Home » Cultura »Economie » Citesti:

Nu statul face banii

Silviu Cerna februarie 19, 2019 Cultura, Economie
20 comentarii 2,065 Vizualizari

Unii autori prezintă banii ca fiind creația statului sau invenția vreunui individ genial. Autoritatea, statul sau o înțelegere între cetățeni ar fi condus, conștient și intenționat, la apariția banilor. În monumenatala sa lucrare, „Acțiunea umană. Un tratat de economie”, apărută recent în limba română în Colecția „Biblioteca Băncii Naționale a României” (Curtea Veche, 2018), Ludwing von Mises demonstrează că nu statul crează banii. Această demonstrație este de actualitate, având în vedere proliferarea criptomonedelor, cum ar fi Bitcoin, care are loc fără intervenția statului.


1. Definirea banilor și sfera utilizării lor

Banii sunt definiți de Mises ca „un mijloc de schimb, cel mai vandabil bun pe care oamenii îl pot achiziționa, deoarece ei doresc să-l ofere în acte de schimb interpersonale ulterioare.” (Acțiunea umană, ed., cit., p. 418).

Sfera utilizării lor este delimitată prin indicarea situațiilor economice în care banii îndeplinesc o anumită funcție și a celor în care banii nu sunt necesari. Astfel, banii nu sunt utilizați în activitățile economice desfășurate în condiții de autarhie. În aceste situații, nu există o diviziune a muncii între indivizi sau familii, iar fiecare individ sau familie consumă doar ceea ce produce și produce doar ceea ce consumă. În consecință, nu există schimb de bunuri, iar banii nu sunt necesari. Banii nu sunt necesari, de asemenea, în economia socialistă. În această economie, există o anumită diviziune a muncii (oricât de artificială ar fi ea), însă, din cauză că nu există proprietate privată, nu este posibil schimbul și, deci, nu este necesară utilizarea unui mijloc de schimb. Această poziție a lui Mises cu privire la existența banilor în economia socialistă, expusă într-o lucrare publicată în 1912 (Theory of Money and Credit), a fost ulterior nuanțată. Astfel, într-o lucrare apărută în 1922 (Socialism: An Economic and Sociological Analysis),  Mises afirmă că, în socialism, deși nu au nici un rol în ceea ce privește mijloacele de producție, banii ar putea avea totuși o anumită funcție în cazul bunurilor de consum. „Într-o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie, semnificaţia rolului monedei va fi incomparabil mai restrânsă decât într-o societate bazată pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, deoarece într-o comunitate socialistă schimbul însuşi are o semnificaţie mai limitată, fiind restrâns numai la bunurile de consum.” (https://mises.ro/185/vii-distributia-venitului). Și, de fapt, chiar așa au stat lucrurile în economia socialistă, în care pământul și celelalte mijloace de producție nu erau considerate mărfuri, iar banii efectivi (numerarul) erau folosiți doar de populație pentru cumpărarea de bunuri de consum.

După Mises, banii sunt necesari, așadar, doar în capitalism (economie de piață), adică în acel sistem economic în care mijloacele de producție se află în proprietate privată. În acest sistem, funcția banilor este ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect.

2. Originea banilor

Mises explică apariția banilor printr-un proces în trei etape: 1) trecerea de la schimbul direct la folosirea mijlocului de schimb; 2) trecerea de la mijlocul de schimb la „mijlocul comun de schimb”; și 3) trecerea de la „mijlocul comun de schimb” la bani.

1) Trecerea de la la schimbul direct la folosirea mijlocului de schimb. Istoricii sunt de acord că în zorii civilizaţiei a existat o fază de schimb în natură (troc, trampă), în care omenirea nu cunoştea banii. În această fază, o anumită marfă era schimbată direct pe o altă marfă, fără a se recurge la bani: alimentele, de exemplu, erau cedate în mod direct pentru îmbrăcăminte, arme, unelte, mână de lucru necesară pentru defrişarea unui teren sau pentru construirea unei clădiri ş.a.m.d.

Trocul a însemnat un mare progres faţă de etapa anterioară (economia naturală), când fiecare individ trebuia să-şi însuşească cunoştinţele şi deprinderile necesare pentru producerea tuturor bunurilor de care avea nevoie, fără să reuşească, probabil, pe deplin, în nici o privință. Iar nivelul intelectual al primilor oameni care au înţeles că îşi pot îmbunătăţi viața prin renunţarea la o parte din bunurile proprii în schimbul unei anumite cantităţi de bunuri străine justifică, fără îndoială, atributul de „sapiens” conferit de urmaşi. Progresul major permis de troc constă în specializarea indivizilor care alcătuiesc o anumită comunitate umană şi, deci, în creşterea productivităţii muncii şi valorificarea superioară a resurselor de care dispune societatea respectivă.

Cu toate acestea, trocul „pur” funcţionează cu inconveniente atât de mari, încât până la apariţia unui alt mare progres – utilizarea unui mijloc de schimb –, aplicarea pe scară largă a diviziunii muncii şi a specializării a fost practic imposibilă. Într-adevăr, schimbul direct necesită o dublă coincidenţă de voinţă referitoare la obiectele schimbului și la momentul acestuia, coincidență a cărei realizare necesită o informare costisitoare și cheltuieli de tranzacționare ridicate (în termeni de consum de timp și de resurse). De exemplu, un individ care deține alimente trebuie să îl găsească aici și acum pe cel care deține o haină, cel care haina trebuie să-i fie foame, iar cel care are alimentele trebuie să fie dezbrăcat. Marea problemă este că această dublă coincidență este rară și chiar dacă ea poate fi ușurată prin stabilirea unor locuri anumite de efectuare a schimburilor, în spaţii şi la momente determinate, cunoscute cu anticipaţie: piețe (în sensul comun al termenului, de locuri special amenajate, unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul), târguri, iarmaroace, bâlciuri, oboare, bazaruri ş.a.m.d. – de exemplu, cu ocazia marilor sărbători religioase, la schimbarea anotimpurilor etc. –, nu este deloc sigur că părţile se vor înţelege şi sub aspectul raporturilor de schimb (preţurilor), cantităţilor şi al celorlalte condiţii ale schimbului.

O soluție este recursul la schimbul indirect. Să presupunem că există trei indivizi, care deţin fiecare un anumit bun: individul X deţine bunul A, Y deţine B, iar Z deţine C. Primul individ, X, proprietar al bunului A, de care nu are nevoie, doreşte bunul B şi doar acesta din urmă, adică nu îi trebuie bunul C. Însă, Y, proprietar al bunului B, nu doreşte nici el bunul A, ci doar bunul C. Or, al treilea individ, Z, proprietar al bunului C, nu doreşte bunul B, ci doar bunul A. În aceste condiţii, nici una din cele trei persoane nu poate obţine bunul dorit în mod direct de la o altă persoană, ci doar dacă recurg toate trei la un schimb indirect (triangular). De exemplu, X poate obţine de la Z, în schimbul bunului său, A, o anumită cantitate din bunul C, însă aceasta nu pentru a consuma bunul respectiv, ci pentru a-l schimba pe bunul B, de care, de fapt, are nevoie.

Soluția schimbului indirect este însă și ea foarte limitată. În primul rând, pe măsură ce creşte numărul fazelor intermediare, în care trebuie să se realizeze dublele coincidenţe de voinţă amintite, numărul tranzacţiilor necesare pentru a ajunge la o situaţie de echilibru tinde să crească. Or, odată cu creşterea numărului participanţilor la schimb și cu creşterea costurilor de informare și de tranzacționare aferente fiecărei faze, acest inconvenient devine tot mai greu de suportat. În al doilea rând, agentul economic X utilizează, de fapt, bunul C ca intermediar de schimb („tertum permutaționis” – cum îl numeau autorii mai vechi) pentru a-şi atinge obiectivul. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazul trocului, utilizarea unui intermediar de schimb poate fi avantajoasă pentru toţi participanţii la procesul de schimb.

Mises subliniază că ,,schimbul indirect devine cu atât mai necesar cu cât diviziunea muncii devine mai rafinată”. (vezi aici).

Însă, cu cât mai mulți oameni se specializează, cu atât este mai puțin probabil ca o persoană să poată achiziționa diferitele bunuri pe care le dorește în schimbul produsului său specific pe care îl aduce pe piață.  De aceea, Mises afirmă că „teoria banilor a fost și va fi întodeauna teoria schimbului indirect și a mijloacelor de schimb.” (Acțiunea umană, p. 415).

2) Trecerea de la mijlocul de schimb la „mijlocul comun de schimb”. Faptul că un anumit bun ajunge să fie folosit ca „mijloc comun de schimb” este determinat de capacitatea sa de a fi vândut și cumpărat pe piață, adică de ceea ce în limbajul științei economice moderne se numește „lichiditate. După Mises, această capacitate depinde de amploarea și constanța cererii față de bunul respectiv, care, în cazul anumitor bunuri, declanșează o spirală ascedentă a vandabilității acestora. Astfel, vandabilitatea ridicată a unui bun determină creșterea cererii față de bunul respectiv, ceea ce duce la sporirea vandabilității acestuia, care antrenează o cerere și mai mare ș.a.m.d. Acest proces continuă până când un anumit bun este selectat ca „mijloc comun de schimb”.

Reconstrucţia pe baze logice a istoriei schimbului implică, aşadar, supoziţia că epoca trocului cuprinde o fază mai avansată, în care se folosește un „mijloc comun de schimb”. Această presupunere este confirmată de izvoarele istorice, care relevă că rolul de „mijloc comun de schimb” a fost jucat, în diferite perioade şi la diferite popoare, de mărfuri numeroase şi diverse: sarea, animalele, carnea, pieile, blănurile, uleiul de măsline, peştele, scoicile, tutunul, sclavii, arama, fierul, argintul, aurul, diamantele, chihlimbarul etc.[1]

3) Trecerea de la „mijlocul comun de schimb” la bani. Procesul de selecție nu se oprește însă aici. Oamenii doresc, firește, să-și cedeze bunurile pe care le au pe cel mai vandabil dintre aceste mijloace comune de schimb, deoarece bunul respectiv este cel mai ușor de schimbat, la rândul său, pe alte bunuri. Or, pe măsură ce oamenii realizează care „mijloc comun de schimb” este cel mai vandabil, amintita spirală ascendentă a vandabilității tinde să acționeze în favoarea bunului repectiv și în defavoarea altora. Astfel, mijloacele comune de schimb cu vandabilitate mai redusă tind să fie excluse de pe piață, care începe să se utilizeze un „singur mijloc de schimb”, care, în virtutea acestui fapt, devine bani.[2] „Banii sunt acel lucru care servesc drept mijloc de schimb utilizat și acceptat pe scară largă” (Idem p. 418).[3]

Procesul prin care diverse forme locale de bani tind să fie eliminate și înlocuite printr-o formă de bani unică continuă și în zilele noastre. Prin acest proces, care, în prezent este numit „globalizare”, monedele naționale tind să fie eliminate pe măsură ce piețele se interconectează la scară mondială, iar concurența dintre monedele locale utilizate pe diverse piețe se intensifică. Rezultatul este tendința de utilizare a unei singure monede (i.e., dolarul american) în întreaga lume.

3. „Funcțiile secundare” ale banilor

După Mises, „funcțiile secundare” ale banilor, despre care au scris mulți autori, sunt doar manifestări ale funcției lor principale și definitorii: ușurarea schimbului prin aceea că fac posibil schimbul indirect. De exemplu, facilitarea operațiunilor de creditare nu constituie o funcție separată, așa cum s-a afirmat adesea, deoarece creditul nu este decât un schimb de bunuri prezente pentru bunuri viitoare. Să presupunem că un potențial creditor, care a produs în prezent anumite bunuri sau servicii, dorește să obțină o cantitate mai mare de bunuri sau de servicii în viitor. Însă, potențialii debitori de pe piață nu sunt interesați de bunurile sau serviciile pe care el le are în prezent. De aceea, creditorul schimbă în prezent bunurile sau serviciile sale pe bani, pe care debitorii de pe piață, probabil, îi vor dori. În modul acesta, banii facilitează schimburile de bunuri actuale pe bunuri viitoare, adică creditul.

Transferul valorii în timp nu este, deci, o funcție a banilor separată de funcția lor de  transfer al valorii în spațiu. Atât schimbul de bunuri pe bani făcut în prezent pentru a cumpăra cu bani bunuri mai târziu, cât și schimbul de bunuri pe bani făcut într-un anumit loc pentru a cumpăra cu bani bunuri în altă parte sunt modalități de a obține bunuri prin schimb indirect. Deoarece, în ambele cazuri, obținerea de bunuri prin schimb direct nu este posibilă, apariția banilor constituie un imens progres.

4. Concluzii

Concluzia care se desprinde din cele arătate este că nu este necesară impunerea banilor prin forța statului. Utilizarea banilor nu prejudiciază indivizii, ci, dimpotrivă, le satisface interesele mai repede și mai ieftin. Nefiind vorba despre un anumit sacrificiu din partea unor indivizi în numele vreunui interes public, nu este necesar ca oamenii să fie constrânși să recurgă la bani, așa cum trebuie forțați, de exemplu, să plătească impozite. Participanții la viața economică beneficiază în fiecare etapă a procesului de apariție a banilor: și atunci când recurg la schimbul indirect, și când utilizează „mijlocul comun de schimb” și când acceptă bani în schimbul mărfurilor lor.

Explicarea apariției banilor prin procesul de schimb constituie un capitol important al teoriei ordinii spontane a pieței numită de Mises „catalactică”. Această demonstrație neagă ideea de „ordine deliberată” din teoria etatistă a banilor, după care banii sunt creația statului, expresia suveranității și prestigiului său. Ea relevă că fiecare etapă a procesului de apariție a banilor este, la fel ca toate fenomenele economice, rezultatul unor acțiuni deliberate, întreprinse de diverși indivizi pentru a-și îmbunătăți situația.

Teoria originii banilor elaborată de Mises constituie o strălucită aplicației a principiului metodologic numit de el „individualism metodologic”. Conform acestui principiu, cercetarea proceselor economice trebuie să înceapă de la acțiunea individuală. Abia în fazele ulterioare ale cercetărilor se ajunge la cunoașterea cooperării umane, iar acțiunea socială este tratată ca un caz special al categoriei mai cuprinzătoare de acțiune umană ca atare. „Viața umană este o succesiune neâncetată de acțiuni individuale. Dar o acțiune individuală nu este niciodată izolată. Ea este o verigă dintr-un lanț de acțiuni care împreună formează o acțiune de nivel superior ce vizează un scop mai îndepărtat. Orice acțiune are două aspecte. Ea este, pe de o parte, o acțiune parțială în cadrul unei acțiuni mai cuprinzătoare, efectuarea unei fracțiuni din scopurile vizate de o acțiune cu o bătaie mai lungă. Pe de altă parte, este un întreg din perspectiva acțiunilor vizate prin efectuarea propriilor părți. Depinde de amploarea proiectului urmărit momentan de agent dacă va fi scoasă în relief acțiunea mai cuprinzătoare sau o acțiune parțială îndreptată spre un scop mai imediat.” (Idem p. 64).

Importanța acestui principiu depășește cadrul pur teoretic. Dificultăţile recurente cu care se confruntă teoria economică în explicarea şi prevederea crizelor provin parțial din insuficienta cunoaștere a diverselor laturi ale dinamicilor microeconomice. Concentrându-și întreaga atenție asupra efectelor politicilor economice referitoare la cererea „totală”, rata „naturală” a șomajului, „nivelul general al prețurilor” etc., mulți economiști contemporani neglijează problemele fundamentale pe care pe care le ridică conceptul de echilibru general și ipotezele nerealiste pe care se bazează majoritatea modelelor macroeconomice. Ca urmare, politicile pe care le preconizează au adesea efecte perverse. Injecțiile monetare repetate efectuate de principalele bănci centrale ale lumii în cadrul așa-numitei politici de relaxare cantitativă  (Quantitative easing) au provocat perturbații în structura prețurilor, au creat locuri de muncă artificiale și au provocat în modul acesta un mare volum de investiții nejustificate („malinvestiții”), care nu corespund nici unei nevoi pe termen lung a economiei, ceea de duce inevitabil risipă și pierderi. Politicile fiscale au distorsionat structura stimulentelor și nivelul economisirii în SUA și în ceea mai mare parte a lumii occidentale. În fine, intervențiile statului și reglementările excesive au redus puternic utilizarea capacităților de producție existente și au diminuat câmpul oportunităților deschise inovațiilor antreprenoriale.

În prezent, a apărut totuși o posibilitate de schimbare. Etatismul ortodox a căzut în desuetudine, piața liberă suscită din ce în ce mai mult interes și apreciere din partea economiștilor, iar publicul este din ce în ce mai mult preocupat de amploarea intervenției statului în viața socială și economică. În acest context, proliferarea criptomonedelor pare un semn al noilor vremuri, iar teoria banilor elaborată de Mises permite o mai bună înțelegere a acestui fenomen contemporan.

NOTE_____________


[1]-În civilizaţiile pastorale, cum ar fi, cele din bazinul mediteranean, de exemplu, rolul de „mijloc comun de schimb” a fost indeplinit de animale (pecus – lat.), de unde cuvântul „pecunia” (bani) şi adjectivul „pecuniar” din română modernă. Faptul că animalele au avut odinioară rolul de bani, fiind identificate cu bogăţia în general, este relevat şi de cuvântul „capital”, care provine de la „caput, capitalis, e”=capete de vite (lat.). De asemenea, sarea a jucat odată un asemenea rol, lucru dovedit de cuvântul „salariu”, care provine de la „sal, is”=sare (lat.), cu care erau plătiţi soldaţii romani. De aici, numeroasele expresii cu sens economic în care apare cuvântul: “sarea pămânului” = ceea ce este mai de preţ, mai valoros; “marea cu sarea” sau “sarea şi marea” = ceva exagerat de mult, imposibil de realizat; “a primi pe cineva (sau a ieşi înaintea cuiva) cu pâine şi sare” = a primi pe cineva cu deosebită cinste; “a nu avea (nici )sare de mămăligă”= a fi foarte sărac; etc.

[2]-Dintre toate mărfurile, metalele zise „nobile” – aurul şi argintul – au o serie de proprietăţi excepţionale, care le fac extrem de potrivite pentru a juca rolul de „mijloc comun de schimb”. Astfel, aceste metale sunt dorite de aproape toţi oamenii pentru confecţionarea de podoabe; sunt relativ rare şi, deci, au valoare mare într-un volum mic; sunt inalterabile, căci nu se oxidează în contact cu aerul: ca urmare, pot fi păstrate un timp îndelungat, fără a-şi modifica greutatea (valoarea); sunt divizibile în orice proporţie, fără a-şi pierde din valoare: un lingou de aur (argint) de 1 kg valorează de exact cât patru lingouri de 250 g; etc.

[3]-La început, aurul şi argintul au fost utilizate sub formă de lingouri, bare, broşe, cercei, inele etc., adică sub forma nemonetară în care se aflau din timpurile imemoriale în care au fost descoperite. În această epocă premonetară, obiectele din metal preţios respective au fost, de fapt, marfă-intermediară,  deoarece erau dorite şi folosite şi în alte scopuri, nu numai şi nu în primul rând pentru serviciul de „mijloc comun de schimb„ pe care îl prestau. Însă, din cauza fenomenului deja amintit, de accentuare a rolului de „mijloc comun de schimb”, marfa-intermediară se transformă treptat în bani-marfă. Cu alte cuvinte, odată cu multiplicarea schimburilor, utilitatea intrinsecă a metalelor preţioase trece pe planul doi, iar esenţială devine utilitatea lor economico-socială, şi anume aceea de a servi ca „mijloc comun de schimb”.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Citeste mai multe despre:



Currently there are "20 comments" on this Article:

  1. hahayek spune:

    “Precupetii” de idei (de mana a doua) ne mai vand (ca tot e vorba de bani) gratuit o eroare : “un capitol important al teoriei ordinii spontane a pieței numită de Mises „catalactică”.” Citat din text.Ca si cum ai spune ca metafizica e numita de Hegel “maimuta matematicii” si nu Peirce.

  2. George spune:

    Atunci, de ce în toate țările falsificarea de monedă se pedepsește (de stat)?!
    De ce au existat adevărate războaie legate de dreptul de a bate monedă?
    De ce statele garantează moneda?
    De ce pe mai toate monedele apar însemne care identifică statul garant și protector?!
    Nu cred că exemplele unor monede mai ”actuale” (vezi bitcoin) pot fi socotite drept reguli.

  3. Harald spune:

    Teoria e frumoasă, în România doar practica ne omoară: este necesară forța statului pentru impunerea banilor fiindcă statul își plătește proprii slujbași cu acei bani. Statul român nu poate emite nici dolari, nici euro, dar nici nu și-ar putea favoriza proprii dependenți dacă nu ar folosi forța ca să-și impună proprii bani.

    Cât ar mai valora pensiile speciale sau salariile funcționarilor publici, dacă leii-tramvai pe care îi primesc ei nu ar fi acceptați în magazine? Cât ar mai valora contractele cu statul într-o asemenea situație, ar mai da cineva șpagă pentru ele? :)

    În realitate, statul (aparatul de stat, structura umană asociată funcționării statului) exploatează societatea în ansamblul ei. Dacă n-o exploatează, n-are din ce trăi. Așa că statul va folosi forța și își va impune banii fiindcă altfel nu poate să funcționeze. ȘI toți acei dependenți de stat ar trebui să se apuce de câte o muncă cinstită :)

  4. Harald spune:

    ”Salariu” n-ar putea să fi însemnat în realitate ”banii pentru sare”? Sarea nu se găsea peste tot, nu putea fi exploatată individual, deci trebuia plătită cu bani celor care o aduceau, iar asta chiar și înainte de apariția Imperiului Roman.

    • Constantin spune:

      Permiteți-mi vă rog să fac observația că prin acest comentariu ați răspuns de fapt nelămuririlor dumneavoastră din comentariul anterior. Anume, banii reprezintă simboluri, a căror valoare este dată de acoperirea lor în mărfuri. Astfel, banii îndeplinesc funcția de măsură a valorii. Despre celelalte funcțții ale banilor scrie foarte bine în articolul d-lui Silviu Cerna.

      • Harald spune:

        Comentariul la care ați răspuns era doar despre etimologia termenului ”salariu”, nimic mai mult. Pe de altă parte, despre funcțiile banilor se poate teoretiza la nesfârșit, dar ei au apărut înainte de orice teorie despre ei.

        Comentariul precedent era despre folosirea forței pentru a-i impune, nu despre acoperirea în mărfuri. Dacă mâine statul român ar începe să-și plătească funcționarii în euro, nu mai e nevoie de nicio forță pentru a-i impune.

        • Constantin spune:

          O.K. Dar, nu cumva mărfurile alea exprimă tocmai consumul de muncă socialmente necesară întreprinsă în vederea producerii lor? -:)

          „Dacă mâine statul român ar începe să-și plătească funcționarii în euro, nu mai e nevoie de nicio forță pentru a-i impune.”

          Păi, și de ce doamne-iartă-mă n-o face?
          Haideți să apucăm chestiunea din altă parte. Statul român poate aplica teoria d-lui Gigălău și să „meargă pe principiul wage-led”, poate crește salariul minim pe economie la 5000 LEI, pe care-i convertește în 1000 EUR, și și-a luat de-o grijă. Inflația e unu și trei sferturi la sută, ca-n Germania, dobânzile sunt pentru creditele ipotecare 2-3 la sută, ca-n Bruxelles, iar cursul e priponit de-a binelea.

          Ce „mama-zmeilor” îi împiedică pe iluștrii guvernanți PSD-ALDE-UDMR să înceapă să plătească cetățenii și funcționarii în euroi, pentru a nu mai fi astfel nevoie de nicio forță pentru a-i impune? (Vedeți răspunsul în prima propoziție a comentariului meu.)

          • Harald spune:

            Vă scapă un mic amănunt: cei 80 – 100 de milioane de euro pe care îi trimite diaspora în țară în fiecare săptămână. Banii aceia cumpără mărfuri în România, dar munca e prestată în altă parte, pe bani mai adevărați.

            • Constantin spune:

              Am înțeles.
              Vă mulțumesc pentru răspuns, chiar dacă am întrebat despre altceva.
              Acu’ nu-mi mai scapă nimic. -:)

  5. Cinicul spune:

    Statul nu face bani, dar le garanteaza valoarea. Banul fiind doar simbol, el nu face doi bani (sic) fara existenta statului. Nimeni n-ar folosi francul CH daca n-ar exista statul elvetian.
    Banul fiind un simbol valoarea lui se bazeaza pe cantitatea de incredere pe care o propaga statul respectiv. De aceea francul centr-african, desi este folosit de mai multe tari, paleste in fata celui elvetian.

    • Prototipescu Fanel spune:

      asa cum spune si articolul, nu e relevant cine emite moneda, ci in ce masura o poti folosi fara restrictii din partea statului; de exemplu, daca statul roman ar permite plata salariilor si tranzactii in criptomonede sau CHF, inclusiv la buticul din colt, am putea sa ne cumparam linistiti cu criptomonede painea cea de toate zilele, fara sa ne batem capul cu ce se intampla prin Elvetia sau de unde vin criptomonedele, atata timp cat piata poate sa le absoarba si sa le repuna in circulatie fara interventii dirijate care sa creeze dezechilibre; ba chiar, daca nu ma insel, criza creditelor in CHF a rabufnit ca urmare a unei interventii la nivelul statului elvetian; dar daca Elvetia ar disparea de pe harta, moneda ar putea continua sa circule; problema ar aparea daca monedele devin prea rare incat sa nu mai poata fi evaluate obiectiv, devenind piese de colectie, cu valoare subiectiva

      • Harald spune:

        daca Elvetia ar disparea de pe harta, moneda ar putea continua sa circule

        Mai greu de crezut, atunci când e vorba de bani de hârtie. Banii sunt acceptați la plată atunci când se poate cumpăra ceva cu ei în țara care îi emite. Presupunând că Elveția ar dispărea de pe hartă, cum a dispărut Polonia în secolul 19, statele succesoare nu vor recunoaște vechea monedă și nu se va putea cumpăra nimc cu ea.

      • Harald spune:

        În UK există experiența cu bancnotele scoțiene. O mulțime de oameni refuză să le primească, deși Scoția nu a dispărut de pe hartă, iar băncile și magazinele mari le acceptă. Am avut o discuție amuzantă cu un scoțian pe tema asta, s-a scuzat la modul că ”banii mei s-ar putea să nu fie legal tender aici”, dar eu eram documentat în materie: ”banii tăi nu sunt legal tender nicăieri” :)

      • Prototipescu Fanel spune:

        @Harald
        incercam sa evidentiez necesitatea libertatii circulatiei ca moneda efectiva, nu ca moneda convertibila; daca dispare emitentul, convertibilitatea nu mai e de folos, in lipsa unei piete pe care sa poata fi utilizata, direct, fara schimb valutar; daca printurile de la guma de mestecat si cartonasele cu fotbalisti devin moneda, valoarea lor mai degraba tinde sa creasca daca dispare producatorul

    • Harald spune:

      @Cinicul – Statul nu face bani, dar le garanteaza valoarea

      A le garanta valoarea și a-i impune prin forță sunt două fețe ale aceleiași bancnote. Ale bancnotei pe care scrie ”This note is legal tender for all …”

  6. T spune:

    Banii sunt făcuți de bancheri (în lumea actuală). Înainte, băteau monedă seniorii, regii etc.
    Unele instituții care fac bani, de exemplu celebra FED, sunt afaceri private. Știați?
    Statele se împrumută de la bănci private, știați?
    Multe bănci naționale se află mai mult în subordinea unor bănci mai mari decât a guvernelor țărilor lor.
    Bitcoin-ul și alte tâmpenii testează piața. Pentru că dolarul a cam obosit și nu mai e de încredere (își pierde caracterul de monedă fiduciară). Înlocuirea lui ar fi un pas mare spre mondializare. Când bitcoin-ul sau phoenix-ul (anunțat de The Times de ceva vreme) sau ce-o mai fi se va fi generalizat, nu vom mai avea nevoie nici de card bancar, necum de bani fizici. O să fie suficient cip-ul (sau desenul irisului). Și resetarea anunțată și de Mme Lagarde o să se facă într-o anumită direcție.
    Deja mai mult de jumătate din populație a ajuns să regrete “etatismul ortodox”! Care jumătate așteaptă toate aceste semne ale minunatelor vremuri noi !!! Să vindem-cumpărăm frenetic pentru a ajunge între primii 100 de terieni ca avere. Avem șanse egale, nu? La felul cum se eternizează familiile și clanurile domnitoare nu prea, dar să fim optimiști. Să gândim pozitiv!

  7. Constantin spune:

    „Domnul preot Weems, un scriitor din Virginia, se confesa că ar face bine inimii unui bărbat să-i vadă pe tinerii curtenitori din Virginia cum se grăbeau la țărm când se apropia o corabie de la Londra, fiecare aducând cu sine sub braț un snop din cel mai bun tutun și luând cu el înapoi o soție frumoasă și virtuoasă.”

    „La anumite perioade tutunul era declarat singura monedă locală legală. A rămas moneda de bază a Virginiei și a coloniilor locale timp de aproape două secole, mult după Războiul de Independență. Erau banii cu care coloniștii obișnuiau să cumpere mâncare, haine, să plătească taxe – și chiar să plătească pentru o soție.” (M Friedman, „Libertatea de a alege”)

  8. Gabriel M. spune:

    Domnule Silviu Cerna,

    Tocmai am citit articolul “cep study: Germany gains most from euro introduction”:
    https://www.dw.com/en/cep-study-germany-gains-most-from-euro-introduction/a-47675856

    Raportul la care se refera e:
    cepStudy
    20 Years of the Euro: Winners and Losers
    An empirical study
    Alessandro Gasparotti und Matthias Kullas
    February 2019

    Link-ul la acest studiu se gaseste in articolul din DW.

    Concluziile sint extrem de interesante (si descurajante pentru Romania) si cred ca ar fi utila o analiza a situatiei din partea dumneavoastra.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Silviu Cerna


Silviu Cerna

Silviu Cerna este profesor emerit de ‘’Economie monetară’’ la Facultatea de Economie şi de Adminstrare a Afacerilor a Universităţii de Vest din Timişoara. Este autor a... Citeste mai departe


E randul tau

Reducerea planului cadru Este absolut necesara. Cu indiferent ce scandaluri si riscuri. Nu as ...

de: Dedalus

la "Câteva sfaturi pentru viitorul ministru al Educatiei"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

octombrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Sep    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)