Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Neiubire

Andrada Ilisan februarie 23, 2019 Cultura, Opinie
10 comentarii 2,924 Vizualizari

Andrei Zviaghințev nu e un regizor căldicel. Iar Neiubire e un film pe măsură, distins în 2017 cu premiul juriului la festivalul de la Cannes. “Nelyubov” în rusă. “Loveless” în engleză. Filmul se pricepe de minune să livreze sentimentul precis al absenței. Absența iubirii. Animale frumoase, dar reci și egoiste, agățîndu-se de alte animale reci, disperate de amenințarea abandonului. Căutarea lor e amușinare și nu are pic de căldură, ea e dirijată exclusiv de instinctul nemilos al supraviețuirii împotriva deprivării. Nimic nu se dăruieste cu adevărat în acest film. Singurătăți iremediabile, incapabile să se completeze (umple) reciproc fiindcă au fost lipsite de izvorul primordial de iubire. Niciun nou izvor nu poate acoperi izvorul vechi. Fiica zdrobita în picioare de o mamă acră și severă care devine la rîndul ei o mamă rece si egoistă. Anihilări transgeneraționale. Nici unul dintre ei nu intelege că rana se acoperă protejîndu-i pe cei noi și proaspeți veniți pe lume de viitoare răni. Părinți care supurează din rănile lor timpurii și îi rănesc mai departe pe copiii sau soții lor. Nici unul nu își întoarce privirea de la propria rană ca să se îngrijească de Celălalt. Să privim cu atenție. Esențial în acest film este strigătul. Strigătul mut al copilului. Și apoi strigătul străinilor. Copilul pierdut pe vecie (regizorul își pedepsește crunt personajele adulte) e strigat de străini. Cumplit acel “A-li-oo-șaa!”. Nicio clipă nu strigă părinții după copilul lor. Prin urmare, copilul nu are de (la) ce să se întoarcă. E un film despre răni iremediabile. Nu ni se propune nicio mîngîiere. Mai vedem în acest film cum răceala atașamentelor adulte trece dintr-o relație în alta, cum ciclul răcelii și însingurării se perpetuează dincolo de orice nouă realitate, dincolo de orice nou început. Sigur că i se recunoaște imediat regizorului crunta ontologie și antropologiei a spiritului dostoievskian. Aceeași năzuintă a sfîrșitului. A verdictelor finale și nu a jumătăților de măsură căldicele. Strigătul lui Alioșa din “Neiubire” se trage parcă din “Sfioasa” lui Dostoievski: “E vreun om viu în cîmpie?, strigă voinicul din legendele rusești. Strig și eu, care nu sunt voinic de legendă, dar nimeni nu-mi răspunde. Totul e mort și peste tot sunt morți. Nu sunt decît oameni și împrejurul lor e tăcere, iată ce e pămîntul. Oameni, iubiți-vă unul pe altul. Asta cine a spus-o? A cui e porunca? Pendula bate într-o monotonie insensibilă, dezgustătoare. E ora două după miezul nopții. Pantofiorii ei sunt lîngă pat, parcă ar aștepta-o… Nu, vorbesc serios, mîine după ce o vor lua de aici, ce se va alege de mine?” În “Sfioasa” avem soția care se aruncă de la fereastra locuinței, ținînd strîns o icoană în brațe și disperarea, venită prea tîrziu, a soțului. Tipic pentru Dostoievski, nu e suficient să recunoști suferința ca să o oprești. Suferința este inevitabilă. Iar la regizorul Zviaghințev avem băiatul de 12 ani care fuge din calea unor părinți egocentrici și orbi, aflați în plin divorț, plasîndu-și custodia fiului unul celuilat. La sfîrșitul peliculei simți nevoia acută să dăruiești. Nu să ceri, nu să te agăți, ci să fii tu cel care dăruiește. Să anulezi absența iubirii cu prezența ei. Să fii tu sursa acestei prezențe în lume. Să îi iubești pe ai tăi cum ai vrea să te iubească ei pe tine.

“Într-un interviu de acum aproape 10 ani, Zviaghințev își explica obsesia pentru relațiile dintre părinți și copii: Tatăl meu ne-a părăsit când aveam 6 ani. Țin minte că, pe la 10 ani, am intrat în camera mamei mele și era cu un bărbat pe care nu îl mai văzusem și care părea de-a dreptul inocent. Dar s-a îndreptat spre ea, ea a făcut un pas în spate, iar asta m-a dezechilibrat și, pur și simplu, l-am lovit. Nu știam cine e, el a râs, iar mama m-a întrebat: “Andrei, ce faci?”

Acest băiețel părăsit la 6 ani revine cu obsesivitate în filmele lui Zviaghiențev. Îl găsim și în “Neiubire”, și în “Leviathan”, și în “Reîntoarcerea”.

The Return / “Reintoarcerea” e un film tulburător (profund pictural – imaginea tatălui întins între așternuturile de satin care imită imaginea Mîntuitorului din tabloul renascentist “Lamentation over the Dead Christ” al lui Andrea Mantegna) care începe cu învierea (reîntoarcerea) tatălui celor doi fii și se sfîrsește cu moartea acestuia. În rusă “întoarcere” înseamnă și “înviere” și “duminică”. Acțiunea filmului se petrece de-a lungul a 7 zile. Tatăl reîntors nu este însă tatăl înviat. Numai Mîntuitorul se poate întoarce ca înviat. Nicicînd, în nicio peliculă, tatăl lui Zviaghințev nu se va întoarce cu adevărat fiindcă acesta și-a părăsit copilul pe cînd avea 6 ani. Tatăl lui Zvianghintev este o mare ABSENȚĂ (această absență paternă m-a dus cu gîndul la eseul filosofului catolic Remi Brague “Paternitatea: absență și recunoaștere). Fiul îl caută mereu, tatăl și fiul său revin iar și iar, reluînd parcă, cu fiecare nouă peliculă, relația lor.

Putem specula că fiul părăsit (în realitate) a visat în continuu la reîntoarcerea tatălui. Însă fiul părăsit nu e vreun iertător blînd. Fiul e un suferind răzvrătit, irascibil. Nevoia lui e completată de revoltă și furie. De mîhnire. În “Reîntoarcerea”, fiul cel răzvrătit e Andrei, iar Ivan e fiul blînd și ascultător. În toate filmele pe care le-am vizionat, copilul nu poate fi mîngîiat cu adevărat. În “Leviathan”, relația dintre mecanicul bun la inimă (dar alcoolic) Kolia și fiul său (din prima căsnicie) e una plină de desincronizări și răzvrătire. Adolescentul se mîhnește împotriva tatălui vrăjit de frumoasa și inconsolabila Lilya. Copilul este prins și aici între adulți pe care nu îi înțelege și care nu îl inteleg. Sigur, miza “Leviathanului” e mult mai mare. Eu insist asupra relației de iubire dintre bărbat și femeie și asupra relației dintre adult si copil –  dinamici complicate care – dacă nu oferă răspunsuri simple, – înseamnă că nu pot decît să chinuie. Dincolo de relația personală de iubire, se găsesc sisteme de semnificație mult mai largi, se găsește marea și ortodoxa Rusie, cu un primar credincios, extrem de corupt și criminal care înghenunchează toate instituțiile (slujbașii de carton ai) statului pentru expropierea abuzivă a pămîntului pe care îndemînaticul (dar mult prea labilul mecanic) și-a înălțat simpla și frumoasa lui casă. Casa se găsește în mijlocul unei imensități care îți taie respirația. În contrapartidă cu imensitatea pură a naturii vine miza umană. Regizorului rus îi plac mizele strînse care nu te lasă să scapi ușor. Rămîne să vedeți dumneavoastră ce se va înălța pe locul casei înghițite de buldozer/leviatan.

Îl avem deci mereu pe fiul rătăcit (pierdut) intre doi adulți care nu îl pot ocroti cu adevărat. Atunci cînd nu ai fost ocrotit pînă la capăt, porți cu tine o rană de neîndepărtat. Dar rana “cîștigată” în familie e înconjurată de rana cea mare, “cîștigată” prin Cădere. Ceva ne-a fost luat și vrem cu disperare înapoi. Odată am fost intregi. Altfel cum să îți explici această cautare neobosită a omului, acest dor nesfîrșit si neobosit care nu acceptă sub nicio formă mîngîierea umană? Filmele lui A.Z. transmit un avertisment îngrozitor: părinți, iubiți-vă copiii. Nu îi lăsați să piară sufletește prin neiubirea voastră, nu îi lăsați să cadă în neant prin spațiul, distanța, răceala dintre voi doi. Copiii sunt promisiunea viitorului. Nu cumva să-i părăsiți, ni se spune. Părăsirea, ca și iubirea, durează întru veșnicie.

În fiecare film al lui AZ există un cuplu. Un cuplu incapabil. Fracturat. În care s-a insinuat neiubirea. În “Neiubire” sunt cei doi în proces de divorț. În “Leviathan” e Kolia (un Iov modern care pierde tot), iute la mînie, tînjind mereu după soția rece, depresivă, în “Izgonirea” sunt cei doi soți înstrăinați și minciuna dintre ei. În “Reîntoarcerea” e bărbatul care reapare brusc în viața celor doi fii crescuți într-un univers feminin și pașnic (mama și bunica).

În “Elena”, cuplul e compus dintr-un om de afaceri în vîrstă dedicat muncii și disciplinei și o doamnă modestă și cumsecade, fostă asistentă medicală. Cei doi trăiesc într-un apartament elegant și luxos, dar provin din două lumi diferite. Totul anunță și consacră această diferență. Conviețuirea e pe măsură. Dorm separat, femeia se trezeste prima, își îmbracă halatul, își periază părul, îi pregătește soțului-servietă micul dejun, îi trage draperiile, îi face cumpărături, îi pregătește suc de fructe și pilaf, face menajul casei. Soția e mai degrabă aceeași infirmieră din spital care l-a îngrijit pe vremea cînd se internase cu o urgență medicală. El îi oferă un confort financiar și un acoperiș luxos deasupra capului, ea are grijă de nevoile lui ca o mamă-infirmieră. Fiecare dintre cei doi soți are un copil al său, dintr-o altă căsătorie. Katia, fiica bătrînului e cinică, depravată și frumoasă, iar fiul infirmierei Elena este leneș, sărac și indolent. În fiecare lună, mama intreprinde o călătorie în cartierul mărginaș și muncitoresc pentru a-i ceda fiului pensia ei. Fiul de 40 de ani locuiește într-un apartament înghesuit și cenușiu împreună cu soția și cei doi fii. Un fiu de 18 ani și un bebeluș. Nepotul cel mare e fericitul moștenitor al indolenței și lenei tatălui. Tatăl bea. Fiul se joacă pe televizor. Elena îl roagă pe soț să îi ajute nepotul să scape de armată. Bătrînul vede în armată o soluție excelentă pentru ”pramatia” lipsită de orice fel de etică a muncii. Îi reamintește femeii că i-a ajutat de nenumărate ori progenitura și că nu mai are de gînd să o facă. Bogatul suferă un infarct, ajunge la spital. Îl vizitează frumoasa fiică. Între tată și fiică are loc un dialog. Ea îi reproșează că a fost obsedat de bani toată viața lui și că pentru ea banii nu au fost la fel de importanți. De-asta nu i-ai cîștigat niciodată de una singură, îi zîmbește tatăl. Fiica se alintă: … dacă am primit totul pe tavă. Dar îl asigură că acum e mult mai disciplinată ca în trecut (alcool și droguri doar în weekend). ”De unde toate astea?”, își întreabă cu tristețe tatăl fiica. Și fiica îi răspunde: “Sămînța rea”. Bătrînul o dojenește, îi repetă că adevărata ei problemă e faptul că evită să devină responsabilă. Ea îi răspunde că adevarata iresponsabilitate e ireponsabilitatea primordială a părințiilor. Părințiil bolnavi și condamnați care produc la rîndul lor urmași bolnavi și condamnați. Generațiilor nesfîrșite de condamnați bolnavi de dragul unui țel înalt. Tot acest chin de dragul unui sens înalt care nouă nu ne este dat să îl înțelegem. “Rahatul trebuie că este gustos, e imposibil ca milioane de muște să se înșele, nu-i așa? Nihilismul cinic al fiicei are darul să îl însuflețească pe tatăl ostenit de boală care îi mărturisește înviorat că vorbele ei îi fac bine. Atunci fiica spune:

“-Vezi, de-aia se naște omulsă sugă viața din copiii lui și apoi să se întrebe surprins de unde toate astea?

-     “Katia, ești așa de dulce cîteodată!

Tatăl și fiica se îmbrățișează și se sărută sincer. În mijlocul cinismului, patimilor, plăcerilor, neascultării, genelor proaste și condamnării transmise din tată în fiică, iubirea pare (totuși) posibilă. După întîlnirea caldă cu fiica sa, bogatul se hotărăște să își scrie testamentul. Îi va lăsa totul fiicei mult iubite iar soția infirmieră Elena va avea parte de o rentă viageră. Femeia îi aduce uneltele de scris, dar îndrăznește să îi amintească de situația delicată a nepotului ei. Femeia consideră că nu e corect ca totul să îi revină fiicei “nechizbzuite și deraiate” și îl avertizează (în stilu-i inofensiv) că cei din urmă vor fi cei dintîi. Bătrînul se apară și spune că întreaga ei familie, fiul, nepotul ei sunt niște străini pentru el. Atunci Elena comite fapta mizerabilă. Disperată că va pierde, odată cu testamentul, orice șansă să își ajute familia mult iubită, îl omoară pe soț. În doza obișnuită de medicamente, femeia adaugă un medicament letal. Fără testament și cu stăpînul mort, averea se împarte la două. După ce a comis fapta, femeia revine în sînul familiei mult iubite și pune pe sărăcăcioasa masă din sufragerie teancurile de bănet sustrase din seiful casei ei moderne. Fericiți – fiul în al nouălea cer – beau cu toții și sărbătoresc.

Filmul se încheie cu cei din urmă mutîndu-se în apartamentul celor dintîi.

Într-un cadru fabulos, ne este înfățișat adolescentul care moștenește flegma tatălui și îi dă drumul de la înălțimea balconului luxos. În casa aceea frumoasă, lenea, indolența devin cele dintîi. Noul bărbat al casei (apartamentului) îi comandă femeii să îi aducă bere și alune în timp ce se cufundă (ca un rege al manelelor) în canapea somptuoasă moștenită de la bătrînul ucis. Pare că omul este acel animal înzestrat să nu își pierdă niciodată năravul, chiar și cînd se mută din subterană în castel. Dilema e dostoievskiană. Femeia bună și simplă își ucide soțul sever (muribund poate) pe care l-a servit timp de 10 ani cu cel mai mare devotament și de la care nu a cerut nimic altceva decît puțin ajutor financiar pentru fiul mult iubit. Bătrînul sever și disciplinat și-a ținut departe toți anii aceștia fiica hedonistă ca să îi dea o lecție.

Atît în “Elena” cît și în “Reîntoarcerea” e interesant de observat relația copilului cu tatăl prin contrast cu relația copilului cu mama lor. Universul inaugurat de mamă are la bază mila și neagresiunea, universul inaugurat de tată inițiază, maturizează, impune reguli de conduită, aduce cu sine strictețea și constrîngerile unei realități neutre și indiferente. Dacă vrem să extragem niște principii din părinții reali, putem sesiza contribuțiile lor diferite: mama furnizează mila, tatăl furnizează legea. Mama furnizează căldură, înțelegere și reglare a lumii interioare, tatăl furnizează structura. Copilul e prioritatea mamei, dar el nu mai poate fi prioritatea realității externe. O lume complet maternă ar fi o lume complet narcisică si irațională căutînd doar mîngîiere și întîietate, o lume complet paternă ar fi o lume strictă si rece. Mama (din “Reîntoarcerea) îl consolează pe fiul Ivan incapabil să sară în apă. Atît Ivan, cît și Andrei nu vor să îl lovească pe hoțul prins de tată. Băieții crescuți de mamă și de bunică sunt pașnici. Și brusc, de nicăieri, apare (învie) tatăl care îi azvîrle pe băieți în lume. Fiii sunt (ex)puși de tată să treacă diferite probe de maturizare. Iar maturizarea nu se petrece decît prin sacrificare de sine. Mama consolează inima copilului, întemeiază identitatea copilului în jurul înțelegerii și milei, ea nu vine cu criterii obiective de împărțire a afecțiunii. În schimb, tatăl impune regulile, prohibițiile, standarde de valoare și de performanță. În lumea mamei, valoarea (de sine) e necondiționată. Aici copilul e centrul unui cosmos îngăduitor în care nimic rău nu i se poate întîmpla. Copilul e protejat de amenințare și pericol. Tatăl vine și completează lumea dinăuntru cu lumea din afară. În lumea tatălui, valoarea se cîștigă. Amenințarea și pericolul se confruntă. Tatăl e pragmatic și expune copilul la pericolele si pretențiile acestei lumi, trecîndu-l prin ritualurile ei (nemiloase) de inițiere. Lumea care există independent de identitatea noastră personală și unică (ne) cere sacrificiu. Mama îl vrea ocrotit, tatăl îl vrea puternic. În “Elena” mama oferă numai iubire, iar tatăl (bătrînul) oferă standarde și reguli. Însă vedem că luate separat, nici iubirea pură lipsită de reguli, nici regulile lipsite de iubire nu nasc copii “necondamnați și nebolnavi”.

Mi-a plăcut foarte mult să văd că regizorul folosește și redistribuie aceiași actori în roluri diferite. Nu o face în măsura în care o fac frații Coen, de pildă, însă procedura rămîne una de mare finețe și șmecherie psihologică. Fiica depravată, tristă și cinică a bătrînului înstărit din “Elena” devine soția tristă, alienată și sinucigașă a mecanicului alcoolic din “Leviathan”. Fiul leneș și indolent din “Elena” devine tatăl obsedat să nu îți piardă privilegiile (jobul bine plătit) din “Neiubire”. Tatăl din “Reîntoarcerea” e tatăl din “IzgonireaCu alte cuvinte, universul condamnaților și condamnărilor nu poate fi foarte diversificat. Există un număr limitat de caractere umane și un număr limitat de răni. Universul rănilor și mizerilor noastre se repetă. Pînă la urmă natura umană nu se schimbă foarte tare de la o generație la alta, de la un film la altul, de la un veac la altul. Ticăloșia, nepăsarea, indiferența, cruzimea, răceala se repetă cu consecvența probelor unui concurs de Miss Univers.

M-am tot gîndit zilele astea la copilul, la femeia și la bărbatul din filmele lui Zviaghințev. La  însingurarea, la flegma pe care o transmitem din tată în fiu, la asprimea pe care o transmitem din mamă în fiică. Și mi se pare că trebuie să împiedicăm cu orice preț răceala dintre noi. Dintre noi soții, dintre noi – fiică și tată, dintre noi – tată și fiu. Dragostea pare că trebuie să fie un deadline continuu, o impacientare continuă. Trebuie să rămînem alarmați că nu i-am iubit destul pe ai noștri. Și tot gîndindu-mă și purtînd în minte urgența acestor 5 filme, mi-a ieșit în cale o poezie pe care a scris demult Mircea Cărtărescu pentru micuța lui fiică, Ioana. Și spune acolo “… cum dracusă spui într-un poem că îți iubești fetița?” Dar totuși poezia e făcută ca să îți arăți sentimentele și atunci poetul-tată purcede să descrie iubirea și spune cum îi iubește fiicei forma turtită a nasului și nările largi, și gingia de jos, și apoi povestește cum nevasta lui (de atunci) Cri îi face baie fetiței în cădița de plastic roz, și povestește apoi cum Simona (probabil Popescu) se holbează ca la o minune, și cum el și Bogdan (probabil Ion Bogdan Lefter, soțul Simonei Popescu) stau în bucătărie la un păhăruț de ceva, și cum mai pălăvrăgesc una alta, și cum fetele îi cheamă apoi ca să vadă fetița înfofolită în prosop, și cum fetița își bea laptele și adoarme. Iar ei, adulții, trec în sufragerie și se conversează și se trateaza ca oamenii mari. Poemul nu sfîrsește în banala sufragerie, el se îndepărtează și îmbracă forme miraculoase. Bărbatul tată i se adresează femeii mamă și îi spune “Noi, Cri, aș vrea să îmbătrînim împreună, s-o ajutăm pe Ioana să trăiască. Să nu ne încăpățînăm în certuri, să ne fim dragi mereu. Și mai departe:

“Apoi de mînă

să ajungem în fața unei porți uriașe

cu sculpturi reci, nu prea expresive:

îngeri de granit, cu aripi sparte.

Să batem: Bang! și să intrăm

pe toboganul de sînge

prin gîtul năpîrcii s-alunecăm,

prin mațele cîrtiței,

prin rădăcinile trandafirului

pînă în floarea cea galbenă…

Nu ți-as da drumul la mînă, Cri, nu ți-as da drumul

iar dacă poteca se va bifurca

vom împietri acolo, la răscruce

și vom rămîne mereu acolo în țara înserării

două statui colosale, Mama și Tata, de granit cenușiu.”

Chiar dacă Mircea i-a dat drumul, pînă la urmă, la mînă lui Cri, prima lui soție, nu contează fiindcă poemul acesta al fetiței Ioana (așa cum se găsește ea cuprinsă între cele două statui colosale, Mama și Tata) rămîne fără de sfîrșit. Mircea și Cri s-au iubit și copilul lor a stat în iubire. Și cred sincer că dacă odată pe lumea aceasta ai fost iubit, nu mai poți fi neiubit la loc. Iubirea ține pentru totdeauna.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "10 comments" on this Article:

  1. Totusi spune:

    Lipsa democratiei autentice, este sursa acestor execrabile avataruri patriarhaliste, cu totul ne-poetice!
    Refuzul democratiei autentice, pe valori democratice limpezi, indubitabile, este problema in mic si in mare a acestor societati ideologizate programatic traditionalist-ortodox, complacandu-se si abundand in coruptie, perversitate patriarhalista, ipocrizie machista si in netransparenta, sexism, misoginsm, rasism. Artistii sunt complicii dictatorilor, rareori adversarii !

    • Totusi spune:

      Rectificare:
      A se citi:
      Lipsa democratiei autentice este sursa ….(virgula ramasese dupa modificarea unei alte precedente formulari)
      Multumesc.

  2. Andrei spune:

    Imi permit sa afirm ceva socant : singura iubire care ii da omului, fiecarui om, o valoare vesnica si fara sfarsit e iubirea lui Dumnezeu fata de acel om. Nicio alta iubire omeneasca nu da valoare omului, ci numai iubirea lui Dumnezeu. Si chiar de ar fi un om pe lume neiubit de niciun alt om, singura iubirea lui Dumnezeu este suficienta pentru a-i conferi acelui om o valoare netrecatoare. Si nu exista niciun om pe lume, oricat de ticalos ar fi, care sa nu fie iubit de Dumnezeu cu iubirea aceea gratuita, paradoxala, dincolo de orice merit, care ne vrea odata pentru totdeauna. Este atat de cu neputinta de inteles acest lucru ca este cu adevarat socant. Insa este adevarat.

  3. Andrei spune:

    Si felicitari pentru articol. Am vazut toate filmele lui Zviaghintev si este un regizor care merita urmarit.

  4. Ana spune:

    Iar daca niciodata NU ai fost iubit, cauta iubirea Maicii Domnului si ea te va iubi asa cum niciun copil bine-iubit de parintii lui n-a fost iubit vreodata.
    Pentru ca si cei mai iubiti dintre copii n-au fost iubiti indeajuns, pana ce n-au fost iubiti de Dumnezeu (Siluana Vlad). Maica Domnului te va iubi si te va invata sa primesti iubirea si sa te lasi iubit, si nu te va lasa din brate niciodata.

  5. Stefan spune:

    M-am forțat să vă citesc, dar nu am reușit decât 60%. Nu va înțeleg căutarea cu obstinație a negrului și a raului. Da, suntem esticii care nu ne iubim copiii. Poate pentru că nu am fost învățați in biserica să ne dorim copiii, sa ne responsabilizam pentru ei și să îi naștem cu iubire, nu cu întâmplare.
    (Ne pretindem șocați și brusc morali când asistenta sociala ia copiii care sunt bătuți sau abuzați pisihic). Încercați și regizorii vestici. Lars von Trier e o lecție de toleranță și acceptare maximă!

  6. CetateanulRoman spune:

    WOW!

    Cum ne prinde societatea si ne trasnforma in rotite ce se invirt inertial. Cum ceea ce ar trebui sa ne acorde siguranta si liniste sfirseste prin a ne macina viata!
    Multumesc pt articol

    E delirant ce reusesc sa comenteze unii cititnd ce ati scris aici! Dar asta poate explica efectul traumatizant al gloatei ce nu poate fi societate….

  7. Unbob spune:

    În rusă “întoarcere” înseamnă și “înviere” și “duminică”.

    Hmm… din cate stiu, termenul folosit in limba rusa pentru “intoarcere” e “возвращение” (vozvraschennye) – de la verbul возвращать (a se intoarce), in vreme ce duminica e “воскресенье” (vozkreschennye), de la воскресать (a invia).

    Altminteri, dincolo de acest mic detaliu, frumoasa analiza.

    • Andrada Ilisan Andrada Ilisan spune:

      @Unbob, multumesc pentru intervenție. Găsisem așa: “ts: The Return in Russian Vozvrashchenie means both the verb ‘to return’, the day ‘Sunday’ and ‘resurrection” si, intr-adevar, aceasta poaibilitate semantică a titlului rusesc imi plăcuse f mult.

  8. elena spune:

    Mie mi-a plăcut mullt “Elena”.

    Cum dragostea pentru progenitură e oarbă și nu se împiedică de alte considerente cum ar fi bunul, simț, legea penală sau religia.
    Bătrânul decide să-și lase toată averea fiicei care abia s-a hotărât să vină să-l vadă la spital. Elena, din gospodina supusă care aprinde lumânări în biserică, se transformă în ucigașă eficientă – scena cu medicul care completează sictirit certificatul de deces e excelentă.

    E și ura socială care mocnește în film – îl vedem pe bătrân în scena prelungită cum trece cu mașina scumpă pe lângă muncitorii de la drumuri.
    Mi-a plăcut și cum îi prezintă Zviaghințev pe săraci, Nu ca făpturi simpatice și nedreptățite de soartă. Incapabili, iresponsabili – la sfârșit nora îi anunță Elenei a treia sarcină. Nesimțiți – fiul și nepotul preferă să se joace pe calculator în loc să vină s-o salute pe Elena care a traversat juma’ de Moscovă să le aducă pensia ei.
    Și scena de la sfârșit cu amărăștenii instalați în apartmentul scump e într-adevăr genială.

    Iar actrița e minunată, Și când o vezi cu baticul ăla de femeie cumsecade în trenul cu care merge în suburbie simți că .va urma “ceva”.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Andrada Ilisan


Andrada Ilisan

Psiholog clinician. Licențiată în psihologie la Universitatea Babeș-Bolyai (cu lucrarea "Mama Borderline și copilul dezorganizat. O investigație din perspectiva teoriei ataș... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Salut acest articol, și îl felicit pe autor. Problema prezentată de dânsul este cum nu se poate ...

de: Bradut Bolos

la "De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)