Home » Cultura »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Naufragiul comunismului si resurectia memoriei

Vladimir Tismaneanu august 30, 2012 Cultura, Politica & Doctrine, Societate/Life
14 comentarii 2,116 Vizualizari

Extraordinar de revelatoare și superb documentată, cartea “Eroi și victime” de Maria Bucur, publicata de Indiana University Press, analizează modul de folosire și abuzurile memoriei în România secolului douăzeci, înaintea, în timpul și după comunism. Mai mult decât atât, volumul demonstrează cât de legate au fost una de cealaltă experiențele totalitare din istoria acestei țări. Punând accentul pe probleme ce țin de comemorarea celor două războaie mondiale, Maria Bucur, care este titulara catedrei Hill de istorie est europeana în cadrul Universității Indiana, examinează relația dintre memorie, identitate, supraviețuire și căutarea recunoașterii experienței traumatice individuale.

Unul dintre cele mai vizibile efecte ale prăbușirii regimurilor comuniste a fost resurecția memoriei. În timp ce leninismul a fost în mod programatic un regim al amneziei, cu alte cuvinte, o dictatură mnemofobică, postcomunismul a fost dominat de o abundență impresionantă a mărturiilor, memoriilor, documentelor, de cele mai multe ori publicate fără a se ține cont de rigoarea științifică, de veracitatea și plauzibilitatea istorică a acestora. O asemenea situație face ca o serie de întrebări să fie extrem de actuale: Cum modelează memoria și memorializarea comunitățile politice? Există o modalitate prin care se poate crea o memorie europeană comună, mai ales una fundamentată pe o serie de probleme esențiale? Care este relația dintre memorie, comemorare și ritualuri controlate de stat? Care, când și de către cine sunt mobilizate resurse pentru a genera și consolida legitimitate, autoritate, prestigiu și influență? În ce context solidaritățile anamnestice (un termen propus de istoricul Dan Diner) pot asigura continuitatea de experiență între generația care a trăit o traumă și cea care doar a învățat despre aceasta? Cum putem evita cultivarea unor memorii care sunt bazate pe uitare deliberată a suferinței unor colectivități care la un moment dat în istoria lor erau sortite exterminării? Cum poate fi postmemoria construită, dezvoltată și îndrumată într-o direcție democratică, în contrapondere la perpetuarea discursurilor ce promovează ranchiuna, răzbunarea și resentimentul?

Acestea sunt întrebările neliniștitoare care preocupă întreg spațiul postcomunist. Stau mărturie pentru acest lucru dezbaterile din Polonia legate de rolul etnicilor polonezi în masacrul de la Jedwabne și în pogromul de la Kielce (ambele evenimente au fost studiate exemplar de Jan T. Gross). Controverse similare au erupt periodic în România, mai ales în ceea ce privește responsabilitatea statului român pentru Holocaustul în care sute de mii de cetățeni evrei și zeci de mii de cetățeni rromi au murit în condiții groaznice.

Așadar, un astfel de subiect deține o calitate de urgență intelectuală și politică. Una dintre chestiunile identificate de Maria Bucur ca fiind cele mai problematice în societățile postcomuniste este chiar această angoasă înrădăcinată în prelungirea autovictimizării, inflația de mituri și în inabilitatea de a asuma erorile trecutului într-un mod demistificator.

Ar fi greu să negam faptul că noile narațiuni democratice înseamnă respingerea sistemului de credință comunist, care este își are originea în rememorarea autojustificatoare și mincinoasă a principalelor evenimente și semnificații ale celui de-al doilea război mondial. Pe de alta parte însa, Maria Bucur observă judicios ambivalența actualei căutări a adevărului istoric: „Lumea democrațiilor postcomuniste se dovedește totuși mult mai complicată și non-democratica decât pretind actualele elite politice atunci când se pune problema rememorării victimelor războiului. Modul în care aceste discursuri comemorative se vor schimba în următorii ani va indica felul în care rememorarea pan-europeană a celor două războaie europene poate deveni un efort non-antagonistic local si continental. Pentru moment, tensiunea dintre aceste niveluri de încadrare a tragediei celui de-al doilea război mondial lasă foarte puțin loc pentru a imagina un spațiu al reconcilierii” (p. 17). Acesta este un avertisment înțelept de care ar trebui să ținem seama.

