colecționari de timbre… Mirosim a catolic sau hughenot, a european sau asiatic, a om liber sau sclav, a creștin sau musulman, a ardelean, oltean sau moldovean, a francez sau persan, a vegetarian, a homosexual, a „de stânga” sau „de dreapta”, a adventist sau ortodox și a câte și mai câte poți mirosi pe lumea asta. Și am mai aflat că, dacă faci parte dintr-un trib cu mirosul mai ascuțit, intoleranța la alt trib și la alt miros e mai mare și, la fel, și potențialul de agresivitate de care dispui.

În cele din urmă, am constatat că până și în baia și în bucătăria unui cuplu proaspăt constituit se-nfruntă clipă de clipă două triburi: tânăra soție, de pildă, vine din tribul care apasă tubul de pastă la mijloc și asta spre exasperarea soțului, care vine din tribul celor care-l apasă de jos în sus. În tribul ei, vasele se lasă în chiuvetă și se spală a doua zi; în al lui, imediat după masă. În tribul ei, salata se prepară cu un vârf de linguriță de zahăr; în al lui, doar cu ulei și oțet. Într-unul din triburi, cartofii pentru prăjit se tăiau pe lung; în celălalt, pe lat. În scurtă vreme, agresivitatea își arată colții. Încep scandalurile. Apoi are loc divorțul. Fiecare revine în tribul său, lingându-și rănile din prima (și, uneori, ultima) căsătorie. (Mai bine singur și apăsând tubul de pastă la mijloc, decât în doi și apăsându-l de jos în sus. În nesocotirea regulilor unui trib, există totuși, nu-i așa?, o limită până la care poți ceda!)

Așa stând lucrurile, e firesc să te întrebi: este oare istoria speciei noastre o istorie a omenirii? Sau mai degrabă una sângeroasă a triburilor multiplicate la nesfârșit, în numele infinitei galerii de mirosuri tribale care ne dau dreptul de a agresa și ucide?

O Creație neîncheiată

Creștinismul ne-a învățat că suntem încununarea Creației, locul în care Dumnezeu, obosit la capătul propriei Sale fapte, s-a odihnit și a admirat. Ce creatură minunată făcuse! Una „după chipul și asemănarea Lui”. Toți eram una în virtutea acestei mimetici superioare! Tocmai în virtutea asemănării cu fața lui Dumnezeu (toți ne recunoaștem în chipul Lui), oamenii devin semeni. Ne ține, strânși pe toți laolaltă, asemănarea cu Cel ce ne-a creat. De aceea crima nu era prevăzută niciunde în planul Creației, de vreme ce a ucide este simultan un act de sinucidere (mă ucid pe mine în seamănul meu) și de ucidere a lui Dumnezeu cu care, în virtutea chipului, mă confund.

Cuvântul „seamăn”, chiar dacă n-a reușit să-și creeze decât prin sincopă corespondentul în lumea reală, exprimă, neîndoielnic, cea mai nobilă năzuință a ființei umane. El atestă, prin raportarea tuturor oamenilor la un model desăvârșit, existența unei specii care se unește și se autocelebrează în jurul „strigătului de triumf al gâștei sălbatice”. „Seamănul”, care stă în centrul religiei iubirii, reprezintă scoaterea individului de sub incidența mirosului tribal. „Frate!”, pare să spună, înainte de a cădea podidit de iubire în brațele celuilalt, orice om atunci când își întâlnește din întâmplare seamănul de la celălalt capăt al lumii.

Și totuși, istoria omenirii n-a început cu o îmbrățișare și nici nu a dat semne că ar ajunge la ea. Dimpotrivă, ea a început cu un act extrem de violență intraspecifică, și n-a făcut decât să  diversifice crima la nesfârșit. Un agricultor (Cain) ucide un păstor  (Abel). Din acest moment, „tonul” speciei umane este dat nu de sunetul unitar și armonic al unui concept universal (omenirea), ci de cel disonant al unor fragmente partinice croite pe dispută și întreucidere (tribalitatea). „Umanitatea omului”, instituită mai întâi religios (prin monoteistm), și apoi în mod laic (prin construcția democrației ca sistem de coabitare între egali), a rămas, față de istoria reală a speciei umane, un simplu construct cu reușite sporadice și parțiale. Atât creștinismul, care a vorbit explicit de unitatea speciei umane și de universalitatea sufletului ce poate fi mântuit, cât și democrația, ca unice formule de sudură între toți indivizii, n-au reușit să organizeze planetar „umanitatea omului”. Ceea ce era menit să împingă umanitatea pe altă orbită a ei, către o specie capabilă să-și blocheze sau reorienteze agresiunea naturală, a fost absorbit la nivelul tribal al antropoidului actual. Religiile monoteiste ale „seamănului” au sfârșit prin a deveni religii tribale cu un formidabil potențial agresiv, iar democrația s-a dovedit a fi, în atâtea locuri ale planetei, o grefă nereușită. În actuala ei fază de existență, specia umană nu a atins stadiul seamănului, iar Noul Testament nu a putut fi asimilat în viața de zi cu zi ca echivalent moral al „strigătului de triumf”. Faptul că prin glasul teologilor, al filozofilor și ai marilor constructori politici ai lumii omul a încercat în permanență să-și exhibe umanitatea (împotriva disjuncțiilor tribale) și calitatea de „seamăn” (împotriva celei de agent al „urii partinice”) nu înseamnă că în istoria reală noi am depășit „mirosul șobolanilor”. Atâta vreme cât clanul lui Cain va da regula la nivel intraspecific, atâta vreme cât morala polițelor de plătit va funcționa de-a lungul secolelor, atâta vreme cât un popor își va propune să-l treacă pe altul „prin foc și sabie” sau „să-l arunce în mare”, atâta vreme cât în numele „religiei iubirii” tortura va depăși suferințele la care a fost supus Isus, atâta vreme cât călugării de la mănăstirea athonită Vatopedu îmi vor spune că protestanții și catolicii „sunt diavolul”, atâta vreme cât cruciații, odată Ierusalimul cucerit (1099), au traversat cetatea prin sângele celor o sută de mii de locuitori măcelăriți (musulmani, evrei și creștini) [3], iar după zece secole islamiștii se gândesc să răspundă cu bombe detonate în piețe, în stații de metrou și în bistrouri, atâta vreme cât un ofițer din poliția lui Mao îi va mânca unui deținut politic creierul la masa de prânz – pe scurt, atâta vreme cât creativitatea umană își va da măsura genialității în rafinamentul torturii și exaltarea cruzimii, noi nu vom fi „omenirea”, ci o specie de tranzit în drum către adevărata umanitate, luptându-se din greu cu „șobolanul din noi”.

Același Lorenz, cu care vă spuneam că-mi place uneori să-mi închei ziua, a formulat acest lucru cu onestitatea, precizia și lipsa de încrâncenare a omului de știință. Corect e să spunem că astăzi „societatea umană ar fi foarte asemănătoare cu cea a șobolanilor, care și ei sunt pașnici înăuntrul tribului închis, transformându-se însă în adevărați diavoli în lupta împotriva oricărui coleg de specie care nu face parte din propriul partid”. [4] Suntem, desigur, spune Lorenz „ultimul răcnet” al evoluției ființelor vii pe pământ, dar nu și „ultimul lor cuvânt”.

A declara omul de astăzi drept „apogeul de nedepășit al creației este pentru cercetătorul naturii cea mai trufașă și periculoasă dintre toate dogmele nefondate. Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aș îndoi de Dumnezeu. […] Departe de a vedea în om imaginea de neîntrecut și definitivă a lui Dumnezeu, afirm cu mai multă modestie și, cred, cu mai multă venerație față de Creație și de posibilitățile ei nelimitate: veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman – suntem noi!”[5]

Copiii care, pe băncile școlii, iau prima oară contact cu „istoria omenirii”, intră în viață convinși că războaiele și revoluțiile, cu atrocitățile lor nemaipomenite, fac parte din firescul însuși al istoriei umanității omului. Noi toți ieșim din școală cu convingerea că marii cuceritori ai lumii, de la Alexandru cel Mare la Gingis Han și Napoleon,  sunt eroi aureolați de faptele lor de vitejie și de măreția geniului lor militar. Ne uităm la istoria cruzimilor noastre ca la un film de aventuri. Nici un profesor nu ne-a spus vreodată că istoria pe care ne-o predă e cu precădere povestea unui lanț de crime sistematizate ca „fapte istorice” și că cele mai multe dintre geniile războinice ale omenirii ar fi astăzi judecate pentru crime contra umanității, și nicidecum admirate și venerate pentru ușurința cu care și-au ucis semenii de dragul gloriei proprii.

Oamenii au avut oricând la îndemână pretexte tribale și zei care să le justifice hăcuirea unor confrați al căror unic păcat era că se născuseră în alt trib. Deocamdată, la capătul câtorva zeci de mii de ani de când avem date despre crâncena noastră aventură pământeană, în duelul dintre supra-gâsca umanoidă și mega-șobolanul sângeros care s-au pitit în genomul nostru, câștig de cauză pare să fi avut ultimul: până în prezent, istoria verigii care suntem noi, oamenii, a fost mai cu seamă istoria marilor ațâțători de uri partinice. Cu părul zbârlit (cât a mai rămas din el pe această treaptă a evoluției), cu ochii ieșiți din orbite și cu o bâtă (sau o bombă) în mână pornim periodic să-i găsim pe „frații noștri” care par să se fi născut numai ca să ne potolească nouă setea de linșaj.

Pentru a pregăti venirea unui urmaș mai bun decât el, omul ar trebui deocamdată să se smerească gândindu-se la zestrea sa biologică pe care n-o poate nici stăpâni, nici gospodări.

____________________________

[1] Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, trad. din germană de Ioana Constantin, București, Humanitas, 2005

[2] Konrad Lorenz, op. cit., p. 232

[3] Anonim, Gesta Francorum (1100):  „Măcelul a fost atât de mare, încât oamenii noștri înaintau prin sânge până la glezne„.  Iar Ambroise, cronicarul normand al celei de a treia cruciade (secolul  XII), omagiatorul faptelor lui Richard Inimă de Leu, relatează în L᾽Estoire de la guerre sainte felul în care Richard a pus să fie uciși 2700 de prizonieri de război musulmani, laolaltă cu femei și copii: Şi au fost cu toţii înjunghiaţi sau decapitaţi, unul câte unul. Binecuvântat fie Domnul pentru asta!”. Vezi și Matthew White, The Great Big Book of Horrible Things,The Definitive Chronicle of History’s 100 Worst Atrocities, W.W. Norton & Company, 2011, capitolul privitor la Cruciade. (Traducerea română de Ligia Ilin, în curs de apariție în octombrie a.c. la editura Humanitas.)

