Home » Analize »Cultura »Economie »Opinie » Citesti:

Noua revoluţie din ştiinţa economică şi identitatea morală a lui homo oeconomicus

Silviu Cerna noiembrie 20, 2018 Analize, Cultura, Economie, Opinie
22 comentarii 3,185 Vizualizari

În ultimul timp, au apărut mai multe cărţi, unele traduse și în limba română,[1] care arată că în ştiinţa economică are loc o revoluţie de natură să modifice bazele teoretice ale acestei discipline și să prefigureze schimbări importante în modul de înțelegere a unor aspecte importante ale activităţii economice a indivizilor şi întreprinderilor, ale funcţionării economiilor contemporane, politicii economice şi chiar ale vieţii sociale. La fel ca naşterea şi dezvoltarea ştiinţei economice comportamentale (behavioral economics)[2], această nouă revoluţie este produsă de asimilarea în teoria economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie.

1. Revoluţiile din ştiinţa economică a secolului XX

Conceptul de ”revoluţie” este unul polisemic, fiind aplicat inclusiv în domeniul epistemologiei sau teoriei cunoaşterii. Această transpunere a fost sistematizată de filozoful şi istoricul ştiinţei american T. Kuhn, care a atras atenţia asupra interesului pe care îl prezintă conceptul de ”revoluţie” pentru caracterizarea manierei seriale în care evoluează disciplinele ştiinţifice.[3] După Kuhn, ştiinţa nu este un proces de acumulare treptată şi continuă de cunoştiinţe, ci un ansamblu de operaţiuni cognitive care evoluează ca urmare a transformării radicale a fundamentelor lor. Dezvoltarea ştiinţei nu este un proces liniar, ci unul discontinuu, întrerupt de salturi provocate de adoptarea de către savanţi a unor paradigme ”incomensurabile’’ (nu pot fi comparate unele cu altele). Aceste salturi sunt considerate de autor ”revoluţii”, iar terminologia nu este anodină în plan epistemologic, deoarece există o anumită asemănare între utilizarea ştiinţifică şi cea politică a cuvântului ”revoluţie”. Kuhn operează, așadar, o translaţie a termenului de ”revoluţie” de la accepţiunea sa politică la o accepţiune epistemologică, ceea ce conduce la formarea unei concepţii originale cu privire la dezvoltarea ştiinţei. El consideră că activitatea de rezolvare a problemelor într-un cadru teoretic ortodox reprezintă ştiinţa normală, regula, în timp ce înlocuirea unui cadru prin altul, ca urmare a respingerii repetate şi a descoperirii tot mai frecvente a unor anomalii, reprezintă ştiinţa revoluţionară, excepţia, în istoria ştiinţei.

La fel ca în cazul altor ştiinţe, dezvoltarea ştiinţei economice este marcată de ”revoluţii”, adică de episoade de schimbare rapidă a concepţiilor despre modul în care funcţionează economia şi rolul statului în acest proces, respectiv de modificare a metodelor analitice şi empirice folosite pentru rezolvarea acestor probleme. În cursul unor asemenea revoluţii, unele idei sau teorii economice dispar definitiv, însă altele doar se estompează pentru a reapare mai târziu într-o altă formă.

Un exemplu în acest sens este teoria cantitativă a monedei, care afirmă, în esenţă, că variaţiile nivelului general al preţurilor sau, în general, variaţiile valorii nominale a venitului naţional sunt consecinţa variaţiilor cantităţii de monedă în circulaţie. Împreună cu analizele economice generale referitoare la mecanismele prin care se transmit efectele respective, această teorie îşi are originile în lucrările autorilor din sec. XVI (Bodin, Davanzati, şcoala de la Salamanca). Ea a fost adoptată de toţi autorii importanţi, care, în cursul timpului, au reflectat aupra modului în care se desfăşoară viaţa economică: preclasici (Cantillon, Hume, Locke), clasici (Smith, Ricardo, Malthus) şi neoclasici (Fisher, Marshall, Wicksell, Friedman). Teoria a fost contestată, printre alţii, de Marx, după care, dimpotrivă, preţurile mărfurilor, formate pe baza valorii muncă, determină cantitatea de monedă.[4] În anii 1930, într-un alt cadru teoretic şi social-politic, teoria cantitativă a monedei a fost eclipsată de teoria preferinţei pentru lichiditate elaborată de Keynes, după care cererea de monedă – denumită ”preferinţă pentru lichiditate” (liquidity preference) – depinde atât de valoarea tranzacţiilor exprimate în preţuri curente, cât şi de rata dobânzii. În anii ’50, teoria cantitativă a monedei a reapărut într-o formă modernă, cunoscută sub denumirea de ”monetarism”. În anii ’90, monetarismul a trecut în planul doi prin apariţia teoriei anticipaţiilor raţionale. Recent, după declanşarea crizei din anii 2007-2008, monetarismul a devenit iarăşi actual sub forma eşafodajului teoretic şi a studiilor empirice pe care se bazează politica monetară numită ”relaxare cantitativă” (quantitative easing) aplicată în ultima perioadă de principalele bănci centrale ale lumii.

În secolul XX, în știința economică au avut loc, așadar, trei mari revoluții: keynesiană, monetaristă şi neoclasică (teoria anticipaţiilor raţionale).[5]

2. Identitatea morală a lui homo oeconomicus

Comparativ cu acestea, revoluţia actuală este oarecum diferită, deoarece faptele care au declanşat-o sunt cunoscute de mai mult timp. Însă, la fel ca savanţii din alte domenii ale științei, economiştii nu pot abandona un cadru teoretic doar pentru că se descoperă fapte noi. La fel ca teoriile din alte discipline ştiinţifice, o teorie economică nu este complet discreditată în contexte în care postulatele sale fundamentale se dovedesc false, câtă vreme o teorie mai bună nu a fost încă elaborată.[6] Se învederează astfel că, la fel ca în alte ştiinţe, în ştiinţa economică, vechile teorii „frumoase’’ nu sunt ucise atât de noile fapte „urâte’’, cum a spus cunoscutul biolog britanic T. Huxley,[7] cât de teoriile noi şi cu putere explicativă mai mare. Și chiar și așa, dificultățile convertirii de la un set de paradigme la altul sunt foarte mari, după cum remarca, reflectând la propria sa carieră, M. Planck:

Un nou adevăr științific nu triumfă convingându-și adversarii și luminându-i, ci mai degrabă pentru că adversarii săi până la urmă mor și se ridică o nouă generație căreia acel adevăr îi apare firesc.[8]

La fel ca naşterea şi dezvoltarea ştiinţei economice comportamentale (behavioral economics), care are ca reprezentanţi iluştri mai mulţi laureaţi ai premiului Nobel[9], revoluţia actuală a fost declanşată de asimilarea în ştiinţa economică a rezultatelor obţinute în cercetările din psihologie. Însă, în timp ce ştiinţa economică comportamentală se bazează pe psihologia cognitivă, revoluţia actuală îşi are originea în psihologia morală.[10]

Teoria economică a aspirat mult timp la eleganţa geometriei euclidiene, în care toate propoziţiile adevărate (teoreme, leme, corolare) sunt deduse din cinci axiome, cum ar fi aceea că printr-un punct exterior unei drepte se poate trasa o singură paralelă la acea dreaptă. În secolul XIX, matematicienii au explorat însă implicaţiile relaxării unora dintre aceste axiome și au elaborat geometriile spațiilor curbe, în care printr-un punct dat se pot duce cel puțin două drepte paralele la o dreaptă dată.

