Home » Analize »Cultura »Media / Tech »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Mostenirea nespusa a lui 1989

Adrian Cioflanca decembrie 28, 2012 Analize, Cultura, Media / Tech, Opinie, Societate/Life
24 comentarii 4,823 Vizualizari

Peisajul dezbaterilor publice de la noi din fiecare decembrie despre revoluția din 1989 este, cel mai adesea, dezolant. Frapează lipsa de noutate a abordărilor și apetitul pentru senzațional. Sunt reîncălzite iarăși și iarăși teorii fanteziste despre conspirații, agenți secreți, teroriști, pe care nu le poate verifica nimeni, dar sunt colportate vesel de personaje de toate felurile, multe cu aură de „specialiști”. Dau interviuri cu aer afectat, ca după un travaliu de ani în șir în arhive speciale și întâlniri privilegiate cu „personaje cheie” din timpul evenimentelor din 1989. Or, dacă te uiți atent, în spatele teoriilor lor nu se găsește mai nimic (nici studiu aprofundat, nici acces la documente, nici reflecție teoretică).

Expertiza imposturii

Oare care o fi mecanismul – mă tot întreb și sunt sigur că o fac mulți alții – după care se face selecția „formatorilor de opinie” și „specialiștilor” de pe micul ecran? Subiectul merită, firește, o tratare separată, dar, pe scurt, pare mai degrabă o contraselecție care este una din sursele răului pe care îl trăim. Televiziunea a ajuns să fabrice (pseudo)elite, construind (sau distrugând) reputații, consacrând vedete bune la toate. Azi îți vorbesc despre revoluție, mâine despre asasinatele politice din secolele XIX / XX, pot face oricând o digresiune despre comunismul interbelic sau despre monarhiile Europei, ca să continue cu o prezentare tehnică a sistemelor electorale și o psihanaliză a lui Traian Băsescu. O fac doct, arogant, șmecherește și mai mereu agresiv. În mod normal, acești spindoctors ar fi demni de comedii ale imposturii, dar ei ajung de fapt foarte puternici: influențează oameni, fac opinie publică pe post de autorități epistemice, interferează cu cariere politice și academice sau își construiesc pentru ei cariere și averi din nimic. După care te lovești de ei peste tot ca de o obsesie.

Închid paranteza și mă întorc la 1989. Ideea este că prea puțin din progresul intelectual pe tema revoluțiilor din 1989 a fost asimilat în dezbaterile publice. Armata de spindoctors și cei care filtrează tematic emisiunile TV proiectează propria inepție asupra audienței, presupunând că oamenii nu pot pricepe decât explicații tâmpe sau teorii spectaculoase și neverosimile. Or între timp, s-au scris cărți serioase și groase despre căderea comunismului. S-au organizat conferințe cu scholars de prim rang și s-au iscat dezbateri captivante. S-au acumulat informații, documente, mărturii și reflecții care fac lucrurile mai clare decât erau acum 10-15 ani. Or tot acest efort sofisticat nu prea a lăsat urme în felul în care oamenii obișnuiesc să vorbească despre 1989.

Cărțile despre 1989 din ultimii ani

Să luăm doar câteva din cărțile apărute în ultimii ani. Archie Brown a publicat o lucrare monumentală despre The Rise and Fall of Communism (Londra, 2010) în care face un inventar critic al teoriilor privind căderea comunismului. Atractiva istorie factuală a revoluțiilor est-europene semnată de Victor Sebestyen a fost tradusă imediat în limba română (1989. Prăbușirea imperiului sovietic, București, 2009).  IICCMER-ul de pe vremea mandatului lui Vladimir Tismăneanu a susținut traducerea provocatoarei cărți a lui Stephen Kotkin Societatea necivilă. Anul 1989: implozia structurilor comuniste (București, 2010). Dragoș Petrescu și-a dezvoltat și publicat lucrarea de doctorat sub forma unei cărți masive cu titlul Explaining the Romanian Revolution of 1989. Culture, Structure and Contingency (București, 2010). Tot în 2010, Adrian Pop a publicat Originile și tipologiile revoluțiilor est-europene. Cosmin Budeancă și Florentin Olteanu au adunat în volum lucrările unei conferințe organizate în 2009: Sfârșitul regimurilor comuniste. Cauze, desfășurare, consecințe (Cluj, 2011). O altă conferință importantă a fost organizată la Iași și probabil se va concretiza într-un volum.

În fine, de puțină vreme a fost publicat volumul The End and The Beginning. The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History, editat de Vladimir Tismăneanu și Bogdan C. Iacob.

Atrag atenția îndeosebi asupra acestui ultim volum, care reunește câteva din numele de primă autoritate din lume specializate în istoria și prăbușirea comunismului. Cartea cuprinde materiale prezentate la o conferință organizată în 2009 de Institutul Cultural Român, condus de H.R. Patapievici, în colaborare cu University of Maryland, locul unde predă Vladimir Tismăneanu. Cum probabil sunteți la curent cu mizeriile colportate între timp la adresa celor doi, puteți evalua rezultatul proiectului consultând cartea – o culegere extrem de utilă de studii care aduc la zi analiza revoluțiilor din 1989. Este un exemplu de inserție inteligentă a problematicii românești în dezbaterile internaționale.

Minimalismul cognitiv

Este adevărat, pe de altă parte, că în cazul revoluției din România lucruri elementare nu sunt încă lămurite până într-acolo încât să obțină consens public sau măcar să devină opinie majoritară. Să luăm de exemplu întrebarea obsesională „Cine a tras în noi după 22?”. Într-un sondaj CSOP-IICCMER realizat în 2011, 48% cred că Securitatea, 37% – Armata, 14% – teroriștii, 6% – Frontul Salvării Naționale, iar 25% spun că nu știu sau nu îi interesează. Așadar, ceață totală. Oamenii nici măcar nu mai sunt toți siguri că schimbarea din 1989 a fost bună: 44% spun că prăbușirea comunismului a fost benefică, dar 34% cred că a fost în dauna României, iar 22% nu știu sau nu se pronunță. Nostalgia a atins iată până și anul-tabu 1989, care era până de curând furnizor prin excelență de trecut utilizabil.

Incertitudinea vine din faptul că autoritățile nu și-au făcut datoria până la capăt pentru a reconstitui „ce s-a întâmplat cu adevărat” în 1989, dar și din cauza așteptărilor prost plasate. Hegemonia teoriilor conspiraționiste în explicarea lui 1989 face ca oamenii să aștepte lămurirea dilemei ca într-un roman polițist, prin dezvăluiri spectaculoase și devoalarea unor elemente cheie necunoscute până acum. Mulți speră la destăinuirea cauzei ultime care a stat la originea Big Bang-ului revoluționar. Or, cu asemenea așteptări moniste, publicul nu va fi niciodată mulțumit, iar „adevărul” spectaculos nu va fi spus niciodată pentru simplul motiv că el nu există. Aceasta în sensul că nu există o singură cauză a revoluțiilor din 1989 – lucrurile nu pot fi atât de simple. Ca în cazul multor altor episoade controversate din istoria noastră este utilizat un soi de minimalism cognitiv („cognitive miserliness” – zgârcenie cognitivă): se încearcă explicarea unor fenomene complexe cu mijloace intelectuale reduse.

Revoluția nu este un bloc

O altă sursă a neînțelegerilor vine din aceea că anului 1989 i se caută o semnificație unică, exclusivistă. Pentru unii, a fost momentul triumfului fără drept de apel al democrației liberale de tip occidental. Pentru alții, a fost un joc al aparențelor care a respectat ritualul revoluționar doar pentru a disimula o lovitură de stat prin care eșaloane din PCR s-au păstrat la putere.

Or, o știm din scrierile lui François Furet despre 1789, revoluția nu este un bloc. Jeffrey Isaac și Vladimir Tismăneanu spun la rându-le că 1989 nu are o singură semnificație. Eric Hobsbawm a arătat convingător că din revoluția de la 1789 s-au desprins nu unul, ci mai multe modele politice: cel liberal-democrat, cel radical-democrat și cel socialist. La fel, 1989 nu este doar momentul adamic al restaurării democrației liberale. Aceasta este, fără îndoială, cea mai importantă consecință a revoluției și cea pe care o prețuim cel mai mult, dar nu singura.

Revoluția din 1989 a fost „non-utopică”, arătându-se „în mod programatic sceptică față de toate planurile ideologice de inginerie socială” (V. Tismăneanu). A însemnat negarea structurală a comunismului, dar nu s-a făcut prin afirmarea drastică a unei alternative ideologice. A promovat un fel de politică a porților deschise, iar efectul pervers a fost că laolaltă cu democrația liberală și diferite doctrine și organizații democratice s-au întors în cetate și curentele extremiste proscrise, în special cele care se legitimau ca anticomuniste.

Anticomunisme

Trebuie spus repede: au existat mai multe forme de anticomunism, democratice și nedemocratice. Pe partea democratică, anticomunismul a inspirat principalele forțe politice de centru-dreapta din România postcomunistă și ne-a ajutat să ținem cursul democratizării și direcția pro-occidentală. Să nu uităm apoi că și partidele de centru-stânga și-au extras o mare parte din legitimitate din momentul 1989, exploatând ideea revoluționară cu ocazia fiecărei revolte sociale, de la mineriade la greve și proteste din stradă.

Pe partea nedemocratică, a fost resuscitat anticomunismul interbelic. Pentru cei care nu știu, este de menționat că discursul anticomunist a fost pretext, între cele două războaie, pentru suspendarea temporară a unor mecanisme ale statului de drept, permițând excese ale autorităților împotriva unor categorii de cetățeni identificate ca amenințări. Lucrurilor au luat-o cu totul razna în timpul dictaturilor – carlistă, legionară și antonesciană – și mai ales după intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă, când anticomunismul ca pandant al antisemitismului a ajutat la raționalizarea masacrării evreilor.

Apoi, pentru că în perioada comunistă măsurile de defascizare (mergând de la epurarea instituțiilor statului până la penalizarea  militanților extremiști și a criminalilor de război) au fost combinate indescomponibil cu represiunea politică totalitară, legionarii, cuziștii, antonescienii și-au format propriile martirologii, exploatate intens după 1989 de pe poziția de victime. Anticomunismul a intrat astfel în compoziția diferitelor orientări radicale postcomuniste, culminând cu neo-legionarismul (ocupând o nișă) și naționalismul etnicist (mult mai răspândit, transpartinic).

Violența justificată

Așadar, din 1989 izvorăște nu doar democrația liberală. Turbulențele mai vechi sau mai noi ale statului democratic postcomunist arată că nu asistăm la un marș triumfal al ideilor democratice și statului de drept, ci la o aproape continuă negociere a drumului de urmat. Unul din mesajele lui 1989 este acesta: totul este posibil.

Pe lângă cele spuse, schițez aici alte câteva din semnificațiile lui 1989 mai puțin discutate și mai puțin flatante.

Deși sloganul strigat insistent în 1989 „Fără violență!” ne-a asemănat cu celelalte mișcări revoluționare din Europa de Est, în fapt revoluția din România a fost cea mai violentă din regiune. Și nu mă refer doar la faptul că s-a tras în neștire și au murit foarte mulți oameni. Adevărul trist este că cele mai multe victime au căzut din „friendly fire”, din nebunia care a făcut ca toți posesorii de arme să tragă în tot ce mișcă. Acest lucru a fost documentat de procurorul Dan Voinea și de alții care au avut acces la documentele revoluției. Eroizarea postumă a celor mai multor victime este doar o formă de a da sens unor morți absurde.

Dincolo de asta, furia împotriva activiștilor și securiștilor și psihoza „teroriștilor” au produs scene îngrozitoare de violență interpersonală și vânători de vrăjitoare. Recitiți povestea masacrării USLA-șilor în 24 decembrie 1989, cu scenele incredibile de profanare a cadavrelor identificate ca fiind ale unor teroriști, în care au fost implicați oameni obișnuiți. (Apropo, în România există o lungă tradiție a violenței împotriva cadavrelor insuficient cercetată până acum.) Revedeți înregistrările și mărturiile în care simple bănuieli pornind de la detalii fizionomice și vestimentare au făcut ca oameni nevinovați să fie bătuți teribil.

Lucrurile s-au repetat în timpul mineriadelor, doar că țintele au fost diferite. Dacă este să ne uităm în urmă, la alte episoade de violență colectivă, pogromul de la Iași s-a produs tot ca urmare a unei psihoze în care au fost implicate autorități armate pornite la vânătoare de „teroriști”. Cultura politică românească permite o raționalizare a violenței politice în detrimentul ideii de legalitate, care ar trebui chestionată mai mult în dezbaterile publice. Farsa judiciară prin care cuplul Ceaușescu a fost „judecat” (și șirul de pângăriri care au urmat) constituie cel mai bun simbol în acest sens, dar este doar vârful aisbergului.

Mitul revoluției

Cultura română modernă valorizează ideea de revoluție, iar 1989 a venit să adauge prestigiu mitului revoluției. Mai departe, cu ocazia fiecărui protest în stradă s-a făcut abuz de prestigiu, modelul revoluționar fiind invocat pentru a justifica tot felul de mișcări antiguvernamentale sau antisistem.  La fel, s-a făcut abuz de discursul antidictatorial și iconografia antitiranică a revoluției, fiecare din președinții și premierii postcomuniști fiind vizați la un moment dat de mesajele antitotalitare și, la extrem, chiar de scenarii tiranicide. Mă opresc doar la un exemplu recent. Probabil se vor face lucrări de disertație sau doctorat pe tema protestelor din 2012. Se va vedea atunci cât de des a fost invocat 1989, cum s-a făcut abuz de discursul antidictatorial, de incitările publice la violență și la mișcarea antisistem.

Pe scurt, există o mare fascinație față de schimbarea politică violentă, disruptivă, în afara cadrelor constituționale.

Încă și mai tare fascinează acțiunea refondatoare. Fiecare schimbare de președinte sau de guvern este văzută ca o schimbare de regim în care multe trebuie dărâmate și reconstruite de la zero. Fiecare forță politică victorioasă în alegeri visează la modificarea Constituției, reconfigurarea sistemului electoral, întoarcerea pe dos a legilor date de antecesori, înlocuirea aparatului birocratic și, pe ansamblu, aspiră la câștigarea statutului de ctitor, de (re)fondator. Ideea de reparație, de reglaj fin, de schimbare graduală și de moderație nu interesează pe multă lume.

Povestea care ne interesează

Așadar, pe porțile deschise în 1989 a intrat nu doar democrația liberală. Au mai apărut în scenă extremismul și naționalismul etnicist (care explică violențele de la Târgu Mureș, tratate adesea ca un „accident”), cultul violenței justificate, psihoza împotriva dușmanilor invizibili, abuzul de discurs antitiranic și fascinația față de schimbarea revoluționară, fantasmele refondatoare și disprețul față de moderație. Evident, nu 1989 este cauza tuturor acestora, ci mai degradă conjunctura care le-a făcut posibile. Și le-a stimulat pe unele dintre ele.

G. M. Tamás spunea mai demult că nu știm să ne folosim îndeajuns de trecutul utilizabil al lui 1989. Așa este. Prea avem jelanii despre conspirații și mistere în fiecare decembrie. Pe de altă parte, nici dacă refuzăm la nesfârșit să privim partea gri a revoluției și a fascinației pentru ideea revoluționară nu vom ajunge departe.

Mitul revoluționar creditează ruptura în detrimentul construcției. Revoluțiile nu greșesc diagnosticul, dar, ne spune Edmund Burke, se remarcă prin proasta folosire a remediilor.

Democrația este o poveste despre construcție și continuitate, nu despre rupturi violente. O poveste despre gradualism, moderație și încredere. Despre instituții și stat de drept. Nu despre fantasme radicale și refondatoare.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "24 comments" on this Article:

  1. Alina spune:

    In legatura cu personajele semidocte care se perinda prin televiziuni sunt de acord cu articolul. Si n-ar fi rau daca s-ar face o analiza a acestor indivizi infatuati, plini de ei, care castiga o gramada de bani facand pe desteptii si dandu-si cu parerea. Partea proasta este mai sunt inca romani care tin cont de parerile lor. Cred ca este timpul sa fie cumva goniti din spatiul televiziunilor prin o purtenica opinie contra. Cred ca ar fi bine sa le cunoastem mai bine traseul profesional, pentru ca sunt convinsa. vom avea multe surprize. Si sa le fie facut public, pentru ca daca tot isi dau cu parerea pentru orice, macar sa stim daca parerea lor are la baza o anumita cunoasterea lor sau nu este nimic.

  2. r2 spune:

    felicitari, domnule Cioflanca. articolul dvs a fost pentru mine o surpriza deosebita. aveti un nou “follower”.

  3. Ion Ciobanu spune:

    Supun atentiei dv. un studiu de fond privind Revoluţia şi Contrarevolutia din România , inserez aici doar concluzia finala, argumentatia completa este accesibila pe linkul de directionare / 14. Concluzia spre care converg mărturiile şi documentele

    Pentru orientarea în pledoaria complexă expusă în părţile III-IV, poate fi utilă urmărirea firului central, adică a afirmaţiilor majore, care compun argumentaţia.

    1. Regimul comunist a fost criminal, anormal, nelegitim, instalat de o forţă de ocupaţie (URSS), dînd naştere la abuzuri faţă de legi, dar şi la legi abuzive – care au acoperit un genocid (faptul ca – în codul nostru penal- criteriile de selectie a victimelor genocidului nu figurează explicit, nu are nici o relevanţă). O adevarată răsturnare trebuia să conducă la recunoaşterea caracterului distructiv al regimului, la scoaterea la lumină a adevărului privind crimele sale, la pedepsirea vinovaţilor şi repararea daunelor, informarea corecta şi educarea maselor alienate de el, reconstructie economica şi regenerare socială şi morala. Nimic de acest fel nu s-a întîmplat. Revoluţia a fost înfrîntă de Contrarevoluţie.

    2. Răsturnarea regimului comunist (şi nu doar a două persoane) era absolut necesară şi legitimă (dreptul prizonierilor unui lagăr, la revoluţie de eliberare). Datorită rezistenţei nomenclaturii parazite, care controla instituţiile şi era apărată de miliţie şi securitate- eliberarea nu era posibilă decît printr-un troc (promiţîndu-se impunitatea celor ce acceptau democratizarea) sau prin luptă. Spre deosebire de alte ţări din Europa de Est, la noi nu a avut loc o negociere (oficială, publică) cu cei de la putere. Folosirea miliţiei, securităţii, armatei şi “gărzilor patriotice”- pentru apărarea regimului- a compromis definitiv nomenclatura comunistă. Aceasta e acţiunea criminală din decembrie şi nu “atacurile populaţiei împotriva magazinelor, militarilor” , etc.

    3. Comuniştii erau extrem de puternici şi de bine organizaţi- faţă de forţele slabe ale rezistenţei. Nu se bazau numai pe legi, instrumente de propagandă, instituţii represive şi control instituţional total. Ci şi pe pasivitatea populaţiei, alienate de cura (de)formării omului nou, domesticite prin lanţul de compromisuri experimentat la Piteşti. Ar fi putut deci zdrobi revoluţia sau provoca un război civil. Dar contextul extern devenise nefavorabil formulei de organizare a exploatării din România- şi dinspre vest şi dinspre est. Lanţul schimbărilor în “ţările prietene” i-a făcut să prefere îndepărtarea lui Ceuşescu (care compromitea întreaga reţea) fără să aibă curajul să o provoace. Pentru a rămîne la putere- recunoscuţi şi în plan extern- nu puteau să zdrobească insurecţia anticomunistă, ci trebuiau să o confişte. De aceea, în perioada 22-25 decembrie s-au dus tratative, dîndu-se “verdele” final “schimbării”, numai după ce s-au obţinut asigurări (garantabile prin şantaje) că noua conducere va proteja şi menţine vechea nomenclatură la cîrma societăţii. L-au eliminat pe Ceauşescu (ţinut în rezervă la Tîrgovişte) şi au întrerupt hărţuielile, numai după ce s-au asigurat că “noua” putere este tot a lor. Negocierile pot fi intuite observînd provocările din acele zile (care au făcut atîtea victime) şi dovedite prin tot ce s-a întîmplat în aceşti 18 ani.

    4. Dacă ar fi fost altfel, după o răsturnare reală- ar fi urmat cu totul altceva. Nici o revoluţie nu închide arhivele, nu protejează şi îmbogăţeşte vechea putere- asigurîndu-i legitimarea prin “alegeri” . Ci începe cu o epurare masivă, pentru ca agenţii vechiului regim să nu deraieze proiectul de eliberare şi reconstrucţie (pararea Contrarevoluţiei ). Dar se decisese deja că nu va fi “vînătoare de vrăjitoare”. Se puteau schimba “structurile” (adică regulile socio-economice şi chiar politice) dar nu şi conducătorii. Aceştia riscau anchetarea crimelor, de aceea au conservat poziţiile de decizie şi influenţă, în toate instituţile . Oportunişti, fără credinţe politice, au fost dispuşi să treacă spre liberalism sovietic sau occidental (în funcţie de evoluţia contextului extern). Treptat, şi-au dat seama că racordarea la capitalism şi occident le poate fi benefică, ocazionîndu-le îmbogăţirea explozivă.

    5. Au avut însă o sarcină dificilă: să împiedice răsturnarea de la putere şi să evite plata pentru ce făcuseră, dar să restructureze economia şi societatea, racordîndu-le la un nou mod de explotare (şi context extern). Să pregătească “privatizarea”- adică acapararea prăzii a decenii de jaf şi muncă de lagăr. Aveau de înfruntat două posibile rezistenţe: una a justiţiarilor, cerînd procesul comunismului şi epurarea (“lustraţie”), cealaltă, a maselor, ce urmau a fi sărăcite şi jefuite, cu ocazia “reformei” (restructurării). La care se adaugă revolta cîtorva luptători din decembrie, faţă de furtul revoluţiei . Ca să evite formarea unei alianţe între aceste trei forţe, creind o dezbinare şi chiar duşmănie acută între ele, au regizat o enormă diversiune, dusă pînă la pragul războiului civil. Este rolul major al episodului 13-15 iunie.

    6. Au început manevra de învrăjbire contra opoziţiei politice, stîrnind masele împotriva plaformei de schimbare rapidă, pusă în seama ei. Nu a fost greu, “partidele” fiind mici grupări în stadiu incipient, divizate şi infiltrate, sabotate pe toate căile. Infestate de agenţi şi veleitari, prezentate tendenţios tele-cetăţenilor, ele au apărut a avea orientarea antipopulară care le era imputată de FSN (şi pe care, chiar acesta urma să o implementeze). Mulţi “experţi” în ieşirea din comunism, au susţinut că economia trebuie schimbată rapid, indiferent de preţ, că societatea trebuie supusă “terapiei de şoc”. Partidele intimidate nu au făcut nuanţele şi demersurile necesare contracarării strategiei demagogice a puterii. Nu au denunţat limpede înşelarea simpatizanţilor FSN. Nu s-au opus ferm confiscării democraţiei , acceptînd tîrgul care a dus la CPUN şi apoi o lege electorală care eluda lustraţia. Au legitimat “alegerile”, cîştigate de Frontul-stat printr-o campanie bazată pe manipulare şi teroare. Au părăsit astfel platforma revoluţiei (susţinuta de contestatarii din stradă), pentru o “reformă” iluzorie.

    7. În întreaga ţară, practic ocupată de oamenii FSN-ului (PCR-ului)- opoziţia a fost pusă în imposibilitate de a face campanie electorală. Puţinii temerari care au încercat acţiuni locale, au fost defăimaţi, intimidaţi, hartuiţi, brutalizaţi, atacaţi de hoarde pline de venin şi cruzime. În multe oraşe, sediile au fost devastate şi închise, iar la sate, nu se mai putea ajunge de loc. Ziarele opoziţiei erau returate sau aruncate în gări. Publicul din provincie citea ziarele puterii, urmărea televiziunea puterii, asculta sfaturile informatorilor nedeconspiraţi, lucrînd ca propagandişti ai puterii (oameni de bine). Alegerile din ’46 se repetau. Partidele de opoziţie au protestat, au cerut amînarea “alegerilor”, dar nu au luat măsura fermă de a le denunţa, împreună, la timp. Informatorii, şi clasica orbire a “centrului” faţă de realitatea din ţară, i-au făcut pe lideri să creadă că vor fi totuşi votaţi. Lipsa lor de inspiraţie şi de fermitate este suspectă- şi va trebui analizat modul în care au fost “convinşi”.

    8. Nici intelectualitatea- fără mari merite în revoluţie- nu a pus probleme majore puterii. A tolerat iniţial apariţia activiştilor în fruntea statului- îngrijorîndu-se doar în clipa în care Frontul s-a declarat partid. Au urmat proteste legitime, dar retorice, neînsotite de acţiuni de închegare a unei rezistenţe civice coerente şi active. Cei care s-au implicat totuşi în contestarea puterii au fost ţinta unor grosolane campanii de defăimare. De-abia după apariţia Proclamaţiei de la Timişoara, intelectualii s-au aşezat în spatele unui program civic. Din păcate, în loc să sprijine partidele, în lupta inegală cu FSN, au practicat “apolitismul” sau candidatura “independenţilor”. Limbajul şi spiritul în care s-au adresat mulţimii a fost neadecvat, amplificînd temerile oamenilor simpli faţă de transformarea radicală predicata. Informatorii şi clasica orbire a “elitei” faţă de “masă”, i-au făcut să creadă că vor fi totuşi ascultaţi. Lipsa de inspiraţie şi de fermitate a unor lideri civici este suspectă- şi va trebui analizat modul în care au fost “debusolaţi”.

    9. Elita civica s-a activat dupa 24 aprilie, susţinînd mitingul din Piaţa Universităţii prin declaraţii, dar făcînd prea puţin în plan organizatoric, pentru succesul său. Mai mult, unii sfetnici ai “revoluţiei de catifea” au convins asociaţiile de luptători din Piaţă să “renunţe” la revendicările “iacobine” – printre care- impunerea punctului 8 şi cererea de amîare a alegerilor. Mitingul a fost întărita numeric, dar diluat strategic şi prin intervenţia unor studenţi, puţin preocupaţi de înfruntarea frontală a celor care confiscaseră revoluţia (mulţumindu-se cu reprezentaţii simbolice). După aflarea rezultatelor “alegerilor” , previzibile pentru cei lucizi şi informaţi, toţi cei care se complăcuseră în mrejele exaltării au suferit o cădere psihică. S-au retras dupa 20 mai – părînd a recunoaşte faptul împlinit. Era consecinţa firească a raţionamentelor ilogice justificînd renunţarea impardonabilă la cerinţa amînării alegerilor. Din păcate, aceste inconsecvenţe suspecte, au compromis grav şansele mitingului viguros de contestare, la care au revenit , după 23 mai, o parte dintre revoluţionarii care iniţiaseră protestul- tot mai izolaţi.

    10. Represiunea din 13 iunie dimineata a dat foc unui butoi cu pulbere. Luptătorii din decembrie nu aveau cum să asiste cuminţi la agresarea şi arestarea camarazilor lor rămaşi în piaţă. Şi mai important a fost aspectul simbolic. Era atacată însăşi revoluţia de către forţele contrarevoluţionare, bazate pe instrumentele de represiune pregătite de Ceauşescu. Ceea ce a dus la o izbucnire de revoltă, cu accente insurecţionale. Ulterior, participanţii nu şi-au putut asuma plenar participarea la această luptă, pentru că riscau arestarea, de către o putere legitimată abuziv (şi cu concursul unei intelectualităţi ipocrite, care-şi ascundea neputinţa sub lozinca non-violenţei). Agenţii puterii camuflaţi în media “de opoziţie” au acreditat ideea că numai infractorii care doreau să compromită manifestaţia au participat la bătălia cu forţele de ordine, sau că folosirea minerilor, a doua zi, a fost total nejustificată, Bucureştiul fiind pacificat la venirea lor.

    11. În realitate, în dimineaţa de 14 iunie situaţia era explozivă, ca şi în dimineaţa de 22 decembrie (cam aceiaşi protestatari fiind arestaţi, cam de aceleaşi forţe şi cam din aceleaşi motive). Protestele străzii , chiar nesusţinute de partidele anihilate, nu puteau fi zdrobite cu instrumentele lui Ceauşescu, fără consecinţe de imagine fatale. Folosirea armatei, alienată de implicarea din decembrie, era îngreunată de curentul CADA (interzis, nu întîmplător, printr-un decret dat pe 14 iunie). Minerii au fost absolut necesari pentru a înăbuşi potenţiala insurecţie din iunie, dar nu mai puteau fi folosiţi şi pentru a lovi clasa muncitoare ce urma a protesta mai tîrziu, după lansarea reformei. Acţiunea minerească a fost premeditat feroce, excesivă. Astfel, erau intimidate temeinic opoziţia politică şi civică. Iar ura faţă de muncitorii ciomăgari era sădită adînc în sufletele intelectualilor. Şi numai astfel susţinătorii FSN erau încărcaţi de vinovăţii ce aveau a-i împiedica să se apropie de opoziţie , în momentul în care au devenit victimele FSN.

    12. După 16 iunie, cu terenul curăţit şi duşmănia socială necesară însămînţată adînc, FSN a declanşat lovitura de graţie împotriva populaţiei. Uitînd popaganda de pînă atunci, “aripa Roman”, scoasă brusc la înaintare, a lansat “Reforma” distructivă, fără să se atingă de activişti şi securişti , bazîndu-se chiar pe ei drept conducători de neînlocuit ai “reconstrucţiei” (adică darîmării economiei naţionale). Instalarea capitalismului era făcută cu aceeaşi atitudine pretins mesianică (profund cinică), pe care Tovarăşii o aplicaseră la instalarea comunismului. Intreruperea aprovizionării întreprinderilor. Oprirea producţiei, în cascadă. Închiderea fabricilor decuplate de sistem. Transformarea echipamentului în fier vechi. Devalorizarea capitalului productiv, a leului şi a nivelului de trai. Efecte “dureroase”, dar necesare… pentru a coborî valorile pînă la nivelul care să permită cumpararea, de către mafia internă- înzestrată prin “mica privatizare”. Cu consecinţa vînzării pe nimic şi spre “oamenii de afaceri” străini, invitaţi la partenariat.

    13. În timp ce institutul pentru planificarea reformei economice pregătea “schiţa” de coagulare a capitalului în mîini securiste, Constantin Cojocaru venea cu ideea împroprietăririi directe- pentru a nu se inunda societatea cu hîrtia necesară cumpărării (şifonată apoi în mîinile Reţelei). Ideea era periculoasă, dar greu de combătut, juridic, moral şi electoral. Cojocaru a fost dus cu vorba – cît timp s-a dorit ascunderea intenţiilor FSN – şi apoi, marginalizat. Nu vroiau distribuirea avuţiei către cei care o munciseră, mai ales că asta presupunea estimarea valorică a avuţiei ţării, la 22 decembrie 1989 şi a evoluţiei ei prin Tranziţie. Opoziţia , determinată ocult să sustină iresponsabil programul Roman (în loc să denunţe hotărît distrugerea ţării şi înşelătoria)- a evitat întîi orientarea Cojocaru – percepînd-o drept… “comunistă”.

    14. Conducerea opoziţiei civile şi politice nu-şi revine din lovituri şi dezorientare. Respinge tendinţele “retrograde” ale populaţiei, revoltate de masurile “reformiste”. Partidele dezamăgesc prin modul în care legitimează parlamentul (din care nu pot fi determinate să se retraga, nici măcar de rezoluţia FDAR). Intelectualii boicotează alcătuirea unei opoziţii politice unite. Descurajează (sting) dorinţa de reluare a revoluţiei , care cuprinsese mulţimea exasperată. În decembrie 1990, puterea este atacata viguros de sindicate, revoluţionarii străzii şi de o Timişoară din nou insurgentă. Nu se mai poate apăra nici cu mineri, nici cu armată. În acest moment critic, cei care o salveaza sînt… liderii opoziţiei şi ai Aliantei Civice, care sting incendiul iminent- în numele evitării provocărilor şi “non-violenţei. Cultul personalităţilor, întreţinut subtil, îşi spune cuvîntul. Ruşinaţi de vechile tăceri sau pledoarii pro-socialiste, artiştii şi actorii explică doct avantajele marelui capital, defectele echităţii şi justiţiei sociale. O perfectă acoperiere pentru îmbogăţirea securiştilor “de dreapta”.

    15 . Se formează aripa FSN1, care chipurile frînează reforma promovată de aripa FSN2. Asta pentru ca tot FSN să confişte şi nemulţumirile faţă de… politica FSN. Farsa merge pînă acolo încît, după ce măsurile “FSN2″ îşi arată efectul devastator, aripa “FSN1″ dă jos guvernul Roman. Avînd sprijinul multor sindicate şi chiar acordul (în general tacit) al unor anticomunişti – minerii sînt împinşi să lupte cu forţele de ordine, dărîmînd guvernul ilegitim pe care îl apăraseră în 1990. Evitînd răsturnarea lui Iliescu, FSN1 “apără populaţia ” de ritmul prea viu al “reformei” – exploatînd apoi acest lucru electoral, în 1992. FSN1- devenit PSD, e votat din nou. În patru ani, desăvîrşeşte capitalizarea de start a securi-fsn-iştilor.

    16. În 1996, trădarea populaţiei de către opoziţie (efect al trădării opoziţiei de către populaţie, în 1990) e dusă pînă la capăt. CDR e lăsat, aparent, să ia “puterea”, doar pentru a se demonstra în exterior “rotativa democratică”. În prealabil, se luaseră toate măsurile pentru ca noii veniţi “să fie învinşi de structuri” . Cei votaţi de anticomunişti şi de victimele “reformei” , se asociază cu aripa “reformistă” a FSN (devenită PD)- care-i sabotează copios. Fac o înţelegere cu “partea bună a securităţii”. La sfîrşitul mandatului- anchetarea crimelor comunismului, contrarevoluţiei şi tranziţiei…. rămîne pe data viitoare. În schimb, sînt pedepsiţi cei care au răsturnat în 1991 guvernul Roman, guvern ilegitim şi criminal. Sînt distruse în aceşti patru ani ai “speranţei” ajunse la putere… speranţele ultimilor iubitori de adevăr şi dreptate.

    17. Incepind din anul 2000, cangrena politica nu mai poate fi stăvilită. Nimeni nu mai crede în nimic. Politicienii de toate culorile sînt percepuţi- just, ca membri ai unui aceluiaşi clan parazitar. Justiţiarismul social şi patriotismul sînt lăsate în grija, PRM şi PSM. “Vectorii de opinie” se mai compromit o dată, îndemnînd populaţia să iasă la vot… pentru Ion Iliescu. Să nu se aleagă Vadim! Cum să mai susţină ei azi, după o asemenea declaraţie, că Iliescu este criminalul care a făcut cel mai rău României? Secondat de Roman- partenerul CDR la guvernare, cel ajutat să-şi regleze conturile cu minerii, pentru asaltul din 1991, înainte ca mineriadele pro-comuniste din 1990 să fie judecate.

    18. Se continuă apoi şirul “alegerii celui mai puţin rău”. Comunistul Băsescu, din ramura FSN2- îl învinge pe Năstase – din ramura FSN1. Totul se cufundă în derizoriu. De 60 de ani nu am avut un singur candidat credibil anticomunist la preşedenţie! Masele jefuite nu sînt reprezentate de nimeni. Partidele “de stînga” sînt conduse de cei care au jefuit populaţia . PRM , PNG, PIN, Conservatorii- compromit şi confiscă adevăratul justiţiarism. Securiştii şi colabaratorii lor formeza noua oligarhie, controlînd toate partidele. Politicienii s-au “reconciliat” , victimele lor, încă nu. Alianţa Civică îşi dă duhul, în sunet de comunicate demagogice.

    19. Intrarea în NATO şi Europa consolidează poziţiile beneficiarilor crimei. Nevoia de stabilite a democraţiilor este invocată pentru a paraliza răsturnarea, anchetarea şi pedepsirea reţelei de infractori. Racordarea la normele juridice europene scoate din joc periculoasa justiţie de tranziţie. Circuitul “fondurilor” crează noi oportunităţi de jaf. Oceanul de prevederi birocratice europene – dă posibilitatea selectării firmelor prietene. Afacerile ţes conexiuni externe solide şi protectoare.

    20. Privatizarea duce la coruperea mediei, care se umple de “banalişti”, plătiţi ca să înnece publicul în derizoriu. Se modelează noul om nou: cinic, meschin, incult, superficial, formal, venal, manipulabil. Cine să mai instige oamenii la adevăr şi dreptate, la înţelegerea şi judecarea a ce s-a întîmplat? Cîţiva intelectuali mai fac periodic figuraţie civică, alcătuiesc comisii care descoperă ce ştim toţi de mult, muncesc ca să nu piardă capitalul de imagine creat de lupta lor retorică, din care se mai face şi cîte un bănuţ. După 18 ani, îi apucă acut urgenţa lămuririi esenţei comunismului (insistînd pe nocivitatea mitului echităţii- ceea ce sprijină doctrinar abuzurile capitalismului securist).. Stau însă cu spatele la crimele Tranziţiei. Au un instinct al meterezelor dezafectate, care-i împiedică să se implice pe fronturi reale, deschise. Anchetele penale nu sînt bine văzute sau sînt cerute demagogic, nefiind ajutate.

    21. Populaţia , victimă a tentativei de genocid economic, scapă apucînd-se şi ea de furat, jefuit, speculat, profitat. etc. Cei anchilozaţi în moralitate sînt condamnaţi la sărăcie. Noua mare şi mica burghezie, după atîta laşitate şi oportunism, cu cămăruţa plină cu chilipiruri şi conştiinţa umplută de justificări discutabile – nu vrea să înţeleagă ce s-a întîmplat. Dacă ar apare totuşi un partid realmente justiţiar, mulţi s-ar speria, simţindu-se vizaţi moral, şi ameninţaţi de o platformă de confiscări a averilor ilicite. Conjuraţia tăcerii se bazează pe fenomenul Piteşti.

    22. În aceste condiţii , absolut conştient de temeritatea intreprinderii, am alcătuit prezentul raport. Inţelegînd macro-fenomenul expus mai sus, consider totuşi, că, de sus în jos, trebuie stabilite responsabilităţi. Nu se pot judeca 20 milioane de victime ale unui proces degenerescent. Dar se poate urmări mecanismul degradării în lanţ- şi stabili o ierarhie de vinovăţii morale, penalizabile juridic. O astfel de sistematizare ar fi trebuit pusă la punct de intelectualitatea activă şi organizată: economişti -jurişti- etc. Am muncit pentru a construi un instrument care să sprijine munca unei comisii de experţi… ipotetice. Nu în numele speranţei, care e ca o cafea: după ce-i trece efectul, cazi mai rău. Ci în numele setei de adevar şi de dreptate. Si, în ultimă instanţă, a setei de sens.

    Ioan Roşca

    Studiu integral – Link-doc : http://www.universulromanesc.com/ginta/showthread.php/538-Revolutia-si-Contrarevolutia-Declaratie-raport-dosar-75P-1997-de-Ioan-Rosca

    • dorin valeriu spune:

      Comentariu excelent, menit a completa articolul, si acesta foarte bun. As avea totusi doua remarci :
      – natura regimului comunist din Romania nu poate fi considerata identica celorlalte tari comuniste : depe la inceputul anilor ’80 am putut vedea la TV maghiara discutii IN DIRECT cu ministrii guvernului, pe diverse teme de interes public. La unguri evolutia a fost treptata (dupa moartea lui Kadar), culminand cu reinhumarea lui Imre Nagy. Deci au fost actiuni publice, mediatizate, legale. La fel in Polonia; a fost reprimata Solidaritatea dar l-am vazut la TV pe Walesa arestat … intr-un castel, unde juca ping-pong cu gardienii ! Credeti ca in Romania lui Ceausescu ar fi fost posibil asa ceva ? Natura dictaturii comuniste din Romania a impiedecat coagularea unei opozitii organizate. La “revolute” organizat era doar PCR, armata si securitatea, astea au putut duce lucrurile pe calea dorita de ei.
      – se mai fac si azi comparatii despre evolutia diferita in Romania dupa ’89 fata de alte tari. Adevarul e ca , totusi, ila noi a fost o prabusire a autoritatii statului ce a permis violente contra autoritatilor (vezi Cugir sau Miercurea-Ciuc) de neconceput altfel, Sa nu mai vorbesc de Targu-Mures, unde autoritatile nu au fost capabile sa gestioneze situatia. Dar prabusirea vamilor, furtul masiv si nepedepsit din intreprinderile de stat ? Dupa disordinele astea, dar si represiunile politice, mineriade,etc., normal ca situatia a fost greu de redresat.
      Personal imi mentin parerea ca daca in ianuarie ’90, Iliescu asculta sfatul lui Coposu, accepta un guvern de uniune nationala si alegeri in septembrie – dand timp fortelor politice sa se organizeze- intra in istoria tarii ca un respectabil barbat de stat. Dupa cum s-au intamplat insa lucrurile, Istoria il va consemna drept criminal, comunist inrait, omul care a tinut in loc evolutia tarii pentru aproape 20 de ani !

      • dusu spune:

        despre 90 Tg Mures ar trebui sa va mai informatzi!
        imediat dupa Securitatea a primit alt nume si a lucrat legal

      • Mgh spune:

        Iliescu nu putea sa dea mana cu Coposu fiind un activist comunist notoriu, un gargagiu de partid care asta i-a placut mereu sa faca si chiar credea ca o face spunand ceva cu sens si bun! Este vinovat de crime savarsite in 1989 impotriva romanilor! Sunt destule voci participante care spun asa ceva … romanii ii datoreaza tinerea tarii dupa 1989 pe loc si introducerea unui sistem corupt, unui sistem judecatoresc subordonat politicienilor hoti.

  4. Radu Dan Mihailescu spune:

    Domnului ion Ciobanu,
    Multumiri pentru editarea exceptionalei analize continuta in studiul elaborat de d-l Ioan Rosca. Suntem in situatua dezastruoasa din prezent ca urmare, printre altele , a neimplicarii intelectualitatii democratice in societatatea civila, care din oportunism, comoditate, lipsa de dragoste de tara si nu in ultimul rand din complicitate nu au facut nimic pentru a informa si educa masa larga a romanilor.

  5. Genu spune:

    S-a creat dupa ’89 un oligomonopol al comentatorilor. Ceea ce stupefiaza e platitudinea demna de literatura absurda a celor mai multi-Ioanitoaia, “maestrul” Cristoiu ori repausatul intru scris Marius Tuca sunt exemple de marca. Si un copil ar putea fi mai interesant decat acesti natarai de boi apis ai presei noastre. Daca vreti sa radeti copios n-aveti decat sa le urmariti emisiunile sau interventiile. Specialistul in toate si nimic Tudor Octavian, un mediocru arghirofil si pontos de nivel de cartier-pretentiile sale de critic de arta sunt de-a dreptul penibile. Fostul ziarist de reportaj talentat, Nistorescu, devenit acum o jalnica umbra. Rosca-Stanescu, un nul corupt. Moderatorii, la fel, sunt alesi numai dupa criteriul “cel mai prost castiga”. O trancaneala de toape de dimineata pana seara. Cei cu adevarat inzestrati cu expertiza sau valoare sunt sistematic evitati, precum turnesolul. Cu exceptia emisiunii dnei Voda. Care doamna Voda, evident, a luat o nota mai mica decat cunoscuta dna Almasan la concursul de reevaluare a lucratorilor din TVR, o institutie curat inutila, pana la urma.
    Nu in ultimul rand, pe acelasi palier al inutilitatii se afla asa zisii analisti-suprarealistul Valentin Stan sau harnicul Pacala al domeniului, Marius Pieleanu, sunt etalonul.
    Cu cateva exceptii, Hurezeanu, CT Popescu, asa excesiv cum e, sau Tolontan, restul, condeielor de talent, din pacate, sunt inregimentate cu trup si suflet unor cauze politice jenante, in care pigmeii ne sunt prezentati pe post de reformatori de geniu. Securistii sunt campionii anticomunismului, iar nimicul e umflat pana maxim. De asta a si pocnit pe 9 decembrie.
    Pe acest fond de dictatura a incompetentei ori de propaganda de tip Andersen nu e de mirare ca tabloidul domina detasat media romaneasca. Cel putin acesta are o calitate-nu-si disimuleaza mahalagismul.

    • Marius spune:

      Îl puteţi pune pe listă, fără probleme, şi pe CTP. Omul are grave probleme la mansardă. Iar ca ziarist… ˝mă leşi?˝… O oribilă şcoală, nimicul pe hârtie de ziar, o tristă moştenire şi el…

      • vida clara spune:

        Metamorfoza (naturala metamorfoza a oricarei societati) societatii romanesti fusese
        adusa de comunism (prin rastignire, prin imobilizare) la stadiul de impietrire.
        Ca si in cazul unui vulcan, ceea ce a repornit metamorfoza nu poate avea alt nume
        (nu exista altul mai leal faptelor) decat acela de “revolutie”.
        Atat de putini au fost (si de forma si fond) cei care de fapt au constituit nucleul
        Revolutiei incat nici nu e de mirare ca a fost intotdeauna o debusolata majoritate
        care ori nu a vazut, ori nu a recunoscut, Revolutia.
        Anti-comunistii (celebra Conventie Democratica devenita intre timp USL au fost de
        fapt “opusul comunistilor”, cei carora le vroiau … scaunele.
        Anti-comunistii au fost (in comparatie cu comunistii) ceea ce era “negativul” unui
        “film” alb-negru fata de “imaginea reala”.
        Intre Coposu si Iliescu diferenta nu era decat aceea ca unul dintre concepte era
        negativul celuilalt ( in fond reprezentau “aceeasi imagine”).
        De aceea ii si regasim azi de o aceeasi parte a baricadei .
        Diferenta era ca unii vroiau sa se inchine la un fel de “rege”, denumit “presedinte
        pe viata” in timp ce ceilalti la un fel de “presedinte pe viata” numit “rege”.
        “Diferenta” asta era (in fond) deplina asemanare pentru ca de fapt si unii si altii
        cauta sa se inchine unui “ales pe viata” iara asupra numelui conceptului (c-o fi
        “rege” sau c-o fi “presedinte pe viata”) depinde cine-i mai tare in balanta usl
        (“cdr versus pnl” sau “fdsn versus psd”).
        De regula, pentru a porni o avalansa este suficient sa scoti o pietricica de sub
        un bolovan mai acatarii. Ceea ce a si facut … Revolutia.
        Tocmai cei carora Revolutia le-a stricat “tihna ce-o aveau” (unii) sau tihna ce-o
        tihneau (ailalti), tocmai aceia sunt mai negri-n cerul gurii cand aud de cuvantul
        “revolutie”.

        Nici nu se putea ca o lume in care ctp-ul este campion intre jurnalisti, tot cei
        care-l aplauda reclama faptul ca Societatea romaneasca nu e capabila de un
        jurnalism mai bun. Zici “ponti” si i-ai definit.

  6. cristined spune:

    Studii urmate de concluzii stabilite dupa reguli credibile, bazate pe dovezi accesibile tuturor celor care au trait acele zile. Opozitia actuala ar putea folosi aceste date, concluzii pentru credibilizarea interventiilor lor.

  7. Hannibal Lecter spune:

    Pai “Mostenirea nespusa a lui 1989 ” cum o denumiti dvs , este vizibila peste tot , pen’ce mai trebuie spusa … Disparitia economiei si a sistemului bancar autohton este foarte vizibila si usor de inteles.

    Sigur, mai e si o alta “mostenire” ;aparitia guristilor , a celor care tre’ sa explice, sa analizeze si binenteles to make a living out of it . Indivizi care n-au muncit o zi in viata lor scot carti de nivel “academic”, fac tot felul de institute , simpozioane , ONG -uri , deh bani sa iasa…Si , binenteles, o data pe an, in jur de 25 decembrie, trag cite un bilant si apoi , din ianuarie, o iau de la capat !

  8. eu****** spune:

    Si totusi domnule Cioflanca….

    Am calatorit in 2009 cu sotia unui ofiter care a insotit transportul cadavrelor de la Timisoara la Bucuresti. M-a intrebat ce am facut pentru a afla adevarul legat de Revolutie ? Nu reusise pana la aceea data sa afle cine i-a omorat sotul in timpul acelui transport. A fost singurul care a fost impuscat…

    Nu pot sa uit intrebarea doamnei respective, Dvs. ati putea?
    Cine ii raspunde oficial si documentat?

    Sunt prea multe victime care asteapta de peste 23 de ani un raspuns la ce s-a intamplat de fapt. Mostenirea trebuie sa aduca lumina si in aceste capitole.Gresesc oare?

  9. iondelaraion spune:

    Televiziunea ramane un taram al mercenarilor, iubitori de materie inerta ( simboluri banesti, hrana, metal, materie organica, reziduuri etc). Nimic spiritual, voluntar, altruist!!

  10. crap spune:

    n-am sa stiu de ce ‘nespusa’, ca tot ce chipurile s-a spus in mod ‘erudit’ in cartile mentionate poate fi intuit de oricine cu o pregatire (poate peste) medie si cu un bun simt de observatie si mai ales de deductie – ultimile doua te ajuta sa folosesti mai bine bunul simt in a identifica gramezile de rahat cernute colorat peste adevarurile strecurate cu lingurita; totusi, ca in orice societate caracterizata de lipsa de sofisticare (semi-barbara), gafele majore au existat destul de des si au fost vizibile, cu tot efortul presei galonate de a le ingropa rapid in noianul de nonsensuri. am citit multe articole umflate referitoare la semnificatia revolutiei si ce s-a intamplat in comunism; cel de fata e mai obiectiv decat media totusi, si desi nu spune prea multe, reuseste sa transmita mesajul de fundatie solida.

  11. Lungu Victor Eugen Mihai spune:

    …un fragment edificator, ce reflecta starea de fapt, citez:

    1. Nu jinduiesc un loc in cohorta expertilor in anticomunism aparuti de o vreme. Sa-si manince mercenarii victimologiei piinita jalnic muiata in istoria-supapa. Nici nu sint invitat niciodata la sindrofiile lor. Am raspuns cuiva, care imi semnala anuntul: ” Centrul de Studii asupra Comunismului si Postcomunismului din cadrul Facultatii de Istorie a Universitatii “Al I. Cuza” Iasi, in parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului in Romania si Fundatia Konrad Adenauer, are placerea de a va invita, in perioada 12-13 noiembrie 2009, la Iasi, pentru a participa la conferinta “Dupa 20 de ani. Perpective asupra caderii comunismului in Romania: cauze, desfasurare, consecinte”. astfel:

    “La un congres stiintific se invita specialistii de talie, cu punct de vedere puternic. Cu atit mai mult cu cit tema e fierbinte. Pletora de “profesionisti” si “activisti” ai studierii anticomunismului, aparuti din nimic, manifest nechemati de idealuri, care folosesc tema pentru a cistiga capital civic sau parazita societatea – nu are nevoie de “concurenta” adevaratilor luptatori si cercetatori. Ca sa intelegi jocul acestor pigmei intrepizi, trebuie sa sari peste spectacole si sa cauti fructele activitatii – absente cu desavirsire, dupa 20 de ani. Situatia reala sociala, economica, juridica a victimelor si calailor spune tot despre diversiunea pseudo-rezistentei si rostul “combativitatii” de opereta a “dizidentilor” de profesie. Detest manevrele sacalilor civici care pescuiesc “legiuni de onoare” capitalizind suferintele altora. 14 oct 2009 Ioan Rosca”

    2. Dar propagarea adevarului trezitor catre publicul tele-domesticit- e altceva. Am fost intrebat de mai multi de ce nu-mi fac cunoscute ideile in presa si televiziunea din Romania. Ramin actuale explicatiile mai vechi (de exemplu: “Sfirsitul partii… invizibile” – ). Oameni ca mine nu se strecoara in cetatea ingineriei constiintelor manipulate. Nu ca nu as putea face “rating”- cum imi spunea cu cinism domnul Braia, cind l-am rugat sa ma ajute in a face cunoscuta actiunea justitiara reala. Ce as spune eu- e mai curind suparator decit plictisitor. Sint probabil chiar pe liste negre care-mi fac cinste..
    ***

    Pina la urma… e poate drept sa fiu evitat/cenzurat de categoria parazitilor otravitori de constiinte (scirbosii “vectori de opinie” ai Ministerului Adevarului) – daca stiu ca ii consider cu nimic mai putin periculosi decit politicienii pe care ii “denunta” continuu tele-cetatenilor. Ca unul care instiga la eliberarea televiziunii si a presei, nu stiu daca s-ar mai cade sa cooperez cu vreun agent al manipularii, chiar daca mi-ar lansa – cine stie de ce- vreo invitatie… sa imi expun revolta. Nu se pierde mare lucru respingind supapa “exhibarii” controlate. Nu faci primavara cu o floare. Adevarul nu mai poate trai in rama actuala a televiziunii. Crima ziaristica trebuie condamnata, banda domesticitoare dezamorsata, constiintele captive scoase din priza.

    Ioan Rosca 15 octombrie/ 2 decembrie 2009.
    “Sfirsitul partii… invizibile” – http://www.piatauniversitatii.com/news/editoriale-2005-3

  12. Doina Jela doina jela spune:

    Felicitari pentru analiza, dle Cioflanca.
    Vreau doar sa va adaug la lista de carti, pe aceea lansata cred impreuna, anume ”Tanar student, caut revolutionar”, coordonata de Zoltan Rostas si Florentina Tone. Enigma reportata in fiecare an prin sloganul ”Cine a tras in noi dupa 22?” devine mai subtire si datorita ei, o spuneti si dvs. – pare evident ca un numar incalculabil de morti a rezultat din ”dezordinea revolutionara”. Mai ramane de spus cui i-a folosit aceasta dezordine si cine e responsabil de ea, desi in situatii revolutionare nimeni nu e responsabil, nu-i asa?, decat zeita Revolutie. Mai asteptam sa demontati un loc comun, cel al ”furtului” Revolutiei? Nu ca ea s-a furat e indoielnic, ci cui i s-a furat ea? Daca atat de putina lume reclama azi furtul, inseamna ca nu prea avem pagubasi, decat bietii morti, nu cei intamplatori, ci aceia care au primit gloantele drept in mijlocul fruntii, la Bucuresti, sau si mai inainte, cei ucisi la Timisoara si arsi la Bucuresti. Este motivul pentru care nici mitul nu mai traieste. De altfel, sondajul pe care-l invocati o spune cu toata cruzimea: 25 la suta dintre cei intervievati raspund la intrebarea ”cine a tras in noi dupa 22” prin ”nu stiu sau nu ma intereseaza”. Nu inseamna asta ca nimeni nu a tras ”in noi”, ci doar ”in ei”?
    Numai ca ma tem ca nu numai cine-si uita trecutul il va retrai, ci si ca cine isi uita mortii carora le datoreaza libertatea, va plati pierzand-o din nou.
    dar… felicitari din nou si la multi ani!

  13. andra spune:

    Draga dle Cioflanca,

    Va multumesc pentru articol – asteptam genul acesta de analize, cu idei si documentatie la rece, de cel putin 15 ani.
    Subscriu in mare masura celor scrise de dumneavoastra . Mizind pe revolutiii ca acte salvatoare ne invirtim in cerc. Este de fapt o abdicare de la efortul pe care il presupune reconstructia unei societati.

    Citeva observatii:

    1. Profanarea ideii de revolutie prin acordarea de certificate de revolutionar si de recompense materiale.
    Poate cu exceptia militarilor impuscati sau raniti, care executau serviciul militar obligatoriu, acei cazuti ca victime ale “friendly fire” cum scrieti , nu cred ca este justificata recompensa materiala.
    Nu inteleg cum cineva care a iesit in strada benevol si de buna credinta (asa cum am iesit si eu in acele zile) poate accepta vreo forma de recompensa pecuniara sau sociala.
    Nu se putea idee mai geniala pentru degradarea conceptului.

    2. In momentul in care in spatiul public , in media, revolutia este considerata ratata,falsa, inutila , asa cum titreaza cu litere mari jurnalele, este inevitabil sa nu ii jignim in mod inuman pe cei care isi comemoreaza rudele ce au pierit in acele zile.
    Un fel de “copilul tau a fost un prost care a murit degeaba”.
    Mi se pare a fi, o oglindire in spatiul mediatic a acelor acte de profanare a cadavrelor de care vorbeati ( progromul de la Iasi si de la abatorul din Bucuresti,asasinarea lui Stelescu, asasinarea lui Iorga).

    3. Oarecum tangential la subiect – observ, si sper sa nu ma insele my wishful thinking, o accelerare a procesului de demantelare a impostorilor.
    Sper ca sub presiunea legislatiei si a societatii civile, uzurparea de competenta in domeniul academic, media sau guvenamental, sa devina din ce in ce mai rara in anii ce vin.

  14. Constantin Balasoiu Constantin Balasoiu spune:

    Nu, mosteniere nespusa nu. Recapitularea dvs e una de televizor (revolutie, explicatii etc).
    Acum, cred ca exagerati o multime de lucruri, de ex nevoia speciala a romanilor de mituri revolutionare fondatoare (pt dvs, politica are nu intamplator un caracter revolutionar refondator sau asa ceva; cred ca e prea simplist), bestialitatea (de ex cazul USLasilor –vedeti ca revolutiile de manual sunt violente, cu victime, oricum oribile, absurde etc –aveti exemple in Orient, stiinta politica inca va poate ajuta aici, nu trebuie sa va refugiati in antropologie), confuzia, echivocul etc (adica nu prea stim azi cine a declansat-o, cine a tras etc, ca si cum revolutia ar putea fi in realitate o mare manevra de culise) etc; mi se pare ca statistisca dvs e foarte ok, nu stiu de ce veniti cu o asemenea concluzie, pt cei mai multi romani in 2011 securitatea si armata sunt responsabile, in definitiv nu putea sa traga decat cineva care avea si cu ce.
    Am impresia ca trebuie sa ne descurcam singuri cu titlurile. :)

  15. vida clara spune:

    Se zice “cacealma” (scrii in bara google si te pune fata in fata cu definitia din
    DEX. E o stratagema din poker, o stratagema care pe cat de onoranta este
    (nu are de ce nu fi pentru ca nu iese din regula de joc) pe atat de josnica este
    in afara lui.
    Iar cacealmaua va tras-o ponta (din vara), tuturor celor pe care v-a fraierit sa ii
    dati votul. readucand lucrurile la vremurile de dinaintea sfintei Revolutii romane.
    ( Ma rog, tanjitorilor dupa acel regim, nu le-a tras clapa, dar celor care cautau
    ceea ce declara ca cauta (democratia) da.

  16. dusu spune:

    la cite minciuni e construita tzara asta,credetzi ca mai conteaza una in plus?
    poporul e stapin si el shtie ca a facut revolutie,ha ha ha
    atit doar ca e o populatie nu un popor



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Adrian Cioflanca


Adrian Cioflanca

Cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” şi membru al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Membru în Comisia Wie... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Felicitari domnule Damian! cateva comentarii in sustinerea dvs: 1. nationalismul economic actua...

de: Laurentiu Pachiu

la "Naționalism economic cu dezinfectant „Hexi”"

Cauta articole

mai 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)