[4] Konrad Lorenz, op. cit., p. 269

[5] Ibid., p. 260

Distribuie acest articol

94 COMENTARII

    • da, il regasesc, aici, pe intiiul Liiceanu si ma bucura ca, la peste 70 de ani, inca il preocupa, il absoarbe, il „farmeca” ireconciliabila noastra conditie, la un nivel aproape paradisiac.
      s-ar putea, ma gindesc, sa avem parte, la senectute, de un Liiceanu muult mai binevoitor, mai afabil, mai simpatic, mai aproape de noi.
      poate „episodul” Hertha Muller l-a eliberat, finalmente, l-a „bine-dispus”, in loc sa-l incrinceneze.
      mereu am avut nevoie de Liiceanu, mereu l-am citit cu interes (si pt. ca-i serios !), chiar daca, omeneste, nu mi-a fost simpatic niciodata, dar nu mi-am imaginat, pina la acest articol, ca s-ar putea, finalmente, sa ma intereseze (si sa-mi spuna) mai mult decit Andrei Plesu.
      Iata o ipoteza pe care, astazi abia, o iau in seama.
      chiar daca inversunarea unui om inteligent precum Caius Dobrescu, in 2010, imi pare si acum absurda, as putea sa-i gasesc o „explicatie” in dorinta de a securiza aparteneta sa la un grup, existent sau banuit/asteptat/prezis.
      cred ca despartirea de Liiceanu se poate produce, deocamdata, cu foarte multa pierdere. apropierea de Liiceanu mi se pare mult mai rodnica.
      cred ca articolul de astazi ar fi fost semnat si de Constantin Noica, fara rezerve.

      • asa e, frumos sincer si cu curaj spus. nu s neaparat deacord cu partea cu Noica, Liiceanu e culmea, mai scrupulos in limbaj, Noica e mai apropiat de un ton neutru fiind mai degraba un rafinat al intelectului decat de un mare rafinament al limbajului. La Noica limbajul e doar o consecinta, La Liiceanu face parte din aparatul ideii. Excentricitatile cele mai savuroase sant cele care le contin in mod firesc pe amandoua. Gen „luati un cerc, mangaiati l si va deveni vicios” un calambur a la nae ionescu, minte de cristal si voluptati lingvistice deopotriva.

    • Buna z\iua – nu, nu stiti, doar credeti ca stiti si daca va ganditi la K Lorenz va inselati – in cazul in care nu santeti de specialitate. Liiceanu e cel care v a facut inteligibila intr un fel savuros si inteligibil activitatea academica a unui cercetator care daca e pusa pe hartie nu sant decat niste observatii care arareori fac sens pentru un om care nu detine un cod. Multumiri lui Liiceanu, nu ka omor dupa el dar nu ma asteptam sa faca aceasta fisura in lumea la urma urmei destul de ermetioca a unui savant atat de pretios cum a fost Konrad Lorenz.

  1. Foarte miscator si mai ales ,,muscator” este textul. De obicei avem o foarte buna parere despre noi, ca grup, colectiv, uitand ca mai avem de facut multe eforturi pentru a ajunge la stadiul de umanitate potrivit timpului nostru.
    Acest text ar trebui citit in plenul parlamentului, cu ministrul educatiei de fata si mai ales cu primul ministru-care sa se intrebe de ce n-au introdus printre cele 90 amendamente la legea educatiei si o viziune actualizata despre rostul scolii romanesti in lumea contemporana.
    Felicitari pentru text si mi-ar placea sa-l vad integrat intr-o viitoare carte.

  2. lacomi de bani, glorie, putere si avizi de lumina, dreptate, adevar. sobolani si oameni, oameni si oameni. adn-ul oricarei creaturi contine gena inmultirii si supravietuirii. solidaritate de haita. pentru a ucide mai eficient si a si procura hrana. inainte de o clasificare in specii si subspecii, ar trebui sa vorbim de binele moral si constiinta. ele fac diferenta.

  3. Pentru indreptatea societatii in directia „sus” sau „inainte” sau „bună” ar trebui ca acest text sa devina „Biblia cea mica”. Si ar trebui interzise orice fel de „interpretari” si „comentarii”.

  4. Putin dezamagit: plecand de la consideratii evolutioniste, articolul ajunge la observatii moralist maniheiste. Pai ori suntem oameni de stiinta, ori moralisti…

    Stim de mult ca atat Hobbes (cu al lui toti impotriva tuturor, „homo homini lupus”) cat si Rousseau (cu al lui salbatic nobil, „bon sauvage”), ca majoritatea celor ce pot fi numiti „armchair philosophers”) s-au inselat. (si totusi, cata dreptate are inca Hobbes in privinta motivelor violentei!). Omul a evoluat pe aceeasi cale cu sobolanul, intr-un amestec de empatie intra-tribala si de ura extra-tribala. Obsevarea triburilor primitive a demostrat-o de mult; strainii sunt considerati suboameni si, atunci cand nu sunt riscuri in proces, exterminati.

    Umanismul este o evolutie foarte recenta in istoria speciei noastre. Si totusi, ce spectacol! Ce evolutie rapida! Violenta a scazut dramatic si, in ciuda a ceea ce ne fac sa credem ziarele si moralistii, continua sa scada. In ciuda celor doua razboaie mondiale, secolul 20 a dus la mult lai putine crime (raportat la populatie) decat secolul 19, care la randul sau a vazut mai putina violenta decat secolul 18 etc…

    Lonrenz nu este nici primul nici ultimul dintre evolutionisti. Despre violenta, o singura lucrare pare sa fie cuvantul ultim (de pana acum) al stiintei: Steven Pinker, The Better Angels of our Nature. A epuizat subiectul si a inchis usa dupa el.

    • daca il citeai pe lorenz in loc de diversi ”umanisti”, ai fi vazut ca si cimpanzeii procedeaza la fel ca sobolanii, agresiunea lor intraspecifica fiind la fel de mare, iar in cetele de cimpanzei comportamentul aspirantilor la conducere este identic cu cel uman. In acest sens iti recomand lui lucrarile marelui primatolog Frans de Waal.. Ca genomul cimpanzeilor e identic cu al omului in proportie de 94 – 98%, probabil nu-ti spune mare lucru, este? Mie imi spune ca omul se comporta cam la fel, iar istoria umana e doar o confirmare a acestei asertiuni. Iar asta e o axioma atita timp cit biologia ca stiinta ne arata ce este omul, adica o primata ceva mai evoluata.

      • Omul de azi „se comportă cam la fel”, mai ales în Europa și America de Nord, doar dacă ai auzit de oameni măcelăriți la coborârea din avion într-o țară străină. Dacă nu, înseamnă că dl.Liiceanu (sau poate Konrad Lorenz) se joacă cu mintea cititorilor săi.

        Pe vremea profetului Mahomed cam așa era, măcelăreau câte un trib întreg doar pentru că era alt trib. Pe vremea Imperiului Roman sau pe vremea lui Stalin la fel se întâmpla, dar acelea erau regimuri demente chiar și pentru vremurile respective, conduse de psihopați despre care abia astăzi știm că sunt psihopați, nu persoane normale.

        Astăzi, nici măcar Coreea de Nord nu se mai comportă. Adică în cadrul speciei umane mutația s-a produs deja, americanii au schimbat ”modelul șobolanului” după WWII. Nu i-au exterminat nici pe nemți, nici pe japonezi, ci i-au ghidat în altă direcție decât militarismul de până atunci.

      • Daca citeai ce-am scris in loc sa sari sa-mi dai lectii ai fi inteles ca Pinker este orice in afara de umanist (mai exact sociolog cu vederi evolutioniste si complet nemoralist). Lorenz – l-am citit, iar de Waal este printre autorii mei preferati (ca si alti primatologi gen Goodall, Fossey sau Mittermeier, Diamond – ok, asta ultimul este ornitolog la baza…).

        Procentajul exact de asemanare intre genomul uman si al cimpanzeilor este 96. E drept, din diferenta 2.7 la suta sunt dubloni, deci poti sa-i calculezi sau nu…

      • De ani de zile incerc sa gasesc sursa stiintifica a acestei enormitati conform careia genomul cimpanzeilor este identic cu al omului in proportie de 94 %. Nu exista o astfel de sursa, nu exista (inca) o modalitate rezonabila de a face comparatia, iar propovaduitorii acestei legende urbane, care contrazice brutal bunul simt si perceptia empirica , vazand ca nu au fost sanctionati pentru calomnie, pluseaza si uite au ajuns la 98%.

        Altceva doream insa sa spun. O fi sangeroasa lupta dintre sobolani , sau dintre cimpanzei, dar parca tot mai pastreaza un fel de eroism al confruntarii. Nu s-au vazut insa nici sobolani si nici cimpanzei care sa practice slugarnicia – semn ca acesta slabiciune a caracterului salasuieste uin restul de 2-6 % procente pur umane.

        • @ MIHAI 2 : mai citeste…
          http://en.wikipedia.org/wiki/Human_evolutionary_genetics
          http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1235277/
          http://www.sciencedaily.com/releases/2012/06/120613133144.htm
          @ Bec : ” biologia ca stiinta ne arata ce este omul, adica o primata ceva mai evoluata.”, correct !, iar primatele sunt niste rodents mai evaluate . Asta se stie de la Darwin incoace.

          Cat despre comparatia dintre gaste si sobolani, nimic de zis, D-nul Liiceanu scrie intr-un mod teribil de placut despre relatiile umane, agresivitate, dragoste si modele de societate. Adevarul pur biologic si mai nou genetic ne arat ca nu este nici un mister. BTW, pe vremea cand Lorenz a facut cercetarile despre comportamentul agresiv la sobolani, studiile comportamentale erau in fasa. Astazi orice neurobiologist o sa-ti explice de ce si cum se comporta sobolanii asa ( si nu numai sobolanii, (voi nu ati vazut bataie intre doi ♂ soareci !).
          Gastele nu se manifesta asa pentru ca nu au miros, printre altele ! Oricine stie ( stia) cum sta treaba cu simtul mirosului in clasa Aves ( pasari in general).

        • Stimate d-le Mihai 2, problema cu genomul uman si cel al cimpanzeilor e cam asa: diferenta majora intre om si cimpanzeu e cromozomul 2, care provine partial din alti doi cromozomi , numiti 2A si 2B, cromozomi prezenti la maimutele mari. De-asta omul are doar 23 de perechi de cromozomi iar primatele 24.
          Acuma, care e legatura omului cu sobolanul: pai asta e chestia: parti din cromozomul uman 2 se regasesc in genomul pisicii si al…. ati ghicit, sobolanului. (interesant, mai ales ca ultimul stramos comun al omului si al sobolanului a trait acum circa 85 de milione de ani).

          Ca idee, diferenta genetica dintre om si cimpanzeu e cam de 10 ori mai mare ca diferenta genetica dintre doi indivizi umani oarecare.

          Asa ca ideea cu sobolanii arata o intuitie perfecta.

          Genomul uman poti sa-l vezi aici: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/mapview/maps.cgi?taxid=9606&chr=2
          Iar un articol pe tema asta e aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Chimpanzee_genome_project

    • As contrazice o prea mare aplecare spre livrescul stiintific. In fond rostul unui eseu este sa starneasca emotii din jocul intelectual, din poezia cuvintelor nu sa fie un corolar complet de informatii.

  5. Un articol foarte bun, multumesc.
    Tema articolului mi-a adus aminte de cartea in care am luat prima oara contact cu genul acesta de idei: Shadows of Forgotten Ancestors, de Carl Sagan si Ann Druyan, compileaza o multime de date din acelasi registru cu cel abordat in articol.
    Nu e posibil sa reproduc din memorie complexitatea cartii insa citind articolul mi-au venit cateva idei in minte.

    Exista cel putin doua tipuri distincte de agresiune: cea din interiorul speciei e destul de „teatrala” si are scopul sa intimideze adversarii directi in competitia pentru perpetuarea speciei, pentru resurse (in cazul suprapopularii) dar poate deveni mortala. Ea e teatrala pentru ca e avantajos sa fie asa fiind foarte periculos pentru specie ca aceasta lupta sa fie mortala, s-ar ajunga la o exterminare a celui dominant care trebuie sa lupte constant cu cei tineri si, chiar daca nu moare (el sau tinerii), riscul de ranire diminueaza sansele unei specii sanatoase.
    Agresivitatea intre specii, pradatorul contra prada care e serioasa si de obicei mortala.

    Comunicarea chimica(mirosul sobolanilo sau alte exemple) imi aduce aminte de discutia referitoare la cat de robotizate sunt fiintele, roboti biologici care in formele mai putin evoluate reactioneaza doar la programul inscris in ADN, pentru supravietuirea speciei.
    Un exemplu de care imi amintesc este evolutia anumitor organe, de exemplu ochii care in forma lor incipienta, acum cateva miliarde de ani au fost niste simple combinatii de molecule care permiteau doar detectia lumina/intuneric si astfel creau un avantaj evolutional pentru „animalele” care traiau in ocean si trebuiau sa se fereasca de razele ultraviolete dar si sa le foloseasca pentru energie, s-au dezvoltat la ceea ce cunoastem azi si apoi pana la dezvoltarea creierului pentru a permite o adaptabilitate mai rapida decat mutatiile ADN care sunt foarte incete. Cartea aduce o perspectiva foarte interesanta asupra sexului si necesitatii lui, aici ma refer la partea de evolutie: el permite o adaptabilitatea mai mare datorita combinarii de 2 ADN sansele de mutatii de succes fiind mai mari si mai rapide decat in cazul multiplicarii/copierii cu sanse aleatorii de mutatie la cateva miliarde de copii (majoritatea mutatiilor fiind de nesucces). Pretul platit pentru sex: lipsa imortalitatii, specia continua nu individul (ca si copie). E o perspectiva interesanta, nicidecum o explicatie pentru sex.

    Una peste alta, fiinta umana este o forma a universului de a se cunoste pe sine, e totodata un fel de robot mult mult mai complex decat ne putem imagina noi vreodata, complexitate aparuta datorita necesitatii de a supravietui unui anumit tip de mediu.
    Tot in registrul uman, toate creatiile noastre (familia, societatea, religia, etc) sunt doar straturi peste aceste mecanisme primordiale pe care e important sa le intelegem pentru a putea construi pe baza solida.

  6. Domnule Liiceanu multumesc foarte mult!

    Ma ajutati sa incep ziua frumos si ma obligati sa incerc sa gindesc.
    Mi-as permite sa observ ca atunci cind ati intrat la Facultate probabil se simtea stofa de intelectual, educatia de acasa si de aceea le miroseati a burghez, in continuare mirositi a intelectual si multe triburi (sa luam unul al intimplare IMGB) prezinta o alergie puternica la acest soi de trib!

    Frumoasa pledoaria Dumneavoastra la buna intelegere intre oameni! Din nefericire se adreseaza strict celor din tribul Dumneavoastra. Celelalte triburi o vor identifica drept semn de slabiciune. Atita toleranta si bunacrestere invita la cotropirea locului/obiceiurilor/culturii celor ce fac parte din acest soi de trib. Pentru intelectualii de rasa este o dilema daca e permis sau nu sa selectionezi/alegi/categorisesti oamenii dupa capacitatile lor. Celelalte triburi nu au aceasta problema. Mai mult, asa cum ati observat Istoria este aproape numai suma ororilor umane asa cum ne este predata azi. Si corifeii istoriei ar putea obtine usor si titlul de mari macelari. Bun, exista si cei ce doar si-au „aparat nevoile si neamul” impotriva agresiunii altora. Azi nu ne mai aparam. Filozofam. Introducem legi/reguli de multiculturalism, plecam capul si disparem.
    Una dintre cele mai valoroase contributii ale lui Konrad Lorentz este dezvoltarea unei stiinte noi: etologia. Dar, la fel ca si in cazul geneticii din motive „political correctness” nu aplicam asta oamenilor. Si e gresit ca nu o facem – e adevarat ne ferim de asta cu oroare subsecvent WW2 atunci cind unul din corifeii unui trib ce a pornit conflagratia a spus „daca antrenam un soarece in aceleasi conditii cu un pursinge arab nu vom obtine aceeasi performanta”. Asta ne impiedica sa selectionam oameni (odios concept) si acordam oricarui nascut din genul Homo atributul de Sapiens (va rog sa nu intelegeti gresit! departe de mine de a face apologia nazismului!). In schimb ne impinge sa dezvoltam metode noi de antrenament pentru soarece si sa impunem atit de multe reguli pt pursingele arab incit soarecele ramine cu cele mai multe sanse de cistig.

    Pentru a fi cu totii un mare trib e nevoie in primul rind de a face fiecare individ sa isi accepte locul lui in trib. Inainte veme cam asta era rolul povestilor spuse de bunici – da, era posibil uneori prin insusiri deosebite sa iti depasesti starea, de cele mai multe ori iesirea din rind deranjeaza insa.
    Sa stabilim reguli cu adevarat corecte si omenesti si nu negociate intre diverse triburi politice, economice, militare. Asigurarea egalitatii de sanse intre indivizi egali! Si DA, avem sansa si dreptul de a fi diferiti si nu de a fi condamnati la egalitarism impus politicaly correct.
    Inca o data multumesc mult pentru o dimineata minunata!

  7. Si eu m-am gandit la ceva asemanator: cum ar fi daca am putea reseta sistemul de tari, natiuni, traditii?

    Daca ar fi sa plece acum colonizatorii englezi catre America, sa fondeze statul care va deveni SUA, oare ce ar iesi?

    Luam totul de-a gata dar nu ne gandim ca tot ce traim este rezultatul unei istorii plina de evenimente care nu au fost intotdeauna cele mai placute. Suntem prizonierii istoriei noastre.

    Credeti ca analogii nostri extraterestri din alt sistem solar au Hitlerul lor? Credeti ca au avut inchizitia? Daca modul nostru de a fi, cum spune dl Liiceanu, are prea mult din modul de a fi al sobolanului pentru a ne permite sa evoluam rapid, ca specie? Daca analogii nostri zboara deja prin spatiu si noi inca cenzuram internetul?…

    • Pai despre asta este vorba, Marius (asta-i subtextul si la asta indeamna, in fond, finalul textului), care-i asa:

      :“Pentru a pregăti venirea unui urmaș mai bun decât el, omul ar trebui deocamdată să se smerească gândindu-se la zestrea sa biologică pe care n-o poate nici stăpâni, nici gospodări.”

      Eu, smerita (dintotdeauna) in fata limitelor si zestrei mele biologice, instictuale, insa un pic mai optimista decat Gabriel Liiceanu, as adauga:

      Exista un set de-nvataturi (si aici stiu ca Liicenu e de acord), cele cristice, care, in 2000 de ani (sangerosi si cruzi, da) au facut din Occident (civilizatia crestina, da) o lume mai buna (evident, da, priviti atent in jur) decat cea Orientala. Castigurile fiind democratia liberala (nu marxismul, adica etatismul comunism, socialist, progresist, social-democrat, si, la esenta, anti-crestin), capitalismul, si o treapta superioara de respect pentru libertatea si responsabilitatea individuala, atata cata a putut intelege omul pana acum.

      Relativ putin si relativ putini au inteles deocamdata. Si sigur ca sunt putini, caci saltul evolutiv (spiritual evolutiv, nu evolutionist) spre stapanirea instinctelor animalice prin ratiune si etica superioara, intim si solid asumata, e greu. 2000 de ani nu ajung. Insa, personal, am convingerea ca asa se face si asa va continua transcendenta umana.

      De asta am si convingerea ca istoria Occidentului crestin-liberal (clasic) nu s-a incheiat, abia a inceput (ultimele 200 din cele 2000 de ani). Dupa cum am convingerea ca Apocalipsa (razboiul moravurilor, credintelor si civilizatiilor moderne si postmoderne) abia a inceput, e lunga si grea. Dar finalul e bun (asa spune Apocalipsa dupa Ioan) chiar daca noi nu-l vom apuca. Insa, asteptand o lume mai buna (care nu pe principiile lui Hobbes, Rousseau, Robespierre, Marx si epigonii se va ridica) astea-s ideile si principiile care trebuie intelese si urmate.

      Am, prin urmare, convingerea ca asta-i Calea. Calea asimilarii profunde, reale, nu ritualic, dogmatic superficiale a invataturilor si eticii cristice. A Adevarului Esential, pana la urma.

      Va dura, da, pana cand vom renunta la “mirosul de sobolan”, la gregaritate tribala, instinctiva, irationala si criminala. Iar cand spun criminala includ aici si crima spirituala – minciuna, prostie, ignoranta, ura, invidie si toate pacatele umane, speculate masiv de utopii si ideologii criminale.

      Va dura pana cand, in loc, vom scoate din noi adevarata umanitate , “dupa chipul si asemanarea….” Da. Altfel nu se poate. ( a se scuti, vezi comentatori anteiori, cu umanismul agnostic postmodern; sau cu sfarsitul istoriei sau ideologiilor anuntat de fukuyamisti)

      Va dura, probabil, alte mii de ani (cine stie, cu noroc, poate sute).

      Intre timp insa, personal, raman fidela viziunii etice si spirituale crestine (corect studiate, si rational, temeinic asimilate) si celei puse pe picioare in Occidentul anglo-american (200 de ani). Pentru ca am convingerea ca acolo-i transcendenta, Adevarul si Calea. Nu in ateismul militant sau in invataturile utopic-revolutionare gen Marx. Astea-s ideile care trebuie sa continue sa „colonizeze” lumea. Si va fi greu, da, si va dura.

      De asta nu pot nici eu altfel decat sa caut si povestesc aceste adevaruri dupa masura mintii, stiintei si convingerilor mele. De asta nu pot altfel decat sa fiu recunoscatoare celor (vii sau morti, noi sau vechi) care o fac mai bine, mai competent. De asta nu pot decat sa-i caut continuu si sa le fiu recunoscatoare (de exemplu dlui Liiceanu). De asta incerc sa-i apar cum pot eu mai bine. Inclusiv asa, scriind prietenilor si neprietenilor cititori despre ei si ideile lor.

      De asta am scris ieri despre povestitorii de adevar aici http://ihincu.wordpress.com/2014/07/16/despre-povestitori-de-adevaruri/ De unde l-am omis inadins pe dl Liiceanu, pentru ca intentionam (am si facut-o) sa-l introduc in acelasi context (dar in alt text) altfel (unghiul domniei sale fiind unul mai trist)

      De asta am indemnat la mai multa atentie si respect fata povestitorii priceputi de adevar. Pentru ca lumea pe adevar se intemeiaza si pe minciuna se dezintegreaza. Pe minciuni nu se ridica nimic durabil, solid. Iar la adevar se ajunge greu – nu oricine stie, nu oricare poate.

      Asta-i de inteles si de dat mai departe din textul dlui Liiceanu de exemplu. Asta-i adevarata „colonizare”. Cea cu adevar esential si gandire critica, profunda.

  8. Este un text corect până la nuanță. Smerenia, opusă mândriei este, de fapt, transfigurare a bestialității din om. Și cel mai greu le este intelectualilor să se smerească, ei trăind cu iluzia că binemerită ceva prin cunoașterea la care au ajuns. În realitate, cu cât aprofundezi lucrurile, cu atât îți realizezi ignoranța, limitele, devenind apt de smerenie. Și, într-adevăr, în fața agresivității omenești, marcă a tuturor patimilor, trăirile sunt amestecate, permanent reînnoite: perplexitate, dezgust, tristețe, suferință, melancolie, neputință, exasperare, resemnare, renunțare.

  9. Foarte frumos scris si adevarat. Omul este un animal in cel mai propriu sens al cuvantului si are doar o spoiala de „umanitate”. Cu adevarat te sperii cand arunci o privire cat de cat atenta in interiorul tau…

  10. „… este oare istoria speciei noastre o istorie a omenirii? Sau mai degrabă una … a triburilor multiplicate la nesfârșit …?” Kant sau Herder?

    Frumos eseu.

  11. Drepturile omului. Au fost scrise si unanim acceptate. Dreptul la fricire nu a fost consemnat. Probabil in viitor. Constat ca in jurul meu totul este dual. Este bine si rau, frumos si urit, bogat si sarac, destept si prost, agresiv si pasnic si lista poate continua. Filozofic ar fi bine sa fie cum spuneti, ca-n paradis. Lumea ar fi ajuns de mult la valori care abia acum le intrezarim. Omul trebuie sa lupte pentru orice pas al progresului. Pentru orice idee. Cunoasterea a progresat, eliminind pe drum tot cea ce nu a fost util. Si drumul nu a fost ascendent. Cea ce stim sigur este ca sintem intr-un echilibru fragil. Daca vom elimina sobolanii ne vom trezi cu alte probleme. Si daca sintem asemeni celui ce ne-a creat, comportamentul nostru este dat de cunoastere. Se pare ca totusi abia de acum inainte intelegem cit de mult ne mai trebuie sa ne cunoastem pe noi sau imprejurimile. Cunoasterea genomului uman, ca si pregatirea unui asezari pe Marte cred ca nu este un prilej pentru smereala ci numai un ragaz inainte de a continua. Sa raminem optimisti, pentru ca nebanuite sint caile Domnului.

  12. Cred ca Dumnezeu a avut bunavointa pana la un punct, dar a inteles ca nu se poate mai mult cu acest „material”. Asa ca urmatoarele „specii” vor fi la latitudinea noastra. Sunt aproape sigur ca urmatoarele specii vor fi creatii umane, gen OMG si/sau inteligenta artificiala. Sa vedem noi cum ne descurcam inainte de a-i judeca pe altii…

  13. Profund scris si adevarat.Din pacate,tocmai cei care ar trebui sa citeasca si sa inteleaga aceste vorbe n-o vor face.Asta nu inseamna automat ca eu as fi pasul urmator in evolutie:omul cu adevarat uman.:)

  14. Mi se pare cu adevarat remarcabila judecata univoca,”à charge!”, care i se face OMului in acest text pasionant!
    E drept ca orice pe lumea asta poate fi interpretat in multiple feluri…si e la fel de adevarat ca orice punct de vedere poate fi considerat just la un moment dat si intr-un context specific, si astfel,deveni adevar incontestabil pentru cei care aleg sa se identifice cu el…
    Se spune ca a vedea cu predilectie raul, in toate cele si in orice, inseamna (doar!) a vedea rau…Ca orice defect, si problemele de viziune se pot corecta, cu conditia sa fie considerate ca atare si, de preferinta, inainte sa se acutizeze…
    Problema este insa ca, tendinta de a-si pune cenusa in cap pentru a-si indura soarta necrutatoare de hibrizi intre sobolani si gaste, convine foarte bine romanilor, probabil si dintr-un fatalism autoflagelant morbid provenit din faimosul cocktail comunism+ortodoxie+praf in ochi de democratie, reteta exclusiva pur-jus!!!
    Din fericire pentru ele, alte popoare sunt invatate sa se judece altfel, sa gandesca constructiv si sa se focalizeze pe ceea ce au SI nobil in ele, pentru ca asta este esential!!!
    Doar prin valorizare si incurajare, oamenii reusesc sa devina ei insisi, fiinte superioare dotate de creativitate care sa-si exprime talentele si calitatile unice cu care sunt dotati (demonstrat stiintific!) si care-i deosebesc definitiv si indiscutabil si de sobolani, si de gaste si de arbori…
    Ma intreb daca Homer, Burebista, Confucius, Stefan cel Mare, Montaigne, Leibniz, Newton, Mozart, Chateaubriand, Eminescu, Bill Gates, Hagi sau Angela Merkel, au gasit util sa-si analizeze presupusa lor ascendenta biologica, si mai ales sa se consoleze in esecurile lor cu ideea ca „trebuie deocamdata sa se smereasca”?
    Din fericire, omenirea nu gandeste ca dvs dle G. Liiceanu si nu va asculta indemnul de a asteapta (???) vremuri mai bune!
    Datorita celor care nu s-au smerit avem astazi Louvre, Air-Bus, parfum Chanel, Google, palinca, Luceafarul, revolutii sau operatii pe inima, care reusesc chiar si in Romania pe care (mi se pare ca) o desconsiderati atat de cordial…cand ar fi atat de simplu si de bine, pentru multi dintre cititorii dvs, sa o admirati!?
    Totdeauna e ceva bun si frumos undeva, oriunde, si acel ceva are puterea miraculoasa si neexplicata (?) de a atrage ganduri si idei creatoare de bun si de frumos, pentru a genera o realitate mai buna si mai frumoasa, aici si acum…de ce nu?

  15. Exceptional articolul. Fara hiba rationamentele iar metaforele patrund pana in miezul problemelor cele mai acute ale noastre. Poate asa se explica, in cele din urma, si Paradoxul lui Fermi.

  16. Frumos eseul, dar un dreptac adevarat v-ar putea reprosa ca deviati spre stanga si spre o noua ordine mondiala, sau alt gen de utopie :)

    Sintem oare veriga spre „omul nou”, neagresiv (si ne-lacom), cu care se poate construi chiar si comunismul? Daca ne uitam la societatile care par ceva mai avansate uman / social (Scandinavia, de ex), de multe ori sint descrise astfel.

    In ce ma priveste, sint pesimist: genele se schimba mult prea greu prin educatie. Poate se rezolva mai repede prin inginerie :)

  17. Frumos si interesant articolul, dizertatia. Sa trec insa la inadvertente, sunt mai interesante, nui-i asa?

    – de unde si pana unde este omul identic, imaginea lui Dumnezeu, ca sa poata face pe cineva sa spuna ca astfel „m-aș îndoi de Dumnezeu”? M-a surprins aderarea dvs la aceasta idee. Dumnezeu nu a creat omul drept egalul sau si nici imaginea sa, ci „dupa imaginea sa”, metafora sau nu, in mod logic rezultand numai operatiunea de includere de subunitati, nicidecum a intregului.

    – „omul de azi este veriga spre omul adevarat, uman, mai bun”, ca sa va parafrazez; daca vorbiti metaforic, omul da, asta face, si asta este sensul, devine mai bun prin viata mintea si sufletul sau; daca vorbiti stiintific, e absurd; nu exista niciun motiv pentru care omul de azi nu poate fi uman, bun, numai in spiritul gastei, sunt exemple publice cu nemiluita, iar stiintific nu exista nicio dovada ca a mai aparut sau mai apare vreo alta specie, nici macar ca evolueaza altfel decat prin incrucisare sau ameliorare genetica, evolutinismul atarnand de un fir de ata prin reducere la absurd, si care are ca punct de plecare… o Creatie :)

    – spuneti dvs ca omul astazi este mai mult sobolan, ucide, violent, orizont mai sumbru ca oricand; cum poate fi asa, cand omenirea cunoaste cele mai sustenabile si indelungate perioade de pace, de inflorire economica si culturala, etc etc?

  18. Splendid articol! Desi in general ma plictisc ingrozitor de tare cam orice consideratii teoretice sau filosofice despre diverse aspecte ale vietii, istoriei, etc. care depasesc un jumatate de minut, articolul de fata (deloc scurt) m-a tinut cu sufeltul la gura, de la inceput pana la sfarsit. Modul de prezentare, faptele in sine extrem de interesante, finele ironii presarate din belsug de-a lungul lui, care desi tehnic sunt absolut corecte si usor de inteles („către șobolănimea ca șobolănime”, sau „nu exista decat gaste indragostite), toate astea fac din articolul de fata unul deosebit.
    Deosebit fiindca reuseste prin cele spuse de mine mai sus sa ajunga la ideea finala, la concluzia finala. Sau, mai simplu spus, fiindca ii face pe oameni sa gandeasca cu adevarat la un subiect la care oamenii in general n-au chef sa stea sa mediteze.

  19. Narcisismul e automultumire.
    Orice mâncau se inchipuie gurmand.
    Orice grobian isi etaleaza penele.
    Oricare Generalist se viseaza specialist.
    Orice diletant se considera maestru.
    Orice sobolan se viseaza gasca.
    Oricine ar vrea sa fie ce nu este.

  20. ar fi nimerit ca zoologii sa stea in banca lor cu sobolanii si cu gastele.
    tot nimerit ar fi ca si filosofii sa ne predice mai putin perfectiunea,
    ca oricand imitatorul sobolanului sau al gastei s-ar putea sa-i impuna
    sobolanismul sau gasculismul , tocmai pentru ca e mereu altfel
    prin felul sau de a le demonstra stiutorilor cumplita ignoranta in care se scalda.

  21. Exista oare in tarisoara asta un intelectual de talia domnului Liiceanu care sa nu mai amestece basmele mistice cu realitatea??? Pe acela mi-l doresc si pe acela il asteapta foarte multi romani. Pana una alta, asa cum au mai subliniat si altii, pe plan mondial, violenta scade nu creste, oamenii devin mai buni nu mai rai, realitatea este diferita de cum vad prin prisma pesimismului multi intelectuali cu ochelari de cal crestin pe nas si in ciuda prejudecatilor cognitive. Poate cineva sa ne ofere ceva real? Ca de basme si interpretari prejudiciate ale rrealitatii suntem satui… Bla bla bla…= nul. Next!…

    • Minunata analiza, parabola a fost un picut cam lunga, in schimb, comaparatia sobolani-gaste (chit ca apartin din zone zoologice diferite) este fenomenala, atat in ceea ce priveste spiritul gregar (care, de fapt, era ideea) cat si ceea ce inseamna partenerul unic (BTW not only for the gees), cu alte cuvinte, maniera in care faci o alegere si O URMEZI.

      • Nu heraldica sau omenia e ceea ce face o specie zoologica sa fie de succes, ci perpetuarea ei. Putem fi linistiti: toti zoologii spun ca sobolanii vor supravieţui oamenilor, iar de vom coloniza candva vreun alt astru, sobolanii vor fi deja acolo.

  22. Îmi place subtonul „eshatologic” al textului, prestigiul discret al așteptării ce subîntinde dualismul antropologic al hermeneuticii istorice propuse aici. E vorba de refuzul oricărei inginerii rectificatoare, al oricărui program de ameliorare, de uniformizare etică a mapamondului. Care va să zică, așteptăm. Pregătim ambianța pentru un „are să vină” imposibil de fixat cronologic. Nu disperăm apodictic, nu ne resemnăm flasc, nu proclamăm nulitatea metafizică a omenirii. Și nu jucăm din nou cartea mesianismului politic. (Adică nu propunem soluții ultime, rețete de exorcizare a Șobolanului din Celălalt.) Așteptăm. Dar cum?

    Avem nevoie, cu fiecare generație, de o cumsecade doctrină a așteptării. Fiindcă așteptare nu înseamnă aici nici pasivitate stearpă, nici cumințenie uscată, nici precauție călîie. Poți aștepta în trezvie, vindecat de abuzul oricăror vanități, atent la graficul destinului propriu și la veac, încrezător în noima tainică a întregii suflări și neabătut în exercițiul scepticismului ce amendează deopotrivă pe exaltați și pe deznădăjduiți…

  23. Mi-a placut articolul. Dar recomand si eu doua cartie, interesantea:Una este Omilii la Matei de Sf. Ioan Gura de aur. Cartea explica ce inseamna sa te comporti ca sobolanii. Ce „beneficii” ai de pe urma acestui comportament. Ce inseamna pentru societate si pentru tine, care este castigul si care este pierderea ta ca om. De fapt defineste 4 tipuri de comportamente umane dupa animale: porci, caini, lupi in piele de oaie, si oi asa cum i-a definit IIsus Hristos si a fost preluat de Apostoli si Evanghelisti. Apoi te invata traseul de la stadiul de sobolan la stadiul de gasca, ca se fiu in ton cu articolul. Si apoi as recomanda Psihopatul de alaturi, pentru a vedea la ce duce un comportament extrem ca cel al sobolanului.

  24. Omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu, urmind ca asemanarea sa o atinga omul si cu propria vointa. Sobolanii isi apara perpetuarea speciei. Oamenii devin violenti din orgoliu. Nu suntem toti niste Caini. E nedrept sa nu vedem printre noi si Abelii. Cel mai adesea, ambii locuiesc in aceeasi persoana, nu-i asa dle Liiceanu? Cind criticam public un preot despre care se banuieste ca a „colaborat” suntem Caini. Ne sta in putinta sa nu fim sobolani. Avem atitea exemple. Haideti sa citim si despre aceste exemple, mai ales despre Iisus.

    • @ALX . Pentru fiecare dintre noi lumea a inceput in momentul nasterii. Si fiecare invatam sa o cunoastem si sa ne cunoastem pana in clipa in care vom disparea. Insa …din pacate, multi, mult prea multi, inca il asteapta pe Mos Craciun. Si nerabdatori, sau plictisiti, incep…bla bla bla. Si bla, si bla. Si Mos Craciun nu vine. Si astfel se irosesc vieti. Si ale lor si ale altora, cei care le sorb bla bla bla-ul cu nesat. Plini de autosuficienta „intelegerii”, dar rupti de realitate. Bleah…

  25. Textul este încântător prin stil, prin eleganță și prin injecțiile de intelectualism, dar, vorba lui Marin Preda, „cu lăcrimi în ochi vă spun“ că evoluția presupune conflict, anihilare, multe, multe, multe victime. Din punct de vedere evolutiv, conflictul este necesar, indiferent dacă, episodic, acesta se traduce prin violență intra- sau interspecifică. Și este absolut firesc să apară mai des conflicte intraspecifice, pentru că indivizii unei specii oarecare luptă pentru același teritoriu și același tip de resurse. Conflictele nu sunt necesarmente violente, însă mobilul și finalitatea lor sunt întotdeauna aceleași: anihilarea celuilalt/altuia/concurentului. Spre exemplu, textul dumneavoastră, care se constituie într-o recenzie ceva mai extinsă, este de natură conflictuală; aveți „mirosul“ grupului editorial de care aparțineți și concurați cu alte edituri autohtone, nu cu Gallimard, nu cu Flammarion, nu cu Roman Brașov. Doar dacă nu cumva considerați concurența ca neavând legătură cu vreo formă de conflict.
    Evoluția este nemiloasă, amorală, lipsită de empatie și de orientare. O fi bine așa?! Având în vedere că splendoarea, în diferitele ei forme, ne extaziază, aș spune că da. Sunt sigur că, în timp ce-l/ce-o conduceți pe Siegfried, nu v-ați gândit niciodată la un lung șir de înmormântări, la doliu, lacrimi și suferință; totuși, fiecare îmbunătățire a mașinii presupune sute, mii de victime ale accidentelor cauzate de „explozia“ unei roți, de răsturnare în lipsa ESP, de derapaj necontrolat în lipsa ABS, de impacturi fatale în lipsa airbag-urilor… Plăcerea dumneavoastră de a conduce, confortul și siguranța de care vă bucurați nu sunt nici vinovate, nici imorale și nici măcar cinice, deși își au originea în niște întâmplări tragice.
    Însuși articolul acesta extraordinar, susceptibil a produce mutații în gândirea receptorilor și a se constitui în axă morală pentru cei care n-au avut până azi așa ceva (sau, ca în cazul meu, axa are altă orientare), este trimis spre cititor prin internet, la rândul lui un „fruct“ al răboiului rece din anii ’80.
    Cu referire strict la șobolani, adevărul științific este cu totul altul decât cel relatat de Lorenz (să nu uităm că acestă carte a apărut cu 41 de ani în urmă), însă, în contextul în care cu talent l-ați plasat, acest adevăr nu are nicio importanță. Recomand și eu cu căldură cartea aceasta, dar ca să nu rămână nespus, iată: modul în care se reglează numeric populațiile de șobolani urmează un mecanism biochimic, mai precis hormonal. Apare, într-adevăr, „mirosul de grup“, însă acesta (grupul) trebuie înțeles ca aglomerare până la limita suportată de teritoriu și resursele pe care acesta le oferă, nu ca „celula de bază“ a societății rozătoarelor. Mirosul de grup este factor de stres(s). Acesta stimulează secreția de ACTH (hormon adrenocorticotrop, la nivelul glandei hipofize), care, la rândul lui, printr-un lanț de reacții, determină inhibarea (temporară, deci reversibilă) hormonilor sexuali. Șobolanii nu se mai înmulțesc o perioadă, până la „extinderea domeniului luptei“, ca să recomand și eu o carte, cu această ocazie. Agresivitatea apare doar incidental și, în orice caz, în lipsa mirosului de grup, știut fiind că hormonul „responsabil“ pentru agresivitate (și alte prostioare) este testosteronul. În plus, dacă acest comportament agresiv, bazat pe eliminarea oricărui individ dinafara familiei, ar fi fost regula în populațiile de șobolani, ei ar fi dispărut de mult, din pricina consangvinolenței/incestului. Nu! Familiile de șobolani interacționează cu succes. Socializează, ca spun așa.
    Domnule Liiceanu, sigur, putem alege să trăim în pace, armonie și contemplare, precum Amish sau menoniții, dar asta ar însemna o băltire placidă. Ne permitem?! Nu de alta, dar ne ajung șobolanii din urmă. Nici n-ar avea o cale prea lungă de parcurs.

    • Se pune intrebarea daca metodele actuale de selectie „sociala” mai corespund necesitatii de optimizare a speciei. Desigur, modelul bazat pe violenta fizica este ineficient: forta fizica si agresivitatea nu mai sunt criterii de viabilitate in societatea moderna, si cu atat mai putin garantii ale unui bagaj genetic util. Pe de alta parte insa este legitim sa ne intrebam daca paradigma moralist-asistentiala este benefica pentru dezvoltarea pe termen lung a societatii – dispune omenirea de resursele necesare unei astfel de abordari, s-au facut studii privind consecintele pe termen lung ale realocarii resurselor, dar mai ales, are cineva CURAJUL sa spuna ca suntem prea saraci (ca specie, nu ca popor) pentru a asigura viata si sanatatea tuturor? Sau ca ne inmultim prea repede raportat la cresterea resurselor? Sau ca aceste resurse nu sunt infinite si vom ajunge intr-un viitor previzibil sa ne omoram (la propriu) pentru cativa litri de apa potabila?

      Mi-e teama ca modelul social actual nu este sustenabil: nu o afirm eu, o afirma cifrele seci ale datoriilor suverane ale marii majoritati a statelor (si culmea ironiei, in ’89 Romania era singurul stat din lumea civilizata – a se citi: tarile incluse in statistici – care nu avea datorii externe. Da, stiu cum traiam pe atunci si nu sunt deloc nostalgic, doar ca accept realitatea: atat eram capabili sa producem, atat „valoram” pe piata mondiala). Acum, ca sa folosesc un citat clasic, „traim bine” dar pe datorie… Doar ca problema datoriei statului este una mai profunda decat cea a creditului „cu buletinul”: nicio moneda fiat nu are valoare intrinseca (valoare marfa), valoarea ei depinde de nivelul de incredere pe care il au cetatenii – „ajutati”, desigur, de faptul ca statul ii obliga sa accepte si sa foloseasca moneda respectiva. Atunci cand statul (oricare dintre ele) intra in „default” moneda nationala nu mai valoreaza nici macar cat hartia pe care este tiparita. Desigur, adoptarea EUR a redus sansele unui astfel de scenariu dar asta nu inseamna ca cei care fac greseli sunt scutiti de la plata – vedeti cazul Cipru, daca vi-l mai amintiti.

      As putea continua, doar ca aceasta ar insemna sa ma indepartez tot mai mult de articol si sa intru mai adanc in sfera politico-economica. Oricum, concluzia mea este una singura: am incercat sa eludam legea selectiei naturale in numele umanismului si al democratiei. Din pacate realitatea arata ca nu ne permitem acest lucru. Sau cel putin NU INCA!

