vineri, martie 29, 2024

Misteriosul cosmos al nomenclaturii: Datoria de a marturisi (Updated)

Duminica s-a lansat la Targul „Gaudeamus” o carte pe care o tot scriu de decenii, „Lumea secreta a nomenclaturiii”. Daca nu ar fi fost Lidia Bodea, directoarea Editurii Humanitas si Oana Barna, exceptionala redactoare de carte, acest volum n-ar fi existat asa cum este el acum. Intrebarea esentiala este: trebuie sa stim cine a condus Romania vreme de decenii, care a fost grupul politic dominant, ce valori, aspiratii, emotii, sentimente, resentimente si nostalgii functionau in acel cosmos misterios, care erau liniile de forta, de atatea ori invizibile si insesizabile, ce defineau conditia nomenclaturista, cum s-au format generatiile acestei caste, ori mai precis, clase sociale? Vom intelege vreodata totalitarismul comunist daca nu vom sti cine au fost cei care l-au facut posibil, l-au justificat ideologic si l-au condus? Cum se structurau raporturile de putere, atasamentele si aliantele in acea lume inaccesibila muritorilor de rand? Confruntarea cu trecutul totalitar nu se poate realiza decat prin refuzul minciunilor si repudierea invitatiei la amnezie.

Una din lectiile ce pot fi extrase din aceasta carte, cred, este ca in cadrul nomenclaturii nu au existat, nu puteau sa existe prietenii autentice. Devotamentul pentru Partid prevala asupra oricaror considerente afective si axiologice. Grigore Cotovschi, omul care l-a tradat pe tatal meu in 1958 era unul dintre camarazii sai din junete, fost voluntar in Spania, ideolog el insusi al PMR, ani de zile rector la Scoala de stiinte sociale „A. A. Jdanov”. Denuntandu-si prietenul, Cotovschi era convins ca servestea Partidul. Vechiul amic, Valter Roman, a intors capul spre a nu-l saluta pe tatal meu in curtea Spitalului „Elias”, in toamna anului 1963. Tata suferise un infarct. Aveam 12 ani, eram acolo impreuna cu mama mea. Scena mi s-a intiparit pe veci in memorie. Pentru Valter Roman era mai important sa nu fie vazut salutand un excomunicat decat sa-si onoreze prietenia de decenii. Anuta Toma, cea care le atrasese in miscarea comunista pe elevele de liceu din Botosani Hermina si Bianca Marcusohn, a intrerupt orice relatii cu matusa mea, Cristina Luca, dupa demascarea „devierii de dreapta” in iunie 1952. Le-a reluat abia dupa moartea lui Dej. Tata nu s-a mai salutat niciodata cu Cotovschi. Cristina a cedat sentimental, dar nu cred ca avea vreo iluzie privind caracterul Anutei Toma. Adica lipsa de caracter. Petru Dumitriu a descris-o memorabil in primele pagini ale romanului „Intalnire la Judecata de Apoi”.

Public mai jos un fragment din prologul capitolului „Datoria de a marturisi”. La lansare au vorbit doi prieteni apropiati, intelectuali pe care ii admir in chip statornic, mentionati intre cei carora le este dedicata cartea, Mircea Cartarescu si H.-R. Patapievici. Le multumesc din inima pentru emotionantele cuvinte rostite acolo. Aceasta carte este nu doar un efort de recuperare a memoriei, o analiza istorica, politica si psihobiografica a fenomenului social numit nomenclatura, dar si un manifest pentru prieteniile autentice, statornice, loiale, „dincolo de mode si timp”. Prietenii precum aceea dintre Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, dintre Ion Vianu si Matei Calinescu ori intre I. D. Sirbu si Virgil Nemoianu.

Am fost adeseori întrebat dacă nu mă epuizează această continuă rememorare a trecutului. Unii se întreabă și mă întreabă dacă mă pot raporta cu obiectivitate la subiecte care, volens nolens, mă implică emoțional. Sunt și unii care cred că prin simpla pomenire a angajamentelor fanatice ale părinților riscăm să comitem un impardonabil sacrilegiu. Îmi amintesc că, după publicarea Raportului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste, unde era pomenit și numele tatălui meu ca activist al frontului ideologic (director adjunct al Editurii Politice), istoricul Florin Constantiniu și jurnalistul Cristian Tudor Popescu s-au grăbit să mă compare cu pionierul delator Pavlik Morozov, cel care, având de ales între loialitatea pentru familie și aceea pentru partidul-stat sovietic, a optat pentru partid. Analogia este, evident, falsă. Nu mi-am denunțat niciodată părinții. De fapt, ca să fim lămuriți, nu m-am ocupat niciodată cu denunțuri. Am o oroare fizică față de informatori. Dar, când este vorba de înțelegerea unei perioade precum aceea explorată de comisia noastră, ori de o perioadă fascistă, trebuie spuse nume. Istoria nu a fost făcută de anonimi.

Nu încape îndoială că au existat grade diferite de responsabilitate. Între tatăl meu, de pildă, și marii bonzi ai propagandei (Iosif Chișinevschi, Leonte Răutu, Dumitru Popescu, Ion Iliescu, Paul Niculescu-Mizil) a existat o enormă distanță de statut în nomenclatură. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu mințea. Dar nu aceasta e problema, ci natura sistemului și cine îi asigura reproducerea simbolică. Norocul meu a fost că nici unul dintre părinți nu a lucrat în Securitate. La fel, am avut noroc că tatăl meu a fost exclus din partid „la timp” și n-a mai apucat să ajungă membru al CC. Tocmai de aceea nu figurează în cartea lui Alexandru Crișan, care listează cinci mii de nume de membri ai nomenclaturii. În caz contrar, întreg destinul meu ar fi fost marcat de această apartenență părintească la „organul de conducere”. Nu spun că aș fi fost altcineva, psihologic și intelectual, dar evoluția mi-ar fi fost cumva întârziată pe linia înțelegerii mecanismelor de corupție și dominație proprii acestui sistem. Marginalizată în 1952, deci cu șase sau șapte ani înaintea părinților mei, sora mamei, Cristina Luca, obișnuia să ne reamintească un lucru simplu și adevărat: ea descoperise mai devreme realitatea. Fusese zburată, cum se spunea, din funcția de directoare a Direcției Culturale din ministerul de Externe în aceea de muzeografă la Muzeul Antipa. Marea ei culpă? Făcuse parte din acel cerc de tovarășe care gravitau în jurul Anei Pauker: Ana Toma, Mia Groza, Maria Sârbu, Lenuța Georgescu, fosta nevastă a lui Teohari, Lenuța Păsculescu, sora lui Teohari. În plus, în raport cu Ghizela Vass ori Ida Felix, șefa de cadre de la Externe, nu era slută. Ba chiar era frumoasă, știa ce înseamnă un parfum bun, vizitase la timp marile muzee ale Parisului, vorbea perfect franceza, studiase biologia la Sorbona, fusese cu adevărat o eroină a Rezistenței franceze.

Asumarea trecutului, inclusiv recunoaşterea responsabilităţilor politice ale unor oameni apropiaţi, este întotdeauna o operaţiune dificilă din punct de vedere psihologic. Nu e uşor să faci distincţia între familia biologică şi cea politică. Dar a nu recunoaşte lucruri ce ţin de ordinea evidenţei, a idealiza nişte oameni numai pentru că s-a întâmplat să-ţi fie rude ori cunoştinţe apropiate, situaţii în care vor fi fost cât se poate de normali, ori chiar tandri şi generoşi, ignorând rolul lor în mişcările totalitare (mai important ori mai puţin important, acest lucru îl evaluează istoricii) ţine de un subiectivism incurabil.

Svetlana Allilueva a scris Twenty Letters To A Friend (Douăzeci de scrisori către un prieten), în care a povestit lucruri îngrozitoare despre tatăl ei, Iosif Vissarionovici Djugaşvili-Stalin. Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul nazist al Poloniei, a abordat de nenumărate ori în textele lui tema responsabilității propriei familii pentru Holocaust. Cartea istoricului de la Berkeley Yuri Slezkine, The Jewish Century, investighează tocmai aceste relaţii conflictuale, tensiuni pe care el le aşază sub semnul unui paricid simbolic. Sigur, Sergo Beria l-a idealizat pe monstrul sociopat care a fost Lavrenti Pavlovici Beria, dar alţi copii ai magnaţilor stalinişti au fost mai puţin dispuşi să se angajeze pe panta distorsiunilor flagrante. Nepotul ministrului de Externe stalinist din anii ’30 a devenit cunoscutul disident Pavel Litvinov. Din cartea lui Orlando Figes, Whisperers, aflăm ce rol important joacă azi în Mişcarea Memorial fiul lui Konstantin Simonov, un scriitor care a servit cu zel comunismul şi care, în anii stalinismului radical, a participat la campania „anticosmopolită” (adică antisemită), spre stupoarea prietenilor şi rudelor sale (ulterior a scris romane relativ nonconformiste, între care Vii şi morţi). Există, de asemenea, o întreagă literatură despre rupturile morale şi intelectuale dintre copiii unor figuri importante ale nazismului şi părinţii ori rudele lor.

Nu avem nici un fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare, mai ales atunci când acestea s-au dovedit catastrofice. Întotdeauna există şansa pentru ceva nou, pentru un început, pentru o renaştere. Pentru cei care cred în responsabilitate, obligaţia constă în asumarea adevărului şi în definirea liberă a propriei identităţi. Am spus acest lucru în legătură cu Daniel Valentin, nepotul de fiu al lui Ceauşescu, îl repet apăsat aici.

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. Stimate domn,
    Poate va faceti timpul necesar pentru a scrie o carte despre mania vanatorii la nomenclaturisiti, precum si cum s-a inradacinat aceasta indeletnicire. Era o boala? Era un snobism? De unde atatea apucaturi kinegetice ?
    De ce daca nu vanai cu ei, daca nu erai exclus, erai ocolit
    E un subiect in care puteti explica multe (ca de obicei)
    Cu stima,
    al dvs.Ciprian Stolnicu

    • Saptamana trecuta, la Conferinta ASEEES (Asssociation for Slavic, East European and Eurasian Studies) de la New Orleans, porfesorul Gyorgy Peteri, de la Universitatea Trodnheim din Norvegia, a prezentat o comunicare fasicnanta despr Expozitia Mondiala a Vanatului de la Budapesta din 1971. L-am intrebat dupa aceea daca imi aminteam corect, si mi-a confirmat, ca Nicolae Ceausescu a fost reprezentat acolo cu nenumarete trofee de vanatoare, inclusiv un urs gigantic :)

      Hrusciov, Maurer, Brejnev, Tito, tot atatia vanatori pasionati. Sincer, nu stiu daca Dej avea acest hobby. Vechii bolsevici, inclusiv Lenin, Stalin si Trotski (ma rog, acesta nu tocmai vechi bolevic, dar oricum vechi social-democrat), isi morau timpul in surghiunul siberian prin expeditii kinegetice. Sa fie una dintre explicatiile aceste pasiuni?

  2. Duminica se lanseaza la Targul “Gaudeamus” o carte pe care o tot scriu de decenii, “Lumea secreta a nomenclaturiii”. :))
    Abia astept sa ajung s-o cumpar+citesc….yumm! =P~

  3. Ceea ce nu-l absolvă pe tatăl meu de o culpabilitate legată de proliferarea minciunilor oficiale. O făcea din pasiune, era convins, nu mințea.
    O intrebare-si subliniez ca intreb tocmai pentru ca am avut un caz asemanator in familie, n-o luati in nume de rau-putem sa consideram ca faptul ca un om a crezut in ideea de comunism il face mai putin vinovat decat, sa spunem, maistrul X, sau muncitorul Y, care aplauda la mitinguri doar pt. ca asa ii cerea seful/de frica? Sau dimpotriva, cel care a cru au matin e mai vinovat decat muncitorul (ma tot intreb, uneori, daca nu citesc atata despre istoria comunismului tocmai ca sa-l pot intelege mai bine pe acel om, ruda mea….chiar daca ar fi stupid, pentru ca orica as citi, sunt constient ca as ramane mental tot la o distanta respectabila de el…). Sau sunt, si unul si altul, la fel de (ne)vinovati, fiind in fond amandoi, si „credinciosul” si „aplaudacul”, dominati, in fond, de frica sinistra care pluteste/plutea in aer, in orice tara cu regim comunist de pe pamantul asta? Sau, mai degraba, vinovatia ar trebui s-o „distribuim” (virtual, evident, nu vorbeste nimeni de nici un fel de tribunal real aici) numai si numai in functie de responsabilitatile asumate, de functiile ocupate?

    • Nu ma hazardez cu un raspuns categoric. Dar, din punctul meu de vedere, credinta fanatica este o circumstanta agravanta, nu una atenuanta. Apoi, nu stiu cat de inspaimantat erea sau este zelotul, „credinciosul”. Culpabilitatea este intotdeauna individuala, nu colectiva. Dar au existat institutii criminale, de pilda Gestapo-ul, NKVD-ul, Securitatea, ai caror functionari au actionat pentru indeplinirea unor scopuri teroriste si criminale. Directia Propagandei si Culturii, condusa in Romania de Leonte Rautu, avea ca obiectiv deplina inregimentare mentala a populatiei. Nu vad diferenta esentiala cu Ministerul Propagandei condus de Goebbels. Ganduri bune.

      • Cred ca merita sa fie investigat mai in detaliu si pentru simplu motiv ca reactia unui om poate genera o reactie de grupul, de masa critica.

        Este posibil ca in cazurile normale sa existe un moment de cenzura interioara, de reflectie.
        Si totul se opreste sau se intepeneste intr-o stare…
        Toate au limite!

        Cel care actioneaza din interes are „o anume adaptare” – azi aici, maine la Ploiesti si deci pierde in timp din credibilitate, dar pe de alta parte este persoana care aplica cel mai zelos „directiile”.Este usor de recunoscut prin aplicarea mecanica, interesata.
        Va merge cu valul pana aproape de mal, unde se stinge si „moare”…

        Cred ca adevaratele probleme intervin la cei ce cred „puternici”, nu se auto-cenzureaza, si sunt pe pozitii de conducere, gen Stalin, Castro, Chavez, Mubarrak, Mahmud Ahmadinejad, Putin, sau Hitler.

        Cheia pentru prevenirea derapajelor mi se pare ca este sa „fii mereu infipt pe pamant” si mereu intrebator:”Oare de ce este asa si nu altfel?”