Axiomele care stau la baza ştiinţei economice tradiţionale reflectă o concepţie cu privire la comportamentul uman cunoscută sub denumirea de homo oeconomicus. Această sintagmă este atribuită lui V. Pareto (1906), însă se consideră că poate fi mai veche.[11] Ea a fost magistral exprimată de J. St. Mill la începutul secolului XIX:

Ceea ce se înţelege acum în mod obişnuit prin „economie politică…” face abstracţie totală de pasiunile şi motivaţiile umane, cu excepţia acelora care frânează în permanenţă dorinţa de avere, şi anume aversiunea faţă de muncă şi dorinţa de a avea în prezent plăceri gratuite. Acestea din urmă sunt, într-o anumită măsură, luate totuşi în considerare, deoarece ele nu numai că intră ocazional în conflict, la fel ca alte dorinţe, cu dorinţa de îmbogăţire, ci o frânează şi o limitează tot timpul şi, în consecinţă, sunt strâns legate de ea, atunci când o studiem. Economia politică consideră că umanitatea nu este preocupată decât de dobândirea şi consumarea averii şi încearcă să demonstreze care va fi comportamentul adoptat de umanitatea care trăieşte într-o stare socială dată, dacă această motivaţie ar fi regula absolută a tuturor acţiunilor sale şi nu ar fi frânată de cele două obstacole semnalate mai sus… Ştiinţa…presupune că omul este o fiinţă care, prin natura sa, preferă mai multă avere decât mai puţină, în toate cazurile, fără alte excepţii decât cele constituite de obstacolele deja menţionate. Nici un economist nu este atât de absurd încât să presupună că umanitatea se comportă aşa, însă acest demers este demersul necesar ştiinţei. Dacă un efect depinde de un concurs de cauze, aceste cauze trebuie studiate pe rând, iar legile care le guvernează trebuie cercetate separat, dacă se vrea utilizarea acestor cauze pentru previzionarea sau controlul efectelor…Nu există, probabil, nici o acţiune din viaţa unui om care să scape de influenţa imediată sau mai îndepărtată a simplei dorinţe de îmbogăţire. În ceea ce priveşte alte aspecte ale comportamentului uman, pentru care bogăţia nu constituie principalul obiect, economia politică nu pretinde că concluziile sale sunt aplicabile. Însă, există anumite domenii ale treburilor omeneşti în care dobândirea de bogăţie este obiectivul principal şi recunoscut.

Acestea sunt singurele de care economia politică ţine seama. Modul necesar de a proceda constă în tratarea scopului principal şi recunoscut ca şi cum ar fi singurul scop; dintre toate ipotezele la fel de simple, aceasta este cea mai apropiată de adevăr. Economistul cercetează ce fel de comportament rezultă din această dorinţă de îmbogăţire şi, în domeniile considerate, ea nu este limitată de nimic. Se obţine astfel o aproximare, mai bună decât prin alte metode, a ordinii reale a treburilor omeneşti în aceste domenii. Această aproximare trebuie apoi corectată ţinând seama de jocul motivaţiilor de altă natură, care ar putea influenţa rezultatul în anumite cazuri particulare. Doar într-un mic număr de cazuri frapante (cum ar fi, de exemplu, cel al importantului principiu al populaţiei), aceste corecţii sunt introduse în analiza propriu-zis economică; are loc atunci o anumită îndepărtare de la rigoarea raţionamentului pur ştiinţific, din motive de utilitate practică. În măsura în care se ştie sau se presupune că conduita oamenilor în strângerea averii este influenţată, de asemenea, de alte aspecte ale naturii noastre decât dorinţa de a obţine cea mai mare cantitate de bogăţie cu cel mai mic efort sau sacrificiu, concluziile economiei politice se vor dovedi inaplicabile la explicarea sau previzionarea evenimentelor reale, dacă nu sunt corectate în mod adecvat pentru integrarea influenţei acestor alte cauze.[12]

Pasajul de mai sus, care trebuie citit şi răscitit, necesită câteva comentarii. În primul rând, Mill nu spune că economiştii trebuie să se ocupe de om în integralitatea sa, aşa cum se manifestă el în toate manifestările vieții sale, ci să se limiteze la prezicerea corectă a comportamentului său în domeniul economic. Trebuie, deci, ca economiştii să abstragă anumite motive economice – maximizarea averii sub constrângerea unui anumit venit şi dorinţa de a avea timp liber – şi totodată să ţină seama de existenţa mobilurilor noneconomice (cum ar fi obişnuinţa sau tradiţia), chiar şi în acele sfere ale vieţii care revin în mod obişnuit economiei. În al doilea rând, Mill operează cu o teorie a unui „om fictiv”, adică foloseşte un model simplificator  – aşa cum este orice model. În al treilea rând, Mill insistă că sfera economică este doar o parte a lumii în care se manifestă comportamentul uman. De aceea, ştiinţa economică trebuie să facă o dublă abstracţie: pe de o parte, comportamentele care sunt efectiv motivate de câştigurile pecuniare; pe de altă parte, comportamentele care implică „motivaţii de ordin diferit”.

Este de notat că deşi A. Smith, unul din creatorii ştiinţei economice moderne, a ajuns la problematica ,,avuţiei naţiunilor … naturii şi cauzelor ei’’ prin studiul ,,sentimentelor morale’’, în opera acestuia nu se găseşte nimic care să semene cu concepția lui Mill despre homo oeconomicus. La Smith, oamenii acţionează în funcţie de ceea ce consideră ei că este interesul lor, însă acest interes personal nu este niciodată asimilat cu scopurile exclusiv pecuniare, ci poate la fel de bine să fie o problemă de onoare, ambiţie, stimă socială sau dorinţă de putere, nu doar de bani:

Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.

………………………………………………………………………………………………………..

…iar direcţionând această muncă de aşa manieră încât produsul său să aibă cea mai mare valoare, el se gândeşte doar la propriul său câştig – şi astfel, ca şi în alte situaţii, el este condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intenţiile sale. Iar pentru societate nu este nici mai bine, nici mai rău că nu face parte din intenţiile sale. Prin urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe cel al societăţii, şi încă mai eficient decât în cazul în care ar avea intenţia să-I promoveze. N-am auzit niciodată ca cei care au pretins că-şi dedică afacerile binelui public să fi contribuit prea mult la acesta.[13]

Sintagma homo oeconomicus a fost criticată de unii economişti şi cercetători din ştiinţele sociale pe baza unor argumente logice, a unor observaţii empirice şi a unor analize interculturale. Modelele construite pe baza conceptului homo oeconomicus presupun că agenţii economici (consumatori, întreprinderi, gospodării familiale etc.) își adoptă deciziile astfel încât să-şi maximizeze propria funcţie de utilitate. Or, se pune problema ce anume îi face pe agenţii economici să prefere ceva şi nu altceva. De aceea, recentul laureat al premiului Nobel, R. Thaler, a numit ,,Econ’’ acest model de comportament care îl înlocuieşte pe homo sapiens cu o creatură fictivă numită homo economicus.[14]

Trebuie totuși spus că știinţa economică a acceptat mult timp ipoteza că factorii care determină preferinţele sunt exogeni: de gustibus non est disputandum – după cum au argumentat G. Stigler şi G. Becker.[15] Pornind de la această ipoteză şi de la alte câteva presupuneri rezonabile, cum ar fi aceea că mai mult este preferabil față de mai puţin, ştiinţa economică a formulat în cursul timpului numeroase predicţii cu privire la comportamentul economic al indivizilor și la evoluția viitoare a sistemelor economice, dintre care multe au fost confirmate de faptele de observaţie. Acest succes i-a făcut pe unii economiști[16] să adopte în dezbaterile economice criteriul metodologic al infirmabilităţii formulat de K. Popper.[17] Astfel, cel mai influent susținător al infirmaționismului popperian în știința economică, M. Friedman, a scris următoarele:

Considerată ca un corp de ipoteze reale, teoria trebuie judecată prin prisma
capacităţii sale de a prezice categoria de fenomene pe care se presupune că le “explică”. Doar o dovadă factuală poate arăta dacă ea este “corectă” sau “greşită”, ori mai bine zis provizoriu “acceptată” sau “respinsă”.  Aşa cum voi argumenta pe larg mai jos, singurul test pertinent al validităţii unei ipoteze [subliniez "singurul"] este compararea predicţiilor sale cu experienţa. Ipoteza este respinsă, dacă predicţiile sale sunt contrazise (“frecvent” sau mai des decât predicţiile unei ipoteze alternative); ea este acceptată, dacă predicţiile sale nu sunt contrazise; şi i se acordă o încredere cu atât mai mare, cu cât ea a supravieţuit la mai multe ocazii de a fi contrazisă. Faptele nu pot niciodată “demonstra” o ipoteză; ele pot doar să eşueze în a o infirma, iar aceasta este ceea ce înţelegem, în general, când spunem, cu o oarecare inexactitudine, că ipoteza a fost “confirmată” de experienţă
.[18]

În pofida acestei recomandări metodologice foarte clare, reprezentanţii economiei comportamentale au pus la îndoială însăși valabilitatea ipotezelor care stau la baza conceptului de homo economicus. Astfel, ei au supus ipotezele respective unor teste experimentale și au constatat că, în multe cazuri, aceste presupuneri nu se verifică. Această contradicție între ipotezele teoriei economice şi realitate nu i-a dus totuși la ideea anbandonării ştiinţei economice standard (mainstream economics), ci doar la recomandarea ca oamenii să fie ,,înghiontiţi’’ să ia decizii bune.[19]

Noua revoluţie a fost declanşată de unele rezultate stânjenitoare ale acestor teste. Un exemplu este aşa-numitul ,,joc al ultimatului’’ (ultimatum game), care este utilizat adesea în experimentele de acest gen. Astfel, se presupune că unei persoane (jucătorul A) i se dă o anumită sumă de bani, pe care ea trebuie să o împartă cu altă persoană (jucătorul B). Prima persoană poate decide mărimea sumei pe care o oferă celeilalte persoane, iar aceasta din urmă poate accepta sau nu suma oferită. Dacă a doua persoană refuză oferta, nici unul din cei doi indivizi nu primesc nimic.

Modelul economic bazat pe conceptul homo oeconomicus postulează că indivizii îşi urmăresc interesul material şi acţionează în mod raţional pentru a-şi atinge obiectivele. În consecinţă, ar trebui ca jucătorul B să accepte orice sumă mai mare ca zero ce îi este oferită de jucătorul A, iar jucătorul A, anticipând răspunsul lui B, ar trebui să ofere cea mai mică sumă posibilă. Însă, în multe cazuri, aceste predicţii nu se adeveresc. Ca urmare, unii economişti, mai ales reprezentanţii economiei comportamentale, au încercat să clarifice rolul ideii de justiţie şi de reciprocitate în interacţiunile sociale de acest gen. Alţi economişti au evidenţiat însă caracterul artificial al experimentelor de acest gen, considerând că procesul de învăţare care are loc în timp îi face pe indivizi să-şi modifice comportamentul în sensul predicţiilor formulate cu ajutorul modelelor construite pe baza conceptului homo oeconomicus.[20] Astfel, ipoteza existenței unui proces de învățare este confirmată în cazul în care pentru modelarea comportamentului actorilor economici se folosește un joc cu mai multe perioade. De exemplu, în modelul de joc repetitiv utilizat pentru conceperea și evaluarea politicii monetare (modelul Barro-Gordon), se ajunge la concluzia că politica monetară este eficace doar în cazul în care banca centrală provoacă o inflație-surpriză, adică doar atunci când autoritățile înșală societatea cu privire la intențiile lor, ceea ce din punct de vedere moral este, evident, inacceptabil.[21]

Autorii anagajaţi în noua revoluţie susţin totuşi că, atunci când adoptă decizii economice, oamenii nu iau în considerare doar variantele care le convin cel mai mult. Ei se întreabă, de asemenea, dacă ceea urmează să facă este bine sau rău. Cu alte cuvinte, oamenii își adoptă deciziile economice inclusiv în funcţie de valorile morale: bine şi rău, adevăr şi minciună, echitate şi discriminare, libertate şi constrângere etc.[22]

Conform psihologiei morale, ,,sentimentele morale’’ au evoluat de pe vremea lui A. Smith pentru a regla comportamentul oamenilor în condiţiile civilizației moderne. Specia umană este cea mai cooperantă specie de pe planetă, iar sentimentele şi mintea umană s-au schimbat în ultimele două-trei secole pentru a susţine cooperarea inerentă lumii și economiilor contemporane. Această cooperare este cea care duce la numeroase situaţii în care succesul depinde de faptul că ,,noi’’ este pus mai presus de ,,eu’’ dând naștere la sentimente ca vinovăţia, rușinea, indignarea, empatia, simpatia, teama, dezgustul și un amestec eteroclit de multe alte sentimente de care numai oamenii sunt capabili.[23] Se explică, astfel, de ce anumiți oameni resping unele sume de bani ce le sunt oferite în „jocul ultimatului”: ei presimt că ofertele respectiv sunt necinstite.

Având în vedere aceste rezultate, G. Akerlof şi R. Kranton propun o simplă extindere a modelelor economice convenţionale. Astfel, pe lângă elementele egoiste care definesc preferinţele luate în considerare, de regulă, în modelele economice standard, ei afirmă că trebuie luată în considerare împrejurarea că oamenii se autopercep adesea ca membri ai unor ,,categorii sociale’’ cu care se identifică. Fiecare din aceste categorii – creştini, părinţi, masoni, vecini, sportivi etc. – se caracterizează prin anumite principii sau idealuri, iar, din cauză că fiinţele umane simt realmente satisfacţie atunci când se comportă în conformitate cu idealul pe care îl nutresc, ele acţionează nu numai pentru ,,a avea”, ci şi pentru „a fi”.

Utilizând o serie de exemple instructive din cele mai importante aspecte ale vieţii, R. Thaler şi C. Sunstein demonstrează, la rândul lor, cum anume poate fi creată o ,,arhitectură decizională’’ de natură să îi facă pe oameni să ia decizii benefice cu privire la sănătate, bogaţie şi fericire, fără a le limita totuşi libertatea de alegere.[24]

În fine, S. Bowles arată că analiza diverselor comportamente necesită încadrarea lor în contexte adecvate.[25] Astfel, acordarea de stimulente pecuniare oamenilor funcţionează doar în situaţii asemănătoare celor de pe piaţă. În alte situaţii, analiza în termeni de cost/beneficiu poate duce însă la concluzii greşite. De exemplu, aplicarea unor amenzi poate avea efecte opuse scopului urmărit (evitarea unor comportamente indezirabile), deoarece unii oameni consideră că amenda este un ,,preţ’’ care, cel puțin în anumite condiții, merită să fie plătit.[26] Alţi oameni pot însă evita anumite atitudini chiar şi fără a li se aplica sancţiuni pecuniare, deoarece consideră pur și simplu că aceste atitudini sunt nedemne de ei, ofensatoare față de alții, periculoase etc.

Din păcate, această concepţie alternativă cu privire la comportamentul uman a fost apropoape complet neglijată în analizele micro și macroeconomice. Aceste analize au dus în schimb la conceperea a numeroase tipuri de strategii decizionale individuale și de politici publice bazate pe ipoteza că absolut toate comportamentele umane sunt egoiste. Ca urmare, au fost proiectate o serie de mecanisme, reguli, tipuri de contracte etc., așa-zise „incentive-compatible” – efort răsplătit chiar cu un premiu Nobel.[27] Or, deși formulele respective și-au dovedit eficacitatea în numeroase situații (asimetrie informațională, risc, incertitudine, raționalitate limitată etc.), există unele domenii ale vieții economice (piața financiară, piața muncii, sectorul bunurilor publice etc.) unde aceste mijloace nu sunt eficiente.

După cum a demonstrat omul de ştiinţă american G. Price, însăși selecţia naturală de tip darwinist îi face pe oameni altruişti, cel puţin faţă de indivizii pe care îi percep ca fiind membri ai grupului din care consideră că ei înșiși aparțin.[28] Se poate, deci, spera că noua revoluţie din ştiinţa economică va duce la conceperea unor strategii decizionale și politici publice bazate pe valori morale, idealuri, ,,meme” identitare etc., nu doar pe interese.[29] Acest proces ar justifica transpunerea în ştiinţa economică a unor ipoteze din psihologia morală, cum ar fi, de exemplu, presupunerea că  oamenii încearcă să fie performanţi la locurile lor de muncă de rușine şi din dorinţa de autorealizare, nu doar pentru un salariu mai bun etc. Dacă va reuşi, această revoluţie va fi extraordinară, deoarece va duce la conceperea unor mijloace de realizare a obiectivelor sociale ce au în vedere fibra morală a lui homo oeconomicus, dimensiune care nu a dispărut niciodată, dar de care știința economică a făcut mult timp abstracție.

Slujitorii științei economice nu au, așadar, de ce să fie pesimiști. În economie, există întotdeauna ceva de învățat, iar economiștii pot găsi întotdeauna noi surse de inspirație.

Timișoara, 20 noiembrie 2018

NOTE_____________________


[1]-G. Akerlof, R. Kranton, Identity Economics. How Our Identities Shape Our Work, Wages, and Well-Being, Princeton University Press, 2011; R. Thaler, C. Sunstein, Nudge. Cartea ghionturilor pentru decizii mai bune legate de sănătate, bogăţie şi fericire, Publica, Bucureşti, 2016; S. Bowles, The Moral Economy. Why Good Incentives Are No Substitute for Good Citizens, Yale University Press, 2017

[2]-R. Thaler, Comportament inadecvat. Naşterea economiei comportamentale, Publica, Bucureşti, 2015.

[3]-T. Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, Humanitas, Bucureşti, 2008 (prima apariţie în 1962).

[4]-La fel ca alte elemente ale marxism-leninismului, această teză, numită ”legea circulaţiei băneşti”, a fost prezentată ca un adevăr absolut în manualele şi celelalte lucrări economice apărute în România înainte de 1989 (V., de ex., Economie politică, vol. I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 109-112).

[5]-H. G. Johnson, The Keynesian Revolution and the Monetarist Counter-Revolution, The American Economic Review, Vol. 61, No. 2, Papers and Proceedings of the
Eighty-Third Annual Meeting of the American Economic Association (May, 1971), p. 1-14.

[6]-F.Machlup, Methodology of Economics and Other Social Sciences, New York: Academic Press, 1978, p. 145. V., de asemenea, A. Musgrave, ,,Unreal assumptions’’ in economic theory: the F-twist untwisted, Kyklos, 34, 1981, rep. în: B. Caldwell, Appraisal and Criticism in Economics. A Book of Readings, Boston: Allen and Unwin, 1984, p. 234-244.

[7]-T. Huxley (1825-1895) a fost un aprig susţinător al teoriei evoluţiei a lui Darwin, motiv pentru care a fost numit ,,buldogul lui Darwin”. Pentru a-şi defini convingerile, a pus în circulaţie termenul ,,agnostic’’.

[8]-M. Planck, Scientific Autobiography and Other Papers, New York, 1949, p. 33-34,   apud T. Kuhn, op. cit., p. 216,

[9]-G. Akerlof, R. Fogel, D. Kahneman, E. Ostrom, R. Shiller şi R. Thaler.

[10]-O lucrare reprezentativă pentru această direcție de cercetare este: J. Haidt, Mintea moralistă. De ce ne dezbină politica şi religia?, Humanitas, Bucureşti, 2016.

[11]-J. Persky, Retrospectives: The Ethology of Homo Economicus, The Journal of Economic Perspectives, Vol. 9, No. 2, Spring, 1995, p. 221–231.

[12]-J. St. Mill, On the Definition of Political Economy (prima apariţie în 1836), în: J. M. Robson, (ed.), Collected Works, Essays on Economy and Society, University of Toronto Press, vol. 4,  1967, p. 321-323 (trad. ns.).

[13]-A. Smith, Avuţia naţiunilor, Publica, Bucureşti., 2011. p. 80, 287.

[14]-R. Thaler, op. cit., p. 25.

[15]-G. Stigler, G. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, The American Economic Review, Vol. 67, No. 2, Mar., 1977, p. 76-90.

[16]-De ex., T. Hutchison, The Significance and Basic Postulates of Economic Theory, Macmillan, New York, 1960 (prima apariţie în 1938).

[17]-K. Popper, Logica cercetării, Editura științifică, București, 1981.

[18]-M. Friedman, Essays in Positive Economics, University of Chicago Press 1970, p. 5, (prima apariție în 1953),  (trad. ns.).

[19]-R. Thaler, C. Sunstein, op. cit.

[20]-De ex., M. Myagkov, C. Plott, Exchange Economies and Loss Exposure: Experiments Exploring Prospect Theory and Competitive Equilibria in Market Environments, The American Economic Review, Vol. 87, No. 5 (Dec., 1997), p. 801-828.

[21] -S. Cerna, Politica monetară, Editura Academiei Române, București, 2014, p. 232-259.

[22]-W. Pride, R. Hughes, J. Kapoor, Business, Houghton Mifflin Co., Boston, 1991, p. 132.

[23]-J. Henrich, The Secret of Our Success. How Culture Is Driving Human Evolution, Domesticating Our Species, and Making Us Smarter, Princeton University Press, 2017; V. Evans, The Crucible of Language. How Language and Mind Create Meaning, Cambridge University Press,  2015.

[24]-R. Thaler, C. Sunstein, op. cit.

[25]-S. Bowles, op. cit.

[26]-U. Genezi, A. Rustichini, A Fine is A Price, The Journal of Legal Studies, Volume 29, Number 1, January 2000, https://rady.ucsd.edu/faculty/directory/gneezy/pub/docs/fine.pdf; accesat 09.09.2018.

[27]-Termenul „incentive-compatible” a fost creat de economistul american de origine rusă L. Hurwicz, care, în 2007, a primit, împreună cu E. Maskin și R. Myerson, premiul Nobel pentru contribuțiile lor la conceperea unor mijloace de realizare a obiectivelor sociale.

[28]-Price G., Selection and covariance, Nature, 227 (5257), 1970 http://www0.cs.ucl.ac.uk/staff/W.Langdon/ftp/papers/price_nature.pdf; accesat 09.09.2018.

[29]-„Mema” este un element al unei culturi (luată aici în sens de civilizație), care poate fi considerat ca fiind transmis prin alte căi decât codul genetic, îndeosebi prin imitare. O „memă” este, deci, o unitate culturală care constă în naraţiuni, simboluri, sentimente de apartenenţă, reguli de conduită, valori, procedee etc. (Mukand S., D. Rodrik D., The Political Economy of Ideas: On Ideas Versus Interests in Policymaking, NBER Working Paper, No. 24467, March 2018, http://www.nber.org/papers/w24467.pdf; accesat 09.09.2018).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "22 comments" on this Article:

  1. Dedalus spune:

    Toate aceste consideratiuni pornesc de la premisa omului ca fiinta rationala si cunoscatoare a mediului in care isi ia deciziile, constienta de responsabilitatea sa.

    Dar oare asa arata o fiinta umana? :-))

    Din experienta stim ca nu. Eu insa as pune intrebarea – celor mai buni cunoscatori decat maine: depinde nivelul de imprevizibil si irational micro-economic de nivelul de trai sau de recompensa sociala sau de orice alta variabila de acest tip?

    • Harald spune:

      Starea naturala a omului nu este sa munceasca pentru bani. Un membru tipic al unui trib din jungla nu munceste 40 de ore pe saptamana, munceste 2-3 ore pe zi. Si chiar si asta doar daca are chef. Sigur ca in zonele temperate ale planetei e preferabil sa faca agricultura decat sa se bazeze pe ce ofera natura, dar chiar si asta ar necesita doar o cantitate rezonabila de munca, daca ar fi desfasurata doar in folos propriu.

      Societatea moderna e complet artificiala, o multime de oameni isi duc traiul din munca celorlalti, in timp ce majoritatea oamenilor simpli, chiar cei care se ocupa de nevoile de baza ale tuturor (hrana si adapost, obtinute in agricultura, industrie alimentara, confectii si constructii) abia se descurca de la un salariu la altul.

      Iar societatea moderna romaneasca e de-a dreptul disfunctionala, altfel oamenii n-ar pleca din tara cu miile in fiecare saptamana.

      • Dedalus spune:

        Intr-adevar, in curand in tara nu vor mai ramane decat cei foarte putin educati.

        Problema majora a politicii romanesti este ca nu intelege ca oamenii au la dispozitie solutia plecarii din tara. In momentul in care nu mai e nicio speranta, orice om pleaca.

        Din nefericire, au ajuns sa plece destui pentru binele copiilor lor.

        De care bine, sa-mi fie cu iertare si abstractie facand de orice teorie economica sau discutie politica, putin le pasa membrilor guvernului si ai parlamentului, de toate orientarile posibile.

        Prioritatea lor e burdihanul, nu copiii. Mici macar ai lor, nu mai vorbesc de cei din Romania. Este o mizerie ce nu mai poate fi ascunsa sub presh, orice ar zice si orice ar face.

      • c.florea spune:

        “Starea naturala” de care vorbiti este contextuala, in functie de tipul de habitat uman. Iar tipurile de habitat nu sunt putine si nici usor de incadrat. Nu putem compara, bunaoara, munca unui agricultor din campurile de orez ale Indoneziei cu muncitorii forestieri din statul British Columbia sau cu a crescatorilor de vite din pampa argentiniana, nici cu a unui broker newyorkez, a pescarilor norvegieni, sau a suflatorilor de sticla din Boemia. Dvs. ati luat viata de “jungla” ca stare naturala a omului, ceea ce e artificial.

  2. neamtu tiganu spune:

    In spatiul german se vorbeste mult de economie “Nachhaltigkeit”, adica durabila, adica sa nu sa se riste viitorul pt. o lacomie momentana.

    Dar eu as vorbi despre lene.. Lenea poate influenta masiv economia unui sistem. Lenea poate fi progresiva, ne e lene sa facem ceva si de aceea inventam o masina care face acel ceva, sau ne e lene sa muncim prea mult si deci ne multumim cu un cistig modest, nu consumam resurse, nu producem codoi.
    Lenea poate fi considerata un percept moral, mie mi se pare ca aceasta particularitate a omului e insuficient apreciata in modelele economice si sociale.
    Mi se pare ca lenesii sunt pe nedrept dispretuiti de societate…

    • Dedalus spune:

      “längere Zeit”, francezii vad ca folosesc durabilite, in engleza – sustainability.

      Inspaimantatoare concluzie: daca esti lenes, traiesti mai mult?! :-)

  3. Omcis spune:

    Toma de Aquino observa limitele lui home economicus încă din secolul al XII-lea, când cerea o piață în armonie cu credința creștină, mai exact, cu morala creștină. Asta înseamnă contribuții sociale unite într-un fond pentru a ne întreține bătrânii (repudiatul pas-as-you-go, în fond e simplă solidaritate cu bătrânii, uneori alții decât părinții și bunicii) etc., etc.

    Limitele lui homo economicus sunt limitele social-morale, tehnologice, ecologice ale pieței. Piață e bună, dar are limite, nu e “naturală” și “sfântă”.

  4. phane spune:

    Pentru Dedalus: sigur, e demostrat că nivelul de trai influențează în rău luarea deciziilor economice. Atât de mult încât se poate concluziona că nu oamenii sunt săraci pentru că iau decizii proaste, ci iau decizii proaste pentru că sunt săraci.
    Un articol mai succint aici: https://slate.com/business/2013/09/poverty-and-cognitive-impairment-study-shows-money-troubles-make-decision-making-difficult.html
    Si un studiu stiintific, mai complex aici: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC5641572/

    • Constantin spune:

      „…e demonstrat că nivelul de trai influențează în rău luarea deciziilor economice”

      Vă rog să-mi permiteți o observație. În primul rând, n-aș vrea să insist asupra subiectului, pentru că ne-am depărta de tema articolului d-lui Silviu Cerna, dar am citit „studiul complex”, respectiv opinia d-lor Matúš Adamkovič și Marcel Martončik (n-o mai citez că să nu-i fac prea multă publicitate).