      • daca ar vrea sa mai forteze putin nota, Marius V. ar putea sa ne ceara sa ne simtim vinovati…vinovati ca ne-am nascut prea tirziu pentru a mai putea spera la un loc in laboratorul existentei..mobilul cel mai evident al aparitiei mele este sa demonstrez ca nu traiesc pentru a fi determinat, ca nu am aparut pentru a fi recunoscator, ca istoria se repeta mult mai des decit imaginatia celui mai pragmatic vizionar…totul se intimpla Acum mai aprig decit s-a intimplat vreodata, si cu atit mai mult lucrurile deja intimplate…asa ca, ocazia mea de afi recunoscator se topeste in nerabdarea viitorului de a ma nega…daca as fi lasat as prefera clipa in detrimentul anvergurii ei.

        • Nu voi forța nota, din spirit de solidaritate cu contemporanii. În schimb, pretind scuze de la viitorime pentru ceea ce mi se întâmplă, inclusiv pentru ceea ce eu percep drept plăcere. Dar vorbind serios, victimele oricăror vremuri nu se nasc niciodată prea târziu sau, mai corect, destul de târziu.
          „…ocazia mea de a fi recunoscator se topeste in nerabdarea viitorului de a ma nega“ – mi-a plăcut asta. Foarte mult.

      • Stimate domn,

        Îmi cer scuze pentru întârzierea cu care vă răspund, dar nu m-am așteptat să citească cineva ceea ce am scris aici. Nu am postat pentru a fi citit, ci pentru a fi scris. Dar vă voi răspunde cu plăcere și vă mulțumesc pentru că-mi dați ocazia de a vă contrazice.
        Ceea ce spuneți în prima parte sună a eugeníe socială. Folosiți și un termen care mi-a dat fiori: optimizare. Cum s-ar putea traduce aceasta? Cine stabilește cum se prezintă omul optim? Cine stabilește suita de procese care să ducă la acest rezultat? Cine le pune în practică și cu ce drept? Pe lângă faptul că adaptarea este conjuncturală, mă cam cuprinde groaza când mă gândesc ce poate însemna să fii perfect adaptat în societate, pentru că reperele nu sunt stabilite de către elite, ci de către majoritari.
        Societatea umană este un ecosistem artificial care și-a creat propriile reguli, însă acestea nu se pot sustrage legităților fundamentale ale evoluției. Așadar, legile selecției naturale nu sunt eludate, așa cum spuneți, ci doar translatate.

        • Va multumesc pentru raspuns si sper ca dialogul va continua, chiar daca subiectul nu mai este pe prima pagina.
          Ati scris ” mă cam cuprinde groaza când mă gândesc ce poate însemna să fii perfect adaptat în societate, pentru că reperele nu sunt stabilite de către elite, ci de către majoritari.” Exact acesta este si reprosul meu, acela ca societatea actuala – o constructie ertificiala, dupa cum bine ati observat – eludeaza selectia naturala si ca atare nu poate genera progresul speciei.
          Sau ca sa parafrazez (inversez chiar) o replica celebra „multi, dar prosti”.

          Cat despre eugenia sociala, depinde cum o priviti: in mod distructiv, ca eliminarea celor neadaptati, sau in mod neutru, ca absenta asistentei (fortate) acordate acestora. Sa nu uitam ca, la origine, singurele drepturi naturale au fost cele negative si doar noile interpretari le-au transformat in drepturi pozitive, fara o baza reala in teoria evolutiei… si uite-asa s-a transformat dreptul negativ de a beneficia de X (oricare ar fi acel X, viata, sanatate, locuinta, un venit suficient) fara interferente sau oprelisti in dreptul pozitiv ca acel X sa fie asigurat prin efortul global al celorlalti.
          Va reamintesc inteligenta celor care au redactat Constitutia SUA, care garanteaza „the pursuit of happiness”, si nu „unlimited happiness” (on other people’s money, de preferinta).

  26. Observ ca majoritatea se concentrează pe partea goală (?) a paharului. Puțini văd gânsacii din oameni (deși și mie îmi pare destul de SF descrierea de mai sus a relațiilor intre gâște – nu vă cred :) ). Totuși mulți au fost de acord cu descrierea de șobolani (mă face să ma gândesc la psihanaliză :) ).

    Relațiile între oameni (sau chiar oamenii) au fost demult asemanate cu cele ale animalelor (pornind cu celebrul „Homo homini lupus”, continuând cu fabule, dar probabil chiar înainte). Semnele zodiacale (cred ca primele incercări de categorisire a oamenilor) sunt în marea majoritate animale – în astrologia chinezească există semnul „Șobolanului” și al „Găinii/Cocoșului” (care din cultura mea generală se potrivesc cu comportamentele de mai sus). Oricum în toate există o dualitate: bine-rău, negativ-pozitiv, masculin-feminin (de curiozitate, la șobolani atacă si femelele?), yang-ying etc.

    Am zis și mai înainte, cum ziceau unii filozofi (nu zic ca eu aș fi :) ), Dumnezeu ne-a părăsit (a murit). De-acum în colo noi ne facem destinul.

  27. Omul își îngroapă constituția estetică în necesitatea imediată. Costul fioros al acestui act este îndepărtarea de imaginarul care dă valoare realității.

  28. Nevoia de a apartine unui grup il pierde pe om. Complexitatea vietii, facilitata de familie sau grupuri il face pe om dependent si perpetuator al obiceiurilor de grup. Repulsia fata de membrii speciei constituie o strategie adaptativa. Evolutia presupune constientizarea similitudinilor intre semeni si intr-un final a relatiei de interdependenta a tot ce ne inconjoara. Involutia fiind rezultatul inexorabil al delasarii omul se vede in pozitia sa aleaga la fiecare pas …

  29. Cum sa sintetizezi in cuvinte scrise un asa imens continut tematic? Este aproape imposibil. Transgresiunea de la creatie la evolutie, de la individ la grup, de la dragoste la ura, de la eros la tanatos, de la gena individuala la cea de specie si de regn, de la dogma la sistem filozofic, de la credinta la stiinta…reprezinta multiple provocari intelectuale pe care d-ul Liiceanu
    ni le arunca la fileul cunoasterii. Am doua remarci de facut. 1. Domnia sa a trecut ca persoana, de la idealizarea ,,anilor revolutionari” 89′, la ,, luciditatea” amara a intelectualilor deceptionati de propriul lor esec ( fenomen psihologic ce include in sine ,,conditia umana” ; invocata in textul domniei sale in privinta deceptiei lui Iisus Christos si a discipolilor sai). 2/ Cred ca Domnia sa a inteles ca nimic nu se schimba, totul se transforma ( in ce, in nimic?). Fara legatura cu sentimentele, morala, credinta, constiinta,etica. Tot domnia sa ne spune ca fiecare dintre noi ca si el insusi, se revolta. Cum este posibil ca EU creat dupa chipul si asemanarea CREATORULUI, sunt si raman nedemn, impur; un Cain?

  30. Dl. G.Liiceanu pornind de la lucrarea lui K Lorentz (publicata in urma cu peste 40 de ani), neglijind rolul conflictului in procesul evolutiv (biologic), conchide ca umanitatea este rodul unei lungi istorii de atrocitati. Concluzia pare putin fortata dar poate fi admisa prin incercarea autorului de a sublinia ceace este de blamat in istoria umanitatii. Foarte interesant mi se pare comentariul lui Marius V in care face citeva precizari pertinente si sezizeaza o logca oarecum fortata a constructiei d-lui G.Liiceanu. Este limpede ca cei doi sint pe pozitii total opuse, G.Liiceanu face afirmatii deschise, Marius V se exprima concis si riguros. Reperele pe care mi le da G. Liiceanu sint miscatoare si ma lasa cumva sa plutesc in mai multe directii. Reperele lui Marius V sint mai bine ancorate. Daca nu esti autor de fictiune cind scrii un rind e necesar sa ai in spate miliarde de rinduri citite din care sa nu lipseasca noutatile. Nimeni nu se indoieste de faptul ca dl Liiceanu este o adevarata biblioteca ambulanta. Dar dupa ce citesti artcolul oscilezi intre creatie si evolutie. Incepi sa te indoiesti daca in viitor cindva, stiinta va fi capabila sa imbogateasca zestrea genetica a omului. Poate chiar acesta este principala calitate a expunerii de a te determina sa fi mai curios si sa-ti pui multe intrebari. Este de asteptat ca acest articol sa stirneasca o sumedenie de comentarii si asta abia devine foarte interesant. Multumesc d-le G Liiceanu!

  31. Spre deosebire de sobolani, condusi de un mecanism natural implacabil, fiinta umana se bucura de ceva fundamental. Poate alege.

  32. NUMAI FAPTUL
    De-a vorbi despre „smerenie” dovedeşte o lipsă crasă.
    De-a mai da şi sfaturi , în gura mare, de „smerenie”, un non-sens.
    Omul şi oamenii HABAR N-AU ceea ce este aceea SMERENIA !
    Şi-atunci se dau deştepţi !
    Omul şi oamenii aceştia au devenit azi, demult, transformaţi, doar CEVA, doar o „chestie”,
    şi-atît !
    Şi asta se ştie de 100.000 (o sută de mii) de ani [cel puţin !]
    Un murat şi teribil greoi parfum de ilicite FABULISME !
    Dar omului şi oamenilor ASTA le place !

  33. Ținta fiecărui om este Iisus Hristos. El este „pelicanul” Care Se da ca hrana puilor. El este „bărbatul desăvârșit” . Aşadar, rămânem șobolani sau ne facem sfinți!