      • Va multumesc frumos pentru raspuns. Ruda mea era fiu de ilegalist, tatal sau fusese membru PCR ante-44 (printre cei 1000), murise/disparuse incercand sa se refugieze in URSS, intamplator chiar in momentul pogromului din 1941. Ruda mea (unul din bunici) e posibil sa nu-si fi revenit niciodata pana la capat, psihic, dupa moartea tatalui-nu am certitudinea. Oricum, bunicul meu era un om bun, a deveni in anii ’70 (78-79) secretar BOB, mai mult la indemnul familiei, inclin sa cred, care era numeraoasa (avea totusi 3 guri de hranit, +sotia). Mi-am pus intotdeauna intrebarea de ce a facut-o abia atunci, dat fiind ca omul era un comunist convins; chiar in 2006, cu 3 ani inainte de a muri, imi marturisea „stii, eu sunt comunist, pentru ca am supt comunismul odata cu laptele de la mama”; mama lui era si ea ceva activista, dupa moartea stra-bunicului meu ea se recasatorise cu un membru CC. Si acum ma socheaza, cand ma gandesc, ca femeia avea in casa 3 tablouase mici, ca 3 icoane, Marx, Engels, Lenin, puse la loc vizibil pe perete. Oricat as aprecia un politician, eu, personal, nu ma vad punandu-i un portret pe perete la loc de cinste, poate cel mult o caricatura (ca un BD-ist ce ma aflu). Oricum, faptul ca fiul ei, bunicul meu, reusea mereu sa nimereasca numai in locuri in care vorbele si actiunile lui sa nu aiba o influenta prea mare nu cred ca era o intamplare – cred ca o facea intentionat; inainte de 89, prin 86-87, mi-l amintesc ascultand Europa Libera la tara, in gradina; sunt convins ca era inca foarte lucid, intelegea ce se intampla bine, atata doar ca nu se putea desprinde complet de fantasmele tineretii; era un om extrem de tacut, si era foarte greu sa-l faci sa vorbeasca cu tine, despre aproape orice. Ca si tatal dvs, n-a avut, din cate stiu, o functie foarte inalta, si asta, din cate stiu, repet, pt. ca n-a vrut. E adevarat, propaga si el, voluntar sau nu, minciunile sistemului, insa atat si nimic mai mult. La BOB, din cate inteleg, se limita la a da din palme si, probabil, la a transmite indicatiile „de sus” mai departe. Ok, sigur, nici asta nu e o atitudine complet nevinovata, stiu, dar…mie unul mi-e greu sa-l judec, totusi. La capitolul „avea o gandire ca de tanc”, ca sa va citez, cred ca il recunosc perfect pe bunicul meu, in tot ceea ce inseamna asta (in fond, tancul poate fi SI un obiect util, in viata oamenilor). Stia demult, in 2006, despre „anticomunismul visceral” al meu, insa poate tocmai de asta i-a luat foarte mult sa-mi vorbeasca despre asta; avea uneori niste naivitati uluitoare, cu privire la multe lucruri. Necunoscandu-l foarte bine, mi-e si mai greu sa judec lucrurile astea, sa incerc sa le rationalizez (desi simt nevoia). Sunt de acord cu dvs, ca fanatismul e, pana la capat, un factor agravant, nu atenuant; dat fiind ca e posibil ca persoana de la care am informatia sa o fi aflat din presa (desi omul respectiv pretinda ca, desi nu v-a cunoscut, v-a fost coleg de liceu si ar fi aflat de acolo-imi cer oricum scuze anticipat, daca e cazul, de indiscretia comisa) inteleg ca mama dvs era de aceeasi parere, auto-flagelandu-se inutil, in fond, pentru ca dansa era departe de a fi o fanatica. Banui ca la fel simtea si bunicul meu, desi avea probleme in a mi-o spune; repet, de multe ori mi-am pus problema daca nu citesc carti despre anii aia tocmai ca sa-l cunosc, post-mortem, mai bine. Cazuri ca al lui, sau ca al parintilor dvs, incerc sa nu le judec, pentru ca, oricum as suci-o, nici nu am toate informatiile, la unii, iar la ceilalti stiu prea bine ca anii aceia, 40-50, au fost o epoca oribila, pe care incerc din rasputeri sa o inteleg, pentru a-i feri macar pe viitorii mei copii de asa ceva. Se pare ca, in lume, fac parte, la chestia asta, dintr-o minoritate, dar nu ma las. Cine se da batut din „lupta cea buna”, atunci cand e constient care e „cea buna”, nu merita dupa mine decat dispret, si nu vreau la batranete sa ajung sa ma auto-dispretuiesc.
        E pacat ca nu s-a facut lustratia, indraznesc totusi sa cred ca mai e timp. Oricati ani ar trece, trebuie facuta; in fond, PontAntonescu nu sunt decat niste pioni aflati temporar pe tabla de sah a istoriei.
        Ganduri bune si dvs, si capul sus, orice trolli va mai injura!

  4. Sincer n-am inteles nimic din articol! Stiu insa ca acea „casta nomenclaturista ” a devenit mult mai puternica in zilele noastre.

    • Regret ca textul vi se pare opac. Cat priveste casta nomenclaturista, ea a continuat sa prospere sub domnia lui Ion Iliescu. Nomenclaturist el insusi, a inchis ochii si a ingaduit, ba chiar a incurajat, privatizarea nomenclaturii, geneza hibridului economico-social pe care Traian Basescu l-a numit sistemul ticalosit. Putea fi numit, poate mai adecvat, sistemul ticalos. Tocmai am revazut filmul lui Alexandru Solomon, „Capitalism, reteta noastra secreta”. Ultima intrebare din film, de fapt concluzia, ramane valabila: Who will pay the bill? Sigur, s-au facut pasi inainte, SOV este dupa gratii, la fel Adrian Nastase, George Copos este pus sub acuzare, Relu Fenechiu nu este nici el sigur ca va scapa de justitie, DNA si ANI sunt institutii de care mafia se teme si incearca sa le amuteasca, sa le intimideze, sa le paralizeze.

  5. Astept cu mare interes sa citesc Lumea secreta a nomenclaturii. Gasesc foarte incitant fragmentul pe care l-ati publicat, m-a facut si mai curios. Poate e de prisos sa mai spun dar cucuveaua de pe coperta imi este deja simpatica. Am comandat cartea online, sper sa ajunga in posesia mea pana la sarbatorile de iarna. Fellicitari si mult succes cu lansarea de la targul Gaudeamus!

  6. Well, si deci v-ati decis sa publicati aceste amintiri…

    Ma intreb ce o sa mai poata spuna cei care va contesta mai mereu?
    Le-ati luat subiectul de la gura…
    Zau, mancau si ei o paine pe langa Dvs., asa…

  7. Despre Ida Felix, sefa de cadre la MAI, pe care o mentionati in articol:
    Dupa indepartarea Anei Pauker de la MAI, Ida Felix a ramas in continuare, un timp, sefa de cadre acolo. Noua conducere a MAI incepuse o politica de innoire a cadrelor diplomatice, prin angajarea de etnici romani. Ce facea insa Ida Felix?
    Chema la ea o tanara dactilografa, etnic evreica, pe care o intreba care dintre noii angajati ar fi pe placul ei ca viitor sot. Dupa ce afla preferinta, il chema pe respectivul si se rastea la el:
    – „Dece o lasi pe cutare fata sa sufere si nu o bagi in seama? Nu ai observat ca te iubeste la nebunie? Cand ai de gand sa te insori cu ea?”
    Respectivul, bineinteles, se conforma imediat.
    Culmea e ca aproape toate acele casatorii initiate de Ida au fost reusite si au durat pe viata.
    Stiu povestea de la un astfel de cuplu, prezent inca in diplomatie prin anii 65.
    Ca respectivii diplomati nou incadrati atunci erau cam tantalai, dar cu origine „sanatoasa”, si asta e o realitate.

  8. Noua, ceauseilor ( din care fac si eu parte ) , ne lipseste cu desavarsire aceasta bucata de istorie, pentru ca nu am avut de unde sa o invatam.Poate cel mult de la bunici, parinti,prieteni de-ai parintilor, insa acestea sunt doar franturi , oricum de la scoala era exclus, dupa cum stim cu totii. Doar ca acum vor citi cei care, nemaifiind la scoala , chiar vor sa afle cu adevarat.
    …….un munte de sare se mananca cu lingrita. Felicitari din nou domnule Tismaneanu, fiecare carte, articol etc. este o lingurita de sare pe care trebuie sa o inghitim cu totii, ca sa ne depasim conditia.

    Cu consideratie,

    Horia

  9. Numai datorita unor oameni ca Prof Tismaneanu, Romanii vor reusi sa-si depaseasca conditia existentiala a depasirii fazei comunismului..Citeodata pare obsedat de ideia dezvalurilor – multiple si fara sfirsit – dar se achita admirabil de datoria de a marturisii si automarturisii.. Inclusiv ceiace s-a intimplat in propria familie…
    Desi nu l-am cunoscut pe tatal Dlui Prof…dintr-o marturisire mai veche a lui Petre Roman (intr-un moment de sinceritate…) si o „pomenire” a Dlui Valter Roman intr-o discutie familiala am inteles ca nu fusese nici pe departe un nomenclaturist infocat si abject..Da !! a fost un comunist convins in tinerete, gresala a epocii (citi nu au fost comunisti idealisti?), dar nu s-a transformat niciodata intr-un „monstru” tipic al epocii…
    Rememember and let others rememeber… Astept cu nerabdare in Florida lansarea cartii dedicata unuor ilustrii intelectuali conationali..un gest de marinimie a Prof Tismaneanu…
    Oare cind vom avea marturisiri similare si deschise dela alti martori oculari ai epocii ??
    „Bagajul” prof Tismaneanu este inepuizabil dar se va epuiza intr-o zi..PE CIND ? alte marturisiri elocvente ? De exemplu ale lui Petre Roman (fost bun prieten si oarecum partas apropiat al epocii negre a comunismului ceusist ? si citi altii care au trait si pot marturisii faze interesante de viata…??
    La o lansare de carte la TNB in prezenta unor ilustrii intelectuali, cind Dl Ilie Ghe Florescu ( pina atunci un ilustru neconosct..) isi lansa „Amintirile unui cafegiu”, am avut indrazneala sai intreb direct pe cei care il prezentau : Dlor !? (si erau mai multi..) intelectuali : UNDE sint cartile Dvs !? despre aceste perioade ? Cum se face ca aproape nimeni nu mai pomeneste de aceasta perioada neagra care isi pune mai departe amprenta pe viata Romanilor ??
    Dl Prof readuce si reinvigoreaza aceasta epoca cu o energie si un spirit absolut laudabil !!
    Nu uiatti Dle Prof ca m-ati promis cindva ca veti scrie si un „HOW TO ?” la Raportul despre Comunism editat sub experienta laudabila a Dvs. De aceia va astept in Florida iarna asta (sa mai scapati de frigul din DC..) la niste marturisiri „pe viu”..
    Inca odata felicitari pentru admirabilele si inepuizabilele Dvs contributii…jb

    • Draga John, exista un volum de asa-zise memorii ale lui Petre Roman. Din pacate, nu a mers pe calea sinceritatii. Desi se intituleaza „Datoria libertatii”, este vorba acolo de perpetuarea multor neadevaruri. L-am recenzat, la vremea respectiva, in „Le Point” (editia originala aparuse in franceza). Insusi faptul ca scrie despre parintele sau ca despre un militant al stangii anti-totalitare internationale probeaza fie ignoranta, fie ipocrizie (ori ambele). Valter Roman a participat la constituirea angrenajului propagandistic al PCdR la Moscova, a condus postul de radio „Romania Libera” al Cominternului, a jucat un rol important, dupa 1945, in sovietizarea Armatei Romane. A fost sef al Directiei Politice a Armatei, Ministru al Telecomunicatiilor etc Marginalizat o scurta perioada, a revenit in structurile cele mai influente ale nomenclaturii si a fost unul dintre activistii in care Gheorghiu-Dej avea maxima incredere. Cum altfel am putea explica faptul ca i s-a incredintat misiunea de a-l „prelucra” pe Imre Nagy in timpul deportarii de la Snagov (1956-1957)? Un asemenea rol nu era decis doar de conducerea PMR, ci si, ori mai ales, de catre sovietici in consens cu grupul tradator de la Budapesta condus de Janos Kadar. Nu stiu daca Valter a fost bantuit de remuscari. Am incercat sa-i explic psihologia intr-un text mai degraba literar, dar cu multe referinte la fapte istorice si personaje reale.

      http://tismaneanu.wordpress.com/2011/09/04/dialectical-insomnias-o-povestire-despre-walter-roman/

  10. Prea putini faceau ce faceau din „devoatament” pentru partid. Erau si din astia si erau dintre cei mai periculosi: erau constienti ca fara partid nu insemnau nimic. Majoritatea erau insa constienti ca erau de fapt o gramada de delatori gata sa tradeze pe oricine pentru a se urca mai in virf o treapta. Si atunci tradau ei primii, „cu convingere”, pentru a nu da altuia san sa sa profite. „Originea sanatoasa” a insemnat o masa needucata, obedienta, gata sa basculeze dupa cel mai puternic. Si aceasta adunatura construita din ceea ce era mai rau la tara si prin orase si-a adus rudele, copiii si a perpetuat mirlania ca politica de stat. In definitiv astazi le vedem urmasii ceva mai spilcuiti si cu pretentii de „fin cunoscator” in arta, oenologie, finante, politica, etc. Din cind in cind pojghita de la suprafata crapa si vedem adevarata natura.
    Uneori ma gindesc la faptul ca formele cele mai urite ale comunismului au aparut acolo unde baza de selectie a fost mai josnica. Si asta trebuie sa ne-o asumam si sa invatam pentru viitor, daca sintem in stare.

  11. Nu cred ca e nevoie de atata ura impotriva unui sistem. NU cred ca face bine aceasta perspectiva maniheista de prezenatre a unei situatii conjuncturale. Cred ca lucrurile au foarte mari nuante, si nu cred ca vreti/puteti sa surprindeti toate aceste nuante. A face cercetari din SUA de dragul de a face cercetari, nu isi are sens. Cui foloseste aceste studii pur subiective? Uneori am senzatia ca s-a prelungit ura aceea comunista in dizidentii de astazi. Daca citim scrieri politice din anii 50 si ce scrieti Dvs. in maniera maniheista nu vad nici o deosebire. Am citit articole bune contra sistemului comunist, scrise fara ura si fara pasiune. Insa acelea sunt scrise de istorici, nu de ideologi.
    IN opinia mea, au trecut prea multi ani ca sa va mai temeti de ceva, Oricum, oricat ati incerca sa stergeti memoria colectiva si sa o inlocuiti cu perspective personale, comunismul ca exista ca idee. E doar o chestiune de timp daca va reaparea cu forta sau nu. Nimeni nu stie!

    PS. Nu sunt convins ca veti accepta sa publicati comentariul meu (ati mai cenzurat candva ce am postat), insa am siguranta ca veti citi, ceea ce este mult mai important.

    • Nu exista memorie colectiva abstracta, in genere. Ea se constituie intotdeauna din memorii personale. Oare ati spune si despre fascism ceea ce spuneti despre comunism, ca „exista ca idee”? Credeti ca omenirea are nevoie sa retesteze fascismul?

  12. In comentatiul precedent si sters am subliniat continuitatea nomenclaturii printr-un fiu norocos Ponta.
    El va continua domnia nomenclaturii si politica ei iresponsabila.
    Se vor incheia noi imprumuturi si se vor lua funduri europeene care vor ajunge in visteria nomenclaturii iar poporul de oropsisti va achita ratele si dobinda.
    Statul imi va cere mai multe impozite si taxe iar tovarasii vor cumpara alte vile.
    Dar in acest mod tara va fi mai slaba si Ponta cel nationalist in vorbe va trebui sa cedeze pe toate fronturile si sa uite de independenta si suveranitate si va deveni internationalist.
    Atunci cind parintii si bunicii mei erau prelucrati in sedintele oamenilor muncii si erau dati afara din munca sau cind militia venea la ora 4:30 sa sparga usa sau cind erau urcati duba si dusi la puscarie sau cind erau luati din spital si trimisi in sate indepartate, sau cind vecinii ii turnau la partid si securitate oamenii din nomenclatura cistigau pozitii superioare badjocorind victimele pe baza acestor fapte.
    In apologia acestei clase denumita in imnul golanilor „oameni de bine numiti si neocomunisti ….” trebuie sa se inscrie toate crimele comise de ei si de ca ce nu au fost pedepstii.Acestia cit si linia a doua si fii lor au acaparat tara si disturg tara.

  13. „Nu avem nici un fel de obligaţie ereditară de a împărtăşi crezurile unei generaţii anterioare […] îl repet apăsat aici.”

    De ce trebuie sa „repetati apasat” un lucru evident? Normal ca nu trebuie sa suferi din cauza parintilor, asta a fost apanajul comunistilor, „dosarul”, „originea”. Imi place sa cred ca am depasit aceasta tampenie.

    PS: Am cumparat astazi cartea dumneavoastra, va multumesc pentru ea, desi tare am impresia ca sunt lucruri pe care le-ati povestit si prin articolele dumneavoastra de-a lungul anilor, deci nu-mi sunt necunoscute.

    • Repet apasat pentru ca, vai, lucrul ramane in continuare subiect de controversa, desi ar trebui sa fie, cum spuneti, de la sine inteles (self-evident). Prima parte este inedita. Partea a doua include texte publicate aici, pe „Contributors”, revazute si adaugite. In fond, asa se construieste un volum.

  14. Felicitari
    Pasajul despre relatia parinte – copil din regimurile totalitare , mai ales cand primii au ocupat pozitii importante este magistral si va onoreaza pe deplin .
    O dilema asemanatoare am mai intalnit-o intr-o discutie cu privire la pozitia pe care ar putea sa o aiba fata lui Eugen Turcanu – personajul central al „Fenomenului Pitesti ” – vis a vis de crimele tatalui sau .
    Sau mergand pe fir mai departe, oare ce parere au urmasii celor care au dirijat montruosul experiment: Draghici , Sepeanu , Jianu , Nemes , etc

  15. Domnule Tismaneanu,

    Astazi am vrut sa cumpar bilete de avion Washington-Bucuresti si Tarom avea (de necrezut) preturi competitive. Am inceput procedura de cumparare online, de pe site-ul Tarom-ului, si ce sa vezi, mi-au cerut date personale pe care nimeni, nu le cere niciodata in faza de cumparare a biletului: numarul si data de valabilitate a pasaportului si codul numeric personal!!! Cand am ajuns la pasul final, plata, mi s-a comunicat ca nu se poate efectua si sa-mi verific cardul! Cu acelasi card am achitat biletele online la 10 minute dupa aceea, cu o alta companie. Pot sa ma gandesc ca a inceput colectarea de date pentru electoratul din diaspora? Bineinteles ca pot! Promit ca voi verifica daca am votat cumva fara sa stiu!

  16. Domnule Vladimir Tismaneanu, aveti tot respectul meu.
    Cartea dvs este nu numai o reasezare a trecutului pe care il stiau/credeau parintii mei si cei din generatia lor, ci si o indrumare pentru mine si cei din generatia mea de a nu repeta greselile/ororile trecutului.
    Va multumim!

  17. Domnule Tismaneanu,amintirile si reflexiile dvs.si a altor traitori ai vremurilor apuse si totusi atat de prezente in zilele noastre,sant de nepretuit pentru aflarea unor adevaruri ascunse de bolsevicii vechi si noi.Consider ca in campaniile electorale care se fac,benerele care contin mutrele unor „neica nimeni” ar trebui sa contina fragmentele elocvente din istoria reala a romanilor,care sa contracareze minciunile propagandei bolsevice de tip nou,asa zis democratice. Cunoasterea acestor realitati,ar duce cred,la schimbarea in bine a mentalitatii poporului,implicit la progresul acestei tari si a poporului ei,greu incercat,dealungul anilor de propaganda bolsevica a imbuibatilor ce se pretind democrati.

  18. Domnule Profesor!
    Inteleg dece nu ati acceptat si al doilea comentariu al meu.
    Puteti posta, daca veti considera oportun, numai referirile la Ghelmegeanu, Nicuta si Trasnea.

  19. Despre unele persoane mentionate de dvs. in articol:
    – Mihail Ghelmegeanu: un coseur foarte simpatic, cu replici spontane.
    L-am cunoscut prin 1979-80, el fiind atunci deputat in MAN.
    L-am intrebat odata, direct, ce l-a determinat sa se apropie de regimul carlist, devenind chiar unul dintre membrii guvernului. Raspunsul : „Era vremea Capitanilor, iar eu l-am preferat pe Capitanul Carol al II-lea”.
    – Despre prof. Nicuta: era, intr-adevar, un hatru. Prin 1964-65 am urmarit (in cadrul unui curs postuniversitar) o prelegere a sa pe tema teoriei convergentei sistemelor politice capitalist si socialist. Bineinteles, a combatut teoria respectiva, lansata pe atunci de unii analisti occidentali, dar in asa fel incat noi, cursantii, sa intelegem ca, de fapt, ea era credibila.
    -Despre prof. Trasnea: imediat dupa ce Ceausescu lansase, prin anii 80, formularea „23 August, ziua revolutiei de eliberare nationala si sociala, antifascista si antiimperialista” (sper ca am reprodus exat), l-am auzit pe prof. Trasnea, la o sesiune dedicata zilei de 23 Augist, spunand ca nu e cea mai fericita formulare, dar vina o punea pe seama celor doi istorici de la CC PCR, Musat si Ardeleanu, care o inventasera.
    – Fiindca veni vorba de Ardeleanu: mi-a spus, prin 1991-92, ca a avut in mana candva un document din Arhiva Commintern de la Moscova, din care reiesea ca liderii Comminternului acordau cu mai multa usurinta fondurile necesare PCR in ilegalitate, deoarece la Moscova se afla si Tezaurul romanesc. Era argumentul folosit fata de unul dintre liderii PCF (cred ca l-a mentionat pe Thorez, dar nu mai retin exact), care reclama tratamentul diferentiat in comparatie cu PCR. Discutia cu Ardeleanu am avut-o in contextul interesului de atunci fata de documentele romanesti din arhivele fostei URSS.

  20. Orice rememorare a unor evenimente trecute are un rol însemnat mai ales în focusarea atenției pe liniile jocului din prezent.Aceste texte-martor care au desigur o necesitate în a rezolva și restabili în drept o anumită ordine în care s-a intervenit cu bocancii. Personal, mult mai tânăr, am cunoscut tenebrele din măruntaiele sistemului și a formării acestuia doar din cărți. Cu tot respectul pentru cei ce au suferit în acele vremuri și au scris despre asta, dar am ajuns la un refuz. Un refuz psihic, un blocaj care mă împiedică să mai acumulez nesfârșite informații despre dezmățul unor timpuri și oameni care au desigur valoarea lor istorică ca martor. Pentru mine toate acestea nu fac decât să provoace obsesiv aceiași întrebare: Acum că știm toate astea, ce este de făcut?
    Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți – iată un îndemn care în contextele descrise de dumneavoastră d-le Tismăneanu pare a fi ceva, cel puțin care îți ridică sângele până ce vena de la tâmplă desenează un mare semn de întrebare: a plezni sau nu? A iubi aproapele care este de fapt atât de departe de noi prin suferințele pe care ni le-a pricinuit pare cel puțin absurd. De fapt ceea ce doresc eu este să adaung dacă pot o nouă valență acestor vremuri nebune care au trecut. Sunt mai mult de 30 de ani de când dr. Zimbardo a realizat experimentul Stanford care ne arată că linia dintre băieții buni și băieții răi nu este fixă, așa cum o percepem noi. Că orice individ poate deveni o bestie dacă i se pun la îndemână circumstanțele potrivite. Că un om întreg la cap poate deveni un paznic scelerat în doar 5 zile dacă mediul în care viețuiește este propice. Ar trebui să acceptăm că ne diferențiază dor circumstanțele. A dovedit-o și Millgram cu celebrul experiment al obedienței în fața unei autorități care se impune. Mi se pare uimitor că aceste experimente psiho-sociologice care au demonstrat că circumstanțele îl modelează pe individ, nu au reușit de mai bine de 40 de ani să schimbe paradigma în care ne zbatem. Continuăm să împărțim lumea în buni și răi, în făptuitori, vinovați și victime, neputând înțelege și accepta că în aceleași condiții de presiune a mediului exterior ne-am fi comportat la fel. Desigur, la fel ca în experimentul lui Millgram, așa cum în fapt la final în cazul unui deces, răspunzătorul de drept în fața legii și a propriei conștiințe este mereu cel care a apăsat butonul și nu factorul persuasiv, la fel zic, cei care s-au înfruptat din grozăviile puterii și oprimării, răspund individual. Fiecare răspunde pentru butonul care l-a apăsat. Dar ar fi timpul poate să schimbăm această paradigmă,acceptând și asumând că noi înșine în aceleași condiții ne-am fi comportat la fel.
    Este imposibil să înțelegem presiunile psihologice și de altă natură, care au presat și modelat un anume individ ca să ia o anume decizie. Oricât am judeca faptele știute, nu ar fi decât un palid joc de idei aranjate logic, din care ar lipsi atributul emoției, al fricii, al presiunii resimțite de personajele în cauză.
    Și asumându-ne doar vom putea căuta soluții reale de schimbare a acestor sisteme. Fără asumare, vom căuta să îndreptăm mereu ceea ce am văzut la alții. Ori, nimic din ceea ce nu este al noostru, nu putem schimba.
    Aceste cuvinte ale mele aș vrea să impregneze încă un sens, un unghi nou de abordare posibilă și nu o combatere, sau negare a Datoriei dumneavoastră de a mărturisi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro