Home » Cultura » Citesti:

Noroi și nuferi. Trei exemple japoneze despre cum să tratezi vulgarizarea artei

Alina Bratosin aprilie 14, 2019 Cultura
8 comentarii 2,919 Vizualizari

Zilele trecute, a răsunat internetul din cauza unui scandal artistic, în care a fost implicată o trupă de teatru, care, aflată în deplasare într-un mic oraș nu departe de București, a fost apostrofată de către public, din cauza cantității mari de cuvinte vulgare din timpul unui spectacol. Imediat internauții s-au împărțit în două tabere: de o parte a fileului se găsesc cei care îi atacă pe spectatorii care au părăsit sala, acuzându-i că sunt inculți sau prea conservatori, și că nu apreciază noutatea artistică, tradusă uneori în cuvinte vulgare, iar de cealaltă parte a terenului sunt cei care se declară sătui de vulgarizarea societății și care încearcă să își găsească refugiul în artă, iar când se apropie mai mult de aceasta, își dau seama că și ea s-a degradat și se zbate în mocirla din fundul lacului pe care plutesc flori de lotus.

Nu mă pot pronunța cu privire la care tabără are dreptate, pentru că nu am văzut respectiva piesă, însă lucrul pe care vreau să îl aduc în discuție, pornind de la acest eveniment, este clișeul potrivit căruia, dacă nu guști arta cu accente vulgare, ești pudibond, elitist sau paseist. Împotriva acestor afirmații am găsit exemple în istoria literară a Japoniei, pe care vi le prezint mai jos:

1. Pudibonderia

În Japonia clasică, cei care aveau acces la educație erau doar nobilii, fiind, astfel, singura categorie care producea literatură. Nu trebuie, însă, să ne închipuim că literatura japoneză trata numai despre flori de cireș, oricât de eterici ar fi fost practicanții ei. Trata despre multe alte lucruri, unele destul de intime, precum aventurile doamnelor de la Curte sau pasiunea unui anumit „prinț strălucitor“, celebrul Genji, pentru femei (inclusiv pentru o copilă aflată mult sub vârsta la care în România de azi și-ar fi putut face buletin). În ciuda subiectelor enumerate mai sus, textele din epocă au fost privite ca model literar și de eleganță. Trupurile dezbrăcate și relațiile intime s-au putut integra foarte bine în literatura de cel mai înalt nivel. Și nu numai datorită faptului că romanul al cărui personaj l-am evocat are în centru viața de la Curtea imperială. Modul rafinat în care sunt construite textele, complexitatea observațiilor, bogăția limbajului, eleganța descrierilor, a trimiterilor culturale, toate acestea au făcut din textele epocii clasice exemple de reușite literare, care și-au găsit admiratori inclusiv în secolul nostru. Tratarea temelor intime din literatura de calitate este similară cu un fenomen al zilelor noastre, în care găsim fotografii cu nuduri și imagini pornografice, diferența stând în talentul și intenția fotografului (unghiuri, așezarea modelului și altele). Așadar, nu subiectul este cel care oferă calitatea unei opere de artă, ci modul în care este tratat. Artiștii au libertatea de a alege orice subiect, cu condiția ca prin viziunea și meșteșugul lor să îl transforme în subiect artistic.

2. Elitismul

Trecem către epoca medievală, unde, în paralel cu un tip de teatru extrem de sofisticat, Nō, destinat elitelor, se dezvoltă și un alt gen, un teatru comic, Kyōgen, gustat și de către oamenii de rând. Nu doar subiectele erau foarte diferite între cele două, ci și registrul stilistic. În timp ce primul era foarte sobru, foarte elegant și intelectualizat, cel din urmă era scris în limbaj cotidian, putând fi înțeles de toată lumea. Lucrul interesant aici este că acest teatru comic a intrat în cultura înaltă, deși cu subiecte triviale și cu un limbaj neobișnuit, în comparație cu ruda sa mai aleasă, printr-un mecanism foarte simplu: curățarea de vulgarități, fie de limbaj, fie din jocul actorilor, care, vrând să obțină efecte comice, se puteau servi de corpul lor mai mult decât era cazul. Cele două genuri au început să se îmbine și să facă parte din același spectacol, piesele comice servind ca interludii pentru cele Nō. Așadar, nu a fost nicio problemă pentru intelectualii din epocă să accepte acest gen de teatru, deși trata despre viața oamenilor de rând și deși limbajul folosit acolo nu era unul rafinat. Nu subiectele inspirate din viața cotidiană și nu limbajul natural fac literatura de proastă calitate. Unele piese literare sunt valoroase tocmai prin naturalețea limbii în care sunt scrise, prin fluența cu care se înlănțuie frazele sau chiar prin caracterul pitoresc. Dificultatea este să descoperi care este limita naturaleței limbajului, pentru a nu cădea într-o farsă cu un unic personaj, prostul gust. Iar în cazul exemplului nostru, cât de departe de elitism este situația în care se aduc în același loc o piesă care recreează atmosfera unei legende clasice și una care spune povestea unor servitori pe care stăpânul îi lasă singuri acasă și care îi epuizează acestuia rezerva de miere din dulap, temându-se, apoi, de furia lui.