    • Care Se da ca hrana pe sine

      asocierea oamenilor in triburi, grupuri, etc., e, cred, in faza asta istorica, o pb. de evolutie.
      e foarte posibil ca in curand, multimile sa gandeasca; si, inca, sa gandeasca cu mai mult decat creierul unui copil, adica sa se gandesca „pe sine”
      acum gandim – ca si colectivitate – cu creierul pe care ni-l formeaza artificial, internetul, televiziunile;
      dar poate ca ne e menit s-ajungem sa gandim ca Unul format din multi-egali-diferiti-si-ne-identici, asa cum eram la inceputuri, probabil … adica, precum gastele zburand catre Nord, la apus,
      cautandu-L pe Singurul… care ni se da pe Sine, „fara intoarcere” asupra-Si

  34. Lumea în care trăim vine dintr-o fluctuație cuantică a vidului. Printr-o amplificare inflaționară a unui număr suficient de fluctuații punctuale care să creeze cărămizile originare necesare ale construcției ce se cheamă Univers (mai nou, Multivers). Mai pe înțeles, și acolo unde observăm …mai degrabă ceva decât nimic, și unde nu observăm nimic (din cauza observatorului, deocamdată) au loc vibrații care apar și dispar simultan. Vibrațiile punctuale selectate de …Creator, în atotputernicia Lui, au dat lumea…și ulterior omul cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu…și, implicit, puterea de a folosi aceste vibrații punctuale care apar și dispar instantaneu. Cum o face? Un exemplu: în generatoarele de curent electric, prin câmpurile electromagnetice create, cu valori suficiente, …rupe particulele de antiparticulele create de vid și fotoni rezultați sunt transmiși prin fire conductoare la locurile așa zis de consum…unde acestea se anihilează cedând energia primită(de la căderile de apă, de la combustibilul ars…etc)și producând…lumină, căldură, sunete…imagini…etc. Așa crează omul, prin tehnologii inventate…noi lumi….în lumea veche…Creația umană folosește potențialul vidului transformându-l în lucruri reale…la nivelul percepției lui. Cum nimic nou nu provine decât prin Creație să revenim la apariția omului. Din particulele inițiale au apărut stelele și galaxiile în care s-au format elementele chimice din Universul actual. Formarea lor are la origine tot extragerea din potențialul vidului energiei necesare formării lor cu consumul energetic dat de particulele inițiale. Formarea elementelor chimice este un proces de consumare a energiei primordiale, un proces de anihilare a fluctuației majore originare. Elementele chimice se formează cu consum din ce în ce mai mare de energie, ca și când Universul s-ar grăbi spre consumarea potențialului și și-ar grăbi extincția. Întregul aspect al evoluției lumii pare ghidat de setea consumării impulsului inițial. Pentru acest țel pe Pământ (în alte locuri poate mai demult, în altele poate mai târziu) apare materia organică. Cum nimic nu apare nou decât din potențialul vidului, energiile care generează materia organică provin tot de acolo. De la apariția materiei organice la apariția vieții pașii au fost din ce în ce mai rapizi, graba Universului s-a accentuat… ca și viteza sa de expansiune. Fluctuațiile vidului extrase din fenomenul natural al anihilării se numesc acum …mutații,dar de fapt sunt noi potențialități oferite e vidul originar de anihilare a particulelor formate.Apariția primului om și modificările prin evoluție sunt creații absolut întâmplătoare în procesul naturii de reintrare în starea din care s-a născut. Problema e cum poate omul să perpetueze acest mecanism complex de transformare a lumii …care este omul? Ce energii folosește și mai ales ce extrage prin acestă din fluctuațiile vidului pentru a concepe și naște un nou om. E o întrebare pe care nu și-o pun nici șobolanii, nici …gâștele, deși este evident că ea se referă la tot ce este viu. Acum, când filozofia e moartă, mi se pare că aic e terenul pe care ar trebui să renască…
    Eu am o explicație….dar din păcate…fluctuațiile blogului…se termină cu „comentariul dvs. le la moderare…” Natura are oroare de vid. Blogul, nu.

  35. Intradevar omul se comporta exact ca sobolanii doar ca nu te sfasie la propriu ci doar te toaca marunt si te izoleaza. Eu nu sunt bucurestean dar fiind din apropierea acestui oras am lucrat cativa ani aici. Domne, comportamentul bucurestenilor referitor la cei din provincie este infiorator, suntem priviti ca cetateni de mana a doua iar ei ca rasa divina carora li se cuvine totul. Mai ales femeile au o rautate diabolica si nu poti sa le faci nimic, nu poti raspunde rautatilor lor fiiindca dhe, sunt femei, esti o bruta daca te iei de ele. Si esti tavalit si umilit zilnic de pleci un car de nervi de la servici. Nu stiu de ce femeile sunt atat de obraznice in Bucuresti.

  36. Dl Liiceanu imi aminteste o data mai mult ca este un excelent invatator, intr-un sens care i-ar incape si pe Titu Herdelea din Ion, si pe dl Teodorescu din Morometii, si pe Domnul Trandafir al lui Sadoveanu, dar si pe Iisus Christos. Prin urmare, mai corect: Invatator.
    Trec amuzata peste amanuntul ca nu putini invatacei au aflat despre Lorenz cu aceasta ocazie, ca altii si-au gasit, ce noroc, lectura potrivita pentru iminentul concediu, ba chiar ca un altul, probabil cel mai norocos, se simte obligat sa gandeasca inca de la prima ora a diminetii: „Multumesc foarte mult! Ma ajutati sa incep ziua frumos si ma obligati sa incerc sa gandesc.” Delicios.
    Inainte de a avansa catre fondul chestiunii, as observa ca jocul asta nevinovat al speculatiilor pe marginea empiriei etologice este seducator, poate fi fascinant, dar – daca este sa discutam nitel mai serios – ar trebui sa abandonam reductionismul etologic inainte de a pune o morala fabulei.
    Dar, in fine, daca n-am ratat cumva miezul eseului, motivul framantarii ar fi acesta: „Este oare istoria speciei noastre o istorie a omenirii? Sau mai degrabă una sângeroasă a triburilor multiplicate la nesfârșit, în numele infinitei galerii de mirosuri tribale care ne dau dreptul de a agresa și ucide?”
    Iar teza eseului – si raspunsul, totodata – ar fi asta: „Deocamdată, la capătul câtorva zeci de mii de ani de când avem date despre crâncena noastră aventură pământeană, în duelul dintre supra-gâsca umanoidă și mega-șobolanul sângeros care s-au pitit în genomul nostru, câștig de cauză pare să fi avut ultimul: până în prezent, istoria verigii care suntem noi, oamenii, a fost mai cu seamă istoria marilor ațâțători de uri partinice. Cu părul zbârlit (cât a mai rămas din el pe această treaptă a evoluției), cu ochii ieșiți din orbite și cu o bâtă (sau o bombă) în mână pornim periodic să-i găsim pe „frații noștri” care par să se fi născut numai ca să ne potolească nouă setea de linșaj.”
    Pai, dle Liiceanu, daca ati concedat sobolanului capacitatea de a se „ridica la conceptul propriei specii” (sic) prin faptul ca noi il putem percepe ca atare (sic), de ce ati refuza omenirii puterea de a-si reprezenta si chiar exersa propria universalitate? De ce, asadar, am fi fost incapabili sa traim, pana in ziua de azi, o istorie a omenirii si ne-am fi balacit intr-o promiscua colectie de istorii tribale?
    Pot sa va inteleg revolta curenta la adresa imperfectiunilor (salbaticiei, daca doriti) etalate de contemporanii dvs, dar mi se pare ca exagerati cu insatisfactia metafizica. S-ar zice ca nu apreciati efortul de „a organiza planetar umanitatea omului” si minimalizati miriadele de pasi marunti facuti in istorie, care – inclusiv prin crestinism sau democratie – ne-au despartit de sobolanime, ca si, vai, de gratioasele gaste salbatice. In opinia mea, diferenta specifica o face insusi acest efort, truda in sine, aspiratia si rezultatul implinirii ei, atat cat este. Sa lasi a se intelege ca rezultatul asta este neglijabil mi se pare a fi, iarasi, o exagerare.
    Mai sunt cateva locuri unde m-ati pierdut:
    – Asemanarea cu Creatorul ne tine laolalta, intr-adevar. Dar n-as zice ca asemanarea cu chipul lui Dumnezeu. Poate mai curand asemanarea intru Dumnezeu; sau intru Duhul Sfant – asta poate ca spune mai mult.
    – Apoi, n-as zice nici ca noi ne recunoastem intr-un mod mimetic in (chipul lui) Dumnezeu. Ci, mai curand, ca ne proiectam in Dumnezeu intr-un mod asemanator; ceea ce ne tine laolalta, ca sa folosesc cuvintele dvs. Si este, probabil, cea mai frumoasa dovada a universalitatii umane. Si argumentul solid ca avem dreptul la o istorie a umanitatii.
    – Si mi-e greu sa inteleg de ce crestinismului (doar) ii recunoasteti meritul de a fi incercat sa dea umanitatii un nume si o identitate. Cu hinduismul ce facem? Dar cu sintoismul? Samd. Daca exclusivismul asta iesea din penita unui cleric, nu m-as fi mirat. Sunt insa surprinsa ca s-a strecurat in discursul dvs.
    In alta ordine de idei, va multumesc si eu pentru articol. Imi face si mie ziua mai buna, ca atator altor cititori.
    Daca mi-am ingaduit sa va amendez, a fost pentru ca, pretuindu-va, incerc sa va atrag atentia asupra unor riscuri pe care vi le luati printr-un anumit soi de incrancenare. Daca tonul a fost putin prea taios, trebuie sa aflati ca m-am abtinut cat am putut. Asta mi-e felul.
    Si, credeti-ma, merita sa reflectati la apelativul de Invatator. Poate va sugereaza ceva. Nu e doar un apelativ, este un har.

  37. Un eseu mişcător, argumentat şi parafat Gabriel Liiceanu, care vine în continuarea unor pasaje din “Despre ură” din 2007 şi “Dragul meu turnător” din 2013, unde sunt analizate ura de clasă şi răul făcut fără regrete celuilalt ca să-ţi fie ţie bine. Un eseu scris “la rece”, abrupt şi incomod, care ne prezintă pe noi, oamenii, ca pe veriga dintre animalitate şi umanitatea ideală. Este adevărat că istoria omenirii este un şir de atrocităţi, că viaţa fiecăruia dintre noi este o înşiruire de greşeli/ păcate mai mult sau mai puţin strigătoare la cer, dar trecutul omenirii este şi evoluţia artelor, scrisului şi tehnologiilor. Să ne amintim aşadar şi de partea frumoasă a lumii, dar să dăm crezare filozofului, care ne propune reflexiunea şi la smerenia

  38. Fascinant este rolul social pe care șobolanii îl asumă în timpul existenței pentru a supraviețui ca și grup.

    Într-un experiment recent, efectuat în Franța(înregistrarea există pe youtube) unor șobolani (5) închiși într-o cușcă , li s-a oferit posibilitatea de a trece printr-un tunel care succesiv a fost gol, apoi semiumplut și finalemente inundat total pentru a accede la hrană. Evident, în absența obstacolului, toți puteau să meargă și să acceseze bucățile de alimente. Atunci când însă tunelul a fost complet inundat, doar doi șobolani și-au asumat misiunea de a înota sub apă și de a accede la hrană. 2 așteptau ca primii să se întoarcă și atunci îi atacau ca să le ia hrana, iar ultimul se hrănea cu resturile. Toți supraviețuiau prin asumarea unui rol social.

    Mirarea a intervenit atunci când din mai multe experimente s-au selecționat șobolanii care aveau deja un rol specific- cel de înotător , îndeplinit anterior și s-au introdus în aceiași formulă de 5 într-o instalație identitică. Contrar a ceea ce se anticipa(*toți fiind înotători de exemplu și deja în trecut au trecut pe sub apă ca să ia alimentele, o logică simplă ar fi spus că fiecare ar fi putut să repete exercițiul de a merge individual * ) s-a observat o specializare identică ca și a grupurilor inițiale. Deci doar doi șobolani au asumat rolul de înotător , 2 așteptau la întoarcere și ultimul mânca resturile. Setup sociologic de asumare a rolurilor, în grup.

    Nu trebuie uitat că șobolanii și rozătoarele mici au supraviețuit dintre mamifere celor mai multe catastrofe naturale din trecut(dimensiunile le-au permis adăpostirea ușoară) și nici faptul că sunt printre puținele animale care sunt capabile să supraviețuiască unor explozii nucleare.

    Omul are ce învăța de la șobolani oricât de negativă ar fi imaginea lor, importantă e logica de supraviețuire colectivă și nu cea individuală.

    Eu personal nu cred într-o teorie creaționistă, în care un Creator, Inteligență Superioară etc are reguli imbatabile și imuabile, dirijează lumea , iar pentru cei care nu se conformează există pedepse ulterioare. Este o formă de garanta pacea socială prin frică. A funcționat și o să mai funcționeze în societății cu grad de educație scăzut.

    Universul fizic în care trăim e guvernat de haos și evenimentele excepționale.
    Dumnezeul Teologilor și previzibilitatea totală, nu există.
    E doar în imaginația umană.
    Da, anumite legi par să funcționeze mult mai frecvent.
    Dar există întotdeauna excepția care să infirme legea respectivă.
    A înțelege, ca și verb e mai presus ca și act intelectual decât cel de a crede, fără a cerceta și confirma.

    • …e și nu e așa. Ani buni am trăit cu marea dilemă : „cel mai de neînțeles lucru din Univers e faptul că poate fi înțeles”. E o falsă teză care surprinzător nu a fost desființată de mințile care au pătruns în străfundurile cele mai adânci ale universului. Și asta pentru că trăiau încă sub imperiul adevărului absolut. Cum să accepți că teoriile tale care au revoluționat lumea sunt de fapt relative? Cum să accepți că teoria relativității și mai ales cele ale mecanicii cuantice sunt…totuși relative? Și chiar sunt. Relative la contextul creat de autorii lor, modelul de explicare a lumii în care au crezut și pe care l-au formalizat matematic…. Abia apoi vine înțelegerea lumii…așa cum au crezut că e…
      Concluzia? Actul intelectual al …credinței este mai presus de înțelegere, pentru că înțelegerea vine pe folosirea de argumente și explicații ale componentelor unui model teoretic în care s-a …crezut și care poate fi verificat experimental și care încă nu e falsificat prin tot ce ce observă în cadrul lui. Dar observarea e din ce în ce mai profundă (și în mare și în mic, prin tehnologii noi) și când ce se observă nu mai poate fi înțeles prin formalismele existente, …se…CREDE că realitatea e alta și se produce un nou formalism după care vine și …înțelegerea… Metafizica, prin instrumentul ei …credința crează realitatea științei. Nu realitatea absolută….

  39. vehemenţă, încrâncenare, intoleranţă… ego-ul hipertrofiat, numele pus cât mai multe garduri (panouri publicitare, afişe electorale, conferinţe, emisiuni TV etc) – aşa e, le întâlnim la tot pasul, dl. liiceanu o ştie prea bine, după cum se poate observa din articolele şi alte intervenţii ale domniei sale.

    dar, apropos de ruptura (relatată de către autor) dintre soţii atât de deosebiţi în privinţa tubului cu pastă de dinţi – deşi asta ţine de profesia d-nei aurora liiceanu, aş fi curios, totuşi, să ştiu cui a aparţinut decizia de destrămare / părăsire a menajului, şi dacă, pe lângă un eventual căpăcel căzut pe jos şi lăsat acolo, a mai rămas de izbelişte şi vreun copil…

  40. Da dle Liiceanu asa este: la inceputul umanitatii un fate isi omoara din invidie celalalt frate si mai tragic la inceputul rominitatii doi frasti se unesc pentru a-si omora tot din invidie celalalt frate.
    Si totusi acum mai bine de 150 de ani un naturalist a spus ca omul va intra sau deja intra intrun un regn nou, regnul uman, care transcede regnul animal, regn pe care( nu stiu daca sunt original) l-am denumit cand fara sa stiu de primul am inteles acestea regn noetic.
    Nu este insa sigur ca in lupta intraregn va triumfa noeticul

    • PS.Este vorba de dl Quatrefages(1866) care pe baza constatarii existentei unui sentiment instinctiv pe care nu-l mai are nici-un animal si anume cel care conduce la manifestarile morale si religioase(care cred eu ca este o expresie tot a nousului) s-a referit la „regnul uman”
      http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/bmsap_0301-8644_1866_num_1_1_4210

      PPS. Iar eu am pomenit aici despre notiunea de „regn noetic” un pic metaforica dar si un pic reala, in sensul ca nousul este ceva dat omului si care-l extrage intr-un anume fel din regnul animal

  41. daca afirmatia lui voevod: „dezvoltarea creierului pentru a permite o adaptabilitate mai rapida decat mutatiile ADN care sunt foarte incete” se sustine, atunci adaptabilitatea dezvoltarii creierului nu mai are regulile de selectie naturala ca cele pentru organismul controlat de ADN.
    oare acum intervin legile „selectiei sociale” sau este o alta teorie relativ „fumata”?

  42. Domnule Liiceanu,

    Din pacate filozofia nu poate salva Romania si nici macar lumea intreaga.

    Tot din pacate, Creatorul nu si-a admirat opera, ci ostenit de efort, si-a pus problema daca cireasa din virful tortului creat, oamenii, vor putea intelege ca menirea lor este aceea de a-i perfectiona opera. Creatorul a stiut de la bun inceput ca opera lui nu este perfecta si ca are nevoie de un lung proces de finisare.

    Timpul scurs de la momentul creatiei si pina in prezent, ne demonstreaza ca ‘cireasa’ este cea mai fragila parte a Creatiei.

    Si tot din pacate, realitatea vietii, ne demonstreaza zi de zi ca cel mai adesea mirosul sobolanului determina saltul giscanului, si nu feromonii femelei.

    Miliardele de oameni ai planetei vor zi de zi altceva: bani, bombe, sex, mincare, lux, lene, s.a.m.d. Coerenta si timpul sunt antagonice. Perseverenta este limitata in timp si devine diabolica cind limita timpului este abuzata (i.e.dictaturile).

    Un stat filozofic este o utopie, democratia schimba tiranul cu un alt tiran, de obicei cu unul mult mai rau care-i ofera demosului vialul „piine si circ”, iar pragmaticii fac bani din efortul nebunilor care imping lumea inainte.

    Din pacate, eu nu sunt Creatorul si nici macar mesagerul lui, asa ca personal nu pot oferi decit o mica si nu prea significanta contributie, repetindu-l pe Vlahuta:

    – Spinzurati-l de-i misel,
    – De-i nebun, la gard cu el.
    – De-i ciocoi cu fumuri,
    – Dati-l celor lui de-un fel.
    – Ciinilor din drumuri.

    Nu prea suna a Konrad Lorenz dar cred ca poate fi inteles in contextul realitatii contemporane.

    Deci pina la urma, balsamul pentru durerea realitatii ramine tot un raspuns filozofic. Care o fi cel mai bun?

  43. Domnule Liiceanu,

    Prea mult urat in acest articol. Un gust prea amar mi-a lasat citirea sa.
    Omul, comparat cu sobolanii (unul dintre cele mai dezgustatoare animale), omul, comparat cu gastele (galacioase si proaste)…

    Ce ramane din fiinta omului, pana la urma ?! Are sens sa distrugem asa fiinta sa adevarata, doar pentru ca, intr-adevar, omul poarta in el si trasaturi de animal, iar la unii semeni, acestea par sa predomine ?

    Dar cum ramane cu FIINTA CEA ADEVARATA A OMULUI, dle Liiceanu ? Cea pe care o aminteati mai demult, in minunata dvs. conferinta despre Calul negru ? Cea pe care omul putea candva sa o contemple pe Campia adevarului, cum spunea Platon ?

    Pentru a se putea lupta cu trasaturile animaliere din el, omul are nevoie sa nu piarda niciun moment din vedere adevarata sa fiinta, umanitatea din el: arhetipul OM.
    Adica omul frumos, demn, cel care iubeste, iarta si se sacrifica pentru semenii sai, fie ei si din alt trib sau neam.

    Tocmai fiindca omul si-a pierdut capacitatea de a mai contempla Fiinta cea adevarata, aceasta Fiinta a coborat din Campia adevarului pe pamant si s-a intrupat ca om fizic, la rascruce de vremuri: Iisus Christos. Si astfel istoria omenirii s-a impartit in doua, Inainte de Christos si Dupa Christos.

    Insa nici atunci majoritatea oamenilor nu numai ca nu l-au recunoscut, ci l-au batjocorit si l-au rastignit. Totusi, cativa au recunoscut Fiinta cea Adevarata, modelul de iubire, bunatate si demnitate in el. Ei sunt cei care duc mai departe omenirea, ei sunt cei care stiu ca omul este mult mai mult decat sobolanii, decat gastele, decat orice alt animal…

    Caci, cum spunea Victor Frankl, în final este alegerea fiecărui om de a-şi exprima sau nu latura sa profund umană: “Omul se autodetermină. Ceea ce el devine – în limitele înzestrării sale şi ale mediului în care se află – este ceea ce el a facut din sine însuşi. În lagărele de concentrare, de pildă, în aceste laboratoare vii, în acest loc al încercărilor, am văzut şi mărturisim că unii dintre tovarăşii noştri s-au comportat asemeni porcilor, în vreme ce alţii s-au purtat ca nişte sfinţi. Omul poartă în sine ambele potenţialităţi; pe care dintre acestea o actualizează depinde de deciziile sale, iar nu de condiţiile în care se găseşte.”

    In degringolada si ispitele vremurilor, in rautatea si ura indreptata impotriva semenilor, este cu atat mai mult nevoie sa recunoastem in noi si Fiinta cea adevarata, umanitatea din noi.
    Este ceea ce ne ajuta sa luptam, sa transformam trasaturile animalice din suflet.
    Avem nevoie de asta, ca de aer ! Ca de raul din noi tot aflam…

    • Fiinta noastra adevarata

      ceea ce este paradoxal, este ca, in Fiinta noastra adevarata, nu ne putem fi adversari unul altuia; ceea ce inseamna ca, atat timp cat suntem in triburi si ne suntem adversari unii altora (si impreuna, altor triburi), n-am atins nici macar cu un deget cat de mic Fiinta noastra cea adevarata;
      iar asta inseamna ca, dinafara privind-o, nu avem nici macar indreptatirea de a ne plange ca „suntem” intr-o lume rea, sau de a cere ca lumea sa fie „mai” buna decat este ea, de 2000 de ani

      dinauntru privind-o insa, dinauntrul unui trib (cat de mic) de oameni care tind catre Fiinta cea adevarata, lumea aceasta e vesnic noua si frumoasa de nu te poti satura privind-o, pentru ca ea e oportunitatea vie si mereu prezenta de a intra in
      Lumea noastra cea adevarata

      tragedia consta deci, in a judeca „ce se vede” din lumea asta, cu criteriile alteia, ne-vazute, dar nu mai putin adevarate, caci, desi n-o vedem, ne luptam, iata, atat de aprig cu ea …

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Gabriel Liiceanu
Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro