Home » Cultura »Societate/Life » Citesti:

Naţional şi confesional (plus o o sugestie pentru predarea religiei în şcoală)

Ioan F. Pop mai 6, 2015 Cultura, Societate/Life
8 comentarii 1,057 Vizualizari

În perioadele în care anumite valori umane decad, rămîn, ca  o ultimă consolare, extravaganţele mistice, apelul clamoros la origine, exaltarea etnicului. Toate acestea constituindu-se într-un posibil pandant la deficitul acut de identitate. În cazul nostru, apoftegma „noi sîntem români” a fost agrementată filosofic prin punerea brutală a egalităţii între a fi român şi a fi ortodox. Într-o lume secularizată în bună măsură, sărăcită spiritual, partea cezarului reţine tot mai mult atenţia unor biserici. La fel cum nici ocheadele interesate ale statului, ale politicului nu sînt tratate cu totală indiferenţă.

Pe acest fond de confuzii premeditate şi cacofonii socio-politice, Biserica Ortodoxă Română pretinde, din cînd în cînd, să fie recunoscută legal ca „biserică naţională”. Ea încearcă, bazîndu-se pe larga sa majoritate, să transforme o expresie aleatorie într-un ucaz. Uitînd că raporturile dintre credinţă şi etnie sînt, istoric şi teologic, ceva mai complicate. Problema raportului dintre naţional şi confesional nu este deloc nouă. În anumite date, ea poate fi legată de perioada Vechiului Testament, de poporul evreu ca popor ales de Dumnezeu. „La cei din vechime omul se suprapunea cu cetăţeanul. Religia ţinea de trib, de o anumită seminţie. În Israelul antic acest fenomen a căpătat o formă particulară de rasism, singura serioasă şi profundă, sîngelui conferindu-i-se un caracter religios” (N. Berdiaev). Amestecînd puterea lumească cu cea divină, aşa după cum se ştie, unii împăraţi romani, începînd cu Augustus, au primit şi titlul de pontifex maximus. În timp ce Occidentul încerca, prin biserică, să mai potolească avîntul unor împăraţi către puterea absolută, corespondenţii lor bizantini erau cei care, printre altele, convocau şi sinoadele ecumenice.

Trecînd peste aceste bucle temporale şi venind mai aproape de zilele noastre, este ştiut (trăit) faptul că totalitarismul ateu a încercat un fel de mariaj între stat şi biserică. Celei din urmă rezervîndu-i-se, evident, mai mult un rol decorativ, de simplă unealtă mistică. Punerea în discuţie a faptului dacă BOR este sau nu „biserică naţională” – cu binecunoscutele patetisme şi derapaje verbale – este anacronică în fond şi demagogică în formă. Şi asta nu doar pentru faptul că, în perioada interbelică, au existat două biserici româneşti cu acest statut. Sociologic  vorbind, particula „naţională” poate fi utilizată cu o conotaţie strictă de majoritate. În sens larg, ea exprimă o realitate numerică, statistică, cu înţeles eminamente laic. Dar a-i da un înţeles calitativ, de distincţie religios-etnică, de supra-biserică, amestecînd-o cu sacrul, cum se încearcă, este o subliniere contraproductivă. Una care cochetează uşor cu filetismul. Important, cu adevărat, nu e cît de „naţională” e BOR (sau oricare altă instituţie eclezială care ar revendica acest statut), ci cît de actual îi este mesajul. Cu alte cuvinte, cît e de creştină în sensul deplin al cuvîntului.  Şi cît este de activă în social, acolo unde e nevoie, dar şi cît e de mîntuitoare. Creştinismul autentic are limitele în cer, nu pe pămînt, între închinători la acelaşi Dumnezeu. „Nu pe calea patriei, ci pe calea adevărului se urcă la ceruri” (P. Ceaadaev). Naţionalitatea şi etnia sînt o zestre onto-genetică, un dat natural, o identitate tare. Pe cînd religiozitatea şi confesiunea sînt o opţiune spirituală. Nimeni nu se naşte ortodox, catolic, protestant ş.a.m.d., ci om (român, italian, francez, turc ş.a.m.d.). Etnicul este naturalul asumat, pe cînd religiosul, de orice tip, este o opţiune mereu deschisă, mereu de cucerit. De etnic ne putem mîntui aici, pe pămînt. Pe cînd mîntuirea creştină o putem primi, dacă credem, doar de la Dumnezeu, indiferent în ce naţionalitate ne scăldăm. Într-o formă a etnicului ne aflăm oricum, din moment ce existăm, indiferent de voinţa individuală. Pe cînd în religios ne aflăm doar în măsura în care dorim sincer acest lucru, doar dacă ne manifestăm conform preceptelor sale.

Miza fundamentală pe etnic, pe naţional, pe istoricitate, oricît de importantă ar fi, poate oferi doar zarea unui imanent osificat în felurite cutume. Pe cînd religiosul, prin a-temporalul şi a-spaţialul lui, oferă calea transcendenţei. Faptul că ortodoxismul există şi dincolo de graniţele românităţii geografice dovedeşte apodictic faptul că nu sîntem români doar pentru simpla evidenţă că, unii dintre noi, sînt ortodocşi. Ba chiar unii se simt foarte bine în românitate nefiind ortodocşi. Românii sînt români doar pentru simplul şi naturalul fapt că s-au născut aşa. Puteam fi români nu numai dacă nu eram ortodocşi, ci şi dacă nu eram creştini. Gîndind în sens contrar, putem cădea lesne în ignoratio elenchi: căci vom putea concede că şi românii atei, agnostici sau indiferenţi sînt tot români. Pălăria ortodoxismului „naţional” (cu iz de stat) este un construct pur politic, nicidecum creştinesc. Un cunoscut teolog grec afirma tranşant că o separaţie netă între Biserică şi Stat este necesară. Amestecul celor două nu a dus şi nu duce la nimic bun. Biserica ar trebui să se ferească să fie doar un alt fel de putere; una care invocă cerul mai mult pentru agoniseli pămînteşti. Dacă e să continuăm gîndul unui călugăr ortodox, putem spune că ortodoxismul nu este motiv de orgoliu şi mîndrie etnică, ci mai degrabă prilejul unei universale smerenii. Naţionalul, cu cît este mai deschis (prin bunătate şi iubire), cu cît este mai universal, cu atît mai mult se apropie de creştinism. El este doar substanţa, nu idealul creştinismului. Apăsarea prea tare pe partea etnicului, a mundanului poate sufoca vocaţia celestă. Creştin nu te naşti automat. Creştin, în diferitele sale denominaţiuni, devii. Noi ne-am născut creştini doar în măsura în care sîntem acum creştini adevăraţi. În măsura în care ducem oarecum povara sublimă a unei tradiţii familiale. De fapt, cu adevărat ne naştem creştini zi de zi, clipă de clipă. Nimeni nu se naşte creştin cu un simplu gest (nici chiar prin botez) şi pentru o viaţă întreagă. Ci devine creştin doar cu o suită de gesturi şi atitudini care compun un mod de viaţă. Valoarea creştină poate înnobila orice dat etnic, după cum îl poate lăsa total indiferent.

Sensul creştinismului e de căutat, parţial, şi în repere profane. Dar, cu adevărat, cu o expresie pascaliană, centrul lui se află pretutindeni, iar circumferinţa – nicăieri. Particularităţile etnice sînt doar paşi (umani) spre universalitate. Credinţa îmbrăţişează particularul doar în perspectivă universală. Fiinţa are o limbă, o etnie doar pentru a-şi putea formula în mod particular credinţa, dimensiunea spirituală. Diversitatea poate fi o formă de a trăi mai deschis unicul, faptul de a-l întreţine prin diferenţieri unificatoare. Multiplul nu e decît o formă de a cuceri unicul. Doar căile (multiple) spre adevăr formează Calea.  Cînd o confesiune vrea să fie cu orice preţ „naţională”, ea îmbrăţişează imanentul, se lasă invadată de profan, de interese extra-ecleziale. În contextul existenţei mai multor culte nu este greu să-i detectăm acesteia, in nuce, unele metehne nostalgic-totalitare, făţiş antioccidentale, chiar fundamentaliste pe alocuri. Cum, la noi, naţionalul se confundă adesea cu puterea de stat, această dorinţă denominativă credem că vine şi dintr-o încercare anamnetică de recuperare a puterii lumeşti. Dumnezeu, ca Trinitate, este al nostru doar în măsura în care este al tuturor. Reducţia de tip naţional îi anulează atributele universaliste, situate dincolo de spaţiu şi de timp. „Un Dumnezeu şi tată tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efeseni, 4-5, 6). Din perspectiva finalităţii credinţei, care este aceea a mîntuirii – şi care se va face individual, nu colectiv -, conceptul de naţional, aplicat creştinismului, nu poate însemna decît subordonarea lui unui principiu non-religios. Chiar naşterea creştinismului din filonul spiritual iudaic, dar, mai ales, deschiderea lui apostolică spre toate seminţiile contrazice flagrant acest lucru. Ancorată doar în etnic, religia este redusă la o sumă variabilă de condiţionări lumeşti, ideologice, la rigidităţi şi egoisme naţionale. Care, la rîndul lor, potenţează egoismele şi infatuările personale. Dimpotrivă, „atunci cînd nu vreau nimic pentru mine, Dumnezeu vrea pentru mine” (Meister Eckhart). Ceea ce înseamnă bunătate şi iubire dez-naţionalizate, plasate dincolo de orice elemente de distinctivitate. Noi sîntem români nu pentru că sîntem ortodocşi, ci pentru că nu sîntem… chinezi. Pentru că nu putem cu nici un chip să fim, generic vorbind, chinezi. Nici măcar paraguaieni…

Faptul că există o majoritate ortodoxă este, evident, mai mult o întîmplare. Cum tot o întîmplare (fericită) e chiar faptul că sîntem creştini. Toate aceste evidenţe de acum sînt urmările multor determinări strict istorice, nu o fatalitate. Credinţa putem să o schimbăm oricînd (exemple sînt cu nemiluita), pe cînd etnia nu se poate schimba. Putem, cel mult, să ne schimbăm cetăţenia, dar aceasta este mai mult un accident biografic. Catolicismul este universalitate spirituală manifestată dincolo de orice bariere etnice. Ortodoxia autocefală vrea să se izoleze în naţional, deşi misiunea sa vizează tot universalul. După cum omeneşte putem deduce, Dumnezeu lucrează cu universalii, nu cu monade etniciste. A iubi creştineşte aproapele înseamnă a iubi în primul rînd alteritatea, diferitul, toată zestrea umano-divină în a cărei diversitate  ne prenumărăm. Ca atare, „această legare de naţionalitate contrazice în mod absolut reprezentarea conform căreia Dumnezeu este conceput numai în gîndul general şi nu într-o determinaţie particulară” (Hegel). Perspectivă din care iudaismul, creştinismul, islamismul (marile religii ale cărţii) sînt doar o cale spre mîntuire. Pentru că nu ştim niciodată sigur care este Calea. Denominaţia de „naţional”, aplicată dezinvolt confesionalului, vrea să însemne şi punerea unui uşor monopol chiar pe actul mîntuirii. La care – se induce subliminal -, românul poate accede doar prin ortodoxie. „Numai că religia nu depinde numai de telos, nici de ethos şi nu trăieşte din postulate” (R. Otto). Cu atît mai puţin poate dăinui prin efemere atribute umane. Apoi, spunîndu-i în mod legalizat doar uneia „biserică naţională”, nu rezultă, a contrario, că celelalte biserici creştine, nefiind „naţionale”, pot părea, la limită, nenaţionale, de nu chiar antinaţionale? Adică pot fi considerate de-a dreptul false, chiar mincinoase, dacă urmăm acest fals raţionament. Cînd e vorba de religie, de mîntuirea sufletului, denominaţia de „naţional” ar putea însemna cel mult un spaţiu şi un context de respiraţie sacră. Modul în care ştim să ne asumăm un destin spiritual comun, şi nu o limită impenetrabilă. Trecînd de la debordanţa sintactică la rigoarea juridică ne putem întreba, pe bună dreptate: cum se poate legifera un atribut? El poate fi cel mult demonstrat, fără ostentaţie, prin fapte morale concrete, prin trăire creştină indubitabilă. În logică directă, şi Biserica Greco-Catolică ar putea pretinde să fie recunoscută, din nou, ca biserică românească naţională. Date fiind, în acest sens, faptele sale de credinţă, cele spirituale şi iluministe, cele politice, toate cu adevărat de factură naţională.  Nemaivorbind de martiriul ei, care este binecunoscut celor care au rămas prieteni cu adevărul. Dar, evident, s-ar cădea în aceeaşi perdantă sofistică.

Nu cît de „naţională” este o biserică sau alta, ci cît de în harul lui Dumnezeu trăieşte – iată o problemă la care merită cu adevărat meditat. Dacă o biserică doreşte să fie ortodoxă (în sensul grecesc din biserica primară), ea nu trebuie să fie nici naţională, nici de stat. Ea trebuie să rămînă doar universala biserică a lui Cristos. Etnia, naţionalitatea nu sînt proiecte cu finalitate creştinească, mîntuitoare. Ele sînt mai mult un detaliu de limbaj şi evidenţă lumească. Sacrul nu poate fi cucerit pe bază de buletin, nici pe criterii şi evaluări cantitative. Aşa după cum se ştie, doar zece credincioşi ar fi putut salva Sodoma şi Gomora, dacă ei ar fi existat cu adevărat. În locul realelor probleme pe care orice biserică şi societate le are, preferăm cu nonşalanţă falsele probleme, iraţionalismele păguboase. De fapt, „a te ocupa astăzi de iraţional este aproape un sport” (R. Otto). Faptul că se pune din cînd în cînd această problemă, atît de minoră în premise, care aparţine mai mult lingvisticii, ne arată, de fapt, simptomele secularizării, ale crizei. O criză care este generată nu doar de lipsa unui atribut, ci de relaţiile mai adînci cu modernitatea. Dar, mai ales, este legată de evoluţia omului contemporan. Cel care este gata să-şi întemeieze o nouă religie: cea a banului. Într-o perioadă postistorică în care, după spusele unora, ne aflăm (se vorbeşte chiar şi de postcreştinism) – în care deosebirile se conturează mai degrabă în teritoriul disputelor globalizante -, etnicul înseamnă tot mai mult doar o diferenţă spirituală, o alteritate integratoare. A privi naţionalul ca specificitate regresivă, autarhică, restrictiv-religioasă, ca tendinţă mereu oglindită în sine reprezintă nu doar o fundătură raţională, ci şi o profundă eroare creştină.

P.S.

O sugestie pentru predarea religiei în şcoală

În legătură cu inepuizabila şi inenarabila problemă a predării religiei în şcoală, despre care s-a discutat pe cît de abundent, pe atît de inutil, cred că ar fi mai logic ca aceasta să fie studiată în cadrul materiei istorie, ca parte componentă a acesteia, şi nu doar în sporadice referiri. Ea trebuie dezbărată de încărcătura dogmatică, de practica cvasiduhovnicească, de prozelitismul mascat, studiindu-se doar elementele ei din perspectivă strict istorică. Căci nu se poate deprinde o minimă „educaţie religioasă” fără înţelegerea succintă a unui context istoric, în afară, desigur, de memorarea unor rugăciuni, de gestica unor mătănii şi cruci.

Profesorii de istorie (manualele gîndite în acest sens) urmînd să se refere doar la aspectul social al religiei, la rădăcinile ei, la impactul cultural şi civilizatoric, şi nu la elementele cultice, de teologie fundamentală, de doctrină şi praxis, care sînt specifice bisericii. În şcoală nu trebuie practicată nici o confesiune – indiferent că e majoritară sau minoritară – ci trebuie deprinse informaţii şi cunoştinţe generale despre marile religii ale Cărţii, apoi despre istoricul şi datele esenţiale ale cultelor existente la noi. Şcoala ar trebui să înveţe doar cum poate fi interogată această opţiune inefabilă care este credinţa, cum poate ea interacţiona cu celelalte cunoştinţe dobîndite în şcoală. Să pună întrebările potrivite, chiar dacă sînt incomode, nu să dea răspunsuri interesate, să producă sofisme facile (chiar infantile), să facă simplă apologetică. Bisericile, prin manualele şi orele de religie, nu vor să înveţe conform normelor şcolare – aspect de înţeles în date strict ecleziale -, ci doar să îndoctrineze, să-şi fidelizeze adepţii. Înlocuiesc dizertaţia cu predica, catedra cu anvonul. Ele uită că prin propaganda camuflată în ora de religie pot să cîştige adepţi, dar nu credincioşi. Credinţa autentică ar trebui să anihileze ignoranţa, nu să se folosească de ea, să o cultive, să o valorifice pecuniar. Credinţa, în sine, nu este o materie de studiu, ea nu are nevoie de argumente şi motivări, fiind o cale particulară şi subiectivă a eului. Nu pot fi programate trăirile sufleteşti, nu poate fi organizat momentul transformări religiei în religiozitate, a imanenţei în transcendenţă. Credincios poţi fi şi dacă eşti analfabet, şi dacă eşti savant. Istoria religiei, în schimb, necesită un exerciţiu propedeutic, cunoştinţe şi raportări de ordin teologico-filosofic, un aplicat demers hermeneutic. O credinţă adevărată nu trebuie să se teamă de spiritele interogative, de controverse, de negări şi nihilisme. O credinţă trebuie să se teamă doar de ea însăşi, de cei mai habotnici apologeţi, de o desacralizare produsă chiar în interiorul ei. În cazul nostru, ar trebui să ne temem de un „creştinism fără religie”.

Alegerea credinţei este liberă, dar cunoaşterea fenomenului religios devine o obligaţie de cultură generală. Şcoala nu trebuie să producă nici credincioşi, nici atei, nici indiferenţi, ci oameni informaţi, care îşi pot motiva opţiunea cu un set minim de argumente. Căci aşa după cum spunea unul dintre cei mai mari teologi şi filosofi, Sf. Augustin, „credinţa care nu e gîndită e nulă”. Şcoala ar putea fi primul pas spre gîndirea incipientă a credinţei. După cum religia nu trebuie înlocuită nici cu etica, nici cu morala, pentru că acestea nu se suprapun în totalitate. Ele avansează în acelaşi sens, dar pe cărări diferite. Evoluţia umanităţii a demonstrat că, raportate doar la om, etica şi morala sînt prea puţin, fiind etern discutabile, raportate la doar divinitate, sînt prea mult, aproape imposibil de atins. Ca atare, ele cad în relativitatea intervalului slăbiciunii umane, într-o medie acceptată a convieţuirii. După două mii de ani de religie şi învăţătură creştină, de exemplu, ar trebui să fim de o moralitate aproape angelică. Dar, după cum se observă, cu sau fără ore de religie în şcoală, fie că sîntem credincioşi, atei sau agnostici, ne aflăm departe de acest deziderat…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Bogdan spune:

    O singura observatie, domnule Pop: daca credem in Dumnezeu nu mai putem vorbi de intamplare. Deci sau Dumnezeu, sau intamplarea, una din doua. :)

    Asadar, nu e o intamplare ca suntem nici faptul ca suntem crestini ortodocsi, nici faptul ca suntem romani – toate sunt stabilite prin Pronia lui Dumnezeu.

  2. dum spune:

    Daca imi permiteti o completare, in Rusia patriarhul ortodox inca defileaza alaturi de prez, cu tancul personal. Nici biserica nu mai e ce a fost… De fapt, pe un fundal de istorie a bisericii, au fost trei momente progresiste in crestinism:

    1. Fundamentul dragostei de semeni (momentul apostolic – aici au ramas mental toti ortodocsii),
    2. Momentul scindarii catolice, cand religiosul a devenit putere politica supranationala, care a negociat cu interesele laice. (nu suntem acolo mental, suntem blocati in primul mileniu AD).
    3. Momentul protestant, cand autoritatea politica si religioasa a re-cazut pe om, facandu-l mai responsabil, de la “lucrul bine facut” la grija pt semeni. Ideologia iluminista, capitalismul si pozitivismul isi au de fapt originea aici. (Suntem foarte clar paraleli cu aceste concepte, vezi autostrazile si cersetorii romani din orice colt de Europa)

    Ne-am intersectat putin cu Occidentul in ultimele secole in sens strict colonial, fara sa ii intelegem, oi si branza, asta e tot ce inseamna identitate in RO. Eu sunt mandru de asta, dar e foarte dificil sa ne integram in .. lume. Vorbesc din experienta, sunt de multi ani afara si vad problemele pe care le-am avut eu si in noii veniti din RO. Sunt ortodox, dar ar fi foarte greu de explicat de ce, mai ales ca lucrez in stiinta. In principal pt ca vad natura si societatea ca pe un mister iar traditia crestina imi ofera anumite repere, cum de altfel imi ofera si taoismul.

    De altfel recomand taoismul ca religie nationala pt romani, explica de ce unii trebuie sa fie urati, prosti si saraci (gen romanii) pt ca altiii sa fie bogati, destepti si puternicii (gen occidentalii si uneori rusii). De stiut, este .. mantuitor. Un lider taoist conduce lumea fara sa o conduca, ca si ciobanii care stie ce vor sa faca mioarele si isi mai trimite si-un caine.

  3. Vlad spune:

    Nu inteleg niste aparente contradictii pe care le-ati inserat si anume indemnul de valorificare pecuniara a credintei. Pare a veni in contradictie cu noua religie pe care incearca sa o creeze omul contemporan cum bine sesizati, cea a banului. Credinta si intelectul sunt doua cai de a accede la Universalitate. Nu poti profita de credinta omului pentru a-l atrage in proiecte materialiste al caror scop e posibil sa nu fie propasirea materiala decat a uneia dintre parti.

    Credinta este un atribut frumos al omului. Inocenta copilariei ne este indicata ca si cale catre imparatia lui Dumnezeu, curatenia inimii fiind necesara pentru a-l vedea pe Dumnezeu. Fara incredere omul ramane pierdut in intelectualizari care se constituie in cazurile fericite in intelegerea fenomenului la nivel pur intelectual fara o integrare in Universalitate. Omul il intelege pe Dumnezeu dar nu-l vede. Ramane cu alte cuvinte rupt, orbecaind prin aceasta intelegere si astepand sa se uneasca cu El.

    Etnia, ca si sangele, sunt strans legate, ele vin in mod natural, poate atat de natural incat ne-am separat de ele. Dintr-un copac se naste un copac, dintr-o specie de animale un exemplar de acelasi tip iar din oameni, oameni. Totusi diferentele etnice pe care le sesizam exista la un nivel foarte intim si sunt strans legate de arealul geografic. Ce le estompeaza intr-o anume maniera este rafinarea intelectuala, emotionala, meditatia si in cele din urma accederea la Universalitate. Aceste aspecte care atenueaza diferentele etnice sunt rezultatul unui efort constient sau a unor interactiuni fericite cu alti oameni care la randul lor au fost binecuvantati cu aceste daruri. Pentru cei mai multi oameni increderea sau neincrederea continua sa functioneze, ori la nivelul cel mai subtil sau intim pentru cei mai multi continua sa functioneze aceste legaturi date de spatiul in care ne-am nascut. Legatura intima imediata intre etnii diferite se face mai usor prin asa zisele legaminte de sange, asa cum se faceau odinioara fratii de cruce, sau cum bunoara o realizeaza o legatura amoroasa intre doi parteneri decat prin rafinarea laborioasa a particularitatilor intelectuale si sufletesti.

    Contextul globalizarii a inlesnit si accelereaza omogenizarea spatiului dincolo de barierele geografice, realizand o interactiune multiculturala reala prin interactiuni directe. Dar inertia biologica si geografica nu poate fi stearsa si primeaza in modelarea interactiunilor umane.

    De aceea vorbim pe Contributors si nu pe un forum din Grecia. Oamenii continua sa se exprime firesc in limba materna iar capacitatea de a o face intr-un numar de alte limbi este limitata. Putem vorbi de o limba universala ? Engleza, spaniola, chineza ? Engleza s-a conturat ca limba a afacerilor doar pentru ca englezii si americanii detin intr-o masura suprematia tehnologica si economica, dar acest lucru se poate schimba daca balanta se inclina spre China.

    Frictiunile etnice in acest climat de universalitate si suprapopulare am vazut ca s-au acutizat in loc sa se estompeze si asta pentru ca omogenizarea va dura probabil mult si bine. E suficient sa ne uitam in curtea noastra sa vedem ca am rezistat tentativelor de colonizare, la fel cum acest lucru e valabil si pentru alte etnii.

    Legat de predarea religiei e totusi importanta nuanta. Practica religioasa, intelectuala, artistica, stiintifica e cea care creeaza deprinderile. Experienta cu alte cuvinte primeaza inmagazinarii de informatii. Informatiile decuplate de experienta reprezinta un bagaj oarecum inert si care poate fi probat prin incercare si esec. Viata nu e totdeauna darnica si nimeni nu e dator sa fie cobaiul nimanui. Slujba in biserica este mai valoroasa din punct de vedere al trairii decat disecarea intelectuala unei lectii de religie. Prezenta unui profesor sau preot daruit la clasa este de dorit unor lectii in format electronic livrate la distanta.

    Oricum in actiunile omului, indiferent de etnie si orientare religioasa, precum si de limba in care vorbeste conteaza felul in care se raporteaza la Universalitate. Daca in relatiile cu ceilalti primeaza protectionismul, izolationismul, favoritismul unor cercuri mai mult sau mai putin restranse sau propasirea materiala si dominatia tehnologica, biologica, stiintifica sau de orice alt tip atunci e clar ca unii incearca sa se foloseasca de ceilalti. Am vazut ce inseamna dictatura, conditionarile ideologice, manipularea maselor si cat de usor le preiau oamenii unii de la altii.

  4. Ștefan Brăgărea spune:

    Stimate Domnule Pop
    Am citi de două ori și de ambele cu reală încântare materialul publicat de dvs. În sfârșit o încadrare logică și lipsită de patimă în filozofia ortodoxiei. Cu mulțumiri și bune urări!

  5. it_s__not_news spune:

    Desi nu-mi place stilul d-voastra (prea multe citate) aveti dreptate. Totusi, ceva trebuie schimbat in mod mai profund: modul de finantare al cultelor.

    Sa va dau exemplul personal: sint ateu si as prefera ca banii pe care ii dau in acest moment popilor de diferite religii de pe la noi sa fie folositi pentru cultura si/sau sanatate. Nu am o problema in cazul bisericilor de patrimoniu (religia se suprapune la un moment dat cu domeniul culturii, de unde si multele confuzii de pe la noi).

    Responsabilizarea popilor fata de credinciosi trebuie sa se produca pe aceasta cale. Impozitarea afacerilor bisericesti trebuie sa fie la acelasi nivel ca al unei afaceri normale. Nu de alta, dar altfel lasam poarta deschisa pentru concurenta neloiala.

    2 centi.

    • Adrian Rusu spune:

      E un pic paradoxal articolul. Nu se poate spune ca premizele sunt perfect coerente, dar concluziile sunt cu certitudine, bune (si bine-intentionate, de altfel). Nu e sigur ca sunt si „corecte” (concluziile), in sensul ca s-ar putea deduce fara breşă din ipoteză. Dar in fine…

      - Se poate simplifica MULT toata istoria asta cu „neamurile” – asa le zice in Evanghelii- daca citim atent ce zice sf. Pavel in chestie. Este punct-cheie pentru el, care era „universalist” (găselnita made by Alain Badiou, dar oarecum justa). ”Nu mai e evreu, nici grec, nici roman”. carevasazica nu mai „e” nici român. Cama asta e tot, si nu poate fi desfiintat, ptr ca e litera de Evanghelie (la propriu).
      - In chestia religiei in scoli: Sunt doua trucuri care fac crestinul de bază (uitam iubirea s.c.l, pentru ca daca acestea doua nu sunt izbutite, urmatoarele nu mai au sens): 1.trebuie sa fie bun „iudeu”, indiferent de sângele maica-sii, si fara circumcizie. Trebuie, adica sa respecte Poruncile. 2. trebuie sa devina sursa morală, care sa stie Legea fara sa mai intrebe pe nimeni. (citatele potrivite in Ieremia, reluat in Romani, Galateni si Acte…). Adica trebuie sa interiorizeze Poruncile.
      Asta ar fi metoda predarii crestinismului de baza („religiei”, cum ii zice acuma). Cum s-ar putea aplica asta in scoala noastra? La fel ca in NT. Actiunea dascalului trebuie sa-l faca pe elev 1. sa respecte si 2. sa interiorizeze legea. Prima faza este deci cunoasterea moralei vechi-testamentare. A doua, interiorizarea si aplicarea ei dinspre om, spre exteriorul sau. Cum noi suntem un pic in stadiu pre-moral, ar trebui ca pctul 1. sa fie prioritar, sa fim intâi „iudei” in sensul sf. Pavel. Apoi, daca ne tinem de treaba, putem deveni chiar si crestini.

  6. AT spune:

    Suntem mult prea familiari cu eforturile secularizante de a restrange religia la sfera privata, deci nimic nou aici. Am mai vazut efortul absurd al omului modern de a nega faptele si de a-si nega in fond propria identitate de dragul pluralismului la dezbatera preambulului constitutiei europene, cand s-a refuzat mentionarea radacinilor crestine ale Europei. Hilaire Belloc a avut curajul sa afirme evidenta: “Europe is the Church and the Church is Europe”. La fel este de domeniul evidentei ca la noi sunt doua biserici nationale: cea ortodoxa si cea greco-catolica. Contra factum non est argumentum.

  7. divers spune:

    Apropo de religie, poate va intereseaza si cum se comporta un preot, doctor in teologie , reprezentant al BOR, in diaspora (Toronto, Canada), crezand ca e la fel ca in Romania…….popii avand imunitate !

    Iata aici un link:

    http://www.torontosun.com/2015/05/06/priest-exploited-position-to-sexually-assault-women

    Se pot citi si “Related stories” (mijloc stanga).



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)