Home » Cultura » Citesti:

Morfologia răului (exerciţiu de teodicee)

Ioan F. Pop iulie 9, 2017 Cultura
12 comentarii 2,566 Vizualizari


Faptul că putem face cu uşurinţă răul şi cu dificultate binele denotă o oarecare inclinare naturală a omului spre rău. Binele este mai mult o opţiune cultivată, rezultatul efortului de a uita răul. Fiinţa se deschide spre sine şi spre alteritate doar după ce a uitat Binele şi Răul. Cu ele, se închide corect în necesar. Dorinţa de cunoaştere a Binelui şi a Răului a aruncat datele gîndirii în impas. Nu poţi gîndi complet liber pe ruinele subliminale ale unui păcat. Răul şi libertatea – două aparente antinomii, fără care nici binele nu ar mai avea nici un sens. Binele e posibil doar dacă preferăm să îl alegem tocmai pe temeiul libertăţii de a putea alege oricînd răul. Dar de unde a învăţat omul să fie rău? Conştiinţa de sine stă, într-o anumită măsură, la originea răului. Faptul că omul ştie că este, dar nu ştie pentru ce este, ce rost are în lumea în care a fost temporar aruncat. Revolta lui împotriva acestei neputinţe primordiale îmbracă toate formele de rău. Dacă omul nu are nici un sens, nici binele nu poate avea niciunul. Iar libertatea este doar iluzia de a căuta sensuri acolo unde nu există. Pentru a fi bun şi liber, omul trebuie să devină natura naturans. Răul ne-a solicitat atît de mult, încît pentru Bine ne-au rămas întregi doar cîteva suspine. (Se pare că, într-o primă încercare, Creatorul l-a cam ratat pe om). Libertatea, ca şi binele, se verifică doar în prezenţa contrariilor acestora. În sine, libertatea umană nu înseamnă nici bine, nici rău, ci doar şansa opţiunii volitive a binelui sau răului. Libertatea este liberă doar cînd poate opta pentru oricare posibilitate a sa. După cum libertatea fără nici o limită devine un non-sens. Valoarea libertăţii este dată de propriile limitări (libere). Născut liber, omul şi-a făcut chiar din acest atribut o tentaţie a ne-libertăţii. Căci libertatea adevărată îşi conţine şi propria sa negaţie. Altfel nu se poate vorbi de libertate şi de voinţă liberă. Valoarea libertăţii este dată chiar de imposibilitatea practicării ei în mod absolut. Libertatea presupune toate datele posibililor ei, atît răul, cît şi binele. Binele nu se poate manifesta decît în temeiul libertăţii, al liberului arbitru. Răul îşi face din libertate propria limită. Binele îşi cucereşte libertatea, răul şi-o anexează. Există binele făcut doar cu preţul răului. După cum există răul care este făcut sub masca binelui. Cît e libertate şi cît necesitate în actele omului? Binele şi răul – două măşti interschimbabile, două anomalii crescute pe acelaşi chip.

Chiar dacă alegem răul cel mai mic cu putinţă, acest fapt nu înseamnă că alegem binele, ci doar că îl preferăm într-o formă diminuată. Diminuarea treptată a răului este un pas (bun) spre bine. Dar binele se poate produce nu doar prin acţiunea de a diminua răul, ci şi prin cea de a produce direct binele. Lipsa răului nu înseamnă automat prezenţa binelui. Această lipsă este un pas (în gol) spre bine. Binele nu trebuie raportat la nici un grad al răului, ci doar la mai-binele său. Nici un bine nu poate fi cauza directă a unui rău. Pe cînd orice rău ar trebui să fie cauza suficientă pentru a dori binele. Orice formă de bine este doar un bine relativ. Orice formă de rău este un rău absolut. Binele este chiar înfăptuirea binelui. Răul începe cu ne-înfăptuirea binelui, cu ocultarea sa factică. „Nu există nimic mai bun decît binele”, era de părere F. Nietzsche. Omul a învăţat răul din neputinţa binelui uman absolut. Binele se reflectă doar în oglinda răului pe care îl dislocă. Răul se oglindeşte narcisiac în propriul hău, fiind neputinţa binelui de a-şi putea fi propria cauză. Omul nu a descoperit răul, el a constatat doar lipsa binelui, faptul că se poate descurca şi fără el. Paradoxul binelui e acela că orice doză de bine poate conţine o potenţială doză de rău, pe cînd răul nu conţine nici o formă de bine. Binele are întotdeauna limite, răul, doar ne-limite. Nu înseamnă că faci binele doar pentru faptul că nu faci răul. Numai modalitatea de „a îngădui răul în felul în care o face Dumnezeu este cea mai mare bunătate” (G.W. Leibniz). În mod ciudat, prea mult bine poate produce uneori răul. Pe cînd prea mult rău nu poate produce niciodată binele. Paradoxul binelui constă în faptul că poate să nu fie tot timpul moral. Raportate la absolut, chiar şi faptele bune rămîn insignifiante. Binele devine bine doar ca frumuseţe a gîndului, a vorbei, a faptei. Cînd faci binele e ca şi cum ai re-face parţial lumea.

Răul este un accident al perfecţiunii. Într-o anumită măsură, el ne-a făcut (prin Cădere) oameni. Răul a lucrat mult mai mult la conservarea speciei decît binele. Perfecţiunea nu creează, se autocreează. Dumnezeu a permis ca omul să cadă în ceea ce poate fi. Demonul ne ajută să cădem la cerere. Am decăzut atît de mult, încît nu mai căutăm un om, precum Diogene, ci căutăm o… întreagă lume. Negăsind nici măcar omul, cu atît mai greu vom putea găsi lumea. Căci ea nu poate fi găsită prin om. Răul general se produce prin binele nemeritat pe care doreşte să-l obţină fiecare. Cînd toţi doresc binele, fără să facă nimic în acest sens, răul se instaurează în acest hiatus. Răul se produce din cauza acelora care şi-au aranjat binele prin fraudă. În rău se poate progresa la infinit. În bine – doar pînă la barierele eului.  Răul începe cînd omul este constrîns să fie bun. Faptul că omul face răul şi poate să fie apoi fericit ţine de un minus creaţional. A fost aruncat neterminat în lume. Răul este singura coordonată inepuizabilă a omului. Ea va dăinui şi după dispariţia lui. La o privire atentă, se pare că răul este combustia acestei lumi. Binele este amînat pentru alte sfere. Problema e că binele dispare, în timp ce răul se acumulează. Binele se evaporă după înfăptuire, răul se sedimentează. De aici decurge impresia că peste tot ar exista doar răul. Aristotelic vorbind, binele este chiar plăcerea (trupească şi sufletească a) binelui. Problema e că şi răul poate produce uneori plăcere. I. Kant considera că binele se obţine prin subordonarea fericirii faţă de imperativul moral. Înţelepciunea binelui constă în a valorifica prioritar răul. Orice ajută la transformarea omului într-unul mai bun este folositor, chiar şi răul. Toţi se pricep să comită răul, să înfăptuiască binele ştiu tot mai puţini. Cînd facem binele, fie şi pentru o clipă, împrumutăm atributele lui Dumnezeu.

Cine face binele doar din teamă, după o propoziţie a lui B. Spinoza, nu este condus de raţiune. Mai exact, nu este condus de raţiunea binelui. Căci numai binele conştientizat este bun. Răul este bun doar dacă nu există. Binele trebuie să opereze doar cu posibilităţile lui bune. Putem observa, căzuţi fiind în capcana limitelor variabile ale comparativităţii bine/rău, că graniţa dintre ele se diminuează pînă la confuzie. Totuşi, răul nu poate fi în nici o circumstanţă bun, după cum binele nu poate fi rău. Nu există o raţiune rea de a produce binele, nici una bună de a produce răul. După Aristotel, atîta vreme cît ceva se află doar în stare potenţială, în el e dată posibilitatea ambelor contrarii, adică şi a binelui, şi a răului. Contextul în care el afirmă că „… Răul va fi Binele însuşi în potenţă” – în evoluţia potenţă-act – se poate concretiza doar dacă răul rămîne o potenţă nedusă niciodată pînă la capăt. Căci nu există o potenţă rea în care binele să se actualizeze ca bine. De aceea, după Stagirit, actul binelui este mai bun decît potenţa sa, după cum actul răului este mai rău decît  potenţialitatea sa. Natura umană poate fi şi decăzută, abjectă, chiar criminală. Răul poate deveni bun doar pentru acţiunea noastră limitată, egoistă (ca efect paideic), dar rămîne iremediabil rău în context uman mai larg. Binele poate fi, în cele mai multe cazuri, în dezacord cu natura noastră primară. Binele este doar natura noastră bună, nu şi cea rea. Binele şi răul nu există. Există doar urmările lor factice care umplu cu conţinut aceste inexistenţe. Răul şi binele există doar cînd facem răul şi binele. Creatorul nu a făcut lumea nici din bunătate, nici din răutate. A făcut-o din ceea ce scapă mereu binelui şi răului, adică din libertatea absolută care se originează în propria-i putinţă. Libertatea este începutul binelui şi al răului, fără însă să le condiţioneze. Libertatea este liberă doar în perspectiva acestui binom. Iar liberul arbitru este pasul voliţional făcut spre libertatea proximă. Răul constituie cea mai rapidă formă de materializare a libertăţii. Binele se leagă mai mult de refuzul anumitor libertăţi, răul, de abuzul de libertate. Binele este posibil doar dacă nu este obligatoriu. Binele şi răul – două modalităţi de a fi liberi. Răul rupe, pe seama libertăţii, din posibilităţile binelui. Bunătatea omului este parfumul naturii sale. Nu există oameni buni în absolut. Există doar oameni care amînă răul. Binele reuşeşte doar cînd răul adoarme. Răul reuşeşte chiar şi împotriva binelui. „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” (E. Burke). Bunătatea ne poate face una cu divinitatea. Răul – diavoli amatori.

Răul, în cele trei ipostaze ale sale subliniate de Leibniz – metafizică, fizică, morală -, rămîne o fundătură a gîndirii filosofice şi teologice. S-ar putea ca răul să fie doar preţul plătit pentru libertatea umană, pentru ne-îngrădirea ontologică a fiinţei. Deşi răul poate părea mai degrabă un gol al fiinţei, o non-fiinţare. Căci cu adevărat fiinţăm doar cît ne putem menţine meliorist pe linia de plutire a binelui. Posibilitatea răului nu presupune de facto actualizarea lui. Nimeni nu ne obligă să facem răul. Numai omul poate transforma posibilitatea liberă a răului în necesitatea sa. Dumnezeu nu anulează răul, pentru că ar anula libertatea, ci încurajează opţiunea voinţei de a alege binele în mod liber. „Tocmai faptul de a nu fi temei, ci libertate, face ca Dumnezeu să poată fi origine a răului fără să-i fie autor” (L. Pareyson). Răul există doar în măsura în care are ce anula, adică prezenţa unui bine. Binele există ca manifestare a unei promisiuni, răul – ca negare a oricărei promisiuni (bune). Ca atare – augustinian vorbind -, există doar binele, pentru că nu poate fi anulat decît ceea ce există. Orice tip de rău trimite reflex la binele pe care, parazitar, îl anulează. Sursa şi etiologia răului stau în chiar binele pe care acesta îl poate anula. Existenţa lui presupune anterioritatea, id est dorinţa concretizabilă a binelui. Totuşi, doar mai-răul pune în evidenţă mai-binele. „Cine nu cunoaşte regiunile răului nu cunoaşte mare lucru din acest univers” (J. Maritain). Este smintitoare pentru noi coincidenţa perfectă a elementelor răului şi non-coincidenţa celor ale binelui. Toate coincidenţele lucrează pentru a se produce răul şi toate non-coincidenţele pentru a evita binele. Răul se hrăneşte din neconcordanţele binelui. În rău, sîntem cu toţii profeţi, în bine, amatori şi mefienţi lamentabili. Operăm mai mult cu edulcorări şi simulacre. „În locul binelui avem utilul, în locul frumosului, folositorul, în locul adevărului, împrejurările, în locul simpatiei, lucrativul, în loc de unitatea armonioasă, spiritul pragmatic” (S. Kierkegaard). Dacă răul există, înseamnă că, în viziune creştină, el este bun, dacă e să continuăm teodiceea augustiniană. Binele nu se poate contura decît în perspectiva răului pe care îl anihilează. El nu există decît în raport cu antinomul său. De fapt, binele şi răul sînt doar interpretări umane. Încercări de a ne răzvrăti împotriva a ceea ce nu sîntem. Cînd ai toate posibilităţile să-l maltratezi pe altul, dar nu o faci, nu înseamnă că ai făcut binele. Binele nu înseamnă a nu comite răul. Binele este doar facerea binelui. Nu există bine în abstract. Binele e singurul lucru pe care îl putem face fără aprobare de la Dumnezeu.

În porunca de a nu păcătui nu este încălcat actul libertăţii, ca posibilitate opţională. Nu este încălcat pentru că păcatul nu este o opţiune a libertăţii, ci un abuz al acesteia. Preţul abuzului de libertate este păcatul şi omul (prin Cădere) a plătit acest preţ. Căderea este actualizarea libertăţii ca voinţă de a nu voi binele. Căderea liber aleasă transformă răul („posibilitatea căderii”) din potenţă în act. Refuzînd constanţa binelui, oferim şansa instaurării posibilităţii răului. La Cădere nu a fost preferat direct răul, ci nu a mai fost ales binele. Numai omul poate transforma un bine transcendent într-un rău imanent. Doar el poate transforma binele în contrariul său. Iar a folosi binele ca pe un pretext al libertăţii răului – pe urmele păcatului adamic – reprezintă maxima decădere umană. Faptul că omniscientul, omnipotentul şi omniprezentul Dumnezeu preferă să ne aplice „pedeapsa veşnică” pentru unele păcate vremelnice, în loc să ne fi reglat în zilele facerii sau să ne recupereze în timpul vieţii constituie o enigmă teologică greu de explicat. Cum e posibil ca o divinitate atotbună să creeze un om rău? Si Deum est, unde malum? Et si non est, unde bonum? Din cauza cărui fapt omul, creat fundamental bun, poate deveni, chiar şi fără nici o necesitate ontologică, rău? Cum poate bunătatea infinită a lui Dumnezeu să tolereze răul nostru efemer? Omnipotenţa sa nu intră în contradicţie cu bunătatea sa supremă, neputînd contracara definitiv răul? Cum de Creatorul perfect a preferat să producă o creatură imperfectă, pe care vrea ulterior să o recupereze? De ce Creatorul nu se implică direct în coordonarea lumii, lăsînd acest fapt pe mîna omului? Cum permite divinitatea să existe oameni ticăloşi şi fericiţi? Această nedreptate se ridică pînă la cer.

Libertatea, ca libertate de a voi, stă la originea binomului bine/rău. Căci libertatea nu se poate manifesta decît ca alegere, ca indefectibilă bifurcaţie opţională. Alegerea nu se poate face decît delimitînd în limitele posibilului. Libertatea presupune o multiplicare nesfîrşită a tuturor posibilităţilor, o opţiune de natură dihotomică. Faptul, în sine, de a fi nu se împlineşte decît prin posibilitatea antinomică, liberă şi egală, de a nu fi. Orice început are în structura sa posibilitatea libertăţii ca dat fundamental al jocului existării. Noi putem comite (liber) binele doar în contrast cu posibilitatea răului (tot liberă). „Conceptul real şi viu de libertate este însă acela de putinţă a binelui şi a răului”, era de părere F.W.J. Schelling. Fiinţa umană a învăţat să fie rea chiar de la libertatea care îi deschide şi posibilităţile binelui. Cu alte cuvinte, a învăţat binele chiar de la răul posibil. Fiinţa umană este singura care ştie că existenţa sa este un hazard. Fiinţa este conştientă că, supusă fiind absolutei libertăţi, putea şi să nu fie. Faptul că ştie că putea şi să nu fie, deşi este, poate constitui încă o cezură ce se instalează în voinţa de a nu voi tot timpul binele maximal. Acest fapt reverberează în ea ca un etern ecou al unui gol. Fără această ştiinţă, completată cu atributele libertăţii liberului arbitru, omul nu ar fi capabil decît de binele derivat originar din natura sa bună. Dacă fiinţa iniţială nu ar fi ştiut că putea şi să nu fie, ea nu era capabilă de nici un rău. Ea ar fi fost, fără nici o opţiune, fundamental bună. Fără libertate, omul ar putea fi condamnat la un anumit fel de bine. Numai că acest bine nu ar mai avea nici un sens. Dacă răul este absenţa binelui, înseamnă că ori de cîte ori nu alegem binele comitem concomitent răul. Răul nu este doar opţiune a răului ci, mai ales, refuzul conştient al binelui. Pentru a alege răul este suficient să refuzi înfăptuirea binelui. Totuşi, problema libertăţii nu lămureşte decît parţial lucrurile, pentru că omul, pe baza liberului arbitru, putea alege între gradele de comparaţie ale binelui, nu era nevoie şi de cele ale răului. Putem fi total liberi în limitele variabile ale binelui, putem prefera un bine mai mare sau mai mic, fără necesitatea comparativă a răului. Puteam practica libertatea chiar daca eram creaţi iniţial ca fiinţe bune, lipsite de tentaţia păcatului, neştiind de binomul bine/rău, chiar dacă, în subiectivismul imanent, oricărui bine mai mic îi putem spune şi rău. Divinitatea ne putea crea în afara dihotomiei bine/rău, ne putea plasa în cea a binelui, nemaivorbind că actul creaţiunii nu necesita nici un fel de libertate acordată post festum creaturii. Puteam fi creaţi oameni desăvîrşiţi, nu căutători de desăvîrşire, dincolo de libertatea care se mişcă ipotetic între dimensiunea precedentă a binelui şi cea subsecventă a răului. Imperfecţiunea originară a fiinţei, răul provin, după Sf. Augustin, din „nimicul” consubstanţial al creării sale (creatio ex nihilo), ceea ce o deschide spre întreaga arie a posibilităţilor. J. Delumeau e de părere că „nici o ştiinţă, oricît de performantă ar fi, nu va reuşi să lămurească pe deplin misterul răului. Avem aici de a face cu o enigmă absolută, pe care filozofii şi teologii au încercat în zadar să o elucideze”. În Vechiul Testament se găseşte un enunţ care face referire la această problemă: „Eu întocmesc lumina şi dau chip întunericului, cel ce sălăşluieşte pacea şi restriştei îi lasă cale: Eu sînt Domnul care face toate acestea”. Isus Cristos nu s-a referit la păcatul originar şi nu a spus nimic expresis verbis în legătură cu originea răului. Orice încercare de soluţionare a problemei răului ajunge, mai degrabă sau mai tîrziu, în situaţia biblică a lui Iov.

Dacă geneza nu prea a reuşit, măcar să reuşească apocalipsa – s-ar putea spune. Cînd fiecare doreşte cu obstinaţie binele, fără să îl merite, se lucrează eficient la întreţinerea răului, la apocalipsa cotidiană. Dispariţia răului va coincide matematic cu dispariţia omului. După cum a coincis exact cu apariţia lui. Pe de altă parte, trebuie crezut că tot ceea ce ni se întîmplă este maximum de bine din binele posibil şi minimum de rău din răul posibil. (Scepticii pot inversa lucrurile, doza de adevăr rămîne constantă). Puteam fi cu toţii fiii direcţi ai lui Dumnezeu, nemaifiind necesară o răscumpărare tardivă, nici exerciţiul iluzoriu al libertăţii alegerii, nici exemplul incomprehensibil al morţii cristice. Puteam fi totul şi în absenţa libertăţii iniţiale, după cum putem să nu fim nimic chiar pe temeiul ei. Am fost condamnaţi chiar prin libertatea care ne-a fost oferită ca premisă necesară a existării. Căci ce libertate e posibilă între Nimic şi Neant?

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "12 comments" on this Article:

  1. neamtu tiganu spune:

    „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic” (E. Burke).

    Un articol frumos, de Duminica.
    Vorba lui Burke poate fi exemplificata de cei care au gradina, daca nu faci nimic gradina se umple in cel mai scurt timp de buruieni. Oare de ce e asa, de ce oare nu sunt plantele folositoare suficient de robuste ca sa apara ele in locul buruienilor!?
    Dar daca faci prea mult bine, adica incepi sa dai cu insecticide si tot felul de chimie faci mai mult rau decit bine. Pt. ca e mai greu sa faci bine decit rau, sau pur si simplu sa nu faci nimic.

  2. Paun Al spune:

    Se pare ca este un model ,de acum clasic in teologie, de a opera cu diverse notiuni, concepte : Dumnezeu , “suflet “, “binele” , “raul” , libertatea de a alege -”liberul arbitru” ,fara a le defini clar .
    Aceste concepte au evoluat , evolueaza , odata cu civilizatia , cu morala .
    Ce ar putea fi “binele “, si “raul ” raportandu-ne la regula de aur a moralei ?
    “Binele “ar fi sa facem altora ceea ce am vrea sa ni se faca noua ?
    Sau “raul ‘ , sa nu facem altora , ceea ce nu am dori ca altii sa ne faca noua ?
    Cat despre “liberul arbitru “, poate discutati cu colegul dv , dl prof. Daniel David ….:)))
    Nu exista in sensul in care este vehiculat .

  3. Cyl spune:

    - ¨ Binele şi răul – două măşti interschimbabile, două anomalii crescute pe acelaşi chip. ; – Binele nu se poate contura decît în perspectiva răului pe care îl anihilează. El nu există decît în raport cu antinomul său¨ .
    Ma leg strict de aceste propozitii , strecurate nu stiu cum in text si in contradictie formala cu altele . De aici putem intelege reciprocitatea binelui si raului , ca fete ale ¨aceluiasi chip¨ , inseparabile . Daca raul nu poate exista fara bine , urmeaza ca nici binele nu poate exista fara rau , daca raul este lipsa binelui , si binele este lipsa raului , in sfirsit , daca raul ¨face binele¨ , de nevoie , inseamna ca si binele ¨face raul¨ , cind raul inceteaza sa existe odata cu el inceteaza si binele ( si e de presupus ca acesta vrea sa se conserve , cu ajutorul colegului sau ¨lateral¨ sau co-ordonat ) . O conceptie ¨dialectica¨ si circulara , comuna unui anumit misticism romantic . Orizontul acestei viziuni e configurat in ultima propozitie : ¨Căci ce libertate e posibilă între Nimic şi Neant? ¨ Intr-adevar !
    Il cunoasteti , desigur , pe Aristotel .Undeva prin Metafizica el spune ca D-zeu e Binele fara contrariu , caci este act pur fara potenta iar contrariile co-exista doar in potenta . Platon isi numeste si el Principiul Bine , deci binele si raul nu sint in relatie de reciprocitate , nu exista un principiu rau care sa i se opuna Binelui ( ¨Nimeni nu e bun decit Unul Dumnezeu ¨ ; singur Dumnezeu este bun prin fire; iar bun prin hotarirea vointei este numai acela care-L imita – Sf. Maxim Mart. , etc. ) , raul ¨da de nevoie tircoale celor omenesti¨ ( Theait. ). Heidegger s-ar putea sa nu fi fost de acord , oricum pt. el omul este o fiinta aruncata in lume funciar , nu ¨temporar¨ .
    Nu mai stiu unde am citit urm. interpretare : pricina caderii este , cum se stie , ispita cunoasterii ¨binelui si raului¨ ; in Rai , Adam , desi lipsit de experienta , s-o fi apucat sa teologizeze , teleologizeze , teodicizeze si dialecticizeze ( probabil , cu expertul sau interlocutor ) . In consecinta , ca urmare a cererii lui , a fost pus ¨sa lucreze pamintul¨ propriului suflet , ca sa inteleaga pe propria piele cum e cu binele si raul .

  4. man of war spune:

    frumos mirositoare sau otravitoare, ierbivore sau carnivore, virtuosi sau mincinosi, marinimosi sau nesatui. Dumnezeu n a gresit, le a / i a asezat in regnuri si specii, oameni si Oameni. nu avem lupte n interiorul haitei, ci intre haita si prada. Babel ul (turnul) n a fost imaginat de Dumnezeu, nu l slaveste pe EL si nici nu i serveste pe Oameni ci pe cei ce l au construit.

  5. Luminor spune:

    O singura remarca: daca raul n-ar avea un gram de bine in el, fie intentional, prin eliminarea alternativei cu si mai mult rau in ea, prin reliefarea opusului, ca manifestare a liberului arbitru, el n-ar putea exista. Un text cu o logica impecabila, stilistic vorbind, desi, in locul autorului, as renunta la toate parantezele. Cit despre “fericirea” ticalosilor, este adresata in paginile Bibliei (bibliografie absolut necesara in orice discutie despre bine si rau) in repetate rinduri. Nu e un text de duminica, ci de fiecare zi. In jurul acestei teme se invirt toate problemele omului si ale lui Dumnezeu incercind sa-l desavirseasca. Felicitari!

  6. Herodot spune:

    Dar de ce nu vă raportaţi şi la CONŞTIINŢA MORALĂ şi LIBERUL ARBITRU, care, spontan sau/şi conştient îndrumă omul spre BINE ? Sau rolul SPIRITULUI UNIVERSITAR în evoluţia ascendentă a umanităţii ?
    Nu e niciun duplicat, e doar incorectitudinea dv. Păcat că opriţi libera exprimare pe probleme importante.

  7. Lucian spune:

    Îmi permiteți să nu fiu de acord cu afirmația „Faptul că putem face cu uşurinţă răul şi cu dificultate binele denotă o oarecare inclinare naturală a omului spre rău. Binele este mai mult o opţiune cultivată, rezultatul efortului de a uita răul”. Eu chiar cred că e invers fără nici măcar a pune în discuție faptul că suntem creați după chipul și asemănarea Lui.

    Zonele neo-corticale au evoluat permițând ajustarea instinctelor primitive exploatând aceste impulsurilor hedonistice pentru beneficiul grupului. Astfel, gena egoistă a suferit mutații ce au dus la promovarea comportamentelor sociale bazate pe reciprocitate înlăturând condiția supraviețuirii celui mai adaptat. Caracteristicile umane sunt văzute printr-o paradigmă eronată a identității. Ceea ce numim tendințe egoiste sunt doar o interpretare limitată a ceea ce implică comportamentul de tip „self-serving”. Ușurința răului este o consecință a lipsei „umanului”, a clarității mentale, a conștiinței sociale. Răul nu este un atribut al omului ci al animalului din om.

    Toți ne naștem animale însă puțini murim oameni.

  8. Alin Fumurescu Alin Fumurescu spune:

    Doar doua observatii “micutze”:
    (1) La ortodcosi, Augustin e “Fericit”, nu “Safnt”, pentru c-ar fi cochetat prea mult cu doctrina predestinarii, imbratisata ulterior de Calvin si ce-a mai urmat. Nu e cazul sa intram in detalii.
    (2) Unele ganduri, zice-se, e mai bine sa fie tinute pentru sine. Recomand calduros cartea lui Arthur Melzer (de origine romana, daca are vreo importanta), “Philosophy between the Lines”.

  9. ion adrian spune:

    As spune cat pot eu de sintetic ca raul doar exista si deci nu intra in categoria necesitatii iar binele nici nu exista in mod obligator si nici nu este necesar . Si atunci cum apare? Ce anume poate reduce cantitatea de rau din haul acestuia unde vorba unei frumoase povestiri scrisa in limba romana si publicata inainte de 90 in revista Ramuri, satrapul din Lagash , Gudeea, spune ca a sondat limitele raului din om si a vazut ca ele nu exista? Probabil doar o dorinta de bine care nu este necesara ci doar poate apare ca vointa intro alchimie necunoscuta.
    Poate doar prin Dumnezeire se poate ajunge acolo.

  10. Ela spune:

    “Dacă răul există, înseamnă că, în viziune creştină, el este bun…”
    Cred ca aici ar fi “de lucrat”, pentru cei care doresc reeducarea, atat de necesara, a crestinilor in general, si a romanilor ortodocsi in particular, aceasta confuzie fiind inexistenta in alte religii, incepand cu sursa crestinismului, judaismul!
    Avem, deci, o problema de interpretare!?
    Daca, una din virtutile cardinale este moderatia, s-ar putea ca aplicand-o, mai bine zis, fiind obligati de catre biserica in acest sens (ca altfel nu merge!), credinciosii sa traiesca un pic mai bine…
    Moderatia fiind contrariul extremismului, cine o adopta nu-si va mai judeca aspru semenii, nu va avea dusmani pe viata, nu va invidia patimas, se va respecta asa cum este si va respecta pe altii, dar si natura, animalele, intreaga creatie divina…Ar fi mai bun. Cand, inevitabil, ar face greseli numite “pacate”, ar cere iertare mai intai oamenilor lezati (!!!), ar promite sa repare greseala de indata ce va putea, si ar continua sa traiasca cat se poate de normal, fara obsesii, fara autoflagelare si alte sentinte definitive. Nimic nu e definitiv, gratie Domnului, avem o viata sa ne amelioram, dar pentru asta trebuie sa fim senini si echilibrati.
    “Dolorismul” sta, intr-adevar, la baza crestinismului, dar nu cred ca invatamintele suferintei cristice s-au “tradus” corect, adica constructiv, poate din simple considerente mercantile, ca de ex., supunerea maselor de credinciosi si manipularea lor in scopul sporirii puterii clerului si a monarhiilor.
    Astazi insa, cand vedem dezastrul ambiant, spiritual si material, as zice ca e momentul sa evoluam un pic in judecata noastra, fara a renega ceva din traditii sau religie, chiar dimpotriva!

  11. Lucifer spune:

    În primul rând,iată un text interesat,scris cu stil,dar şi cu unele aspecte polemice.Mă voi referi doar la câteva aspecte.

    Zice autorul: “Libertatea, ca libertate de a voi, stă la originea binomului bine/rău.”Eu cred că e invers.După Creaţie,Adam şi Eva trăiau în Eden numai sub imperiul unei raţiuni minimale.Ei trebuiau numai să nu mănânce din fructele “pomului cunoaşterii,respectiv al Binelui şi Răului”,ceea ce este o interdicţie apriorică.Totul pare că Dumnezeu ori nu prea ştia ce să facă cu creaţia Sa,ori ştia dar a amânat sensul pe care trebuia să-l dea creaţiei Sale.Altfel spus,Altfel spus,în momentul iniţial Dumnezeu ERA LIBER fiindcă putea să aleagă,dar omul încă nu ştia nimic despre Libertate.Mai precis,pentru Dumnezeu poate “Libertatea stă la originea binomului Bine-Rău”,dar nu pentru OM.Pentru a ajunge la Libertate Omul a trebuit să primească un imbold exterior(de la Şarpe?de la Diavol?) ţi,prin “păcatul originar” de a nu respecta porunca divină,să-şi câştige Libertatea fiind pentru asta condamnat la moarte(…).Să observăm însă că nimeni nu i-a spus Omului ce însemnă “Binele” şi “Răul”,nimeni nu i-a dat o listă cu atributele Binelui şi Răului(mai târziu i-a dat-o Dumnezeu prin cele “10 porunci”,dar o listă parţială cu adevăruri morale…)
    De-abia acum se intră în dialectica Bine-Rău pe care încearcă să o prezinte autorul.Numai că dialectica poate fi de două feluri:una materialistă(pe linia inductuvă Darwin-Marx,dar care nu poate explica apariţia Conştiinţei ca raţiune şi ca morală),şi una metafizică(deductivă,în care noţiunea de Libertate este într-adevăr divină,numai că Omul trebuie să şi-o găsească singur).
    Astfel pusă problema,se poate merge la faza a doua,respectiv soluţia Creştinismului,care în problema Libertăţii se bizuie pe următoarele paragrafe din Noul Testament:
    a)Predica de la Muntele Măslinilor:
    -”Dacă veţi rămâne în Cuvântul MEU,sunteţi cu adevărat ucenicii Mei;
    -”Şi veţi cunoaşte adevărul,iar ADEVĂRUL VĂ VA FACE LIBERI”
    Ca să se încheie(Evanghelia după Ioan) cu :”Eu sunt Calea,Adevărul şi Viaţa”
    Rezultă de aici că NUMAI credinţa în Iisus Hristos ne va face liberi şi vom cunoaşte Libertatea,ceea ce este un fel de contradicţie cu Dumnezeul Tatăl din Vechiul Testament.

    Chiar aşa,ce o mai face Dumnezeu-Tatăl?Se pare că L-am cam uitat.Noi pe El şi El pe noi.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


E randul tau

Cred ca masurarea performantelor prin tot felul de indicatori de tip contabil, simpli si usor de int...

de: r2

la "Manifest pentru refuzul unei obsesii moderne"

Cauta articole

noiembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)