vineri, martie 29, 2024

Monica Lovinescu si Vaclav Havel (1). Despre vieţile trăite în adevăr

Dispariţia prematură a lui Vacláv Havel, la doar 75 de ani, i-a reunit în jurul său, în decembrie 2011, pe preşedinţii tuturor ţărilor care au trăit tragediile Europei criminale a secolului XX: Holocaustul şi Gulagul. Havel a (re)generat, post-mortem, un fel de Curte filozofică şi politică a Neamurilor, un Sfat Global al liderilor unor ţări în care suferinţa indusă de regimurile totalitare sutelor de milioane de oameni a fost crâncenă. Pentru generaţiile noastre, această suferinţă nu a dispărut încă. Personalităţile contemporane cu Războiul Rece au avut, astfel, din nou ocazia să reviziteze temele lui Havel, devenite contribuţii esenţiale la gândirea politică şi filosofică, la etica şi la atitudinea civică de referinţă a timpurilor noastre. Vom folosi acest prilej pentru a observa că între Monica Lovinescu şi Havel au existat mari afinităţi, datorate educaţiei şi formaţiei apropiate (în spiritul liberalismului european de secol XIX-XX şi în spiritul culturii Europei Centrale: refuzul cântecului de sirenă al ideologiilor, repudierea tentaţiilor tribaliste, respingerea mitului politic şi a proiectelor utopice, asumarea unui spirit de prevedere în faţa entităţilor supra-individuale, ca partid, stat, clasă, rasă sau naţiune). 1

Una din problematicile esenţiale care îi învecinează pe Havel şi Monica Lovinescu constă din răspunsurile oferite la tema tiranofiliei moderne, adică la ceea ce Mark Lilla căutase a explica în Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică. 2 Amândoi veneau din filiera intelectualilor liberali neo-tocquevillieni sau (aronieni), iar acest lucru îi făcea să aibă logistica morală necesară pentru a respinge, prin scrierile şi atitudinile lor, tentaţiile iliberale în Occident, ştiind că gândirea liberală avea o relativă lipsă de impact asupra mediilor occidentale: partidele liberale sunt mici, cele mai puternice obţinând în jur de 10% din votul popular, de regulă graţie unor concesii doctrinare3. Şi Monica Lovinescu, şi Havel, observaseră, în epocă – deşi nu s-au predat în faţa acestor realităţi – că gândirea liberală se bucura de impopularitate în rândul intelectualilor (la cei occidentali din vremea tinereţii lui Havel şi a Monicăi Lovinescu, să adăugăm şi pe cei de astăzi, din ţările teoretic eliberate de comunism în 1989, n.m.); întrebarea corectă: de ce sunt intelectualii atraşi mai curând de tiranie decât de libertate?4.

Răspunsul lui Havel sau al Monicăi Lovinescu la această întrebare-cheie a filosofiei politice avea să vină după multe secole de încercări asumate, pe rând, de Platon, Xenofon, Simonides, Hieron – sau Tyrannicus, Etienne de la Boétie (1530-1563) (Discours de la servitude volontaire, ou le Contr’Un)5, sau Montaigne în Essais, şi atâţia alţii. Înşişi clasicii liberalismului din secolul al XX-lea au fost atraşi, ca şi Havel sau Monica Lovinescu, de înţelegerea cauzelor lipsei de fascinaţie a libertăţii pentru intelectuali: este vorba, desigur, de Hayek6 sau Mises, de Schumpeter 7. Şi lista nu este foarte lungă. Dacă, la toate acestea, adăugăm observaţia că în România dejistă şi ceauşistă a funcţionat cu succes o intoxicare a propagandei comuniste ce acredita ideea conspiraţionistă conform căreia liberalismul postbelic nu a fost decât o maşinaţiune a serviciilor secrete americane8, e de înţeles de ce realitatea liberalismului occidental în secolul al XX-lea, aşa cum a trăit-o Havel sau Monica Lovinescu, este atât de puţin cunoscută şi înţeleasă la noi, după cinci decenii de izolare de Occident, urmate de alte două decenii de confuză revenire la o Europă aflată, azi, ea însăşi, într-un accelerat şi suspect metabolism ce nu este străin nici după 1989, nici înainte, de catalizele stângiste şi de eternele inginerii marca Kremlin.

Gânditorii politici de azi şi o mare parte din intelectualitatea contemporană românească sunt tentaţi să se îndepărteze din nou de ceea ce era atât de important pentru Monica Lovinescu şi Havel; aceştia clamau, în epocă, rolul vieţii în adevăr („Adevărul şi dragostea trebuie să prevaleze asupra minciunilor şi urii”), pe urmele Hannei Arendt 9, când aceasta spunea „nu ne mai putem permite să luăm doar ceea ce a fost bun în trecut şi să considerăm pur şi simplu ceea ce luăm astfel ca reprezentând moştenirea noastră, după cum nu ne mai putem permite să dăm la o parte răul şi să-l privim efectiv doar ca pe o greutate moartă pe care timpul o va îngropa de la sine în uitare. Curentul subteran al istoriei occidentale a răzbit, în sfârşit, la suprafaţă şi a uzurpat demnitatea tradiţiei noastre. Aceasta e realitatea în care trăim. Şi din această cauză toate eforturile de a evada din oroarea prezentului în nostalgia unui trecut încă intact sau în uitarea pe care o anticipăm într-un viitor mai bun sunt zadarnice”. Arendt definise, de fapt, atât de corect, pilonii de rezistenţă ai organizării totalitare prin mistica utopică, sacralizarea ideologiei, mecanismele distrugerii ego-ului reflexiv. Pe urmele ei, Havel şi Monica Lovinescu s-au manifestat plenar, sub jugul regimurilor totalitare, de partea salvării sufletului omenesc, aşa cum au făcut-o şi Michnik, Leszek Kolakowski, Vladimir Tismăneanu, Norman Manea, Viorel Padina, Virgil Ierunca, Paul Goma, Dorin Tudoran, Jacek Kuron, Milovan Djilas, Agnes Heller, Ferenc Fehér, Miklós Haraszti, George Konrád, Aleksandr Zinoviev, Andrei Siniavski, Lev Kopelev, Danilo Kiš etc.

Dacă Vacláv Havel s-a declarat un intelectual derutat, fiind perceput totuşi drept adevărata conştiinţă a ţării sale, încercând să recupereze pentru spaţiul politic, civic şi etic ceh fructele Primăverii de la Praga, Monica Lovinescu l-a precedat, jucând un rol similar pentru cultura română, cu menţiunea că, totuşi, gânditoarea şi jurnalista română a Europei Libere a fost sistematic blocată de aparatul de propagandă ceauşist, iar imaginea sa a continuat să fie atacată, drastic deformată şi demonizată, atât înainte de 1989, cât şi după 1989, de fidelii organului Săptămâna, de autorii politicii regimului ceauşist, de aparatul de propagandă sovietică al lui Ion Iliescu (acelaşi, în fond, cu cel al lui Nicolae Ceauşescu, şi rămas la post, sub diferite cosmetizări), de culturnicii români marcaţi de maladiile misoginismului, de oligarhia neocomunistă filorusă şi anti-NATO, de numeroşi scriitori resentimentari, ostili conceptului est-eticii, pentru că ostili şi ideilor revizioniste aplicabile criticii şi istoriei literare. Deviza acestora, din urmă, rămâne: “Să se revizuiască totul, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Nu în cele din urmă, intelectualitatea românească suferă aproape în bloc de un viciu al stângismului de facto, în ciuda multor asumări teoretice dubioase, histrionice şi degrabă trădate, cu prima ocazie oportunistă, clientelară sau traseistă. Fenomenul şi-a exercitat constant presiunea în ultimii cincizeci de ani.

În opera Monicăi Lovinescu, invocarea lui Havel a fost întotdeauna pretextul unor dialoguri imaginare cu acesta, desfăşurate în registru etic şi politic, din care gânditoarea extrăgea concluzii şi extrapolări valabile mai ales pentru cultura română, căreia îi deplângea lipsa de personalităţi autentic verticale care să se opună dictaturii. Astfel, în filele de jurnal din Unde scurte, Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, la data de 27 aprilie 1968, Monica Lovinescu stăruie în meditaţie asupra magnetizării conştiinţei publice cehe de către Havel, în timpul Primăverii de la Praga: „sunt din ce în ce mai mulţi călători spre Praga. Mai ales printre scriitori. Şi e normal să fie aşa. În ce capitală a Europei se măsoară mai exact ca în Praga clipei de faţă, rolul pe care un scriitor îl poate juca în clipa de faţă în conştiinţa unei societăţi?” (p.276) În Răsărit, scriitorii reveneau la momentele-cheie, ieri la Varşovia şi Budapesta, astăzi la Praga, tinzând spre ceea ce Monica Lovinescu numea un fel de 1848 al spiritului, prin contrast cu ceea ce însemnase pe planul culturii comunismul din Est, care reprezentase o revenire spre trecut, o aruncare înapoi.10 Deplângând ravagiile produse literaturii române de saltul înapoi, prin păşunizarea realist socialistă, autoarea oferă o analiză de mare acribie a fenomenului, remarcând că întoarcerea nu a fost spre izvoare, fiindcă îi lipsea acea sinceritate care dădea până şi păşunismului un accent de autenticitate. Ce fel de întoarcere înapoi produsese bolşevizarea? O catastrofă, desigur, una din cele mai mari catastrofe ce afectase cultura românească, în ansamblu, pentru că era o întoarcere însoţită de prostie, de reacredinţă, de cea mai adâncă ipocrizie din câte au prezidat până acum la aplicarea doctrinelor în istorie. Este de înţeles, de aceea, faptul că reacţia intelectualului, atunci când s-a produs, a îmbrăcat şi ea o haină vetustă, o haină din secolul al XIX-lea. În deplin acord cu paradigma istorică asumată, intelectualul cu discurs civic şi etic al epocii lui Havel şi-a inserat, aşadar, revolta după una revoluţionară de tip 1848, şi nu după una plasată în social, conform schemei marxiste.11 Interesantă este, în acest context, observaţia Monicăi Lovinescu asupra intelighentsiei de la Moscova, ce are o evoluţie separată: dacă, din acest moment „1848” am exclus Rusia, nu este pentru că intelighentsia de acolo n-ar da semne de revoltă asemănătoare cu cele din Estul Europei, ci numai pentru că prototipul „1848” este înlocuit la Moscova cu un altul, un fel de decembrism al spiritului, al sacrificiului exaltat pentru el însuşi, devenit o mistică.

Absolut memorabile sunt reflecţiile autoarei asupra rolului intelectualului Primăverii de la Praga, din faza de erupţie către libertate: oricine ar fi intelectualul acesta din Răsărit, în clipele de izbucnire, reabilitează o cinste de mult pierdută a intelectualului în general. Îl citează pe Havel, care se afla în drum spre New York, unde i se va juca piesa Garden Party, şi care declara, cu prilejul unei conferinţe la Paris: „Cea mai mare problemă pe care partidul comunist o are de înfruntat astăzi stă în faptul că ideologia sa ridică o barieră între om şi realitate”. Monica Lovinescu observă că pentru intelectualii zişi de stânga din Occident, pierderea cinstei a coincis cu această barieră şi această ideologie. Bariera rămânea intactă pentru oamenii de stânga din Vest, în timp ce la Praga din 1968 sau mai devreme la Budapesta, bariera fusese sfărâmată.

Nicăieri ca în această pagină dedicată lui Havel nu scrie Monica Lovinescu atât de profund despre toxicitatea ideologiei marxiste. Căci ideologia, aşa cum s-a extins şi a proliferat printre intelectualii de stânga, nu a reprezentat numai o epidemie, ci şi o frivolitate12: pentru aceleaşi idei, în Est se murea, dar la revista pariziană Tel Quel – adică acolo unde se împleteau în mod bizar structuralismul, noul roman şi leninismul – se cădea în transă în mod snob şi frivol. În timp ce la Paris, maxismul era la modă pentru tinerii cu gusturi excentrice, la Praga se murea pentru libertate, iar un filosof ca Ivan Svitak declara că scriitorii nu vor democratizare şi democraţie, iar alţii cereau un partid de opoziţie, în timp ce Havel clama: „Trebuie însă să punem la ucenicia adevărului un întreg popor care a fost îmbâcsit de propagandă sistematică, timp de douăzeci de ani”.

Uimirea încercată astăzi de orice cetăţean răsăritean – care mai are memoria comunismului autentic, totalitar – , în faţa occidentalului de stânga amator de umanisme frivole fusese, poate, declanşată în 1968 de celebra uimire afişată de un student ceh în faţa unui gazetar occidental: „Cum e cu putinţă ca un scriitor francez să fie comunist?” La Praga, în 1968, se striga: Singurul comunism cu putinţă este cel din cimitire.

(va urma)

1 Vladimir Tismăneanu, Mizeria utopiei, Criza ideologiei marxiste în Europa Răsăriteană, Ed. POLIROM, Iaşi, 1997, p. 147.

2 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică, Ed. POLIROM; Iaşi, 2005.

3 Id., Sorin Antohi, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne, p. 19.

4 Id., Sorin Antohi, Pentru o istorie intelectuală a tiranofiliei moderne, p. 19.

5 Etienne de la Boétie era convins de faptul că omul este predispus la servitute voluntară.

6 Vezi Friedrich A. Hayek, Intellectuals ad Socialism.

7 Joseph Schumpeter, Capitalism, Socialism, Democracy, Harper and Row, New York, 1975 (vezi cap. Growing Hostility).

8 Mark Lilla, Spiritul nesăbuit. Intelectuali în politică, Ed. POLIROM; Iaşi, 2005. Vezi cap. introductiv semnat de Sorin Antohi, p. 23.

9 Hannah Arendt, Originile totalitarismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 9, Prefaţă la prima ediţie, 1950.

10 Monica Lovinescu, Unde scurte, Jurnal indirect, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990. p. 276: „N-a fost forţată, de pildă, literatura română, din ultimii douăzeci de ani (deceniile al patrulea-al şaselea, n.m.) să se întoarcă spre un trecut în care Maiorescu nu intervenise încă, să se „păşunizeze” realist socialist?

11 Ibid. p. 277. „În ciuda unor îndelungate aparenţe, nu marxismul a dominat vremea noastră. Marxismul a îngăduit doar să se verifice profeţia lui Nietzsche care afirma că secolul al XX-lea va fi acela al fenomenului naţional”.

12 Ibid. p. 277: „Caznă şi ipocrizie în comunismul instaurat, ideologia devenea frivolă pe malurile Senei sau ale Tamisei, deoarece nu presupunea nici presiune, nici risc,ci numai o siluire a propriei tale conştiinţe pentru a o transforma într-o „bună conştiinţă”.”

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. De ce sunt intelectualii de stanga? Simplu. Nefiind un om al indeletnicirilor pozitive sau neavand propriile resurse, el este in categoria celor multi si pauperi si in consecinta va sustine ideologii egalitariste. Orice ideologie este o negustorie de sperante. Daca nu o face in beneficiu direct, va fi disponibil pentru mercenariat in beneficiul unui oligarh, adica acel tip care isi construieste puterea si bunastarea prin manipularea multimilor paupere si resentimentare. Rare sunt cauzele cand intelectualul poseda resurse si are timp sa mediteze la un model de existenta sociala, dar atunci este mai degraba un filozof. Cat despre cel care traieste liberal prin exercitiul liberei initiative si libertatii personale, el nu mai e preocupat de exercitii teoretice. Rarisime sunt situatiile cand un intelectual imagineaza, propune si reuseste sa implementeze o vietuire liberala la nivelul unei comunitati. A se vedea in istorie. Si asta numai in comunitati mici. Trebuie sa fii nebun sa-ti inchipui o democratie in China. Cat despre intelectualul roman, se pot spune doua lucruri. Odata consacrat, devine elitist, cand e in devenire este militant a outrance sau mercenar. A se uita in jur pentru exemple.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Angela Furtuna
Angela Furtuna
Scriitoare, eseistă, publicistă, critic literar, analist. Cercetător specializat în literatura românească a exilului (Monica Lovinescu), a Holocaustului (Paul Celan, Norman Manea, Itzik Manger, Dan Pagis, Arnold Daghani) şi a Gulagului. Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 2002.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro