Home » Cultura » Citesti:

Naturalia non (sunt) turpia

Ionel Funeriu ianuarie 13, 2018 Cultura
22 comentarii 3,213 Vizualizari

Motto:

„Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice. Împotriva a ceea ce este firesc se ridică numai porcii şi bădăranii ipocriţi, care în purismul lor abject nu se uită la conţinut şi se năpustesc mânioşi asupra cuvintelor izolate. Acest soi de oameni care îşi arată indignarea în văzul lumii caută în schimb, cu nespusă plăcere, closetele publice, pentru a citi acolo inscripţiile neruşinate de pe pereţi.”

În epilogul la romanul soldatului Šveik, Jaroslav Hašek explică, prin propozițiile din acest motto, că a folosit cuvinte vulgare în dialogurile de acolo pentru a reconstitui trivialitatea în care își duceau veacul pe timp de război soldații Imperiului Austro-Ungar. Mă folosesc de cuvintele genialului scriitor ceh pentru a mă apăra, la rându-mi, în fața cititorilor pentru ceea ce voi spune către finalul acestui articol.

Cât de ușor te poți înșela când dai verdicte etimologice! M-am înșelat de câteva ori, am suferit pentru acest lucru, chiar dacă am încercat să mă vindec cu gândul la povestioara Au mai pățit-o și alții a lui Costache Negruzzi. Într-un articol mai vechi, am emis ideea că româna se latinizează chiar și atunci când împrumută cuvinte din limbi germanice sau slave. Am dat ca exemplu cinci cuvinte de origine germană:

claviatură din germ. Klaviatur

maistru din germ. Meister

matriță din germ. Matrize

șurub din germ. Schrube

ventil din germ. Ventil

și am conchis doct: „iată, dicționarele ne spun că acestea sunt cuvinte împrumutate din germană, dar ele, cu excepția lui șurub, au până la urmă etimon latin: clavis = cheie, magister = căpetenie (cel mare), matrix = izvor, origine, ventus = vânt. Prin urmare, noi ne romanizăm și când împrumutăm din germană, nu întotdeauna, dar destul de des”. M-am pripit însă când am afirmat că șurub este un cuvânt germanic, fără să investighez până la capăt cazul. Cum s-a întâmplat? Întâi de toate am scris pur și simplu că e germanic, bizuindu-mă pe impresia lăsată de structura fonetică a cuvântului care părea să nu aibă niciun corespondent în latină. Știam din experiență că e riscant să te bazezi pe impresii în știință, și atunci, înainte de a trimite articolul spre publicare, am verificat informația. Prima dată în Deutsches Wörterbuch (33 de volume și tot cam atâtea kilograme), opera Fraților Grimm de acum un secol și jumătate; aici, ipoteza mea a fost confirmată: autorii indică drept etimon nordicul vechi skrufa și înregistrează descendenții acestuia și în alte limbi germanice: în suedeză – skruf, în daneză – skrue, în engleza veche – scrue (azi screw) și, bineînțeles, în germana actuală – Schraube (dialectal Schrube). Un ultim argument mi s-a părut a fi irecuzabil: dicționarul lui Littré (Dictionnaire de la langue française, 1863) confirmă originea germanică a francezului vechi escroue devenit escrou, apoi écrou. Am adormit liniștit considerând problema rezolvată definitiv.

Și totuși… câteva zile mai târziu un amănunt din dicționar a început să nu-mi dea pace: Littré menționează la acest articol corespondentul italian al lui écrou, care e scrofola. Detaliul m-a trimis imediat la un posibil etimon latin – scrofa. Fr. écrou este îndepărtat fonetic de lat. scrofa, dar numai aparent, pentru că sunt destule exemple care confirmă direcția acestei evoluții fonetice: lat. scribere a devenit în fr. écrire, lat. scrinium – écrin „scrin”, așadar mi-am zis că écrou poate proveni din latinește, nu din germ. Schrube cum citisem în dicționarele pomenite! Și, din nou totuși: „ce poate avea în comun scroafa cu șurubul se poate întreba orice om cu scaun la cap, nefamiliarizat cu fantezia asociativă a vorbitorilor și cu întortocheatele căi ale etimologiei. Dacă vreți să aflați ce anume au în comun cele două cuvinte, citiți mai departe, înarmându-vă cu „puțintică răbdare”, căci lucrurile nu-s chiar simple.

…În copilăria mea, locuiam lângă un fierar ungur (covaci i se spunea în grai), o rupeam pe ungurește, dar nu înțelegeam de ce pentru el piulița era anyacsvar, adică mamășurub (anya + csvar), iar perechea cu care se… cuplează era apacsvar, adică tatășurub (apa = tată). Mult mai târziu, am urmărit curioasa terminologie a „înșurubării” tehnice în românește și am constatat că ea se bazează pe analogii și aluzii sexuale. Electricianul meu când mi-a cuplat aparatele din casă la sursa energetică vorbea de „moș” și „babă”. Informaticianul care mi-a instalat routerul a întinerit un pic cuplul vorbind de „tată” și „mamă”. Nemții am înțeles că-i zic Mutter (= mamă) piuliței gata pregătită pentru înfiletare și Feder (= arc elicoidal) obiectului de înfiletat. Englezii – male și female. Dar cel mai interesant dintre toate e în franceză, unde piulița este écrou, adică, etimologic vorbind: scroafă, cum s-a văzut mai sus. Dicționarul tezaur informatizat al limbii franceze (TLFI) ne explică metamorfoza: în latina medievală scrofa a devenit piuliță în baza unei „comparaison vulgaire” cu monta porcină. În franceză, „moșul” sau, dacă vreți, „tata”, e vis, adică șurub. Cuvântul provine din latinescul vitis care desemna vrejul viței-de-vie. Acesta penetrează desișul vegetativ prin răsucire, de unde analogia e gata. M-am întrebat totuși de ce au ales francezii, din diversitatea faunei domestice, tocmai scroafa. Că n-au ales pisica, am înțeles, în franceză cuvântul e masculin – le chat, oaia așijderea – le mouton, găina – Doamne ferește, știți cum îi spun francezii, dar mai aveau atâtea altele, capră de pildă – une chèvre sau gâscă – une oie etc. M-am tot gândit și în cele din urmă am renunțat, punând metafora pe seama întâmplării și… am greșit, pentru că nimic nu e întâmplător în evoluția unei limbi. Norocul meu (este atât de necesar câteodată!) a fost un cititor fidel al articolelor mele, care m-a luminat, ajutându-mă să dezleg enigma. Trăitor în copilărie la țară, acesta era vecin cu tehnicianul veterinar al comunei, care deținea un vier de rasă. Sătenii veneau cu scroafele lor la montă „pentru o reproducție de calitate”. Curios cum era, copilul se pitea după uluci și examina tacticos „activitatea” febrilă de dincolo de gard. Nu i-a fost greu să admire amănuntul anatomic: „bărbăția” vierului se „înșuruba”, acolo unde avea menirea să o facă, asemenea sfredelui din lada de scule din atelierul tatălui său. Departe de a mă fi gândit vreodată la așa ceva, deși ar fi trebuit să fac analogia, căci la Eminescu – pe care-l știm pe de rost – până și codița purcelușului e precum sfredelul:

Zugrăvit-au c-un cărbune copilașul cel isteț

Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă.

Dar, până la urmă, tot Eminescu ne explică:

Nu e carte să înveți

Ca viața s-aibă preț –

Ci trăiește, chinuiește

Și de toate pătimește

Și-ai s-auzi cum iarba crește.

Chiar având la îndemână toate aceste informații care fac lumină în evoluția sensurilor, este greu de decis ce a fost mai întâi: vechiul nordic skrufa, cum credeau Fraţii Grimm și Littré, sau vechiul lat. scroba, din dicţionarul etimologic Ernout-Meillet. După cum au evoluat sensurile, s-ar părea că totuși elementul latin a fost primordial[1]. Dacă e așa, înseamnă că am greșit când am susținut că Schraube (dialectal Schrube) ar fi un cuvânt pur germanic. Șurubul și șurubelnița se vor fi „înșurubat ele în română venind din Germania, scroafa e însă din latină.

NOTE_______________


[1] Profesorul Dorin Urițescu de la Universitatea din Toronto, lingvist nec plus ultra, pe care l-am consultat asupra chestiunii, mi-a scris un mail prin care confirmă prioritatea latinei. Îmi și trimite proba: „From Middle High German Schrūbe, from Medieval Latin scrōba (9th cent.), blend of scrobis ‘cavity, pit’ and scrōfa ‘screw’ (compare Occitan escrofa ‘screw nut’, French écrou ‘id.’). Irregular –f in Luxembourgian/Swabian Schrauf and Swiss Schruuf”. V. http://www.wordsense.eu/scrobis/

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. Harald spune:

    În multe limbi există o oarecare confuzie între filet și șurub, am rămas cu impresia că și un fragment din articol ar cam cocheta cu confuzia asta, fără intenție, dar și fără a o conștientiza. Există confuzie în unele limbi chiar și între șurub și elice sau între filet și elice, explicabile prin faptul că elicea se ”înșurubează” în aer sau în apă.

  2. Adam spune:

    În limba maghiară la şurub uneori se mai spune sróf – probabil tot de la schraube.
    Dacă tot a venit vorba … E posibil să avem un cuvânt foarte des folosit în vorbirea curentă, dar rar folosit în scris, care vine de la ghizd? DEX spune, Cf. sl. gyzda „podoabă”.

  3. funeriu spune:

    Așa este din punct de vedere strict tehnic. În știință precizia terminologică e lege. Un lăcătuș (ori un mecanic) va spune întotdeauna filet sau piuliță, după caz. Nu sunt sigur, bănuiesc însă că în loc de filet aceștia zic mai degrabă șurub (?). Dar să recunoaștem că, în limba vorbită, dacă zici șurub către piuliță nu se supără nimeni, pentru că șurub e perceput ca termen generic. M-am gândit la acest lucru când am scris, dar într-un articol atât de scurt n-am putut să intru în prea multe detalii.

    • Harald spune:

      Vă adânciți în confuzie, nu o lămuriți :)

      Piesa (obiectul în sine) este întotdeauna șurub, respectiv piuliță. Structura spirală de pe piesă este filet, astfel încât șurubul are filet exterior, iar piulița are filet interior. Când piesele nu sunt ”de fabrică”, lăcătușul este cel care realizează filetul, folosind unelte specializate. Cele două unelte sunt diferite: se folosește o filieră pentru a realiza un filet exterior, respectiv un tarod (de fapt 3) pentru a realiza un filet interior.

      Pentru lăcătuș terminologia este extrem de clară. Cel mai instructiv este să-l auziți vorbind cu un coleg, nu cu un client. Când vorbește cu colegul se exprimă liber, dar extrem de precis.

      • Harald spune:

        P.S: – sfredelul (unealta pentru dat găuri în lemn) nu este considerat șurub, iar structura spirală de pe el nu este considerată filet.

  4. Eden spune:

    “Bine s-a spus cândva că un om educat poate citi orice.”
    I-o fi si necesar, omului educat, sa citeasca orice? Desigur, fiecare cu necesitatile lui, insa, cand cand este dovedita imposibilitatea de a parcurge, intr-o viata, toate capodoperele literaturii, ma intreb daca e chiar indispensabil ca omul sa faca ceea ce “poate”, stiind (pentru ca este educat) ca nu tot ce e posibil e si agreabil, si poate ca nici macar interesant? E doar posibil.
    Altfel spus, o fi pasionanta legatura dintre scroafa si surub, dar trebuie sa fii, totusi, plictisit de viata, ca sa-i dedici un timp pretios, si mai trebuie sa ai o si parere bizara despre oamenii educati, ca sa-i ‘santajezi’ :) cu obligatia de a-ti citi “modul de intrebuintare” al surubului, cu riscul de a pierde apelatia de…educat.
    :)

  5. Mircea Modan MirceaM spune:

    Conectorii tati si mosi, mame si babe sunt fara filet, “banana”, “jack”, auto -dar tot mama si tata (aici as semnala ca partea masculina are un “portofoliu” mai larg, la conectorii mama nu avem decat mama si baba, din cate stiu, baba un “alint” mai putin folosit, .la tati avem si “banana”)
    Surubuirile (filet exterior ) si piulitele (filet interior) nu se regasesc, in romana sub influenta perechii mama-tata, nimeni nu spune la surub ca e “ceva” tata.
    Ca impresie tehnica as spune ca filetul nu are ce cauta in ecuatie..in fond nici in actul sexual din care se “inspira” nu are sens. Ce treaba are filetul cu “chestiunea”?
    Bun, se face referire la scroafa…aici pot sa dau ceva detalii ptr ca am avut un mic sector, o mica maternitate cu doua scroafe de rasa, ba am si insamantat artificial de cateva ori (de nevoie, medicul veterinar de la acea vreme nu prea se tinea de promisiuni), cu peripetii, din cauza filetului…nu e chiar asa de simplu cum pare.
    La monta artificiala cel mai folosit si performant instrument este cateterul de tip Melrose, cu varf spiralat, care permite “o buna fixare in cervixul scroafei”…zic specialistii.
    Ai un fel de tub (cam ca cel de la unguente ambalate in tub de plastic) cu material seminal pe care trebuie sa-l pompezi cu ajutorul cateterului (o tija lunga de vreo juma` de metru, care are la capat un fel de surub filetat, din plastic sau cauciuc cu pas foarte mare), si asta ia cateva zeci de secunde , in care cateterul trebuie sa fie fixat… fara acel filet ar fi mai greu.
    La alte specii nu este asa, la vaci, de ex, se folostste o tija subtire, nefiletata..daca tot am atins subiectul trebuie sa-l lamurim, nu?
    Mie mi s-a intamplat sa nu-l mai pot scoate, l-am insurubat de l-a luat dracu`, m-am blocat si am sunat veterinnarul…omul s-a tavalit pe jos de ras, n-as spune ca filetul ala e usor de ‘administrat’, dar are rolul lui, la specia asta.
    Totusi, nu filetul este determinant ci “tehnologia” mama-tata, in cazul conectorilor fara filet, care nu par a tine cont de sus scrofa domesticus
    De aceea am ceva nedumeriri privind importanta filetului sau a surubului, in “dauna” determinantului (tehnologia, ca sa zic asa). …sau invers :P
    De regula limba romana e mai “desteapta” decat noi, poate, cine stie, nefololsirea perechii “mama-tata” la surubaraie confirma ipoteza initiala ….in dauna scroafei latine

  6. donquijote spune:

    Teoria ca teoria, da’ practica ne omoara:
    Filetul e filet si inseamna ceva care se insurubeaza, se prinde prin rotire, in altceva – o parte trebuie sa fie interior alta exterior, sau niplu, bucse sau… o gramada de precizari; asadar in afara de surub si piulita – chestii care sunt consacrate si, nu cred ca exista mecanic www care sa inteleaga ceva drept altceva (adica piulita = gaura filetata si, respectiv surub = cilindru solid filetat) mai exista si alte situatii.
    Din acest motiv se face precizarea, cand este vorba despre o racordeare cu filet intre doua subansambluri/corpuri mecanice: filet “…” (dimensiune conform standard) “mama”, “female” (adica interior) / filet “…” “tata” sau “male”, (adica filet exterior).
    Dincolo de conotatia sexuala este vorba despre precizia, semnificatia tehnica. Oricine, (care utilizeaza limbaj tehnic) pe toate meridianele si latitudinile, folosind sistem de unitati metric sau imperial va intelege exact ce este aia M sau F si nu se va gandi la sex (…nu cu aceasta ocazie).
    Deja incepe sa miroasa a PC daca luam si asta in analiza.
    Mos si Baba se numeau niste copci de prins doua piese de croitorie, de pe vremea cand era dea dreptul jenant sa sugerezi ceva despre sex (cuvantul aparea doar in manualul de bilologie si, asta cat se poate de rar).
    Mama mea, vorbind cu o alta mama/vecina si fiind nevoita sa discute de fata cu mine, despre chiloti (era vorba, pentru o fata de 14 ani, cam cat aveam si eu la vremea aia :) ) s-a straduit sa gaseasca un termen inocent, si a gasit instant “colivii” – fiind vorba despre adaposturi pentru “pasarica” nu-i asa?. Vecina a inteles fara dubiu, iar conversatia a mers mai departe, fara sincope.
    Chin mare, ca sa spui lucrurilor pe nume si sa nu se ofenseze cine stie cine!

  7. doando spune:

    ’’Un lăcătuș (ori un mecanic) va spune întotdeauna filet sau piuliță, după caz. Nu sunt sigur, bănuiesc însă că în loc de filet aceștia zic mai degrabă șurub (?)’’. O bănuială complet aiurea, chiar dacă lăcătușul/mecanicul n-are studii de semantică. El va desemna ÎNTOTDEAUNA CORECT obiectul sau situația. E-o problemă de școală generală și de educație primară distincția între ceea ce înseamnă “filet” și ceea ce înseamnă “șurub”. Chiar și cei mai needucați fac, firesc, această distincție! Nu trebuie să fii filolog, ci doar cu picioarele pe pămînt. Comentatorii (@Harald, @M.Marian) au tranșat rapid și superelegant problema, FALSĂ de altfel. Lipsa de idei sau de alte preocupări a fost excelent marcată de-un alt comentator – @Eden: “Altfel spus, o fi pasionanta legatura dintre scroafa si surub, dar trebuie sa fii, totusi, plictisit de viata, ca sa-i dedici un timp pretios, si mai trebuie sa ai o si parere bizara despre oamenii educati, ca sa-i ‘santajezi’ :) cu obligatia de a-ti citi “modul de intrebuintare” al surubului, cu riscul de a pierde apelatia de…educat.”

    • Mircea Modan MirceaM spune:

      Plictiseala? Nici vorba…dimpotriva!
      Articolul mi-a “indus” tot felul de ganduri, unele instant, altele mai tarziu, cum ar fi:
      -exista dictionare pentru vulgaritati? Cauta cineva etimoane (sau etimonuri? am gasit ambele variante) si pentru ele? Pentru ca, vrem, nu vrem, ele exista..
      -exista cuvinte vulgare care sunt si nevulgare, chiar cu rol de prenume…ma gandeam la cateva din engleza, nu e greu de ghicit care
      -cand au fost inventate surubul si piulita ca organe (aha, organe, ntzz, ntzz) de asamblare demontabile? Se foloseau pe vremea romanilor? (din cate stiu, nu) Cum se numeau primele suruburi si piulite, si in ce limba?
      -surubul lui Arhimede cum se numea, pe limba lui? in fond Arhimede nu era roman dupa cum nici surubul lui nu era chiar un surub. dar cum se numea si in ce limba? Greaca? Latina?
      -nu gasesc etimon la piulita, nici la piua, desi avem la surub.,cum se explica lipsa la piulita ? si de ce schimba sexul daca luam de bun scrofa? Verres ar fi “trebuit” sa fie, nu?
      -de ce in anumite limbi avem o legatura cu sexul atat la mufe, conectori cat si la piulita-saiba iar in romana nu? Ce face diferenta?
      -scraube ca etimon pare foarte plauzibil si prin derivatela (sau cum se numesc) care respecta logica (holțșurub deriva din holzscraube, nu?)
      -de ce nu gasesc torbant (surubul torbant este foarte des intalnit, face parte din limbajul tehnic de toata ziua)?
      -scrofa si verres ar cam trebui sa fie etimoane atat la surub cat si la piulita, respctand sexul, De ce sa presupunem ca scrofa este mai plauzibil ca schraube cand la pilulita (perechea, nu?) nu avem un etimon latin? Ba nici sexul nu “pusca”
      De ce nu avem si la piulita un etimon nemtesc, nuss? sau schraube are ca etimon scrofa? dar verres de ce nu intra in ecuatia nemteasca? sau daca…si aici intru in ceata totala, dupa cum bine se vede.
      Bun, decideti dvs daca e vorba de plictiseala…mie imi da curiozitate si articol care te incita sa gasesti raspunsuri…
      Iaca, am mai pierdut niste timp, sunt cativa autori care chiar merita.(cu tot riscul de a fi trimis la psihiatru :P)

      • funeriu spune:

        Mă bucură că un articol atât de redus ca dimensiuni a deschis atâtea piste interpretative, toate reale și formulate clar. Nu vă pot răspunde la toate ar fi nevoie de mult spațiu.Totuși câteva răspunsuri pe scurt:
        1. Dacă vreți să cunoașteți istoria „acelor” cuvinte, citiți excelenta lucrare TERMINOLOGIA CORPULUI OMENESC de Nicolae Felecan. Etimologiile le găsiți rapid în Micul Dicționar Academic (MDA).
        2. PIUĂ e din latinescul PILLA. Nu-l căutați în dicționare latinești că nu-l găsiți. Cuvântul a fost reconstituit de lingviști. În lat. există PILA = ghem, glob. Dar orice L intervocalic din lat. a devenit în română R: ex.: MELUS, MOLA > MĂR, MOARĂ. Din contră, când avem în lat. L dublu (LL), acesta se reduce la unul singur; ca atare: CALLIS, PELLIS au devenit CALE, PIELE.
        3. Multe cuvinte noi se nasc pe baza unor analogii. (SCROFA – ECROU e un exemplu). Orice analogie presupune asemănări, nu identități, prin urmare diferențele există ab initio, așa că nu trebuie să ne mire nonconcordanțele apărute mai târziu (de gen, între altele).
        4. Sigur că aspectele tehnice ale șurubului au importanța lor, dar ele privesc numai terminologia de specialitate. D.p.d.v. al limbii vorbite cotidian, locomotiva rămâne locomotivă fie că e cu abur, fie că e Diesel, fie electrică fie mai știu eu cum. Termenii generici supraviețuiesc neschimbați de-a lungul timpului.
        5. Faptul că ECROU se raportează etimologic la SCROFA pare a ne îndreptăți să credem că analogia s-a petrecut pe teren latin, nu germanic.

        • Mircea Modan MirceaM spune:

          Mulțumesc pentru răspuns, mai lămurim câte ceva, dacă nu vă “legați” de șurub si scroafă nu ma băgam in samâ cu niciun comentariu :P
          Am, totuși, ceva bănuieli că la tehnice filiera germană o bate pe aia latină (heft sau aft, ptr punctul de sudură care fixează piesele, cherner ptr. punctarea prin…cherneruire, crațer, anzaț, șibăr, șaubăr, șubler, șaibă, șpaclu, șmirghel, tot ce incepe cu ș …. ăăăă, șurub)

  8. funeriu spune:

    Dragă Doando,
    Nu uitați că noi vorbim aici de lingvistică, nu de tehnică. Problema mea era simplă. Dacă n-ați înțeles-o, admit că eu sunt cel vinovat. Am presupus că nu trebuie să-mi dădăcesc cititorii cu prea multe explicații și, iată, am greșit. Mea culpa! Toată problema LINGVISTICĂ era să explic ceea ce nici frații Grimm, nici Littré, nici dicționarul Ernout-Meillet (eu i-am/l-am consultat) nu au făcut-o: anume: de ce limba franceză a recurs, pentru desemnarea piuliței, la scrofa (écrou), și nu la alt animal domestic (capră, găină etc.). Habar nu aveam, am pus totul pe seama întâmplării, ceea ce e greșit, căci – cum am spus – nimic nu e întâmplător în limbă. Și atunci, un cititor, care a înțeles despre ce-i vorba, mi-a furnizat explicația care e foarte plauzibilă și pe care am descris-o in extenso. Atât și nimic mai mult. Cât despre aspectul profesional, tehnic al „înșurubării”, îi las pe cei de meserie să-și spună părerea. (Eu am folosit o singură dată șurubelnița și n-aș vrea să spun ce am pățit.) În românește, écrou e PIULIȚĂ, pentru că românii au raportat-o la PIUĂ și au „micșorat-o” puțin zicându-i PIULIȚĂ! Ca să fiu sincer până la capăt, recunosc în fața dvs. că n-am văzut în viața mea o PIUĂ, ceea ce ar putea stârni alte controverse…

    • Harald spune:

      Problema e că înainte de a vorbi serios de lingvistică ar trebui ca partea tehnică să fie ireproșabilă. E într-adevăr mai greu de făcut o documentare pe teren, de găsit un lăcătuș pe care să-l bateți la cap ”zi-mi cum îi spui tu la piesa asta”, dar e singurul mod de a face lucrurile cum trebuie.

    • donquijote spune:

      Pai, asa spuneti, caci din bune intentii, sau curiozitate profesionala, ati starnit un cuib de … albine lucratoare…

      SI, la urma urmei, chiar si termenul din franceza are tot conotatii sexuale; se stie ca organul vierului are forma de sfredel , Asadar, ajungem la acelasi joc: mama / tata, mos / baba, male/female.
      Au si mestesugarii umorul lor si oarecare “licence to fun” in anumite situatii, fara sa faca sa roseasca obrazuri feciorelnice.

      Filetul este doar santul care permite insurubarea acestor doua corpuri cu forme complementare, oricum le-am numi

    • MIHAI 2 spune:

      Descoperirea solutiei lingvistice PIULIȚĂ trebuie sa se fi produs pe la anul 1900 si a generat o prima revolutie industriala pe plaiurile strabune. Anterior , timp de mai multe veacuri initiativa și gandirea tehnica au fost inhibate pe considerentul ca nimeni nu gasea un plural convenabil pentru PIUĂ.

      • Harald spune:

        Pluralul de la piuă e pive și cam orice țăran care are o piuă știe asta. Probabil că la origine cuvântul a fost pivă.

        Piulița e la origine o piuă mică. Dacă omul are la casă o piuă de zeci de litri, îi zice piuliță la piua de aproximativ 1 litru pe care o folosește nevastă-sa la bucătărie. Dar dacă la casa gospodarului nu există piuă, nevasta zice piuă la cea de 1 litru și piuliță la una mai mică, de 200 – 300 de ml.

  9. Ioana spune:

    Mie mi-au plăcut mult atât articolul, cât și comentariile: deopotrivă instructive și distractive! Totuși, domnilor comentatori, unii dintre dumneavoastră vă luați prea în serios!

  10. MIHAI 2 spune:

    Ca intotdeauna articolul Dvs este plin de farmec si suspans. Va implor sa alocati putin din timpul Dvs unui cuvant pe care eu il banuiesc a fi de origine latina , dar pe care dictionarele noastre il eticheteaza ca bulgar . Ma refer la cuvantu LEUCA din expresia ” a fi lovit cu leuca”. In textul portughez al unui celebru hit (Barco Negro, l-a cantat candva si Amalia Rodrigues, il stiti sigur) exista un vers in care solista declara ca iubitul ei nu este mort si ca pe semne femeile care tot incearca sa o convinga de asta sunt nebune – LEUCAS. Asa pronunta cel putin solista Marizzia si banuiesc ca e o forma portugheza , poate arhaica, a cuvantului loca / locas cel atat de familiar din spaniola telenovelelor. In ceea ce ma priveste habar nu am de spaniola (iar de portugheza si mai putin) , dar expresia noastra cu leuca mi se pare foarte cool si cred ca nu ar fi de ici de colo sa descoperim ca se pastreaza cu o semnificatie si o pronuntie identice in romana si in portugheza. Multumesc.

  11. Dececal spune:

    În engleză:
    I screwed up
    I screwed her all night
    He screwed me over the deal…

  12. Dececal spune:

    De asemenea, care e treaba cu șaiba…Scheibe, Scheiße ?

  13. Dececal spune:

    Alta piulița fără filet ?…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ionel Funeriu


Ionel Funeriu

Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Por... Citeste mai departe


E randul tau

Pentru Mike the Hunter, cu referire strict la proiectele PCCF finantate pe domeniul Stiinte Exacte ...

de: Lucian Pintilie

la "Academia Română NU mai este cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală!"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

noiembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Oct    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)