Monica Lovinescu – Vocație și jertfă

Se împlinesc azi, puțin după miezul nopții, cinci ani de la moartea Monicăi Lovinescu. Soțul ei, Virgil Ierunca, de al cărui nume, pe bună dreptate, numele ei nu poate fi despărțit, plecase deja dintre noi, în 28 septembrie 2006.

Nimeni nu cred că-i neagă și nimeni nu cred că-i dispută Monicăi Lovinescu rolul și locul de cea mai pregnantă și importantă figură din panteonul gândirii antitotalitare și anticomuniste din nefericita istorie a României în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Chiar și tăcerea așternută cumva pe numele ei, în numeroasele, rămase e drept mai puține, publicații literare și culturale și la posturile de televiziune, în dezbateri și conferințe, confirmă asta. Vremea lucidității, a exigenței morale, a intransigenței a trecut, e timpul unor modele mai la scară umană, mai compatibile cu noi, mai accesibile. La drept vorbind, nici n-a durat așa de mult gloria lor. A durat fix cât perioada noastră de grație, de ieșire din sinele băltirii în acomodare și conformism, către un sine mai bun, cum ar fi zis Constantin Noica, de acces la un stadiu superior al stimei de sine, încrederii și disponibilității de a ne privi drept în ochi în oglindă și de a lua decizii majore, atât de rare și de scurte, vai, în istoria noastră. Cât timp a durat această metanoia reversibilă la noi,  am căutat entuziast străzi și parcuri să le botezăm cu numele lor, le luam interviuri, făceam cu ei reportaje, și mai ales, ne fotografiam la greu cu ei. De la prima lor revenire în țară, în februarie 1990, când au fost primiți ca niște regi, deși scopul vizitei lor fusese acela de a trece pe la mormintele familiei de la Fălticeni și prin alte locuri de pelerinaj foarte tainic și dureros private, până la ceremonia de aducere în țară a urnelor, pare să se fi scurs un veac. Iar de atunci și până azi, un altul. Primul, veacul agitației febrile pentru căpătuiala într-o lume aparent nouă, aparent proaspătă și în tot cazul avidă, în care vecinătatea lor era, la început, o bună recomandare. Cel de-al doilea, al recăderii în uitare, dezgust de sine și scepticism. Și pentru unul și pentru altul, din veacurile astea, exemplul Monicăi Lovinescu este unul inconfortabil. El poate rodi, neștiut în noi și asta și face, nu am nicio îndoială. Stă acolo și va încolți și va da roade odată și odată. Spun asta, nu cu exaltat optimism, ci cu  luciditatea certitudinii că, fără această minune care a fost Monica Lovinescu și care ne-a înnobilat și fertilizat gândirea și sufletul vreme de 50 de ani, noi am arăta azi și mai rău. Fără cărțile ei, care așteaptă cuminți curajul nostru de a le redeschide, am fi chiar mai aproape de moarte morală și spirituală decât suntem.

Și știu ce spun când folosesc cuvântul minune. Știu și că nu am altul mai bun. Deși am avut bucuria și privilegiul nemăsurat să-i stau în preajmă, nu am dezlegat nici azi misterul și forța acestei personalități, în care vitalitatea a evoluat spre cult al muncii, talentul a evoluat spre vocație, simțul etic spre o intransigență aspră, nemiloasă cu compromisul și josnicia, gustul estetic către un est-eticism nu numai greu de urmat, dar repede confundabil cu un maniheism obtuz și – nu-i așa? neavenit în domeniul atât de eteric și fluid al artisticului. Totul într-o consecvență în angajament care a durat ca la nimeni altcineva, vreme de 50 de ani, întru dobândirea unei autorități de nedisputat, izvorâtă din credibilitate niciodată și în nicio împrejurare știrbită.  Fiindcă, ce calitate este mai greu încercată de scurgerea timpului decât credibilitatea, consecvența cu sine și cine poate să spună că Monicăi Lovinescu trecerea timpului i le-a știrbit?  Și când?  În orice caz, nu când i s-au trimis mesageri să-și ”salveze” mama devenind ea însăși unealtă a regimului comunist, așa cum, atât de omenește, li s-a întâmplat altora, căci, sfâșiată, a refuzat cu oroare. Nici, cu atât mai puțin, când i s-au propus drepturi de autor pentru opera tatălui său, și publicarea acesteia, în integralitate, și câți dintre confrații ei, exilați, au rezistat dorinței de a fi cunoscuți în țara de origine?  Nici când, suprem omagiu al viciului adus virtuții, un Pacepa, același care trimisese un comando s-o schilodească, i-a transmis mesajele lui de admirație, și cine nu s-a  înfrățit cu lupii în acești ultimi douăzeci de ani, când lupii și-au arătat atât de curate și de proaspete coame noi de păr regenerat?  În fine, nici când urmașul aceluiași Pacepa, a dorit să-i strângă mâna și să-i înmâneze dosarul de la securitate al mamei sale.

S-a spus despre ea că i-a fost ușor, de dincolo de Cortina de fier să gândească așa cum a gândit și să spună, atât de neabătut, ce gândea. S-a spus, de asemenea pentru a contrazice prima afirmație, că, dimpotrivă, putea să nu-și dedice întreaga viața și toate gândurile, României  și să-și urmeze vocația inițială, de prozatoare, autor de limba franceză, regizor de teatru experimentalist, strălucit cronicar muzical și așa mai departe: atâția s-au deziz, zgomotos, sau în taină, de România, repudiind-o, obosiți sau scârbiți. S-a spus  că etica neuitării, promovată de ea aduce a obsesie revanșardă, în nimic terapeutică, sau ziditoare de identitate fermă, și că amestecă biograficul impur prin excelență, în judecata operei de artă, aceasta din urmă, firește, pură. Cu biograficul ei pur, de iezuit, ar contrazice doar accidental și aparent firea lucrurilor, căci mult talent nici n-ar avea.

Adevărul este că, asemenea lui Virgil Ierunca,  Monica Lovinescu NU ar fi putut face în exilul de aproape 50 de ani altceva decât a făcut. Poate chiar mai mult decât el. Nici literatură, nici teatru experimental, nici cronică muzicală, nici chiar eseistica de filozofie politică profundă, cea mai profundă, cum nu obosește să dovedească Vladimir Tismăneanu în textele sale. Nu ar fi putut, pur și simplu.  Iar asta fiindcă vocația Monicăi Lovinescu, una tragică, fără altă ieșire,  se hrănește, ca într-un sistem de vase comunicante pline cu sânge, din jertfa morții în închisorile comuniste a mamei sale, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. ”Tot ce am putut face pentru ea a fost să n-o dezamăgesc”,  spune simplu.  Mult, mult prea simplu pentru povara acestei autoexigențe de a nu o dezamăgi pe aceea care și-a dat viața, pentru ”a o naște pe ea a doua oară”. Așa cum este adevărat că pe urmele tatălui ei, est-etica are cu totul alte rezonanțe decât simpla intransigență morală introdusă într-un domeniu care nu are de-a face cu eticul . Iar acesta este al doilea sistem de vase comunicante, între ea și marele critic de la ”Sburătorul”, tatăl ei, care, deși cel mai autoritar critic literar și teoretician interbelic, n-a depășit niciodată recunoașterea socială a unui profesor de liceu. Asta deși, sau fiindcă, nu a sucombat, într-o epocă tulburată de ideologii, nici la cântecele de sirenă ale fascismului, nici la cele ale comunismului, și nici nu s-a retras, cum se știe, nici în esteticul pur.  Prin ambele aceste vase circulă convingerea că talentul literar, atât de abundent în România, este un dar exterior, divin sau natural, dar exterior, primit dinafară care obligă, nu unul care scuză. Există o convingere mai străină mediului artistic românesc și celui artistic în general, decât aceasta?  Între aceste două legat-uri morale, cel lăsat de mama ei, și cel moștenit de la E. Lovinescu, tatăl ei, exponentul gândirii democratice interbelice, se întinde libertatea de a fi ea însăși care i-a fost acordată, cum spunea.  De fapt, o imensă constrângere și povară. Sau, dacă vreți, o libertate născută din acceptarea, asumarea și onorarea constrângerii, a poverii. Adică est-etica.

Ps. Despre est-etica și  etica neuitării s-a vorbit la ”Zilele Monica Lovinescu” de la Fălticeni și Suceava, din 8-9 aprilie, unde un juriu alcătuit din Vladimir Tismăneanu, Denis Deletant, Basarab Nicolescu, Gheorghe Grigurcu și Ion Mureșan, mi-au acordat un  emoționant premiu ”Monica Lovinescu” pentru care le mulțumesc și aici. Cu prilejul acestuia, la cripta de la Fălticeni a familiei am comemorat, în organizarea Angelei Furtună și a colegilor ei de la Biblioteca Județeană Suceava, cei cinci ani de la dispariția Monicăi Lovinescu. Fapt remarcabil, oficialitățile locale au fost prezente la evenimente, în ambele zile. Poate că, de la acea criptă, unde sub mai puțin de trei metri pătrați de piatră zac resturile pământești ale unei întregi familii de literați străluciți, E. Lovinescu, Vasile Lovinescu, Anton Holban, Monica Lovinescu, Horia Lovinescu și cenotaful Ecaterinei Bălăcioiu Lovinescu, va începe să rodească dublul filon al modelului lovinescian, cu est-etica lui și valențele terapeutice ale memoriei.

Ps.2 Deși le-am fost mult și des în preajmă,  constat că nu am decât o fotografie cu ei. Datează din decembrie 1998. Virgil este așezat pe fotoliul lui obișnuit, Monica pe al ei, iar eu am părăsit cel de-al doilea fotoliu simetric și identic cu acesta, pentru a mă așeza, pe un scăunel, aproape lipită de genunchii Monicăi. Celălalt fotoliu al musafirului, identic și simetric cu al lui Virgil, e gol. Pe el stătea B., care s-a ridicat să facă poza. În spatele nostru este biblioteca și pe măsuța de alături, sticla de schwebs (?), pentru cine nu bea alcool, sticla de whisky, ceștile de cafea ale tuturor, țigările, iar pe măsuța unde se află paharul meu de whisky, e o carte. Nu-mi amintesc dacă mi-o arătaseră ei, proaspăt primită, sau o adusesem eu. Monica își ține amândouă mâinile pe umerii mei și pare foarte serioasă și angajată în acest gest.Nici un eseu de Roland Barthes, nici o fenomenologie sau semiotică nu mi-a spus despre clipa trecută, încremenită într-o fotografie și vie în sufletul nostru, ca aceste două mâini ale Monicăi pe umerii mei.