Maria Bucur își exprimă puternice îndoieli privind validitatea euristică a conceptului de memorie colectivă, preferând să își îndrepte atenția asupra interacțiunii dintre memoriile oficiale și cele vernaculare. Pentru ea, memoria socială pare să fie un concept mai potrivit și cuprinzător. Volumul acoperă într-un mod profund și pertinent aproape un secol de istorie a României. Primul capitol se oprește asupra perioadei de dinainte de primul război mondial. Al doilea accentuează catastrofa de pe frontul de est, procesele de comemorare presupuse de cultul tradițional al morților. Capitolul trei analizează încercările noului stat, Romania Mare, de a organiza comemorările ca un ingredient pentru continuarea construcției și omogenizării naționale. Capitolul patru examinează politicele comemorării în România interbelică. Capitolul cinci discută comemorarea războiului și propaganda de stat în timpul celor două dictaturi (fascistă și comunistă). Un capitol special este dedicat discursurilor victimizante care combină auto-compătimirea cu auto-glorificarea, și care astfel instituie și perpetuează uitarea despre victimele grupurilor etnice și sociale persecutate. Capitolul conclusiv pune accentul pe dilemele postmemoriei în România postcomunistă. Per total, volumul este un tur de forță istoriografic, o lectură convingătoare impresionant argumentată. Cartea de față este așadar o contribuție semnificativă la un domeniu în permanentă expansiune care analizează subiectivitatea, intimitatea și experiențele individuale în contextul unor evenimente catastrofice.

Cercetând modul în care românii (inclusiv istorici importanți) sunt implicați în omiterea, în locul unei confruntări a ceea ce ei consideră episoade potențial rușinoase ale trecutului perpetuu ‚nedrept’ al istoriei țării, Maria Bucur propune o rectificare necesară și invită la obiectivitate și luciditate. Volumul deconstruiește varii discursuri autovictimizatoare și insistă asupra necesității ca românii (sau polonezii, ungurii, croații) să depășească auto-glorificări și martirizări bombastice. Doresc să adaug o scurtă observație critică privind modul în care profesoara de la Indiana University discută despre anumiți intelectuali români importanți. Un exemplu ar fi filosoful Gabriel Liiceanu ale cărui idei și intervenții publice sunt mai complexe decât modul în care sunt prezentate în cartea de față. El este fondatorul și dinamul editurii Humanitas, care a publicat unele dintre cele mai importante texte antitotalitare: Hannah Arendt, “Eichmann la Ierusalim” și “Originile totalitarismului”, Vassili Grossman, “Panta Rhei”, cartea lui Leon Volovici despre intelectualii români și antisemitism, “Jurnalul” lui Mihail Sebastian, și multe altele.

Din punct de vedere metodologic, Maria Bucur combină cercetarea arhivistică și istoria orală într-un efort extrem de convingător de contextualizare și aprofundare a cadrului interpretativ. Opiniile ei asupra istoriei române sunt formulate în mod tranșant și elocvent: mitologia autoritară a obturat o necesară asumare a trecutului (Vergangenheitsbewältigung). Într-adevăr, două comisii au condamnat Holocaustul și crimele comunismului împotriva umanității. Este la fel de adevărat însă că evoluțiile ulterioare nu au produs o asumare a trecutului similară cu ceea ce au reușit germanii prin intermediul „de-normalizării” experienței naziste. Volumul analizează atent rolul cultivării eroilor ca ritual al afirmării naționale în timpul și după cel de-al doilea război mondial (eu aș numi acest fenomen drept o fantasmă a salvării). Maria Bucur folosește cu acribie narațiuni autobiografice, făcând distincția între diferite moduri de rememorare, idealizare și autojustificare.

Una dintre cele mai importante contribuții ale acestei analize edificatoare este pledoaria Mariei Bucur în favoarea unei noi periodizări a celui de-al doilea război mondial, o perspectivă care ar ține cont de secvențe istorice, clivaje, adeziuni fluctuate și discursuri conflictuale asupra memoriei. Aceasta abordare se aplică nu doar României, ci și altor țări din regiune. Nu trebuie să uităm că în timp ce Polonia a fost o victimă atât a agresiuni naziste cât și a celei sovietice și că ambele puteri invadatoare au comis crime împotriva umanității, România a trecut printr-o situație semnificativ diferită: a fost victima politicilor agresive sovietice dar și a presiunii politice germane (ocuparea de către URSS a Basarabiei și Bucovinei de Nord, sprijinul pe care Hitler l-a acordat pretențiilor maghiare asupra nordului Transilvaniei), alianța cu naziștii în timpul „cruciadei anti-bolșevice”, întoarcerea armelor în august 1944 și participarea în cadrul coaliției antifasciste.

Ca și în cazul Poloniei, mitul „iudeo-bolsevismului”, invocat frenetic și popularizat de extremă dreaptă (dar nu numai), este direct legat de percepția eronată, fabricată prin intermediul propagandei, despre presupusul sprijin generalizat din partea evreilor pentru ocupanții sovietici în timpul perioada iunie 1940 și iunie 1941. Sunt de acord cu observația Mariei Bucur: „Cea mai importantă chestiune privind regândirea periodizării celui de-al doilea război mondial ține de modul în care istoricii interpretează înțelesul anumitor acțiuni și cuvinte. Periodizarea războiului strict începând cu iunie 1941 și octombrie 1944 permite unora să evite foarte ușor discutarea semnificativelor politici antisemite și pogromurile împotriva evreilor din România care au fost cuprinse de perioada dintre toamna lui 1940 și vara lui 1941. Astfel sunt eliminate și violențele care au avut loc în Transilvania de nord în toamna lui 1940. Dacă nu prelungim războiul dincolo de 1944, situăm violențele dintre noiembrie 1944 și din anii cincizeci într-un context care este circumscris de politicile războiului rece. Dar războiul rece în teritoriu nu a fost o simplă proiectare a dorinței sovietice pentru putere și control în România” (p. 200). Cu alte cuvinte, originile confruntărilor violente și tensiunilor sociale din România de după 1944 nu pot fi separate de conflictele etno-politice majore din timpul celui de-al doilea război mondial, incluzând politicile genocidare împotriva evreilor și rromilor ale regimului fascist al lui Ion Antonescu. Le-a trebuit mult timp istoricilor români să admită existența Holocaustului în România. Recunoașterea politică a venit în 2004, ca urmare a creării, datorită presiunii internaționale, unei comisii prezidată de Elie Wiesel (laureat al premiului Nobel, născut la Sighet, în partea de nord a Transilvaniei, care după 1940 s-a aflat sub control maghiar).

Folosindu-se de o impresionantă cantitate de documente (memorii, arhive, romane, filme), Maria Bucur consideră al doilea război mondial (ca istorie și memorie) drept o referință constitutivă, un element cheie al modului în care identitatea colectivă contemporană a fost formată. Depășirea traumei trecutului nu poate fi realizată în absența unei asumări colective, a recunoașterii vinovăției și a exprimării compasiunii pentru victime. Există deja câțiva pași importanți care s-au făcut pentru asumarea moștenirii celor două totalitarisme gemene: studiul Holocaustului a devenit materie opțională în licee. Există oficial o Zi Memorială a Holocaustului. În mod similar, președintele României, Traian Băsescu, a numit o comisie de analiză a dictaturii comuniste și și-a cerut în mod public scuze, în numele statului român, victimelor represiunii comuniste. Cu toate acestea, sfera publică este încă bântuită de memorii neasumate, de refuzul unor intelectuali de a accepta magnitudinea masacrelor antisemite, și chiar de eforturi de a-l prezenta pe Ion Antonescu drept erou. Negaționismul este prezent totodată în încercările de a descrie regimul comunist, mai ales perioada Ceaușescu, drept o expresie a emancipării naționale. De fapt, Monica Lovinescu, o intelectuala critica marcanta, a afirmat că moștenirile fasciste și comuniste au fuzionat, în timpul lui Ceaușescu, într-un conglomerat ideologic toxic pe care eu l-am numit barocul stalino-fascist. Cu alte cuvinte, demonizarea și defascizarea trebuie să fie în mod inextricabil legate în România dacă această țară dorește să participe la construirea a ceea de politologul german Klaus Leggewie a definit drept memoria europeană comună. Volumul cu adevărat demistificator al Mariei Bucur analizează eforturile agonizante ale romanilor de a realiza o mult întârziată asumare a propriului lor trecut.

