joi, martie 28, 2024

Noii disidenți

Franța a fost timp îndelungat considerat un tărâm al păcii și al libertății, în care mulți români și-au găsit libertatea și vocația de-a lungul întregului secol trecut. Dar alături de români s-au găsit și polonezi, iugoslavi, bulgari, precum și oamenii extra-europeni: cubanezi, columbieni, armeni, chinezi etc. Cu alte cuvinte, oameni cu vocații artistice sau politice care nu-și puteau exercita drepturile în țările de baștină. De-a lungul secolului trecut, Hexagonul a reprezentat  – prin excelență  – o țară de primire, de azil. Astăzi, după remarcarea oamenilor care s-au exilat în Franța ca mari personalități ale culturii europene, putem spune că procesul exilului a fost unul extrem de fructuos. Cei ajunși aici au putut să-și urmeze vocația și, în unele cazuri, să devine personalități remarcabile ale culturii europene. Franța a avut de câștigat de pe urma renumelor lor dar și ei înșiși s-au bucurat de condițiile oferite de o țară occidentală.

Fiind o țară liberă, toți acești artiști au putut să compună liber, fără opreliști. Este adevărat că Molière și Voltaire, mai târziu chiar și Flaubert, au întâmpinat câteva probleme prin conținutul operei lor și au trebuit să suporte unele consecințe. Dar de atunci înainte, de cel puțin un secol și jumătate și pe măsură ce libertatea devenea valoare general acceptată, astfel de îngrădiri au fost ferm denunțate. Scriitorii și intelectualii au scris ce-au vrut (și cum au vrut) fără să-și mai asume nici un risc. Europa se părea că își urmează cursul său, spre democrație, spre libertate și egalitate.

Îmi aduc aminte publicitatea care s-a făcut la finele anului 2014 pentru o nouă carte a filosofului Michel Onfray. Se numea Penser l’Islam și urma să apară la faimoasa editură pariziană Grasset. Se voia încă o abordare asupra islamului, încă o lucrare dedicată îmțelegerii fenomenul islamic. În Franța, țară cu cei mai mulți musulmani din Europa, aceast volum venea în completarea mai multor astfel de lucrari, toate pertinente și la obiect. În general, când un nou fenomen apare într-o societate, primul pas trebuie să fie acela de a-l înțelege. Dar iată că lansarea volumului, prevăzută pentru sfârșitul lui ianuarie, nu se mai produce. Între timp, bombele jihadiștilor se fac auzite la Paris, unii dintre cei care  satirizau islamul sunt uciși fără drept de apel. Editura Grasset și Michel Onfray sunt puși într-o situație delicată: islamul jihadist tocmai declarase război Franței iar ei tocmai criticaseră islamul.

Michel Onfray este unul dintre acei scriitori care nu sunt niciodată mulțumiți. Numai din acest punct de vedere ne putem da seama, fără să citim acest volum, că lucrarea era plină de acuze dure contra islamului. Și cu toate că îl putem întreba de o mie de ori de ce nu a lansat cartea la ziua și ora prevăzută inițial (poziție în care, evident, a fost pus de jurnaliști), vom găsi un singur răspuns: nu teama a fost aceea care i-a impus amânarea lansării ci situația delicată în care se găsea poporul francez (recte: zi națională de doliu, lumea în șoc, ce eveniment ar mai fi reprezentat această lansare de carte?).

Sunt genul de informații în care deși sursa principală spune un lucru, este evident că realitatea este exact de dos. A venit momentul când intelectualii trebuie să dea socoteală pentru ceea ce scriu. Cel puțin în Franța și cel puțin ceea ce scriu față de islam. Jurnaliștii de la Charlie Hebdo au fost primii. Ar fi urmat și alții dacă forțele armate și de securitate nu decideau să-i pună sub protecție de unii scriitori. În Le Figaro Magazine aflăm și alte nume care au o protecție permanentă a poliției, adică oameni care sunt întotdeauna păziți de forțele de ordine. Dar de ce fapte se fac ei vinovați? Ne întoarcem în epoca lui Molière și a lui Voltaire: pentru că și-au spus părerea despre islam.

Se pare că a apărut o nouă categorie de scriitori francezi: disidenții. Știm cu toții, cel puțin noi, românii, ce înseamnă un disident. Disidenți au fost și Monica Lovinescu, și Paul Goma, și Ioan Petru Culianu. Ei au spus ceva ce din punct de vedere politic nu trebuia spus. In ochii islamiștilor, acești scriitori și jurnaliști se fac vinovați de denigrarea Ummei (comunitatea musulmanilor). Iar Mohamed ar fi ordonat ca orice trădător și denigrator să fie ucis.

Ura împotriva acestor scriitori este cu atât mai mare cu cât unii dintre ei sunt, la origine, musulmani. Există deci și musulmani care s-au adaptat occidentului și care au îmbrățișat valorile occidentale. Puțin contează că aceștia, probabil, sunt de câteva generații în Franța (teroriștii actelor de la Paris erau născuți chiar pe malul Senei). Pentru lumea musulmană fundamentalistă acești din urmă intelectuali sunt cei mai periculoși întrucât ei au o mai mare putere de reformare a dogmelor decât cei care sunt occidentali sută la sută. Ce umilință or fi simțit când o femeie de origine musulmană care în mod normal ar fi trebuit să fie lipsită de orice drept se dă mare cunoscătoare a Coranului și care critică vehement valorile fundamentaliste! Din această cauză, când pe rețelele de socializare a apărut un hashtag (în arabă) cu mesajul ucideți-o pe Zineb pentru a răzbuna profetul, el a fost partajat de câteva mii de ori. Mesajul continua cam așa: Cu un glonte sau cu o bombă, izolați-o! Spargeți-i capul cu pietre groase! Este vorba de Zineb El Rhazoui, unul dintre membrii săptămânalului satiric Charlie Hebdo. Pe 7 ianuarie 2015 ea era în vacanță în Maroc și a evitat astfel carnagiul.  Revenită în scurt timp de la atentat pe sol francez, ea este de atunci unul dintre cei mai păziți oameni din Europa. Prin scrierile sale, ea a fost catalogată drept islamofobă. Dar cum poate fi o persoană de origine islamică islamofobă? Une phobie est une peur irrationnelle. Ma peur des terroristes est très rationnelle, explică ea. Apoi continuă: Le drame, c’est qu’en France, si vous critiquez l’islam, vous passez immédiatement pour un raciste. Pourtant, ce ne sont pas leurs origines qu’on reproche aux islamistes, mais leur bêtise. Si être islamophobe c’est être raciste, alors je suis raciste, mais contre qui, contre moi-même ? [1]

Dar lucrurile sunt mai complicate decât atât. Băgați în aceeași oală, filosofi și intelectuali get-beget francezi împărtășesc aceleași perspective ca și jurnaliștii.

Aici știm deja despre ce vorbim. Primul caz de acest fel: Salman Rushdie, în 1988. Născut în Mumbai într-o familie de musulmani indieni, Salman Rushdie devine cetățean Britanic și scriitor de talie internațională. În 1988 publică romanul The Satanic Verses, inspirat din viața musulmanilor. Romanul este bun, și numai protestele islamiștilor îl opresc să câștige Booker Prize. După câteva amenințări superficiale cu moartea, conducătorul Iranului trimite o fatwa (lege, ordin) prin care se cere uciderea scriitorului. Lumea realizează că povestea nu mai este o joacă și decide să-i acorde protecție militară non-stop. Și astăzi, după trei decenii, puține sunt țările în care Salman Rushdie poate să intre fără escortă polițienească (bineînțeles, Franța nu face parte dintre ele). Ce se întâmplă astăzi este, de fapt, o continuare și o intensificare a acestor realități. Ele nu numai că nu s-au oprit ci, din contra, s-au intensificat.

Spre sfârșitul anilor 80, existau încă scriitori care se mai solidarizau cu un Salman Rushdie (ca de pildă Milan Kundera). Astăzi însă, fenomenul islamismului fundamentalist și al terorismului pare să nu mai creeze nici o solidaritate. Pus pe seama politicului, faptul de a spune că un atac terorist este un atac terorist, este adeseori catalogat ca un act politic, și nu umanist. Am impresia că ceea ce se întâmplă în Franța nu este nimic altceva decât unul din modalitățile prin care acționează politicul. Asistăm la o luptă acerbă între dreapta și stânga. Ca și în privința tuturor realităților cotidiene, cele două părți s-au poziționat și în raport cu islamul. Dreapta spune că islamul nu mai este compatibil cu Republica Franceză. Stânga spune că este. Drepta, fiind occidentală și capitalistă condamnă musulmanii ca fiind responsabili de fenomen („condamnă” trebuie înțeles în sensul în care se poate face acest lucru fără – cum am spus – să supere prea tare fundamentaliștii și să devină țintele lor), precum și pe unii scriitori de antidemocratism. Cei mai câștigați sunt însă stângiștii care, fiind anticapitaliști, tind să își apropie electoratul musulman cu care împart aceeași valoare (anticapital). Ceea ce se întâmplă în Hexagon este un melting-pot în care sunt amestecate toate fundamentele politice. Pentru stângiști, musulmanii sunt acum cel mai bun mijloc de a termina pentru întotdeauna cu capitalismul american. Numai că, așa cum menționa M. Onfray, cei din urmă nu au fost niciodată anticapitaliști.

În consecință, noii disidenți sunt considerați islamofobi de politicienii de stânga, antidemocratici de cei de dreapta și amenințați cu moartea de Daesh.

Kamel Daoud, scriitor și jurnalist francez de origine algeriană (Prin Goncourt du Premier Roman) este ținta unei fatwa în 2014 de către un imam algerian. Începe să fie păzit de forțele de ordine, dar scrie în continuare. În urma recentelor evenimentelor produse la Cologne, publică un articol în Le Monde în care schița câteva raporturi între lumea occidentale și cea musulmană. Pentru acest articol (dar și pentru altele) este catalogat islamofob de stângiști, un grup de cincisprezece profesori universitari semnând o petiție prin care era condamnat de a banaliser le racisme. Am citit articolul la vremea respectivă. Îl am și acum pe birou. Să cităm: […] On ne comprend pas encore que l’asile n’est pas seulement avoir des « papiers » mais accepter le contrat social d’une modernité. […] On voit, dans le réfugié, son statut, pas sa culture; il est la victime qui recueille la projection de l’Occidental ou son sentiment de devoir humaniste ou de culpabilité. On voit le survivant et on oublie que le réfugié vient d’un piège culturel que résume surtout son rapport à Dieu et à la femme. En Occident, le réfugié ou l’immigré sauvera son corps mais ne va pas négocier sa culture avec autant de facilité, et cela, on l’oublie avec dédain. Sa culture est ce qui lui reste face au déracinement et au choc des nouvelles terres. Le rapport à la femme, fondamental pour la modernité de l’Occident, lui restera parfois incompréhensible pendant longtemps. [2]

În ceea ce privește situația femeii arabe, el adaugă: Il ne suffit pas d’accueillir en donnant des papiers et un foyer collectif pour s’acquitter. Il faut offrir l’asile au corps mais aussi convaincre l’âme de changer. […] L’accueillir n’est pas le guérir. Le rapport à la femme est le noeud gordien, le second dans le monde d’Allah. La femme est niée, refusée, tuée, voilée, enfermée ou possédée. [3] Kamel Daoud a spus ceea ce toată lumea ne-musulmană vede: imigranților musulmani nu le sunt suficiente actele de rezidență pentru a se integra. O integrare culturală este absolut necesară. La acest capitol ei însă sunt deficitari. O dovedește incapacitatea multor musulmani de a se fi integrat, după 2-3 decenii, în societatea franceză. Autorul citat o numește capcană culturală. În plus, se vorbește despre condiția femeii musulmane. Femeia islamică nu este una (post)modernă, fiind lipsită de drepturi și condiționată la un destin implacabil. În raport cu cultura occidentală, poziția femeii în societatea musulmană reprezintă un nod gordian, o problemă esențială care crează o și mai mare diferență culturală între cele două civilizații.

Și în presa românească putem vorbi de astfel de noi disidenți. Menționez un singur exemplu (și poate cel mai evident): Ana Blandiana care, prin ideile exprimate în cursul unor conferințe, a fost catalogată de unii ca fiind legionară. Ea sublinia diferențele culturale între islam și occident și atrăgea atenția că o mare parte dintre imigranți își vor păstra identitatea culturală mult timp iar Bătrânul Continent va face cu greu față presiunilor culturale ale unor indivizi ce împart, din ce în ce mai puțin, valorile europene. (pentru mai multe clarificări vezi interviul Anei Blandiana din Observator Cultural, antepenultimul număr) Se pare că aceasta este unul dintre destinele intelectualilor: de a fi criticați întotdeauna, indiferent de mediul politic înconjurător.

În centrul acestei discuții ar mai fi multe personalități franceze. Eric Zemmour, Boualem Sansal (al cărui roman 2084 a primit Grand Prix du Roman de l’Académie Française și va fi publicat anul acesta la Humanitas) sau mult mai cunoscutul (și pentru români) Michel Houellebecq. Eric Zemmour, un filosof destul de puțin cunoscut în România, trăiește din 2006 într-o pușcărie mobilă, fiind păzit în orice moment de forțe de ordine. A trebuit să renunțe la cursurile pe care le preda și să-și construiască un buncăr în propria curte. În urma unui articol publicat în cotidianul Le Figaro, în 2006, el și-a atras nenumărate amenințări cu moartea. Printre altele, el susținea că islamul încearcă să-și impună propriile reguli în Europa (o serie de interziceri în ceea ce privesc femeile, interzicerea de a caricaturiza islamul etc.) și că islamul este o religie care trimite spre violență și ură. Iată că după 10 ani de la aceste manifeste jurnalistice islamul nu numai că nu îi conferă dreptate filosofului, dar produce exact efectele pentru care a fost învinuit. Când cineva te condamnă pentru niște fapte pe care nu le-ai comis (sau pe care nu ai fi în stare să le comiți) atunci îl lași în pace, urmând ca timpul să-ți fie cel mai bun apărător. Islamul (fundamentalist) a încercat să-l contrazică apelând exact la faptele de care se făcea vinovat. Pentru că tot musulmanii au o vorbă: Halal !

_______________________

Note:

[1] O fobie este o frică irațională. Frica mea de teroriști este foarte rațională.

Drama este că, în Franța, dacă criticați islamul, sunteți văzuți imediat ca un rasist. Totuși, nu originile le sunt reproșate islamiștilor, ci prostia lor. Dacă a fi islamofob este a fi rasist, atunci eu sunt rasistă, dar contra cui, contra mea însămi? (trad. mea) . Extras din Le Figaro Magazine, nr. 2230, pag. 33, 2016

[2] Nu înțelegem încă că refugiatul nu este numai cel care are „acte” ci și cel care a acceptat contractul social al unei modernități. Vedem în refugiat statutul său, și nu cultura sa; el este victima care primește proiecția Occidentală, ori sentimentul de necesitate umanistă, ori de culpabilitate. Vedem supraviețuitorul și uităm că refugiatul vine dintr-o capcană culturală care se rezumă mai ales prin raportul Divinității cu femeia. În Occident, refugiatul sau imigrantul își va salva corpul dar nu va negocia atât de facil cultura sa, și aceasta o uităm cu desconsiderare. Cultura sa este ceea ce îi rămâne în fața dezrădăcinării și în fața șocului noii țări. Raportul cu femeia, fundamental pentru modernitatea Occidentului, îi va rămâne uneori incomprehensibil  mult timp. (trad. mea) Le Monde, 5 februarie 2016, pag. 12, Kamel Daoud – Cologne, lieu de fantasme

[3] Ne este suficient de a găzdui [imigranți] dându-le acte și un mediu colectiv de a se dezvolta. Trebuie să oferim azil corpului dar, de asemenea, să convingem sufletul să se schimbe.  […] A găzdui nu înseamnă a vindeca. Raportul cu femeia este nodul gordian, al doilea în lumea lui Allah. Femeia este negată, refuzată, omorâtă, voalată, închisă sau posedată. (trad. mea) Le Monde, 5 februarie 2016, pag. 12, Kamel Daoud – Cologne, lieu de fantasme

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Mi se pare ca se confunda merele cu perele.
    Migratia de azi, de sute de mii, chiar milioane de oameni, cu refugiatii din tarile cu dictatura, comuniste sau nu.
    Iar dizidentilor de azi exista metode de a li se inchide gura: ori printr-o interdictie legala, de genul „asta nu se face”, ori prin atentate.
    Sint protejati 10-20 de dizidenti, dar mor cu sutele nevinovati in adevarate carnagii.

  2. Trist dar adevarat.
    O observatie: pentru arabi halal nu inseamna acelasi lucru ca pentru romani. Inseamna „permis” de legea islamica deci mai modern „legal”. De altfel conotatia peiorativa a lui halal este doar unul din sensurile din in limba romana. In ce priveste mincarea sensul este cam acelasi cu kosher.

  3. Interesant articol, ingenioasa comparatie. Oamenii trebuie sa invete din istorie, ceea ce niciodata nu o fac. Iata ca si Franta tara rasfatata de istorie are de suferit.

  4. Nu e vorba de nou disidenti ci de noi mandarini. Sunt la fel de anti-liberali ca Sartre si compania. Onfray este un aparator feroce al conceptului de lupta de clasa si acuza stanga franceza ca l-a tradat pe Sartre pentru Aron si pe Rousseau pentru Tocqueville. Zenmour e anti-atlantist, anti-liberal, anti-Paxton e anti-orice dar nu e disident. Pai astia traiesc din aparitii televizate, radiofonice, vand milioane de carti. Cine le pune pumnul in gura? Sa-i numesti disidenti inseamna sa scuipi in fata disidentii reali.

    Frontul Naitonal este foarte aproape de ce era PC-ul era in anii 50 iar Zenmour e un tovaras de drum la fel de detestabil ca Sartre, nimic mai mult.

  5. Cred ca este util si acest text :
    http://www.lefigaro.fr/vox/politique/2016/04/29/31001-20160429ARTFIG00349-mathieu-bock-cote-l-homme-sans-civilisation-est-nu-et-condamne-au-desespoir.php

    unde exista o definitie foarte buna a multiculturalismului ca fiind: ” une idéologie fondée sur l’inversion du devoir d’intégration” de la care plecand as extinde-o pentru genul proxim al corectitudinii politice care astfel poate fi privita ca „o ideologie in care se inverseaza rolurile intre esenta si aparente” si daca se accepta aceasta, cred ca se poate studia istoria omenirii, culturala dar nu numai, ca o istorie a acestei permanente inversari de roluri
    De altfel si Marx a spus ca filozofia sa este hegelianismul rasturnat :)

  6. O precizare necesara
    Nu cred ca Monica Lovinescu a fost un dizident. A fost un opozant fatis al regimului comunist asa cum era si postul de radio Europa Libera, Si paul Goma cred ca a fost un opozant. Dizidenti erau cei care fara sa condamne fatis comunismul ca sistem sociopolitic condamnau doar practicile acestuia .
    Mai este o categiorie care azi se impauneaza cu titlul de dizident ei fiind doar niste dizgratiati, niste servitori mutati din salon in gradina sau la grajd adica cei de teapa unui Iliescu et co. :)

  7. O societate liberă e incompatibilă cu noțiunea de „disident”. În condițiile libertății de expresie totale, cum poate fi cineva disident?! Faptul că în Europa apar disidenții e un semn al degradării morale și prăbușirii aparent inexorabile.

    Noua fomă de totalitarism ce se naște din îmbinarea islamului cu socialismul e mult mai vicioasă și hidoasă decât totalitarismele secolului trecut: comunismul și nazismul. Noul totalitarism e unul asumat de bună voie și cu multă abnegație de nesfărșitele turme de imbecili ce zburdă în voie de la Atlantic până la Prut. În cazul comunismului cât și în cel al nazsimului tirania se sprijinea pe un aparat represiv impresionanat. Ceea ce nu e cazul acum. Acum vorbim de niște chestii asumate. De autocenzură. De sclavie voluntară. E greu de imaginat cum s-a putut ajunge la o asemenea stare de decrepitudine.

    Dacă Europa nu reușeste să iasă singură din acestă mlaștină nu merită să fie salvată și oricum cred că nici nu poate fi salvată așa cum a fost salvată de America de 3 ori în secolul trecut. De data aceasta nu mai e vorba de a fi salvată din ghearele unui inamic extern. De dara asta ea trebuie salvată și aparată de ea însăși. Ceea ce e imposibil Sper că America a învățat pe deplin lecția războiului din Vietnam: Nu are sens să te chinui să-l salvzi pe cel ferm decis să se sinucidă. Va găsi el oricum o cale să o facă până la urmă…

    • Probabl ca sunt pasi spre societatea aia a lui H.G.Wells formata din cei din ssuprafata si cei din subteran adica Eloi and the Morlocks, .
      Nota: a se vedea originea cuvantului Eloi adica Elohimi ..iar Morlock eu as spune ca mormoloci dar in engleza nu exista termenul :)
      PS. Cred ca Wells era ateu daca se joaca asa cu numele de Dumnezeu al Vechiului Testament. :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Daniel Iosif
Daniel Iosif
Iosif Daniel este geograf, Doctor al Universității Paris 10 și Editor al revistei științifice de geografie Cinq Continents. A efectuat studii și stagii de pregătire la universități din europa ca Université de Sorbonne, Université de Bourgogne, Université de Lausanne si a publicat până în prezent peste 30 de articole științifice si de popularizare în reviste de pe patru continente. Absolvent, de asemenea, al Collège de France (Paris) și al Facultății de Litere, Universitate București. Volume publicate: Trecutul în Prezent. Eseuri pariziene (2014), Studii și Cercetări de Geografie Interdisciplinară (editor, 2012).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro