Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Nicolae Breban. Genealogia resentimentului

Radu Vancu iunie 27, 2015 Cultura, Opinie
23 comentarii 2,857 Vizualizari

Am scris din nou despre scandalul Breban.
Lucrurile mi se păreau limpezi, n-as fi insistat; dar m-a îngrijorat faptul că oameni foarte inteligenți si onești, precum Bogdan Crețu, pot așeza faptele într-o perspectivă pe care o socotesc greșită.

I. Fapta

În 10 mai, Nicolae Breban declara la Antena 3, în emisiunea lui Radu Tudor: „Dacă ar fi îndrăznit un om ca Patapievici să afirme aceste lucruri, în Ungaria sau în Polonia l-ar fi bătut sau l-ar fi împuşcat“. După câteva zile, se pare că ar fi reluat în rezumat cele spuse la Antena 3 într-o ședință la Academia Română; ce-i drept, în ce privește acest aspect lucrurile sunt neclare: dacă Breban admite că a rezumat la Academie cele spuse în emisiunea de la Antena 3, Eugen Simion neagă decis că prozatorul ar fi vorbit despre împușcare între pereții Academiei.

Putem presupune că Nicolae Breban își aduce aminte mai bine decât Eugen Simion ce a spus la Academie; dar asta nu e esențial. Ce e important e că episodul de la Antena 3 și, poate, de la Academie e climaxul unui hate speech pe care Breban îl practică de o bună bucată de vreme; genul acesta de violențe lingvistice a escaladat odată cu antecedența de la ICR, când l-a numit pe H.-R. Patapievici „haimana ordinară”, însă e lesne de văzut că nu doar gesticulația publică a lui Breban, dar și scrisul lui autobiografic din ultimul deceniu și ceva e profund virusat de pulsiunile unui limbaj al resentimentului, din ce în ce mai agresive și mai greu de reprimat. Și literatura memorialistică din Sensul vieții, și procesul intentat criticilor congeneri lui în Trădarea criticii, și o bună parte din articleria confesivă din Contemporanul – toate sunt irigate de fluidele toxice ale resentimentului, acolo încă subreptice, dar eliberându-și la vedere întregul apetit pentru distrugere în ieșirile recente. Care nu sunt, așadar, accidente – ci culminația unui resentiment degenerativ.

Observator cultural a dedicat două importante articole acestui caz într-un anume sens exemplar. Le voi discuta pe scurt pe amândouă.

II. Tezele

Ovidiu Șimonca, Dar la polonezi v-aţi gîndit cînd aţi spus că ei l-ar fi împuşcat pe Patapievici?, în Observator cultural, nr. 775 din 05.06. 2015

Iată ce observă Ovidiu Șimonca:

„Practic, Nicolae Breban – fără să precizeze contextul sau epoca – generalizează şi îşi arată dispreţul faţă de alte popoare, cărora le atribuie pulsiuni criminale. Este un exemplu de discriminare… Pentru Breban, la unguri sau la polonezi ar exista primatul pumnului şi al pistolului. Nicolae Breban insultă grav două popoare. El n-a vorbit de cazuri izolate de violenţă, ci de Ungaria şi Polonia.”

Poziția lui Ovidiu Șimonca de aici e ireproșabilă. Observația lui, anume că Breban e în fond nu doar agresiv cu Patapievici, ci și disprețuitor față de polonezi sau unguri, e de necontrazis. Institutul Polonez a și făcut publică zilele acestea o scurtă declarație prin care taxează cum se cuvine acest derapaj incalificabil. După cum ireproșabilă e și observația din finalul articolului, după care academicianul ar trebui să rămână academician și la Antena 3, și la Academie, și oriunde altundeva – prin urmare, aș zice că Eugen Simion s-ar cuveni să fie mai moderat în susținerea lui pentru Nicolae Breban.

Într-un singur loc nu înțeleg logica lui Ovidiu Șimonca – anume atunci când crede că „invocarea Academiei este un bun prilej pentru domnul Gabriel Liiceanu de a se victimiza şi de a trimite scrisori deschise preşedintelui Academiei, Ionel Valentin Vlad” – victimizarea presupune să te pretinzi victimă atunci când nu ești una; or, la data la care îi scria președintelui Academiei, Gabriel Liiceanu avea motive să creadă că Nicolae Breban ceruse și împușcarea lui (sau, după altă sursă, aruncarea lui și a lui Andrei Pleșu în închisoare). Avea, prin urmare, motive să creadă că a fost victima unui atac verbal al lui Nicolae Breban; faptul că sursele respective au decis în cele din urmă să nu își facă publice declarațiile nu îi este imputabil lui Gabriel Liiceanu.

Cu acest mic distinguo, împărtășesc întru totul atitudinea lui Ovidiu Șimonca.

Bogdan Crețu, Nu trageți în Nicolae Breban!, pe site-ul Observator cultural, categoria On-line – actualitate, http://www.observatorcultural.ro/Nu-trageti-in-Nicolae-Breban*articleID_31977-articles_details.html

Mă surprinde, pentru întâia dată de când îl știu pe Bogdan Crețu (prietenia noastră datează de vreo 15 ani), felul în care înțelege să construiască, în articolul lui, o poziție de echilibru („Sper să fiu bine înţeles: acest text nu se vrea decît un îndemn la echilibru”, spune el în finalul articolului). Retorica articolului este, în general, una de tipul „da, dar…” – adică „Nicolae Breban a întrecut măsura”, cum admite Bogdan, dar există mereu justificări, scuze, circumstanțe atenuante pentru această depășire a măsurii.

Cum ar fi, de exemplu, posibilitatea de a vedea „într-o astfel de declaraţie o şarjă, o… ʹmetaforăʹ samavolnică. (Dacă îi spun unei doamne că îmi vine să o mănînc, o fac sperînd la alte rezultate, nu să fiu acuzat de canibalism…)” Îmi scapă logica din exemplul lui Bogdan: crede el că Breban i-a făcut lui Patapievici o declarație erotică? Sau, admițând că exemplul e nefericit, crede oare că împușcarea e doar o metaforă pentru sentimente mai benigne? Pentru care anume? Îmi vine greu să le văd.

Cum ar fi, de asemenea, posibilitatea de a vedea în reacția lui Gabriel Liiceanu o abilă operațiune de imagine – atât de importantă în contextul acesta al justificării, încât Bogdan o subliniază cu ghilimele:

„Gabriel Liiceanu este direct interesat să mai apară încă o dată în profitabila ipostază de victimă, de erou al naţiei, gata să fie sacrificat în apărarea valorilor civilizaţiei europene.”

Cum am spus și mai sus, victimizarea presupune confecționarea unui statut de victimă în absența unui atac. Or, atacul – din câte spuneau atunci sursele intraacademice – a existat; chiar dacă atacul e strict verbal, aceasta nu înseamnă că obiectul atacului nu e propriu-zis o victimă. Iar a reacționa când afli că ești atacat nu e deloc o chestiune culpabilă sau reprobabilă. Mai mult, luat de valul stilistic, încercând să dizolve în acizii ironiei poziția lui Gabriel Liiceanu, Bogdan îl numește de-a valma când victimă (profitând de statutul ei), când erou (unul de asemenea fals, se subînțelege), când „sacrificat” de serviciu, intentându-i în fapt tot atâtea procese de intenție. Îmi scapă, din nou, logica: în ce fel aceste presupuse intenții ale lui Liiceanu îl disculpă pe Breban?

Apoi, un alt argument de genul „da, dar…” e acela după care nici un pericol real nu-i amenință pe cei atacați de Nicolae Breban: da, au fost vitriolați verbal, dar  „realitatea este că nu planează absolut nici o ameninţare asupra domnilor Liiceanu, Patapievici şi Pleşu. Dimpotrivă…”  (Italicele sunt tot ale lui Bogdan Crețu.)  Aș avea aici două observații: mai întâi, H.-R. Patapievici a fost chiar în această realitate scuipat pe stradă, îmbrâncit la mall, agresat în alte moduri pe care discreția mă forțează să le trec sub tăcere (de vreme ce el nu le-a făcut publice, nu le pot face nici eu). Apoi, probabilitatea ridicată ca nici un cetățean să nu îl împuște la propriu pe Patapievici nu disculpă în nici un fel atacul verbal al lui Breban, de o violență remarcabilă și la ICR, și la Antena 3. Cât despre ce înseamnă acel misterios „Dimpotrivă…”, îmi vine din nou greu să înțeleg.

Alt argument straniu spune: „da, unele declaraţii ale sale sună îngrijorător, merită o replică”, dar… „imaginea lor publică nu are decît de cîştigat” (italicele lui Bogdan), iar  „atacurile lui Nicolae Breban le fac, în fond, bine, le dau apă la moară, le alimentează popularitatea. Iar ei ştiu foarte bine acest lucru şi nu ratează momentul… Lui Breban, în schimb, îi fac rău.”  Ce binecuvântare, așadar, să declare cineva că meriți împușcat! E aproape altruist ce face Breban: camuflându-și generozitatea sub un limbaj de o violență extremă, le face lui Patapievici și Liiceanu un enorm serviciu de imagine, echivalent  ca ordin de mărime cu propriul deserviciu. Dacă aș avea avântul ironic al lui Bogdan, m-aș putea și eu juca, numindu-l pe Breban „sacrificat”, „erou al nației” etc. Dar ironia mea ar fi la fel de discordantă ca a lui într-un asemenea context.

Ultimul argument de tip „da, dar..” privește statura culturală a celor injuriați. Da, Breban i-a atacat; dar meritele lor ca scriitori sunt inferioare, în vreme ce el e un mare romancier. Indiferent dacă are sau nu dreptate în felul în care îi caracterizează pe cei trei scriitori (eu cred că nu), pur și simplu aceasta nu e în chestiune. Breban putea să spună că ar merita împușcat cel mai neînsemnat scriitor din USR – agresiunea lui verbală ar fi fost la fel de inadmisibilă. Mă mir că e atât de greu de văzut aceasta pentru un tip cu simțul etic al lui Bogdan.

În fine, axioma cu care se încheie textul lui, de asemenea subliniată cu italice, e următoarea: „Conflictul este unul politic, nu unul literar.”. Nici ea nu mi se pare sustenabilă: conflictul e doar etic și atât. Nu e admisibil sub raport etic să ai comportamentul verbal al lui Nicolae Breban; la asta se reduce totul. Restul argumentelor de tip „da, dar…” nu-l disculpă pe Breban nici măcar cu un milimetru. El rămâne agresorul, iar Patapievici agresatul – oricâți de „dar” am putea inventa și inventaria.

III. Sinteza

Pentru Nietzsche, cea mai dezgustătoare formă de morală era aceea a resentimentului. Morala celui puternic e eliberată de resentiment, spune el în Genealogia moralei.

E o ironie enormă, și cumva exemplară în registru negativ, ca un romancier obsedat de supratema nietzscheană a puterii și a moralei celui puternic să ajungă un fidel avatar al moralei resentimentului – adică al moralei celui slab („morala de sclav”, o numește Nietzsche).

În anii 60, atunci când resentimentul nu-l măcinase încă, Nicolae Breban a dat o serie de vreo patru romane puternice, inclusiv în sens nietzschean; azi, erodat de resentiment, scrisul lui e, ca și gesticulația lui publică, o ilustrare și un efect al slăbiciunii. În sens nietzschean, dar nu numai.

Puține fabule despre forța resentimentului (care a reușit, iată, să distrugă o natură genuin nietzscheană precum cea a lui Nicolae Breban) sunt mai înfricoșătoare. Și mai deprimante. Ca orice cădere din genealogia moralei în aceea a resentimentului.

(text preluat din revista Timpul)

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , , , , ,



Currently there are "23 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Primul caz:
    – nu credeti in Simonca nici cind aduce laude; sub pretextul ca e scandalizat, da cu batul in balta dupa sloganul “prietenii stiu dece!” Ipocrizia gestului sau este evidenta: de faptul ca au fost jigniti polonezii e foarte scandalizat, dar nu si de jignirea lui Liiceanu si Patapievici.
    Al doilea caz:
    – Spre rusinea mea nu stiu mai nimic despre Bogdan Cretu (ceva parca imi da tircoale, dar nu). Dar argumentele avocatesti cu care intra in discutie, nu fac casa buna cu logica.
    Ci cu periatul “dom` Breban, aveti o scama!”.

  2. Serafim spune:

    Măi, tu vrei sa te înjure Breban şi pe tine, să devii celebru şi victimă şi erou prin asta?
    Zău, ar fi păcat…
    Măcar de te-ar înjura unul a cărui părere contează.

    Mai bine ar invăţa dinozaurii că Epoca De Aur a Pupatului in Cur s-a terminat.
    Generaţiile tinere se bazează pe valoare, nu pe băgări in seamă si analingus.
    Mă bucură poziţia fermă.

  3. horizmo spune:

    apropos de N.:

    aforismul 74, Dincolo de…
    un om de geniu este insuportabil dacă nu are măcar dpuă calități în plus: recunoștința și puritatea. (am citit și eu zilele astea noua ediție)

    nu știu de mister Breban dacă are geniu sau nu (Operă, cum zise-se el), dar la recunoștință și puritate treaba-i clară.

  4. vitansandu spune:

    1. ” … când l-a numit pe H.-R. Patapievici „haimana ordinară”… scrisul lui autobiografic din ultimul deceniu și ceva e profund virusat de pulsiunile unui limbaj al resentimentului …’
    Sa il ataci pe Breban pentru catalogarea finuta a unuia care nu merita, vorba ceea, macar “doua palme” nu prea este in regula.
    2. “… n-a vorbit de cazuri izolate de violenţă, ci de Ungaria şi Polonia.” Nici vorba sa fi spus Breban ca Ungaria sau Polonia l-ar fi batut sau impuscat. A spus ca daca traia acolo ar fi fost… Si asta asa este. Ei nu sunt atat de toleranti cu cei care ii batjocoresc. Nu stiu daca il chiar impuscau, dar galeti de “fecate” in cap tot ii turnau.
    3. ” … Nicolae Breban a întrecut măsura”. Nu Breban nu a intrecut masura. Noi am intrecut masura de jos a “punerii cenusii in cap” ca sa nu suparam “licuricii” de aiurea.
    4. ” Puține fabule despre forța resentimentului (care a reușit, iată, să distrugă o natură genuin nietzscheană precum cea a lui Nicolae Breban) sunt mai înfricoșătoare. Și mai deprimante. Ca orice cădere din genealogia moralei în aceea a resentimentului.” NU, NU. Putine “fabule” despre acceptarea aruncarii cu noroi in acest biet popor decat “fabulele” lui patapievici sunt mai infricosatoare. Daca nu credeti, recititi-l pe Eminescu. Are scrieri care se potrivesc ca o manusa vremurilor pe care le traim. Si celor care se fac ca nu vad ca suntem calcati in picioare. Pana vom sta in genunchi. cu scopul declarat de un recent “sef de stat”.

    • victor L spune:

      @ vitansandu,

      pari a fi fost un elev model la lectiile de invatamint politic.
      Aici esti (si tu) ge-ni-al: “Daca nu credeti, recititi-l pe Eminescu.”

      • Nautilus spune:

        Diferenţa între epoca lui Eminescu şi a lui Patapievici stă în faptul că atunci când Eminescu era tânăr, vioi şi cu tocul în mână, “uriciunea fără suflet, fără cuget, negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri” nu era un Bercea Mondial de pe atunci, cu toate că el corespunde destul de bine descrierii, ci era tocmai clasa conducătoare a vremii. Poporul, în schimb, era idealizat.

        Sub pixul lui Patapievici, poporul e cel care are o inimă ca un cur şi o radiografie ca a fecalei :)

  5. gabarelo spune:

    Acel “Dimpotriva” din articolul d-lui Cretu este expresia prostiei pure, de ce sa ne prefacem ca nu intelegem. Am ales ipoteza cea mai putin rea.

  6. Brebenel spune:

    Cam asa e Breban (si altii ca el): https://www.youtube.com/watch?v=3oPBWwlHbi8

  7. Neutru spune:

    Mult zgomot pentru nimic.

    Eu nu inteleg cum unii, care nu au nimic de obiectat fata de libertatea de exprimare violenta a lui Patapievici, fac apoplexie in fata exercitarii aceluiasi drept natural (si, teoretic, protejat constitutional pina si in Romania) de catre un altul (Breban) care raspunde cu exprimare violenta la exprimarea violenta a lui Patapievici.

    Cazul lui Breban seamana binisor cu cel al laureatului Nobel Timothy Hunt de la University College London. Ceea ce scrie Theodore Dalrymple, din care citez mai jos citeva fraze, despre profesorul englez e valabil, cu mici adaptari, si in cazul lui Breban:

    When a Nobel Prize winner can be hounded from his university chair by the harridans of the Internet (or any other self-constituted group of fanatics), the outlook for freedom of speech is not good. The West, having undergone its own Cultural Revolution, has taken up the baton of Maoist self-criticism.

    These remarks were intended lightly, no doubt ironically, but such is the modern thirst for moral or political outrage, which is the tool of the mediocre to bring about their revenge upon the gifted, that words are now taken in the most literal sense and given thereby the worst possible interpretation.

    It is not truth that is usually the aim of such discussions, but power. Few of those who were outraged (and were delighted to be outraged) by Professor Hunt’s remarks bothered to consider, not even for a fraction of a moment, whether there might be some element of truth in them.

    As sugera celor care au invatat in scolile prin care au trecut ca libertatea de exprimare poate fi ingradita de legi (legi care sint, evident, neconstitutionale oriunde in emisfera nordica, dar asta nu se spune la scoala) sa urmareasca rationamentele unui judecator american, unul din marii aparatori ai Constitutiei USA, intr-un articol recent avind titlul:

    Protecting hatred preserves freedom
    It is not evil expressions but evil actions that are criminal

    https://tinyurl.com/qdtgcbj

    • gabarelo spune:

      Neutru,

      Vai, vai, ne coplesiti!
      Dar ati uitat sa ne spuneti unde si cand l-a injurat Patapievici pe Breban.

      Concluziile le-ati tras, dar ipoteza e schioapa. A dracu e logica asta! Si ce linkuri si citate ati irosit! Pacat, mare pacat

  8. Aferim spune:

    Eu cred ca Dvs. l-ati fi facut praf pana si pe Arghezi, cu ale lui injuraturi – din pamflete – atingatoare de stramosi, nu doar pe N. Breban. Diferenta enorma de categorie.

  9. Hantzy spune:

    Disputa e prea ezoterică pentru înțelesul meu. Nu doar substraturile spuselor, dar și multitudinea variantelor faptice fac pentru mine imposibilă o reconstituire a evenimentelor, precum și dispozițiilor emoționale în care Breban a spus ce-o fi spus de fapt. Instinctul îmi cere să-l condamn, nu doar pentru afirmațiile în sine, ci mai ales pentru retorica resentimentului tot mai evident. Așa ar fi normal.
    Numai că, exact în acest punct, începe dilema mea. Dacă “bun de împușcat” e condamnabilă, atunci cum trebuie să fie “buni de spânzurare “? Mi se par echivalente cele două afirmații, iar diferența ar putea, cel mult, să rezide în contextul lor. Pe de o parte una e făcută “live”, iar cealaltă e editata, chibzuita. Una ar indica deci credința directă, explicită a autorului față de ceea ce numește el “haimana ordinară”, iar cealaltă dorește, poate, să tragă un semnal de alarmă, sa șocheze, ca element inițial al unei terapii populare. În acest sens ar putea veni și argumentul adresei, a celor vizați de cel două afirmații, atât de asemănătoare la prima vedere. Una vizează o figură proeminentă a culturii române, cealaltă are un subiect de dimensiunea unui popor, dar e totuși indefinit, incert ca extindere. Ajuns aici, constat o asemănare a discursului celor doi titani, ambii părând că apreciază mai mult națiunile vecine decât pe cea proprie. Afirmația unuia despre unguri sau polonezi, cu toată ura încorporată, îmi pare a fi admirativă. Și tot plină de amărăciune față de români și, implicit, de admirație față de alții pare sa fie cealaltă. Dl. Liiceanu a explicat deja, chiar aici, că a doua e izvorâtă din dragoste, iar nu din dispreț, cum ar putea crede un neinițiat. Dl Breban nu a făcut (încă) o declarație în acest sens, dar nu pot exclude să o fi avut în vedere. Ne referim la maeștrii ai cuvântului, profesioniști pentru care primordialitatea semantică a termenilor e trivialitate pură. Nu pot deci să cred…

    • gabarelo spune:

      De fapt, e simplu, dar va faceti ca nu pricepeti.

      Daca spun “romanii sunt lenesi si prosti, ar trebui spanzurati”, e greu de crezut ca i-ar veni cuiva in minte sa treaca la fapte. Macar din motivul ca e dificil de facut.
      Daca spun “Hantzy e …cumva, ar trebui stigmatizat”, e posibil sa se gaseasca amatori. In cazul lui Patapievici s-au gasit.

      • Hantzy spune:

        Sunteti perspicace.
        Imposibilitatea tehnica, aparenta sau nu, nu e neaparat un impediment pentru o incercare. Dar mai ales aici, cred, nu e neaparat vorba de reusita actiunii, ci de intentia formulata.

  10. Ela spune:

    “… victimizarea presupune confecționarea unui statut de victimă în absența unui atac. ”
    Evident ca pot fi de acord cu aceasta tentativa de definitie, numai ca, asta nu ma impiedica sa ii constat limitele evidente, care practic, ii contrazic “exactitudinea”…
    Victimizarea, ca reactie (deseori), de aparare sau de justificare personala, pur subiectiva deci, nu cred ca poate fi explicata in termeni obiectivi, ca existenta sau absenta de conditii “precise”!
    Se poate impune, cuiva, ce trebuie sa considere ca reprezinta un “atac” la adresa lui, si ce nu ?
    Ma indoiesc…
    Deci, una e sa discutam discutii, adica sa ne dam cu parerea despre efectul pe care comportamentul, unuia sau altuia, l-a produs in propria noastra subiectivitate, alta e sa consideram ca propriile opinii reprezinta “norme”, in afara carora ar exista transgresiune!
    Cat despre “genealogia resentimentului”, eu personal nu am gasit-o in acest articol…probabil tocmai datorita lantului stochastique (nu stiu echivalentul romanesc) de componente. Admitand, totusi, ca refularea sentimentelor reprezinta una din principalele sale cauze, as spune ca dl Breban exprima altceva decat resentimente: o banala frustrare, probabil, consecutiva unui dezacord personal intre propria imagine de sine, si realitate…
    Nu va comentez, insa, articolul, doar de dragul contradictiei ;) , ci si pentru ca am remarcat, printre randuri, un amanunt care nu a fost suficient abordat si care, cred ca merita un clipa de atentie: solidaritatea românilor…vast subiect!!! Pe foarte scurt, insa, si la obiect:
    Care a fost “riposta” intelectualilor romani dupa reactia oficialilor polonezi?
    Cred ca una asemanatoare cu ceea ce reiese din afirmatia dvs, si anume ca se “taxează cum se cuvine acest derapaj incalificabil.”
    Va asigur ca, in situatii asemanatoare, intelectualii francezi, americani sau israelieni, de ex, au o cu totul alta abordare!!! Ei reusesc sa faca abstractie de ego-urile lor (supradimensionate!), si aleg sa “acopere” greseala unui, chiar si detestabil coleg, deoarece inteleg ca MIZA acestui tip de spalare a rufelor murdare in public, este prea mare!

  11. maximin spune:

    foarte multi oameni stiu rindul ala din Patapievici!

  12. ada spune:

    Compararea „genealogiei resentimentului” cu „genealogia moralei” este făcută greșit.
    Există o „genealogie a moralei” pentru că o formă de morala este produsul unei filiații, deci e creată în mai multe generații. Nu există morală creată din refulări personale, ci din bune practici sociale aplicate pe mai mult de o generație. Resentimentul personal se bazează pe traume refulate la nivel de individ, ori comunități mici, chiar familii, dar astfel de traume nu se transmit prin norme comportamentale, ca în cazul moralei, ci prin defulări personale. O morală presupune norme formate genealogic. Resentimentul e o stare psihică refulată, care nu are genealogie, doar amintirea manifestă a unei traume din trecut. Morala se întărește în timp, resentimentul se estompează…chiar sub normele moralei… Nu există genealogii care duc la extincții…Altfel, am fi un paradox…real.

  13. lucid spune:

    Radu Vancu: in aceasta dupa-amiaza am dat in fine la un Carturesti de volumul Ezra Pound I. Foarte scump – milionul e milion, dar e o co-productie Vancu-HRP extraordinara, caci “introducerea” si Comentariile au consumat la fel de mult timp, energie si talent ca si traducerile. Felicitari! E o carte care trebuie citita-studiata aproape cu creionul in mana. O sa incerc sa-mi fac timp pentru ea in august, dupa Dylan-ul lui Cartarescu care asteapta mai de mult. Sint curios cand apar III si IV – Cantos-urile.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Radu Vancu


Radu Vancu

Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” și redactor la revistele „Transilvania” și „Poesis internațion... Citeste mai departe


E randul tau

Felicitări colegului meu de generaţie şi de universitate de la Cluj pentru articol şi pentru ati...

de: Valentin Naumescu

la "Ştiinţa a fost aservită lumii politice"

Cauta articole

mai 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)