Home » Cultura »Opinie »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Nişte politicieni excepţionali, adică nişte oameni de bun simţ

Luminita Marcu martie 27, 2014 Cultura, Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life
8 comentarii 1,244 Vizualizari

În intersecţia de la Cibeles, punctul nevralgic al circulaţiei din capitala spaniolă, e un ambuteiaj care nu pare că se va rezolva prea repede. După patru ani în Spania, încă mă mir şi totodată încă mă bucur că nimeni nu înjură. Pe Paseo del Prado trece cortegiul funerar al celui care a fost Adolfo Suárez. Mii de oameni îl însoţesc, au fost declarate trei zile de doliu naţional, imensul steag al Spaniei din Piaţa Colon este coborît în bernă. Lîngă mine, în autobuz, un domn şi o doamnă în vîrstă conversează în surdină. Se tem că nu vor ajunge la timp la medic, ea pare ceva mai iritată decît el, să-l lase, hombre, să se odihnească în pace, nu ajungem la timp din cauza lui, noi şi toată lumea asta… El, relaxat, zîmbeşte, uitîndu-se pe geam: Pobre Suárez, aşa a încurcat el mereu pe toată lumea…

Nu cred că în România există un echivalent al omului politic Adolfo Suárez. Ar fi trebuit să fie un neplauzibil Ion Iliescu dînd mîna sincer şi sportiv cu un Corneliu Coposu la începutul anului 1990. Venea din nomenclatura franchistă, dar a avut curajul, aproape de unul singur, să pună Spania pe drumul democraţiei. Aici nu vorbim de nici un aparat de PR, de nici un consilier, ci de consecvenţa, intuiţia, carisma şi bunul simţ ale unui individ. Îmi amintesc cum unul dintre profesorii mei de la Cervantes, cubanez de origine, vorbea tot de „bunul simţ” al unui alt individ singular, regele Juan Carlos. Acum, desigur, în lumina unei senectuţi presărate cu vînători de elefanţi şi amoríos mai mult sau mai puţin adevărate, dar mult prea pitoreşti pentru o ţară în criză economică, Juan Carlos a pierdut mult din simpatie. Dar bunul simţ despre care vorbea profesorul şi pe care cred că l-a avut în comun cu prietenul său Adolfo Suárez era un bun simţ politic, în principal acela al voinţei şi puterii de a se împotrivi celor din aceeaşi tabără, riscînd să piardă tot şi în primul rînd susţinerea acestora, în speţă a stîlpilor franchismului, care le-ar fi asigurat, ambilor, cel puţin un parcurs politic comod, dacă nu gloria. Preţul ar fi fost menţinerea Spaniei într-un conflict permanent şi deschis, dar pe această rană vie, deopotrivă Suárez şi tînărul rege ar fi putut domni nestingheriţi. N-au făcut-o, nici unul dintre ei. Deşi ar fi avut tot sprijinul vechilor falangişti şi al armatei cu aspiraţii dominatoare, au fost ferm împotriva oricărei forme de autoritarism, ceea ce pare un paradox la marginile Europei, unul fiind şeful guvernului, iar celălalt, rege. Spre deosebire de rege, care îmbătrîneşte complicat şi zgomotos, Suárez s-a retras atunci cînd în jurul lui nu a mai rămas aproape nici un prieten, iar în ultimii ani boala Alzeihmer a şters inexorabil amănuntele unui trecut presărat probabil cu dezamăgiri pentru el şi familia sa, dar reevaluat şi omagiat acum de miile de oameni care au aşteptat în medie patru ore pentru a-şi putea lua rămas bun.

Reforma politică pe care a iniţiat-o imediat după moartea lui Franco a făcut din Spania fenomenul democratic al anilor 80. Deşi venea din partea opusă ideologic, a avut curajul să-i înfrunte pe ai săi şi să legalizeze Partidul Comunist Spaniol, discursul din acea ocazie e absolut memorabil: „deşi resping ideologia comunistă, nu trebuie să negăm ceea ce există, iar Spania trebuie să fie deschisă, iar cetăţenii să aleagă”. Cum bine a anticipat, probabil, Partidul Comunist, în forma lui radicală, nu a trecut niciodată de 10 procente. Suárez a fost omul care a dat mîna cu absolut toţi actorii politici, nu a refuzat dialogul cu nimeni şi a căutat mereu consensul. Cînd militarii care au iniţiat încercarea de lovitură de stat din februarie 1981 au intrat înarmaţi în sala Congresului şi au tras, el a fost printre cei cîţiva care nu s-au băgat sub masă. Din această cauză şi mai ales pentru păcatul de a fi legalizat Partidul Comunist, mulţi nu l-au iertat, iar asupra lui a planat mereu pericolul asasinatului şi nenumărate intrigi. Să nu uităm că era epoca celor mai crude atentate ETA, iar o anumită parte a armatei nu era deloc liniştită şi nici împăcată cu rolul ei secundar în noua Spanie.

Juan Luis Cebrián, într-unul dintre cele mai tulburătoare articole pe care le-am citit zilele acestea, cînd abundă contribuţiile despre el, povesteşte cum, într-un interviu la scurt timp după ce regele îi încredinţase şefia guvernului, supărînd prin acest gest pe toată lumea, Suárez răspunde cu un „da” sec la întrebarea dacă va elabora şi va prezenta o lege a divorţului. Cei care ştiu cîte ceva despre catolicismul sufocant din perioada Franco vor înţelege ce imensă revoluţie a moravurilor presupunea această lege la sfîrşitul anilor 70. După ce ziarul El Pais îi trimite interviul spre revizuire (Cebrián aminteşte în treacăt o regulă a jurnalismului civilizat: „întrebările erau ale noastre, răspunsurile, ale lui”), Suárez are o singură rugăminte: să scoată complet întrebarea şi răspunsul despre legea divorţului şi îi explică jurnalistului: „da, am să fac legea, dar nu vreau s-o anunţ public pentru că cei din Opus sînt pe capul meu, iar dacă o anunţ acum, sigur nu vom avea această lege în viitorul apropiat; dar nu vreau nici să spun că nu voi face legea, pentru că nu e adevărat, aşa că vă rog să scoateţi paragraful”. Redacţia El Pais a fost, în final, de acord. Legea s-a dat la scurt timp, propusă şi susţinută de Adolfo Suárez.

În acelaşi articol, Cebrián, azi preşedinte de onoare al ziarului El Pais şi membru al Academiei Spaniole, povesteşte cum, într-o altă întîlnire cu Suárez, acesta îi spune destul de abrupt jurnalistului: „Lumea n-are încredere în tine, se spune că eşti agent KGB” şi scoate un dosar masiv plin cu documente atent elaborate, bilete de avion ale companiei aeriene sovietice, scrisori cu semnătura falsificată, rapoarte care ţinteau să demonstreze legături ale jurnalistului cu spionajul sovietic. Cebrián îşi aminteşte că singurul lucru care i-a venit în minte a fost să-l întrebe: „Şi dumneavostră credeţi toate astea?” Suárez i-a răspuns fără sa clipească: „Nu, sînt sigur că e o înscenare.” „Şi cine a făcut-o?” Militarii”, a răspuns la fel de categoric fostul falangist.

Spania anilor post-franchişti nu a fost lapte şi miere, nici spaniolii nu sînt o specie aparte, fondul latin în aspectele lui de ingeniozitate malignă şi-a arătat şi îşi arată colţii constant. Nu ştiu însă cum s-a întîmplat, dar au avut noroc de cîţiva oameni plini de păcate omeneşti, dar totodată animaţi de cele mai nobile convingeri. Ştiu cum sună asta în România, oarecum naiv, o afirmaţie numai bună să alimenteze persiflanta, veşnic neîncrezătoarea băşcălie autohtonă. Dar cu cît citesc mai mult despre ei şi cu cît trăiesc mai mult în proximitatea urmaşilor acestui soi de oameni, cu atît tind să recuperez și să mă ataşez de naivitatea de a crede că au existat şi poate mai există politicieni excepţionali, adică pur şi simplu oameni de bun simţ.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre: , ,



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. TT spune:

    Un frumos îndemn la meditație, o serioasă motivație pentru dezamăgire!
    “Nu cred că în România există un echivalent al omului politic Adolfo Suárez. Ar fi trebuit să fie un neplauzibil Ion Iliescu…”
    Probabil Adolfo Suárez nu a avut conștiința și mâinile murdare de sânge.
    Totuși, suntem îndreptățiți să ne mândrim cu o mână de politicieni de excepție (nu neapărat în sensul propus în articol), dar frapează numărul excepțional… de mic al celor care agreează aceste motive de mândrie națională.

  2. JB spune:

    Suarez a fost un om de curaj si, probabil, de onoare. Dar aceste trasaturi s-au putut afirma si ptr.ca a trait intr-un regim cu mult, mult mai tolerant. Mai relaxat decit oricare regim comunist, par exemple.
    Suarez face parte dintr-o specie de politicieni care poate activa cu mare succes in orice regim politic, mai putin in comunism. Aici nu merge politica demnitatii si curajului. N-a mers nici in partide comuniste activind in occident.
    Sa ne imaginam ca l-ar fi intrebat despre viitorul politic al partidului Lenin, Stalin, Mao, Ceausescu, Slansky, etc si ca Suarez le-ar fi raspuns ce i-a raspuns lui Franco. Pai mai ajungea sa traiasca mult?!? Acuzatia de tradare venea pe loc. Ar fi suportat vreunul dintre cei numiti sa i se spuna ca partidul, probabil, nu o sa-i supravietuiasca?!??

    Suarez a legalizat PC. Pai il vedeti chiar si pe Gorbaciov legalizind partidul dusmanilor ideologici de moarte?!?

    Poate ca dvs.,chere madame, vi se pare ca strictetea legii divortului in Spania era datorata exclusiv catolicismului pe care il numiti sufocant. Dar catolicismul in Italia anilor ’60-’70 nu era franchist si nu era sufocant, dar legea divortului era, probabil, la fel de dura. In Canada anilor ’70 se inventase o practica bizara astazi. Si anume ptr.a putea trece peste dificultatile de netrecut privind divortul, parlamentul vota din cind in cind o lista pe care se inscriau cupluri care voiau sa divorteze si astfel divortau in temeiul unei legi speciale care le era direct destinata…..
    Incepind cu anii ’70 in Ro.a fost un reviriment al strictetii privind Divortul. Nu era imposibil de divortat dar devenise mult mai dificil.

    Nu era lapte si miere in Spania franchista. Nu. Dar era, de departe, preferabil a tot ceea ce puteau aduce tovarasii de gindire ai tov.Iliescu, tov.Ibarurri . Spania a avut un noroc extraordinar.

    A avea politiceni de bun simt este un noroc muncit/cultivat. Au muncit cei ce nu au sufocat societatea, ce nu au vrut sa distruga tesutul social de normalitate, ce nu s-au razboit cu initiativa privata, reusind sa pastreze o atmosfera respirabila….. A long terme, relaxarea intelectuala coroborata cu ordinea sociala si respectarea legii aduc progrese si produc constiinte ce se exprima si prin bun simt.
    Noi mai avem de asteptat….

    p.s. e foarte, foarte frumos la Madrid

  3. Lupul Monarhist spune:

    Reforma politică pe care a iniţiat-o imediat după moartea lui Franco a făcut din Spania fenomenul democratic al anilor 80.

    Eu zic că-i putem spune minune considerând experiența republicană nefericită din anii ’30… sincer!

    Nu cred că în România există un echivalent al omului politic Adolfo Suárez. Ar fi trebuit să fie un neplauzibil Ion Iliescu dînd mîna sincer şi sportiv cu un Corneliu Coposu la începutul anului 1990.

    Eu nu cred că situațiile merită comparate… Spania a menținut o aristocrație care cu toate defectele ei (mă refer la conservatorismul exacerbat și notele habotnice) a reușit să asigure tranziția către democrație la moartea lui Franco. Este drept, după un război civil dezastruos, care i-a costat pe iberici 40 de ani de dictatură și peste 500,000 de victime. Chiar și Francisco Franco provine de rândurile aristocrației militare.

    Din punct de vedere social, România post-belică a avut o cu totul și cu totul altă dinamică sau soartă. Elita a fost eliminată iar țara -aflată sub ocupație militară străină- a încăput pe mâna muncitorilor ceferiști și țăranilor analfabeți. Consecințele le plătim până în ziua de azi. Un exemplu este clasa politică româneasca actuală, în întregime primitivă, grobiană, iresponsabilă, imposibil de reformat.

    Cu bine, mi-a plăcut articolul.

  4. dorin valeriu spune:

    Dictatura franchista a urmat unui razboi civil sangeros, care a invrajbit natiunea pentru mult timp. Fata de dictaturile comuniste, cu numic mai blande , nu s-a atins de proprietate. Cred ca in acest amanunt, alaturi de libertatea religioasa, , in traditia unui crestinism ce a generat o mare cultura sta explicatia revenirii Spaniei printre popoarele libere si prospere.

  5. Florin C. spune:

    Multumesc pentru articol, mi-a placut si subiectul si cum e scris.
    Mai poftiti pe la noi, doamna Luminita !



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Luminita Marcu


Luminita Marcu

Asistent universitar în Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti, doctorat în filologie cu o lucrare despre presa culturală din comunismul românesc (profesor colabora... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)