Vladimir Tismaneanu, Recenzie-eseu despre cartea profesoarei Maria Bucur (Indiana University, Bloomington), “Heroes and Victims: Remembering War in Twentieth-Century Romania” (Indiana-Michigan Series in Russian and East European Studies), Bloomington, Indiana University Press, 2009.

Slavic Review, Vol. 69, No. 4 (Winter 2010), pp. 971-974.

(Traducere Bogdan C. Iacob)

http://www.amazon.com/Heroes-Victims-Remembering-Twentieth-Century-Indiana-Michigan/dp/025322134X#reader_025322134X

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "14 comments" on this Article:

  1. sam spune:

    “În ce context solidaritățile anamnestice (un termen propus de istoricul Dan Diner) pot asigura continuitatea de experiență între generația care a trăit o traumă și cea care doar a învățat despre aceasta? ”

    Raspunsul la aceasta intrebare nu poate fi decat asigurarea unui nivel minim de educatie. Avem deja exemplul vest-europenilor care au reusit sa-si mentina sensibilitatea la experienta nazismului de-a lungul generatiilor prin educatie, dezbateri etc.. Nu trebuie decat sa le urmam exemplul.

    • CetateanulTurmentat spune:

      Educația la nivelul fiecărei familii, “spița”, individualitatea, moștenirea unei tradiții la nivel de familie, comunitate, etc. … valorile pierdute ale globalizării și societății mimetice de azi. Tehnologia galopantă și popularizarea științei în rolul tatălui (de altfel devenit învechit și neputincios)

      Parcă mai mult decât oricând se caută azi soluțiile globale, care rezolvă totul pentru toți – instituția învățământului, oricât de bună ar deveni ea vreodată, nu poate înlocui ceea ce părinții ar trebui să facă, fiecare pentru copiii lor – dar cum să spui aceasta unor persoane ocupate, care lucrează și care “dau bani” pentru educația copilului lor (pasând responsabilitatea pe umerii altora). Și mai important, dacă părinții nu-și transmit copiilor acel “savoir vivre”, aceștia sunt condamnați s-o ia și ei de la început, în loc să continue de unde au rămas părinții … formând “spița” – altfel, o societate schizofrenă, fără transmiterea memoriei între generații, care – exemplul cel mai clar – uită ce a fost comunismul înainte să fi învățat vreodată ce a fost de la părinții și bunicii încă vii. Ne lipsește total exercițiul memoriei, încă un efect al radierii cauzate de îndelungata cupola de sticlă încremenită a comunismului.

      Simptomatic în sens tare este că rahatul educațional băgat sub preș revine și lovește în real la nivelul cel mai înalt – plagiatul lui Ponta.

  2. Lupul Monarhist spune:

    Va pricepeti! Excelent review si felicitari d-nei Bucur.

  3. HHH spune:

    Dvs. ştiţi că tăvălugul istoriei este mai rapid decât cicatrizarea rănilor noastre. Totul ţine de răspunsul emoţional în faţa acestui trecut, de instinctul de supravieţuire, dar şi de cum ne răspundem unor întrebări de genul: mai poţi crede în Dumnezeu după Auschwitz, după comunism? Dacă părinţii au privit cu încredere la Răsărit, am eu dreptul moral de a muşca mâna care m-a crescut?

    Asumarea trecutului presupune şi înţelegerea lui, acest trecut este lipsit de logică. Repetarea lui, într-o ţară unde cam totul se termină cu “pupat Piaţa Independenţei“, ne cultivă angoasele. Putem ierta acest trecut? Putem întoarce obrazul pentru a fi în spiritul creştin? Ne rămâne doar o durere permanentă, conştient asumată. Cum se spune în homeopatie, un teren sensibil, viaţa la temperaturi înalte!

    “Uneori, cel mai bun mod de a ,,conduce” inconştientul către conştient este să-l laşi să iasă prin propriile forţe din ceaţa ilogică a negării.” Alon Gratch

    • berger spune:

      Copiii, mai ales in timpul adolescentei, au o pasiune teribila de a afla msi multe despre trecutul lor si a celor din jurul lor. Ii ajuta si pe ei sa se pozitioneze in societate, sa se cunoasca… Cred ca atunci este cel mai bun moment de a sapa in memoria individuala si de a realiza acea legatura cu un trecut pe care cartile de istorie l-au vrut ascuns sau distorsionat. Cu fiica mea atunci a fost fost momentul cand am mers la Memorialul de la Sighet, la Aiud, la Rohia. I-am putut povesti de bunicul ei deportat in Rusia, de vecinii din Brasov, care in toamna lui 87 pur si simplu au disparut timp de 2 saptamani, iar dupa ce au revenit, unul a supravietuit, celalalt, desi a mai umblat si nu avea urme fizice de violenta, a murit dupa alte 2 saptamani de la revenire, fara sa spuna un cuvant. Despre micile bucurii pe care ni le aduceau pachetele primite din Germania, chiar si asa desfacute si violate. Despre zecile de prieteni care nu mai aveau nici un drept dupa ce depuneau cereri de emigrare, erau familii intregi care dintr-o data ramaneau fara nici o sursa de venit, erau ajutati ajutati de comunitate sa supravietuiasca uneori ani intregi pana li se aproba cererea de emigrare. Am dus-o sa vada toate acele case pe care sasii erau obligati sa le lase statului cand paraseau tara si care astazi zac in degradare sau au devenit cuiburi de tigani. Erau vremuri cand, vorba unei scriitoare din Banat, te bucurai ca ai scapat cu viata, nu te mai gandeai la bunuri si la foame.
      Concluzia nu a venit imediat, ci dupa ani, cand fiica mea m-a intrebat cum de mai exista nostalgici dupa epoca de aur, oamenii nu stiu sau au uitat cum au trait atunci?

      • brita spune:

        cred ca se uita. cu multa rusine o spun, si eu uit; si nu-mi gasesc o scuza in virsta relativ frageda de atunci. am uitat atit de multe grozavii din timpul comunismului si asta ma doare tare, pentru ca mi-as dori sa-i impartasesc fiicei mele, mai tirziu, tot ce stiu despre perioada asta nefasta.
        cum sa fac sa-mi amintesc? de unde pot sa adaug la ce stiu deja?

  4. Adina spune:

    Am comandat cartea. Citind doar prezentarea pe care ati facut-o, imi permit sa va impartasesc cateva reflectii care sunt tot atatea asteptari pe care le am de la aceasta carte. Mi se pare foarte importanta perspectiva asupra trecutului care e diferita de cea difuzata in general in manualele de istorie romanesti. Din prezentarea dvs. inteleg ca trecutul apare in aceasta carte ca o constructie sociala si nu ca un dat, ca ceva care e pastrat si restituit intocmai urmasilor. Lucrul acesta e esential cred eu in intelegerea a ceea ce numim adevar istoric. Unul din mecanismele prin care comunismul a vrut sa-si asigure perenitatea e accesul la memorie. A birocratizat memoria, intarind astfel partea oficiala, formala a acesteia. A sperat ca facand astfel, va sufoca si memoriile vernaculare (populare sau indigene). Nu a reusit acest lucru nu pentru ca romanii ar fi opus rezistenta totalitarismului, ci din lipsa de timp. Probabil, daca ar mai fi apucat sa treaca inca o generatie, distrugerile ar fi fost si mai mari si, cine stie, ireversibile. Dupa caderea comunismului, memoriile vernaculare au tasnit in spatiul public cu o forta incredibila. Iar memoria oficiala a inceput sa se rescrie intr-un mod pluralist si nu elitist, cum fusese cazul inainte.

    • dusu spune:

      ¨nu ptr ca rominii ar fi depus rezistentza comunismului ci din lipsa de timp..da,asha vad si eu.
      ca asemenea lucrari apar in continuare afara este de observat.ca o recenzie favorabila,dar care nu uita sa aduca o critica autoarei daca e vorba de un Liiceanu,e de asemenea de notat.
      si ma intreb;oare ce apetentza au ruminii ptr a vedea de o maniera diferita trecutul lor? ca doar trecutul asta,este confectzionat tocmai ptr ai construi

  5. Ciprian spune:

    Dati impresiain articolul de azi, de mai multe ori, cand evocati memoria colectiva, ca nu vorbiti de adevar (sa zicem, in sens de fapt istoric inteles, asimilat) sau minciuna, ci de un obiect supus unui gen de “implanturi”, din care sa rezulte o perceptie deformata, “orientata” – da, acum se poate vorbi de minciuna – asupra realitatii, a istoriei, rezultand (zic si eu, un specialist ar gasi termeni mai potriviti) nebunia colectiva, probabil ultimul sau printre ultimele stadii ale disparitiei unui popor.
    Acolo ar ajunge destul de curand romanii, daca nu ar avea pus deoparte acel remediu infailibil, adevarul, care poate fi si dureros, si amar.
    Iar in ceea ce ii priveste pe ‘implantatori”, pe ‘repetatorii’ de minciuni, nu fac decat sa-si sape singuri propria groapa.

  6. Lucian spune:

    Draga domnule Tismaneanu,
    Comunismul in Romania a venit din URSS.
    Fascismul a pornit din Italia., iar nazismul din Germania. Al doilea razboi mondial a inceput dupa pactul Stalin-Hitler, Germania invadind Polonia.

    In lipsa oricarui sprijim militat direct din partea unei puteri democratice intre anii 1939-1941, Romania a cazut “la mijloc”: am pierdut pe rind Basarabia si N. Bucovinei, apoi nordul Ardealului, si in cele din urma Cadrilaterul.

    Cinismul Germaniei naziste, Italiei si URSS in aceste cedari e fara margini, asa cum putea citi in memoriile lui Raoul Bossy si Grigore Gafencu.

    A urmat apoi, Cruciada impotriva comunismului si crimele impotriva unei parti a evreilor din Romania de atunci. Si un Senator american a spus atunci in Iunie 1941, “this is a case of dog eating dog. We will help Russia against Germany if Russia gets weaker and Germany against Russia, if Germany gets weaker”. Chiar in USA, Germania a avut numerosi suporteri pina in Decembrie 1941.

    Orice roman ar fi mers pina la Nistru, dar asa cum URSS a mers in cele din urma pina la Berlin, si Axa avea ca tinta Moscova. Asa cer considerentele militare si strategice, pina la capat… Pentru Romania, acesta a fost un joc impus si pierdut chiar de la inceput, noi find aliati traditionali ai Frantei si Angliei. Nu am cedat 1/3 din teritoriu prin alegeri libere, la fel nu am ales liber pe Antonescu sau legionari.

    Bataliile de pe Frontul de Est le-am pierdut in final.

    Apoi, din 1944 a inceput un alt capitol dureros.
    Aliatii au asistat pasic la instaurarea comunismului in Romania. Maniu ii spunea ambasadorului britanic la Bucuresti, ca daca ar fi stiut ca Aliatii vor abandona Romania Sovietelor, ar fi recomandat impotriva rasturnarii maresalului.

    Romania merita dupa 23 August sa revina in tabara democratiei.

    Apoi, din 1945 au inceput arestarile generalilor, politicienilor, inginerilor, preotilor romani de data asta…..

    A existat Holocaustul, e adevarat, nu mai putin adevarat e ca si un Holocaust al romanilor impotriva romanilor a existat la Pitesti, Sighet si Aiud.

    Ca roman, as dori sa vad acest din urma capitol mai bine explicat atit romanilor cit si strainatatii. Martirii din inchisori cer asta.

    Ambasadorul american, cind decola din Romania in 1946-47 se felicita in gind ca nu sa nascut in Romania….

    Din nou cinismul si/sau neputinta USA si Angliei la adresa Romaniei ramine in istorie. Istoria va judeca.

    Din noi, nu am avut alegeri libere in 1946. Ne-au fost impusi comunistii din afara, stim asta. Si Polonia si Ungaria, a vut aceeasi soarta, chiar daca soarta si telurile acestor tari intre 1939-1945 au fost diametral opuse.

    Nu vad ce vina capitala poate fi adusa romanilor, atunci cind ideologiile, razboaiele si schimbarile de granita fortate nu pornesc din Romania.

    Vina Romaniei e ca adera prea usor citeodata la aceste derapaje din afara.
    Mi-as dori ca romanii sa-si aleaga conducatori care sa ii tina departe de acestea si sa asigure tarii un cadru democratic si liber.
    UE ofera acum acest cadru.

    Cu stima,
    Lucian

    • HHH spune:

      @Lucian
      VINA României?
      Căutăm mereu protecţie, iar cel ce caută protecţie este o victimă sigură pentru cei care au instinctul de-a fi stăpâni. Faptul că suntem din punct de vedere geografic în zona gri a marilor interese este doar un pretext care scuză neplauzibil lipsa de verticalitate a celor care aruncă zarurile la noi. Dacă ne punem la masa celor mari cu capul plecat, vom sta cu capul unde ne sunt picioarele la ceasul când marile puteri împart caşcavalul/drojdia sacrificiilor.

      Transmitem copiilor această mentalitate tranzacţională, ideea că suntem în coasta Europei, că România este condusă de politicieni prin serviciile secrete/serviciile secrete conduc România prin intermediul politicienilor (este o sabie cu două tăişuri) – asta este de fapt problema, o mică parte a problemei mai bine spus. De asumarea trecutului nu încape discuţie, avem oroare de detalii, o altă fisură în mentalul colectiv! Gândurile negative ne modelează mintea, proiectăm inconştient în mentalul celor născuţi după 1989 aceste “predestinări”. Suntem o societate grav bolnavă, iar adaptarea la ce este acum, nu este un semn prea bun, nici pentru noi, dar nici pentru generaţiile viitoare. Calea marelui EXIL este o soluţie doar pentru cei care-şi pot lua rădăcinile cu ei.

      În viziunea clasei noastre politice, regulile clubului trebuie MODELATE pentru noi, suntem prea impredictibili pentru UE. Fascinaţia pentru călăul de la Răsărit este instinctuală la o mare parte din cei care ne conduc, iar cei care decid soarta Europei INTUIESC jocul nostru duplicitar. Solidaritatea lor în aceste săptămâni de agonie este doar o şansă, pe care poate nu o vom mai avea la un posibil viitor derapaj.

  7. Mircea Lutic spune:

    “Depășirea traumei trecutului nu poate fi realizată în absența unei asumări colective”

    Asta e adevarat dar ce simt eu cel mai mult e lipsa unor modele.
    Dupa parerea mea, unul din rolurile majore ale istoriei este furnizarea de modele de urmat si aceste modele sunt mai utile in definirea identitatii decat cele de evitat. Motivul este legat de dinamica emotiilor: emotiile pozitive dureaza mult mai mult decat cele negative – acesta e si motivul pentru care educatia prin recompense are mai mult succes decat educatia prin pedepse.

    Istoria Romaniei ne ofera o multime de personaje controversate si, dupa parerea mea, lipsa unor modele idealizate are o contributie majora la criza de valori si coruptia care pare sa domine societatea romaneasca dintotdeauna.

    Oare nu ne ajuta un David ca cel din Florenta? Oare nu ne ajuta mai mult sa uitam discutabila poligamie a lui David din istorie si cele “100 de preputuri filistene” (asta à propos de masacre pe criterii etnice)?

  8. cc spune:

    Avem nevoie de astfel de carti in egala masura cu mancarea, medicamentele si pensia parintilor! Aceste monumente fac diferenta dintre populatii si natiuni. Nu cred ca e ceva de adaugat la recenzia dlui Tismaneanu asa ca o sa ma refer la doua comentarii: Berger- subscriu la opinia ta, daca nu transmitem copiilor nostri dramele marunte traite in acele zile, demersul istoric nu este complet. Nu vom putea demasca comunismul daca nu revelam statul comunist ca o mare puscarie. A doua remarca este pentru Lucian: crimele au fost indreptate catre toti evreii pentru ca o mana de evrei erau comunisti. Aceasta reactie venea dintr-o slabiciune a statului de a controla activitatile subversive care se petreceau in Romania Mare, in special in Basarabia. Aceasta slabiciune a fost exploatata si cand s-au dictat ruperile de teritorii.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)