      Apoi, de acord cu privire la riscurile în adoptarea deciziilor economice trebuie să spun că locuiesc în Colentina, unul dintre cartierele sărace ale Bucureștiului, în care agențiile de pariuri au invadat spațiile comerciale de la parterele blocurilor (vezi trimiterea la van der Maas_”Problem gambling, anxiety and poverty: an examination of the relationship between poor mental health and gambling problems across socio-economic status”), vecinii mei au probleme cu sănătatea (vezi trimiterea la Shankar_”Health-related behaviors in older adults relationships with socioeconomic status”), criminalitatea este mai mare (vezi trimiterea la Hay_”The impact of community disadvantage on the relationship between the family and juvenile crime”) și nivelul educației este mai scăzut decât în alte zone, abuzul de alcool, tutun și „substanțe” este o problemă majoră (vezi trimiterea la Datta_”Individual, neighborhood, and state-level predictors of smoking among US Black women: a multilevel analysis”). Nu știu multe despre obiceiurile sexuale ale vecinimilor mei, deși observ că mirii nunților din cartier sunt foarte tineri (a se vedea trimiterea la McBride Murry_”Neighborhood poverty and adolescent development”). -:) În fine…

      Trec peste argumentația neconvingătoare a celor doi profesori slovaci, autori ai articolului publicat în „Frontiers in Psychology”, precum și peste concluziile care nu au legătură cu premisele, și accept raționamentul. Dacă cineva este sărac (nu știu cum s-a întâmplat de-a ajuns așa, poate a fost o conjunctură astrală nefavorabilă), este predispus să ia decizii economice greșite. Dacă ia decizii economice greșite, efectul va fi negreșit defavorabil bugetului său, prin urmare va deveni și mai sărac. Asta îl va face să ia decizii din ce în ce mai greșite. Și să devină din ce în ce mai sărac.

      Mie, să-mi fie cu iertare, mi se pare că acest raționament este scuza perfectă pentru cei săraci și un argument la îndemâna celor bogați pentru a explica diferențele dintre ei. Bogații se află, în antiteză, în situația inversă, în oglindă. Concluzia care se desprinde este că cei săraci sunt sortiți să rămână săraci și resemnați, iar cei bogați, bogați.

      Sau…ăăă, stați puțin! Dacă privim raționamentul de mai sus ca pe un cerc vicios, nu cumva se poate ieși din el? Am găsit! Se poate ieși, conform raționamentului prezentat, dându-le celor săraci din partea societății o cantitate de resurse care să-i scoată din starea de sărăcie. Astfel, nemaifiind săraci, ei vor adopta decizii economice bune, favorabile bugetului lor, intrând într-un cerc virtuos și se vor îmbogăți constant și perpetuu.

      Am să vă dezamăgesc. Le-a venit ideea altora mai înainte. (Nu mă refer neapărat la comunități religioase, regimuri egalitariste de tip socialist, ori kibutz-uri, ci la ajutarea unor indivizi, familii sau grupuri de persoane cu resurse.) Nu funcționează, resursele sunt risipite rapid, iar deciziile economice care sunt adoptate în continuare sunt la fel de proaste, în cele din urmă revenindu-se la starea de sărăcie.

      Prin urmare, relația de cauzalitate este inversă. Calitatea deciziei economice este cea care determină nivelul de trai al cetățenilor. Opțiunea politică (inclusiv de politică economică) este de o importanță fundamentală pentru dezvoltarea socio-economică, pentru progresul și bunăstarea unei națiuni. Ceilalți factori, istorici (inclusiv nivelul de trai la un moment dat), culturali, geografici șamd. au rol secundar.

      În vederea adoptăriii celor mai bune decizii politice, educația reprezintă un vector deosebit de important. Experiența altor națiuni a demonstart că programele de ridicare a nivelului de educație a cetățenilor a contribuit semnificativ la dezvoltare economică și la îmbunătățirea nivelului de trai. Este util, poate, în acest sens, a se urmări evoluția indicatorilor de dezvoltare în diverse state (nu a celor de creștere economică, precum variații ale PIB, VNB etc.) în corelare cu politicile publice adoptate. Este o leacă de efort, dar cei interesați pot găsi online studii deja elaborate pe această temă (pentru UE Eurostat este o sursă la îndemână).

      • Dedalus spune:

        Poate ca , pana la urma, saracii doresc sa ramana saraci. Poate asta e viata lor, asa cum o doresc. Stiu ca suna bizar, dar de ce vrem noi sa scoatem din saracie oamenii care vor sa ramana in ea?!

        Pisica alba, pisica neagra, :-)

        ====

        Cineva spunea ca pana si cel mai sarac sarac de astazi este mai bogat decat saracii de acum o suta de ani. :-))

    • Dedalus spune:

      Multumesc!

  5. eu spune:

    Ce bine e sa critici economia de piață de pe calculatorul produs de economia de piață. Căci, sa nu uitam, cibernetica era o știința retrograda mult timp pusa la colt de tarile socialiste, ca instrument în slujba imperialismului.

  6. Kurt spune:

    O privire asupra Permiatilor Nobel pentru economie din anii 1970 şi după anul 2000 ne duce în SUA. La început erau teorii economice cu metode şi modele matematice. Urmează psiholpogia, motivele cumpărătorilor şi actorilor economici.

    …“… La fel ca în cazul altor ştiinţe, dezvoltarea ştiinţei economice este marcată de ”revoluţii”, adică de episoade de schimbare rapidă a concepţiilor despre modul în care funcţionează economia şi rolul statului în acest proces, respectiv de modificare a metodelor analitice şi empirice folosite pentru rezolvarea acestor probleme…. „….

    Premiile Nobel:
    1992 Gary Becker SUA: „Für seine Ausdehnung der mikroökonomischen Theorie auf einen weiten Bereich menschlichen Verhaltens und menschlicher Zusammenarbeit“

    1993 Robert Fogel SUA: „Für ihre Erneuerung der wirtschaftsgeschichtlichen Forschung durch Anwendung ökonomischer Theorie und quantitativer Methoden, um wirtschaftlichen und institutionellen Wandel zu erklären“

    1994 John Harsany SUA: „Für ihre grundlegende Analyse des Gleichgewichts in nicht-kooperativer Spieltheorie“
    2002 Daniel Kahneman SUA: „Für das Einführen von Einsichten der psychologischen Forschung in die Wirtschaftswissenschaft, besonders bezüglich Beurteilungen und Entscheidungen bei Unsicherheit“
    2005 Robert Aumann SUA: „Für ihre grundlegenden Beiträge zur Spieltheorie und zum besseren Verständnis von Konflikt und Kooperation“
    2006 Edmund S. Phelps SUA: „Für seine Analyse intertemporaler Zielkonflikte in makroökonomischer Politik“
    2009 Elinor Ostrom SUA: „Für ihre Analyse ökonomischen Handelns im Bereich Gemeinschaftsgüter“
    2011 Thomas Sargent SUA: „Für ihre empirische Untersuchung von Ursache und Wirkung in der Makroökonomie“
    2016 Oliver Hart SUA: „Für ihre Beiträge zur Vertragstheorie“

    2018 Paul Romer SUA: „für die Integration technischer Innovationen in langfristige makroökonomische Analysen“ (Romer-Modell)

    Nici un teoretician în domeniul teoriilor economice din estul Europei… ….

    • Dedalus spune:

      Da, in Balcani economia a fost rareori prima procupare. Viata noastra a fost mereu mistica, chiar daca astazi nu vrem sa mai recunostem asta. Muzica reflecta astfel de atavisme, identitare (ascultatii S’agapo /Dalaras, reflecta bine ce vreau sa spun).

      Dar, sa fim drepti, Vestul a renunat la Onoare (den Weg zu Ehre) odata cu protestantismul (sau poate mai inainte, nu stiu). Dar este aceasta renuntare totala?

      Eu unul m-am invatat sa citesc despre teoriile economice, dar sa fac mereu un pas lateral (:-)) spre a vedea si astfel de determinari non-economice.Cat sunt ele de relevante si de determinante in politicile economice, este o alta discutie, as spune.

      Omul este iremediabil o fiinta afectiva, mistica si irationala :-).

      • Kurt spune:

        Mentalitatea, societatea civică crează statul și invers (paradoxonul Böckenförde). La misticism nu prea mă pricep. Astrofizica, fizica cuantică, biologia evoluționară,, …. ….

        Luteranii/protstanții s-au scindat de la romano- catolici acum 500 de ani (Siebenbürgen), au realizat „Aufklärung” /Iluminismul, au succese economice. Statele „protestante” (Calvinismul, Luther, Zwingli) au o societate civică puternică, o economie prosperă capitalistă (protestantische Ethik, Max Weber) și cetățeni multumți de soarta, de viata și democrația lor. In rangurile internaționale de mult timp în frunte sunt Scandinavii, (Norvegia, Danemarca, Finlanda, etc), Elveția, Noua Zeelanda etc. Sentimentul de apartenență la țara lor e puternică.

        Cu totul altfel e în balcani: „Balcanii produc mai multă istorie decât suportă locuitorii lor”,
        Winston Churchill.
        Mitologia mioritică … …
        La centenar tinerii votează cu picioarele, părăsesc (definitiv) țara … ….
        Unii în vest au tras limesul la frontiera (transcendental?) din est cu ortodoxia, deci luteranii, romano-catolicii și unitarii în centru-vest și ortodoxia în est.
        Care stat „ortodox” are azi o democrație puternică și bunăstare pentru cei mai mulți dintre locuitori?

        Economia e numai o latură a omului, de acord.
        Mentalitatea … …..

        • Dedalus spune:

          Intrebarea pe care mi-o pun nu e daca modelul democratiei liberale ar trebui transferat in Romania.

          Aceasta este o necesitate istorica, nu o spun doar eu. Nu avem inca un stat liberal si nici o societate bazata pe concurenta.

          Spun doar ca ar statul liberal roman si societatea bazata pe concuretna – sarcinile noastrea in urmatorii 20 de ani – trebuie sa se adapteze acestei realitati locale. Nu as spune ca suntem o tarta ortodoxa, pentru ca nimic nu demonstreaza acest lucru in afara de declaratiile fara noima ale unora si altora.

          Dar avem o Traditie diferita, asta e incontestabil. Spun insa ca Traditia diferita este doar o dimensiune a statlului liberal si a societatii bazate pe concurenta. Nici macar una definitorie. Dar una de care orice politica activa de construire a statului liberal trebuie sa tina seama.

          ===
          Aici avem o mare problema as spune: toate partidele actuale sunt fractiuni diverse ale aceluiasi partid comunist din trecut. Nu avem o miscare liberala reala. Iar daca ne punem mintea sa o face, nu avem cum sa ignroram aceasta Traditie.

          Ne invata si istoria, exact acelasi lucru: Garda de Fier nu a urmat calea (sa simplificam) atee a fascismului sau nazismului.

          Tinerii pleaca din Romania in ritm accelerat. Si parintii tieneri pleaca – pentru o sansa copiilor lor.

          Acestia sunt impinsi spre o societate liberala cladita pe protestantism de inertia istorica a Romaniei de astazi, angajata plenar pe dumul reconstructiei comuniste. Pentru ca dincolo de toata zarva cu Dragnea, oamenii nu mai sunt atenti la recrudescenta comunismului. Au senzatia ca ii ocroteste Constitutia. Nu realizeaza ca socialismul este tot comunism, poate chiar mai rau.

          Nu vorbesc in termenii religiei, ci in cei sociali, Un stat liberal roman nu ar trebui sa fie ortodox, sub nici o forma. Dar nici de inspiratie protestanta nu poate fi. Desigur, in viata de zi cu zi, asemena aspecte nu isi gasesc locul. Dar intr-o viziune politica realista, trebuie sa integram traditia. Nu ma refer la jocuri populare si la biserici.catedrale :-)).

          Probabil ca modul cel mai simplu in care s-ar putea construi si exprima un stat liberal ar fi sub forma regalitatii. In ROmania nu poti, dupa parerea mea, sa ignori aspectele acestea,. Desigur, nu spun nici ca ar trebui sa impunem ortodoxia sau orice alta religie.

          Insa, cel putin sub aspect moral, social, este foarte greu sa-ti imaginezi Romania fiind asemenea Germaniei sau asemenea SUA. Un plan bun e un plan fezabil, nu unul plin de idealuri de neatins. :-).

          Nici teoriile fantasmagorice ale lui Socol/Valcov nu au putut fi asumate politic de PSD fara discrete temenele regalitatii si BOR. Ori, daca un partid ce doreste recladirea comunismului in Romania face asa ceva, o dreapta liberala ce construieste statul liberal credeti ca ar putea evita referirea la Traditie?

          • Kurt spune:

            Cred că evitați un aspect esențial: civilizația urbană din Sibiu (Vă vedem), din orașele din nord-vest (Transilvania, Banat) și tradiția rurală din sud- est, dinTeleorman /Regat (noi contra ei). E o deosebire enormă și nu trebuie inventată. Nu mă preocupă în nici un fel „regățenii”. Au tradiția lor, bine. Au impus „balcanizarea” Transilvaniei & Banatului, mai puțin bine.

            Nu mă preocupă teorii de tot felul. Civilizația urbană din Sibiu de 700 de ani poate fi ignorată (biserica luterană cu peste 100 de cetăți săsești fortificate)? Arhitectura nu dă răspunsuri dar diferă în orașele Transilvaniei & Banatului de satele „regățene”.
            Industrializarea forțată în naționalcomunism nu a dus la o societate „industrială”, nu a schimbate esențial „tradiția”. Care tradiție? Unde?

            Scolarizarea și serviciul de sănătate sunt cea ce a rămas din partea II a secolul 20.
            Văd o soluție practicabilă azi pentru toată țara în tinerii bine educați, cu predarea ștințelor naturii (fizica, chimia, biologia, informatica) în limba engleză, începând acum cu liceul și mai târziu din clasa 5a. Nu mai rămân 20 de ani pentru experimente cu „democrație originală dâmbovițeană”. Tinerii părăsesc scârbiți de atâta minciună și hoție țara … …

            Am vorbit recent cu un coleg din Timișoara care a „trăit” represiunea, pesecuția culturală în anii 1980- 1987 sub îndrumarea șului Florescu/PCR trimis de la București pentru a propaga „protocronismul” (vezi Revista 22) și naționalismul naționalcomunist ceaușist ca noua ideologie de partid-stat. Acum Timișoara se pregătește pentru TM2021 Capitala culturală a Europei.
            Calendarul e favorabil României: Președinția UE 2019 și TM2021.

            Tradiția, mentalitatea diferă în „regiunile istorice” ale României. Nu mă preocupă „Regatul” (Monarhia) nu cunosc tradiția ortodox legionar- naționalistă. Mă simt bine la oraș, în pluralitatea, diversitatea sa de sute de ani. Multilinguismul, toleranta, sunt un tezaur care cred că merită să fie păstrat. Engleza e necesară în învățământ și economie.

            In câte limbi literare (culturale) se va prezenta țara la Președinția UE 2019 și TM2021?
            Un moft?

  7. CC spune:

    O adevarata placere sa va citesc articolele….
    Felicitari !

  8. Stefan spune:

    Are Simon Sinek o prezentare foarte buna despre “economic behavioral” (YouTube). 2002, 2013, 2017 – premiul Nobel pe aceasta tema.
    E simplu, crează consumatorilor nevoi pe care ei nu știu că le au si vinde-le!

  9. Caliman I. Eugen spune:

    1.Nu exista (inca) o (adevarata) ,,revolutie” in stiinta economica, fiindca despre o ,,identitate morala ” a lui ,,homo economicus” putem vorbi numai in citeva tari dezvoltate economic si industrial, pe cind majoritatea covirsituare a acestora baltesc in subdezvoltare si datorie externa.
    Despre o revolutie in stiinta economica vom putea vorbi doar din momentul in care ceeace este numita ,,noua economie” va beneficia si de o ,,stiinta (teoretica) a dezvoltarii economice si industriale rapide”, ,,de ajungere din urma a tarilor dezvoltate!
    O astfel de ,,revolutie” in stiinta economica are ca fundament ,,aplicat” constructia si implementarea intr-o tara – apoi ,,teoretizarea” unui ,,proiect de tara” cu obiectivul ,,reindustrializarii (in Est) si industrializarii rapide a tarilor inapoiate de pretutindeni.
    Reperele principale ale unui astfel de proiect de tara sint :asumarea (politica) a unei dezvoltari industriale, sanatoase de minim 4 la suta pe an (asa cum are nevoie Romania pentru intrarea in zona Euro), constingerea institutionala pentru a se produce ,,bunuri publice” de calitate (educatie, invatamint, administratie, etc.), imbunatatirea indicelui de competitivitate economica nationala catre cifra 1, prin metode si tehnici institutionale speciale, constringerea intregii ,,societati economice nationale” de a se implica/ participa la acest proces national, etc.
    Analizele si studiul ,,fundamental economic” care a condus la realizarea acestui ,,proiect de tara” constituie fondul teoretic al ,,noii stiinte a dezvoltarii”, iar mijloacele si instrumentarul care asigura implemenarea si succesul dezvoltarii industriale rapide, constituie ,,proiectul de tara” propriuzis.
    2.Fara indoiala ca tema prezentata si dezbatuta prin distinsii ccomentatori este interesanta si utila ca exercitiu intelectual, dar este nevoie mai mult ca oricind de prezentari de solutii si dezbaterea lor pe tema care arde economic Romania: dezvoltarea industriala sanatoasa, in locul celei actuale, consumatoriste…
    Dupa criza din 2009, tara avea nevoie de o teorie si o solutie economica ,,aplicata”, pentru a respecta ceeace Liviu Voinea indica in 2010: in nici un caz Romania nu mai poate ,,replica” cresterea economica consumerista de pina in 2008, care a condus la aceasta criza.(Reindustrializarea Romaniei – Politici si Strategii, 2010, pag. 106, Concluzii).
    Din pacate, in lipsa unui ,,proiect de tara” cu un NOU MODEL de dezvoltare, sanatoasa, industriala, tara noastra a ,,replicat” ceeace stia sa faca cel mai bine: cresterea salariilor si drepturilor sociale, ca ,,proiect (economic) de tara”!
    prof. Caliman I. Eugen – consultant independent,
    – dezvoltare industriala -

  10. Caliman I. Eugen spune:

    1.(Acelasi) T. Kuhn mai spunea in lucrarea citata, ca economistii nu sint inovativi ci conservatori si cauta sa rezolve problemele cu aceleasi paradigme cunoscute…”
    In ce priveste transformarea stiintei economice din una constatativa intr-una inovativa in domeniul dezvoltarii economice si industriale rapide, Kunh afirma ca economistii sint conservatori deoarece el insusi nu intelegea limitele ,,culturale” ale instrumentelor utilizate de acestia:analiza economica,
    Institutionalismul german si american (al anilor 1900) a explicat pentru prima oara rolul fundamental al institutiilor in dezvoltarea economica, dar aceasta constatare nu s-a bucurat de interesul (stiintific) al economistilor, deoarece ,,sediul materiei” care trebuia cunoscut si utilizat pentru studii de acest tip, se afla in domeniul stiinelor social-politice, neaccesate de acestia.
    In 2000 Daniel.Daianu cita pe Mancur Olson care a reiterat faptul ca institutiile sint fundamentale pentru buna functionalitate si dezvoltare economica (1966) si ziarul Wall Street Journal ca remarca acelasi lucru in 1997 (D.Daianu, Încotro se indreapta tarile postcomuniste?, ed. Polirom, 2000, pag. 34).
    Cu toate acestea, viziunea si directia cercetarii economice fundamentale de acest tip a ,,refuzat” sa apara in Romania (sau UE), astfel ca lucrarile economistilor s-au limitat (teoretic) la ,,cercetarea economica”, iar rezultatele practice (aplicate) consta (doar)in ,,strategii de dezvoltare” de domeniu public sau economic (52 de strategii nationale) imposibil de pus in practica economica-industriala nationala, in lipsa metodelor, tehnicilor si instrumentarului institutional constituite intr-un proiect de tara, convertibil in proiect/program OPERATIONAL de guvernare pe diverse termene.
    In concluzie (cel putin in domeniul dezvoltarii), nu exista un conservatorism stiintific din partea economistilor cum scria Kuhn ci mai ales un ,,blocaj cultural” al acestora, constituit de rezerva lor de a aborda cercetarea economica fundamentala axata pe cunoasterea rolului institutiilor in dezvoltarea generala, pe constringerea lor de a produce bunuri publice de inalta valoare, capabile de a asigura o functionalitate performanta a ,,sociatatii economice romanesti”: in intregul sau.
    2.Dintr-un articol economic al Ziare.com (Camelia Badea, 31 martie 2018), rezulta ca orasul Cluj a avut ca fundament al dezvoltarii un proiect strategic de dezvoltare pe termen lung, realizat acum 10 ani de catre Calin Hintea, decanul fac. de Stiinte politice, administrative si Comunicarii din cadrul Universitatii Babes-Bolyai!Timp de 2 ani, 600 de persoane au lucrat la cercetarea economica respectiva!
    Iata ca incetul cu incetul, economia se apropie si de ,,cercetarea economica fundamentala” cu specialistii coordonatori din domeniul stiintelor social-politice si administrative.
    Din pacate parcursul este mult prea lent, iar un ,,proiect de tara” cu scopul/obiectivul dezvoltarii economice si industriale rapide a Romaniei se pare ca inca nu se afla pe drum, dupa ce promisiunea prezidentiala in acest sens s-a ,,rasuflat”, prin neputinta asimilarii unei astfel de cercetari de nivel national.IAstfel, Romania intra la Presedentia UE fara o noua viziune si instrumente prin care sa lase ceva nou si util in economie la nivelul comunitar, dupa aceasta mare onoare…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Silviu Cerna


Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a... Citeste mai departe


E randul tau

Ar fi fost frumos sa fie actiuni coordonate, eventual in aliante. Ma intreb daca era posibil, nu sti...

de: Dan Musat

la "China, SUA și «războiul comercial» Game of Loans și Marele Salt tehnologic"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

mai 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Apr    
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
2728293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)