3. Paseismul

În epoca premodernă, odată cu dezvoltarea economică prin care trece Japonia, arta a început să fie mai degrabă destinată celor care aveau putere de cumpărare, și anume orășenilor. Poarta culturii era deschisă pentru aceștia mai ales în calitate de consumatori. Dar și în ceea ce privește statutul social al creatorilor se produc schimbări, căci a face parte din clasa aristocraților nu mai reprezenta o condiție sine qua non pentru a fi poet sau prozator. Acești noi creatori se adună în diverse școli care vor să răstoarne modelele clasice. Mă voi referi aici numai la exemplul poeziei haikai (la origine, un tip de poezie comică), aflat în contrapondere cu un gen al poeziei clasice, renga. Prima etapă prin care trece poezia haikai este parodierea modelelor și introducerea cuvintelor vulgare în limbajul poetic. Însă, după cum spuneam, aceasta a reprezentat doar o etapă, pentru că primul lucru pe care l-a făcut grupul de poeți care a reformat cu adevărat poezia din acea epocă a fost să elimine cuvintele și imaginile vulgare și să caute noutatea în alte locuri (spre exemplu, în importul de forme artistice din China). Acest grup de poeți avea membri care nu proveneau din clasa aristocraților, ci, dimpotrivă, erau oameni de o condiție socială destul de modestă. Și totuși, și-au dat seama că pentru a rămâne în istorie este important nu să violezi toate normele de eleganță, ci să fii capabil să scrii ceva valoros, dincolo de revoltă. Este bine să ai curaj să răstorni modelele, cu condiția ca ceea ce pui în loc să fie cel puțin la fel de bun. Manierismul este detestabil, la fel și lipsa de curaj sau teama de a experimenta. Marile opere sunt experimente, sunt acte de curaj, dar nu doar pentru aceasta au rămas în istorie. Există în ele mai mult decât revoltă, există noi tipuri de sensibilitate, noi propuneri de structură, noi viziuni despre lume.

În chip de concluzie, aș vrea să răspund unei alte critici aduse celor care nu pot pune fără discernământ semnul egal între nou și valoros, cu argumentul că posteritatea va fi cea care va decide dacă o nouă mișcare este sau nu de bună calitate, indiferent de conținutul ei sau de limbajul pe care îl folosește. Este adevărat că multe dintre lucrările foarte importante (din pictură, literatură sau muzică) au scandalizat la vremea apariției lor. Dar este la fel de adevărat că foarte mulți artiști, mai numeroși decât cei din prima categorie, s-au bucurat de aprecierea criticilor și a publicului încă din timpul vieții, iar faima lor a reverberat până în epoca noastră. Nu mi-aș face chip cioplit din posteritate. Dacă posteritatea ar fi mereu lucidă, apreciind doar lucrurile bune din trecut, mulți scriitori ar trebui să se bucure și astăzi de faimă și de aprecierea publicului. Îmi vin în minte exemplele unor Papini, Montherlant sau Huysmans, oameni incredibil de talentați, cu un univers literar extrem de bogat, care ar trebui să aibă operele complete traduse în zeci de limbi. Or, dacă privim fenomenul de sus, putem observa că atenția care li se acordă este nemeritat de mică. Și că în locul lor se preferă traducerea operelor complete ale unor autori care mai degrabă decât să facă artă se preocupă de cum să-și oripileze publicul. Și, culmea, publicul rezonează cu cei din urmă. Și dacă tot am discutat despre literatura japoneză, trebuie să mai spun că și acolo zeci de genuri literare și sute de lucrări sunt considerate și astăzi neatrăgătoare și neinteresante, nu doar în epoca lor.

Așadar, să lăsăm posteritatea să decidă dacă operele de azi sunt valoroase, dar să nu considerăm de la sine înțeles că răspunsul ei vor fi niște brațe deschise, gata să primească de bun tot ce îi oferim noi.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Gab spune:

    Rar mai găsești in ultima vreme un text scris atât de frumos

  2. victor L spune:

    Unora le place jazz-ul; altora le place Brahms.
    Un roman de ioana Baetica, Băgău, incepea brusc, “Sint o doamna, ce p..a mea!”
    (Stefan Agopian era atit de entuziasmat, incit imi facea impresia ca il va propune pentru Premiul Nobel :P )
    Francezii au gasit o modalitate de a nu le mai zice c..ve, ci Dame cu camelii.
    Vor avea trecere si manelele si Vivaldi.
    Si injuratura care, dupa Marin Preda, poate fi spusa din iubire.
    La Teatru nu e ca in Biserica.

  3. Alina Grecu spune:

    Mulțumim pentru articol! Este interesant să citești despre cultura japoneză. Cred că vulgarul a pătruns prea mult în teatrul românesc. Ar trebui să fim atenți și la clasici, nu degeaba au rezistat secole.
    Bravo! Ai scris despre ceva ce trebuia a fi spus.

  4. neamtu tiganu spune:

    Si mie-mi place limbajul colorat. Nu putini maestrii ai literaturii au avut si opere mai de de dupa cortina. Sa-l luam pe maestrul Brumaru, pe Creanga, chiar si Eminescu, Topirceanu etc.

    Dar, si aici e un mare dar, am observat uneori “opere” lipsite de orice substanta, care incearca sa compenseze aceasta lipsa prin folosirea exagerata a cuvintelor si expresiilor colorate.
    Suntemi si noi intelectuali ce p—a mea!

  5. Cristian Caloian spune:

    Un articol elegant despre lucruri mai puțin elegante.
    Analiza estetică a producțiilor unei civilizații atât de îndepărtată de a noastră poate oferi soluții pentru înțelegerea și aprecierea artei contemporane. Într-adevăr, criteriile estetice trebuie să fie primordiale, principiu adesea uitat, deși evident.

  6. CetateanulRoman spune:

    Multumesc frumos pentru articol!
    Consider ca arta nu trebuie vulgarizata; decadenta care se manifesta acum in toate domeniile a fost initial acceptata de foamea de bani si acum a devenit norma. Daca vreau sa aud genul ala de dialog ma plimb cu autobuzul prin Ferentari – cu siguranta va fi original si folosit exact asa cum se foloseste in cartier.
    In definitiv si asta e unul din motivele pt care in salile de teatru nu intra oricine – bariera culturala. Sa vulgarizezi arta in speranta ca ai sa atragi masele este pornografie. Era mai simplu sa ruleze un film de gen sau chiar un spectacol de gen si ar fi avut sala plina cu alt public.
    Exista o limita peste care arta e doar oportunism si impostura – acum u te poti pune cu “criticii” si revistele de specialitate, dar timpul isi va spune cuvintul si numai arta adevarata va supravietui.
    Au tot fost tot felul de “artisti” ce au socat pt citiva ani apoi praful si linistea s-a asezat peste ei si “creatiile” lor.
    Si estremele au publicul lor, dar asta nu inseamna neeaparat ca reprezinta arta.

    • victor L spune:

      “Vulgarizarea” de ieri nu mai este la fel ca azi. La fel si decadenta. Se rafineaza si ele ca arta la care visezi.
      Ce este aia ” arta adevarata”?

  7. nnm spune:

    Extravaganta e ultimul refugiu al mediocritatii, daca nu poti convinge, socheaza… In arta e greu sa si transmiti, si sa pastrezi si un echilibru, dar cu atat mai valorosi sunt cei care reusesc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alina Bratosin


Alina Bratosin

A absolvit facultatea de Limbi străine a Universității din București. În prezent, lucrează la o teză de doctorat în literatură japoneză și ține cursuri de limbi străin... Citeste mai departe


E randul tau

Vedeti ca o parte din analiza dvs. se face pe Nota de informare generica din site (de fapt cred ca e...

de: Bogdan Manolea

la "Câteva considerații referitoare la votul diasporei din noiembrie 2019"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

septembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
30  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)