Motto: „Iar nenorocitul calomniat,
terminat si desființat,
în disprețul general, de-i norocos,
sufletul si-l va da.
Sufletul si-l va da!”
(Aria Calomniei-Barbierul din Sevilla, G. Rossini)
In ciuda faptului ca am plecat din Romania de mai bine de douazeci de ani, sau tocmai pentru ca am plecat impins doar de dorinta de a putea face o munca de cercetare stiintifica la un inalt nivel, urmaresc cu asiduitate presa din tara, incercind astfel sa ma simt aproape de conationalii mei. Asa aflu lucruri care fie imi fac placere, hranindu-mi increderea in viitorul tarii, fie ma intristeaza profund, prea adesea din pacate. Fata de aceastea din urma, reactiile mele nu au depasit niciodata pina acum nivelul de bombaneala cu mine insumi, specific majoritatii oamenilor. De data aceasta insa, vestea pe care am aflat-o ma face sa parasesc comoditatea participarii la nu mai mult decit o „inflacarata” dezbatere intr-o imaginara „ograda a lui Iocan” si sa ma arunc in „gura lupului”, scena publica. „Ce te-a apucat, omule?” ma veti intreba, probabil. „M-a apucat” ca am aflat cu stupoare ca un drag prieten de-o viata intreaga, ziaristul Radu Portocala, a fost acuzat in spatiul public ca ar fi antisemit(!?), anatema dura dar total neadevarata in cazul lui. „E, mare scofala! La cite se spun si se scriu in presa noastra cea de toate zilele, ce conteaza daca e adevarat sau nu?”, imi veti spune, cu autoritatea cinica a celor care au trait grozavii serioase, nu gluma! E, necazul e totusi foarte mare pentru ca prietenul meu, oricit ar suna de ciudat, sufera al dracului din cauza acestei acuze calomnioase. Ori asta ma face pe mine, prietenul lui evreu, sa incerc mai mult decit sa-i alin suferinta vorbindu-i direct, asa cum fac adesea, anume sa ofer spatiului public marturia mea in favoarea prietenului calomniat. Cit de util sau nu va fi acest demers, las la latitudinea Dumneavoastra sa hotariti!
L-am cunoscut pe Radu Portocala acum mai bine de 50 de ani, in toamna anului 1962, la citeva saptamini de la inceperea anului scolar. Intrind in clasa a V-a, ma mutasem la liceul „M. Sadoveanu”,proaspat infiintat, pe b-dul Dacia. Apucasem deja sa ma imprietenesc cu colegul meu de clasa Doru Sragar care, plin de incintare, m-a luat de mina intr-o recreatie ca sa mi-l prezinte pe prietenul lui Radu, in chiar ziua in care acesta se mutase de la „Clementa” intro clasa paralela din scoala noastra. Erau prieteni de la 2 ani, asa ca mi-a fost usor de inteles incintarea amindorura de a fi impreuna si la scoala. Totusi, am simtit imediat ca ceva era ciudat la noua mea cunostinta, un aer usor stingher ce contrasta vadit cu exuberanta galagioasa a celorlalti copii. Dupa ce ne-am imprietenit (treaba de zile la acea virsta) si am inceput sa merg la el acasa, am inceput sa inteleg de unde-i venea stinghereala pe care o sesizasem: era dintr-o familie de „fosti” (prima familie de acest fel pe care ajunsesem sa o cunosc), o familie care traia sub „supravegherea” unei fotografii aflate pe noptiera bunicii prietenului meu, Mimo. Fotografia il reprezenta pe bunicul prietenului meu, avocatul Radu Portocala, primar al Brailei in perioada interbelica, fruntas si ministru liberal, membru in Consiliul de Coroana, care, pentru toate aceste atribute, fusese exterminat in inchisoarea de la Sighet, in 1952, impreuna cu atitia fosti inalti demnitari. (In anul 2008 am vizitat memorialul de la Sighet, ocazie cu care am vazut o alta fotografie a aceluiasi Radu Portocala, din perioada de detentie: in zeghe, slabit pina la epuizare. Acest cutremurator document poate fi vazut astazi cu usurinta, doar printr-o cautare pe Google). De-a lungul anilor, mi-a fost dat sa aflu nenumarate povestiri despre „batrinul” Radu Portocala, puternice exemple de urmat de oricine care se simte atras de un mod de viata in care grija laica pentru cei din jur sa-i fie o dominanta zilnica. Le-am aflat in primul rind de la Mimo, in nenumaratele ore in care am avut fericirea sa stau de vorba cu ea, dar si de la alti oameni care, in diverse imprejurari, l-au cunoscut pe acest Om. Evident, n-am sa le insirui aici. Voi aminti insa citeva, rostul fiind de a arata de ce exemple de „antisemitism” a avut parte prietenul meu in anii copilariei.
Un exemplu ar fi ca in perioada in care antisemitismul devenise politica de stat in Romania, avocatul Radu Portocala servea pro bono evrei aruncati, pentru varii motive, in ghearele „justitiei” epocii. Fata de astfel de fapte, oricine s-ar astepta ca urmarea sa fie conform zicalei ” bine faci, bine gasesti”, nu? E, in filme asa se intimpla, dar in viata, nu chiar asa… Intr-adevar, in perioada neagra pentru familie, cind „batrinul” Radu Portocala disparuse in groapa comuna de la Sighet iar fiul sau, dr. Radu Portocala, fusese luat pentru „re-educare” la Canalul de trista amintire, apareau in mod discret trimisi ai JOINT-ului cu ajutoare banesti pentru familia Portocala, redusa in acea vreme doar la Mimo (bunica), Alda (mama) si copilul ei, Radu, prietenul meu de mai tirziu; o familie ciuntita, aruncata in strada de autoritati, care se adapostise intr-o camera din subsolul blocului unde locuiau niste rude, bloc de pe strada Plantelor la citeva numere de casa unde locuia familia lui Doru Sragar, prietenul meu de care am pomenit deja. (Atunci a inceput de fapt prietenia dintre cei doi). Datorita acestei prietenii, dr. Marcel Sragar, tatal lui Doru, aflind de soarta tragica a avocatului Portocala, s-a urcat in tren si a plecat la Sighet sa incerce sa obtina corpul defunctului, pentru a fi inmormintat in locul de veci al familiei. Evident, fara succes dar, din fericire, si fara urmari neplacute pentru dr. Sragar (cel putin, din cite stiu). „Un gest omenesc!”, veti spune, „nu-i mare grozavie ce a facut Marcel Sragar”. Asa sa fie? Poate… Dar citi au reusit sa stea deasupra acelor vremuri? Aceia au fost Oameni iar restul, doar oameni…Voi incheia portretul avocatului Radu Portocala cu o amintire traita de mine, de data aceasta. S-a intimplat la moartea tatei, in 1976, cind intreaga familie Portocala venise la mama sa-si exprime condoleantele si sprijinul sufletesc. La mama se mai afla si un alt prieten vechi al parintilor mei, ing. Herman Rosenberg. Urmare a prezentarilor facute, dl Rosenberg i-a intrebat daca au vreo legatura de rudenie cu fostul primar al Brailei. ” Da, doi ani de Canal! Sunt fiul lui” a raspuns Conasu’ (cum il poreclise Doru Sragar pe dr. Portocala cu vreo zece ani inainte, intr-o seara de Inviere pe care o petreceam impreuna, ca de obicei…). O intensa incintare s-a asternut pe fata prietenului tatei, nascut si crescut la Braila. „Un Om minunat, tot orasul il venera!” a mai ingaimat acesta, fericit ca a avut ocazia sa-i intilneasca peste ani familia…
In casa prietenului meu mai era o fotografie care atragea atentia oricui nou venit: a dr. Portocala in fata microscopului electronic, proaspata achizitie a Institutului de Inframicrobiologie (denumirea initiala a Institutului de Virusologie „Stefan S. Nicolau” al Academiei Romane), unde i se „permisese” de catre Sistem sa revina dupa cei doi ani de detentie la infamul Canal. Sistem „marinimos” intr-adevar, dar „vigilent” totusi caci, prin aceeasi decizie, ii fusese interzisa revenirea la Catedra, pe motiv ca nu mai era „demn” sa apara in fata studentilor! Sa revin insa la fotografie: microscopul electronic din fotografie era o instalatie impresionanta atit prin dimensiuni, uriase in raport cu cele actuale, cit si prin gradul de noutate (primul din tara, aflat la IFA – Magurele, fusese cumparat si pus in functiune cu doar citiva ani mai devreme; acolo isi facuse de altfel ucenicia in ale microscopiei electronice si dr. Portocala care, in Romania, a fost un pionier in aplicarea microscopiei electronice in biologie, cartea scrisa impreuna cu N.I. Ionescu, „Microscopia electronica in biologie si inframicrobiologie” fiind prima monografie de acest gen aparuta in tara, in 1962). Dar aceasta fotografie nu era singurul semn al vietii sale profesionale, ce se desfasura si sub ochii nostri. Am asistat, de exemplu, la ultimele discutii si retusuri la manuscrisul cartii „Acizii nucleici celulari si virali”, scrisa impreuna cu dr. Liviu Popa, publicata de Editura Academiei in 1966. Erau zile frustrante pentru noi, copiii/tinerii, caci teancurile de pagini proaspat dactilografiate erau stivuite pe canapeaua din camera cu utilizari multiple: aici ascultam muzica sau ne uitam la televizor, aici erau primiti oaspetii si tot aici, cind cobora noaptea, era dormitorul parintilor. Fiind o „casa deschisa”, veneau adesea in vizita colaboratori, mai tineri sau mai putin tineri, fiecare animat fie de prelungirea unor discutii incepute la institut, fie pur si simplu de a petrece momente in plus alaturi de cel pe care il admirau vizibil. Nu toti, din pacate! Unii veneau cu ginduri ascunse, macar de a se „gudura” pe linga sef, daca nu si din alte motive, specifice epocii. Un exemplu? Dr. Jose Samuel, pe care il vedeam adesea in acei ani si care parea in rind cu ceilalti, un apropiat al casei, un prieten sincer. Atita doar ca, in 1977, in preajma plecarii in exil impuse de Securitate prietenului meu si intregii familii, Alda Portocala s-a dus la institut sa recupereze o serie de lucruri personale din biroul sotului ei. A avut insa surpriza sa-l gaseasca pe „dragul” Jose care, pur si simplu, a dat-o afara, cu urletele de „rigoare”! Caci Alda se transformase peste noapte din sotia sefului „respectat” in cea a unui „transfug”, deci „minia proletara” trebuia exprimata cum se cuvine, nu? De, Oameni si oameni, cum am scris mai devreme…
Anii au trecut si am ajuns student la Facultatea de Fizica. Din acest moment, conasu’ a inceput extrem de discret sa-mi „forteze mina” cum se spune, in legatura cu viitorul profesional. Asa am ajuns sa citesc, de exemplu, „Elicea vietii” -epopeea descoperii structurii ADN-ului, povestita chiar de unul dintre eroi – James Watson. Interesant mi se pare acum faptul ca, strict legat de aceasta lectura, mi-a pus sub ochi si articole stiintifice care incercau sa ridice semne de intrebare privind validitatea modelului Watson-Crick, cum a intrat in istoria stiintei structura ADN-ului propusa de cei doi. Aceasta lectura paralela, a carei substanta s-a dovedit de altfel eronata, avea menirea sa-mi atraga deja atentia ca, in stiinta, nimic nu trebuie privit in mod dogmatic, validarea sttintifica fiind un proces continuu. Aceasta idee, dezvoltata deja pina la nivelul de lucrare monumentala de teorie a validarii descoperirii stiintifice de Karl Popper (Karl Popper – The Logic of Scientific Discovery, tradusa in romaneste sub titlul „Logica Cercetarii” de Mircea Flonta, Alexandru Surdu si Erwin Tivig, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1981), nu este din pacate aplicata cu consecventa de toata lumea stiintifica dar, categoric, ea ii veghea doctorului Portocala parcursul stiintific, drept care tinea sa o sadeasca si in mintea mea, de la bun inceput. Evident, aceasta „manevra” subtila a lui conasu’ a dat roade: la sfirsitul anului trei de studii, cind a trebuit sa ne alegem specializarea de urmat in continuare, nu am sovait si am imbratisat biofizica, profesiune pe care o practic si astazi. Altfel spus, „mam luat dupa doctor!” cum i-am marturisit peste ani lui Mihai Berechet, un alt prieten drag al Portocalilor. Si, pot adauga acum, aproape de pensionare, ca m-am luat dupa El toata viata, fiind extraordinar de bine de trait la umbra unor astfel de Oameni.
Ma voi opri aici cu aceasta evocare ce nu a avut decit rostul unei introduceri (prea lunga, desigur, motiv pentru care imi cer deja scuze) si voi reveni la acuzatiile de antisemitism aduse prietenului meu. Care au fost motivele, in fond? „Pai cum, motivele sunt in cele scrise de el in toti acesti ani, in presa tiparita sau in Ochiul Magic -blog-ul sau” imi veti raspunde, probabil. Fata de un astfel de raspuns, permiteti-mi sa va raspund cu o intrebare, caci asa imi este scris in codul genetic, nu? Intrebarea ar fi: nu credeti ca o astfel de acuza, grava, este aruncata superficial?
In cartea sa „Federico Sanchez vous salue bien”, Jorge Semprun face urmatoarea remarca (traducerea imi apartine): „Sunt deja obisnuit sa fiu etichetat om de dreapta de tot soiul de imbecili”. Nu stiu ce sens dadea Jorge Semprun termenului de „imbecili”, dar mie mi se pare potrivit sa ma gindesc ca se referea la oameni care, cuprinsi de o „lene” a mintii, nu se mai ostenesc sa discute si, eventual, sa combata afirmatii sau idei ci prefera sa sara la jugulara nefericitului autor si sa-l sfisie, folosind cu iscusinta stampila potrivita din arsenalul de „cadre”. Stampile de genul: „antisemit” sau „self-haiting jew”, „dupa cum devine…” (pentru a-l cita si pe ne-egalatul nostru sociolog Caragiale).
In „Memoriile” sale, Jean-Francois Revel mentioneaza cu tristete ca in Franta ultimelor decenii, mai cu seama dupa momentul ’68, schimbul de idei s-a degradat in mod considerabil. Astfel, intrebarea „ce parere ai?” a incetat sa fie folosita in sensul ei firesc ci doar pentru a afla daca interlocutorul poate fi inregimentat propriilor pareri iar daca nu, el trebuie distrus, eliminat. Fata de o astfel de situatie, nu pot spune decit ca prietenul meu nu a stiut sa-si aleaga nici locul de nastere, nici pe cel in care s-a stabilit urmare a exilului impus lui de Securitatea de trista faima. Cum nu a stiut, de altfel, nici sa-si aleaga profesiunea caci, parafrazind un banc ce circula odinioara, „daca scrii, sa nu te miri!”
Recunosc ca prietenul meu a calcat adesea pe bataturile multora, sau (macar) pe egourile hipertrofiate ale altora, a deranjat machiajul ingrijit aplicat pe fetele multor farisei impinsi in fata de schimbarile radicale din tara. Lasind gluma (amara) la o parte insa, sa revin la acuzatia de antisemitism adusa prietenului meu, prezentind detaliile. Voi reproduce aici pasajul dintr-un articol publicat de Alexandru Florian si Cosmina Gusu in Caietele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” (nr. 2/2007)2:
„Radu Portocala îi acuza si el pe membrii Comisiei Elie Wiesel ca ar fi formulat acuzația de vina colectiva în absența unui avocat al apararii, care sa explice ca nu toți evreii au fost victime, dupa cum nu toți românii au fost criminali: „Vremurile tulburi tulbura spiritele si, dupa ani, trebuie multa rabdare si poate chiar înțelepciune pentru a alege binele de rau. Iar când cele doua talgere au fost umplute ne dam seama ca în talgerul binelui tot au mai ramas cateva graunțe de rau, si în cel al raului cateva graunțe de bine. Azi credeți ca ați rânduit taberele binelui si raului, ca ați facut dreptate. Dar ceea ați facut nu e nici complet, nici drept. Pentru ca ați vrut sa uitați ca în anii rosii ai României – si nu numai ai ei – mulți evrei au cazut victime furiei bolsevice a acelor evrei – printre care aflam parinți ai unora dintre membrii Comisiei Dumneavoastra – ce țineau în mâini instrumentele înfricosatoare ale puterii. În ce talger îi asezați pe unii si în care pe ceilalți ? ” (R. Portocala: „Înselatoarea umbra a vinei colective”, Ziua, 1 martie 20051)”[1]
Fara sa fiu intru totul de acord cu prietenul meu referitor la articolul citat, nu vad deloc o „dovada” a vreunui sentiment antisemit, fie el si „reactiv” cum a fost el clasificat(?) de autorii citati mai sus. Mai degraba, vad (in acest articol) o parafraza la ceea ce spunea Mircea Dinescu in primele luni dupa Decembrie ’89, cind se referea la evantaiul de caractere ale „noilor” oameni politici, anume ca Dumnezeu a raspindit josnicia si micimea sufleteasca in mod echitabil tuturor natiilor, fara sa „nemultumeasca” deci pe nimeni. Aceasta idee am avut-o si eu in minte cind am selectat exemplele prezentate mai sus, de oameni si Oameni…
Iata ce scria de altfel autorul incriminat, ca raspuns la mesajele unor cititori ai articolului cu pricina:
„… am urmarit – ceea ce, in masura posibilitatilor, mi se pare firesc – cele ce s-au scris aici in legatura cu sau pornind de la articolul meu. Vreau sa incep prin a afirma cu toata taria ca dezaprob orice interpretare antisemita a celor scrise de mine. In Romania de la sfirsitul anilor 30 si inceputul anilor 40 s-au petrecut lucruri intolerabile, mergind de la persecutii pina la crime pe care nimic nu le poate justifica. Cea mai mare parte dintre noi nu erau nici macar nascuti in acele vremuri – deci nu avem de ce sa impartim vina -, dar aceasta nu trebuie sa ne impiedice sa asumam ceea ce au facut inaintasii nostri. Numai astfel ne vom asigura dreptul moral de a cere, la rindul nostru, sa ni se faca dreptate pentru suferintele pe care le-am indurat mai tirziu. Cred ca nu exista decit o singura justitie si nu cred ca exista victime „mai victime” sau calai „mai calai”. Iata de ce, intre altele, asumarea mi se pare importanta. … Radu Portocala” (http://www.ziua.ro/f.php?data=2005-03-01&thread=170652&id=27192).
Nu-i asa ca o astfel de declaratie, clar exprimata, nu suna deloc a antisemitism ori negationism? Atunci de ce oare autorii studiului citat [2] nu au observat aceasta precizare? Chiar e lipsita ea de orice urma de relevanta?
Pacatul unei astfel de analize, nepermis de superficiale in special cind ea este publicata sub egida Institutului „Elie Wiesel”, este dublu.
In primul rind, ea incrimineaza cu prea mare usurinta oameni, doar pentru „vina” de a fi exprimat o opinie care poate foarte bine sa fie interpretata si altfel, asa cum am incercat sa arat aici, fara a folosi acuza de antisemitism. In sprijinul acestei interpretari, imi permit sa-mi caut un ajutor cu o reputatie covirsitor mai mare decit a mea, in persoana lui Bernard Lewis, istoric si politolog britanic, larg recunoscut drept specialist in relatiile Orientului Mijlociu. Cu referire la conflictul israeliano-palestinian, ca raspuns la intrebarea „Este anti-sionismul sau critica la adresa Israelului, exprimata de arabi sau de altii, o forma de antisemitism?” , Bernard Lewis face urmatoarea afirmatie: ” Este nerezonabil si nedrept sa presupui ca opozitia la sionism sau critica politicilor si actiunilor Israelului este, in absenta altor evidente, exclusiv o expresie a prejudecatii antisemite. Conflictul israeliano-arab este unul politic, o confruntare intre state si popoare pentru motive reale, necum un subiect de prejudecati si persecutii” [3] (HV: sublinierea si traducerea imi apartin). Daca acceptam o astfel de recomandare cind e vorba de o problema atit de spinoasa si complexa precum conflictul de Orientul Apropiat, cred ca putem incerca sa aplicam acest indemn si atunci cind e vorba doar de o critica la adresa superficialitatii unor cercetatori, fie ei ai Institutului „Elie Wiesel”.
In al doilea rind, aruncarea cu usurinta a unor astfel de acuze nu face decit sa reduca eficacitatea efortului de a combate acest flagel milenar, antisemitismul. Caci daca cineva este acuzat pe nedrept, atunci o multime de antisemiti „autentici” vor avea numai de cistigat de pe urma confuziilor astfel create.
In general vorbind, cred ca este mult mai important sa se combata ideile si mai putin oamenii care, din varii motive, le dau expresie la un moment dat. Altfel, vor muri doar oamenii dar ideile, nu! O dovada elocventa, cred eu, este si perpetuarea nostalgiilor totalitare, fie ele de dreapta: mitul Capitanului si a Garzii de Fier, ori de stinga: comunismul (nationalist), ambele traind intr-o coexistenta „pasnica” aiuritoare in Romania de azi.
Altfel spus, daca cineva nu este de acord cu ideile prietenului meu, am doar o rugaminte: combateti-i parerile cu argumentele pe care le socotiti potrivite, indiferent de stilul in care le imbracati, dar nu aruncati cu noroi! Caci in noroi se transforma orice acuza nedreapta, lansata cu prea mare usurinta! Ori noroiul nu este bun nici macar la construirea de case, daramite la cimentarea unor relatii intre oameni fara de care vom ramine, in continuare, prizonieri sintagmei „Noi si ei!”, indiferent de ordine…
P.S. Tin sa multumesc prietenilor Nadia si Vlad Popa, ca si Tatianei si lui Doru Sragar, pentru incurajari si discutii extrem de utile pe marginea acestui articol. In mod special, tin sa-i multumesc lui Vlad Popa si pentru ajutorul de documentare oferit, strict necesara pentru a compensa limitele de memorie.
NOTE_________________
1. Radu Portocala: „Înselatoarea umbra a vinei colective”, Ziua, 1 martie 2005.
2. Alexandru Florian, Cosmina Gusu: „Manifestari de antisemitism si negare a Holocaustului în mass-media din România – Analiza de mesaj, 2005-2006”, Caietele Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”(Nr. 2/2007).
3. Bernard Lewis: „Semites and Anti-Semites: An Inquiry into Conflict and Prejudice”. New York: W.W. Norton, 1986.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Multumiri pentru acest articol remarcabil care prezinta un studiu de caz cu valoare emblematica.
PS. Asa este, antiantisemitismul prost sau tendentios administrat creaza chiar in ordine dialectica, antisemitism real si asta este tragic.
e lung,asa ca i las pe altii…
da am prins idea si apreciez interventia; se vede ca autoru nu i romin, ha ha
uneori ma gindesc daca nu urasc regateni !? ; caut sa judec persoana si nu grupul,da parca prea multi dintre antisemiti is regateni. sigur si in Ardeal, ca oriunde,antisemiti intilnesti.Da si aci ,originili sanatoase,iobagi cu care regateni cauta sa formeze poporul romin sint cei mai intoleranti.sa va explic de ce ?(judecati singuri) ei, da azi e conferentiari si premieri uni la romanica.
am spus astea, ptr ca am inceput sa simt rusinea de a fi socotit majoritar, cind prieteni si colegi mei de scoala erau vinduti de statul rominilor ca vitele
Este regretabil că un institut renumit ca Institutul Wiesel comite astfel de erori, care deservesc în mod evident cauza evreiască şi carte pot fi, prin urmare, considerate ele înşile „antisemite”. Toată povestea îmi aminteşte de o dispută între scriitorul german Martin Walser şi criticul german de origină evreiască Marcel Reich-Ranicki, care a apelat, într-o controversă cu accente politice, estetice şi chiar strict personale, după părerea mea în mod absolut nepermis, la „măciuca” antisemitismului, acoperindu-se cu ridicol şi dăunând prin aceasta tocmai cauzei pe care pretindea sau credea că o apără.
.
Mai întâi doresc să-mi exprim marea plăcere avută la citirea primei părți, memorialistice, a articolului domnului dr. Vais, care evoca o lume foarte similară celei în care am copilărit, în aceeași perioadă – alte personaje, același stil.
Textul m-a înduioșat nu doar prin amintirile declanșate, ci – mai ales – prin limpezimea intelectuală și onestitatea impecabilă, dezarmantă, aproape donquijotescă în contextul nostru cinic utilitar: o atitudine care impune mare respect.
Revenind la miezul textului, tehnic vorbind, lucrurile stau cum nu se poate mai simplu: la 1 martie 2005, dl Radu Portocală (cu ale cărui scrieri nu simpatizez necondiționat, în treacăt spus) publică un articol în care critică superficialitatea activității comisiei pentru studierea Holocaustului din România și generalizările pripite conținute de concluziile publicate cu un an înainte. Doi ani mai târziu, Alexandru Florian, (Deja Conducătorul Institutului Wiesel sau oricum, lucrând în domeniu) publică în Caietele Institutului o analiză a mass-mediei românești pentru 2005-2006 sub aspectul antisemitismului și negaționismului, în care este redat, fără comentarii, un destul de larg citat din articolul d-lui Portocală.
Acum, înțelegem că după nouă ani de la întâmplare, dl Portocală ” sufera al dracului din cauza acestei acuze calomnioase”.
Din perspectiva dlui Florian, gestul de a-l trece pe dl Portocală cu un citat necomentat în acel raport despre antisemistism, va fi fost, speculez, unul de minimă retorsiune: în definitiv, prin articolul său, dl Portocală îl ataca la însuși obiectul muncii și-i lua – simbolic – pâinea de la gură. În plus, dl Portocală mai facea și aluzii directe la faptul că unii membri ai comisiei Wiesel sunt fii de activiști/ideologi comuniști, chestie pe care dl Florian o va fi luat foarte personal, bănuiesc. Așadar, motive subiective pentru a-l trece la catastif a avut.
Că, așa cum frumos și drept scrie dl dr Vais: ”combateti-i parerile cu argumentele pe care le socotiti potrivite, indiferent de stilul in care le imbracati, dar nu aruncati cu noroi! Caci in noroi se transforma orice acuza nedreapta, lansata cu prea mare usurinta!” este cum nu se poate mai adevărat. Bine ar fi fost ca dl Portocală să primească o replică pertinentă la criticile destul de concrete ce le adusese acum nouă (!) ani. Dl Florian a preferat să-i tragă un discret ghiont, așa, din trecere, comme si de rien n’était. Chacun à sa manière.
În filigran, dar cu atât mai pregnant, minunatul text al dr Vais aduce la lumină, poate involuntar, un aspect deloc îndeajuns de cunoscut: evreii, victime ale comunismului.
În covârșitoarea ei majoritate evreimea română era mic-burgheză și burgheză, cu un punct de greutate pe profesiunile liberale: purtători funciari ai capitalismului, prin viața și convingerile lor, acești oameni erau tot ce poate fi mai străin stângii și opus bolșevismului.
In copilarie, le-am cunoscut tăcerile grele, obida, privirile înspăimântate, vorbitul în șoaptă prin casă. Au fost și ei victime ale terorii comuniste, exceptând că nu prea erau luați la pușcărie, în rest aveau parte de tot tratamentul rezervat ”năpârcilor burgheze”, până când și-au luat lumea în cap, emigrând ”la Palestina”, de atâta bine cât au avut parte de la comuniști.
Desigur, investigațiile științifice ale Institutului Wiesel probabil că se opresc brusc în seara zilei de 23 august 1944, după care evreii noștri au încetat să mai aibă probleme cu statul român, pentru că de astă dată, comunist.
Aplecarea pe stânga a Institutului Wiesel mi se pare evidentă și ea nu face bine memoriei evreilor români.
Dnii Vais și Lalu pun obiectiv lucrurile la punct. A condamna evrei – sau creștini, sau țigani – în bloc este o imensă imbecilitate, din păcate mai răspândită decât s-ar crede.
Generalizarea pripită constituie o gravă eroare de judecată.
Pur și simplu am cunoscut evrei de excepțională calitate – intelectuală și umană – și personaje infecte aparținând etniei – exact la fel ca la români/creștini. De mic am fost sincer impresionat – în casele prietenilor mei evrei – de eforturile depuse de părinți pentru a asigura copiilor o foarte bună educație, cunoașterea – cel puțin – a unei limbi străine fiind un ”must”. La fel, am admirat pe tot parcursul liceului, unul dintre colegii mei de clasă (dl Dan Shafran), acum directorul ICR Stockholm, după un lung stagiu la Biblioteca Regală, care a făcut mult pentru promovarea culturii românești în Scandinavia.
În același timp, Inst. Elie Wiesel promovează o agresivitate de prost gust la adresa non-evreilor, agresivitate care nu l-a caracterizat niciodată pe marele intelectual de la care își trage numele. Este pur și simplu o orientare eronată, de la care i se trage o profundă impopularitate. Regretabil!
Stimate Domnule Vais, nu il cunosc decat ca nume pe Dl. Radu Portocala, nu ii cunosc scrierile, si ma gandesc ca poate a cazut in capcana de a scrie la ziarul „Ziua” de buna credinta fiind. In acelasi timp, cum ati plecat din Romania dupa 1990, ati prins precis revista „Romania Mare” si stiti poate ca, daca cineva scria acolo, lucrurile deveneau clare in privinta optiunilor persoanei respective. „Ziua” diferea de revista vadimista doar prin tipul de abjectie.
Articol foarte interesant, desi cam lung pentru lumea grabita in care traim. E insa un util document istoric. Clarificarile aduse de Rasvan Lalu pun aduc o lumina suplimentara asupra motivatiilor pur personale ale atacului asupra domnului Radu Portocala.
Mi-l aduc aminte pe Radu Portocala din emisiunile de la VoA si nu cred ca a avut sau are vreo aplecare de stanga sau antisemita. N-am citit cartea sa despre Basescu, dar faptul ca a scris-o, cand intelectuali de frunte inca faceau sluj in fata acestui individ ajuns printr-o eroare a istoriei presedintele Romaniei, ii recomanda ca un om plin de verticalitate.
Vina colectiva a fost folosita de nazisti si de comunisti pentru eliminarea fizica a adversarilor. Mai recent a fost si este folosita pentru obtinerea de avantaje materiale pentru cei care administreaza Ministerul Culpabilitatii, asa cum a demonstrat in cartea sa Norman Finkelstein. Ca urmare domnul Finkelstein si-a pierdut pozitia academica.
domnule „cinic” va doriti si dvs. niste „avantaje materiale” in exact aceleasi conditii?
@ Gramaticus.
o simpla atentionare: aici, pe Contributor, comenteaza @ Cinicul si @ cinic.
Asa ca v-ati adresat gresit cu „domnule „cinic”.
:P
Corect. Cinicul e doar unul si e cel mai cinic si sceptic de pe Contributors!
Nu, nu-mi doresc asta.
Generația de azi nu trebuie sa fie culpabilizata pentru ce au făcut bunicii sau străbunicii noștri. După cum generația de azi nu trebuie să-și asume suferința reala a parintilor sau bunicilor.