joi, martie 28, 2024

O luciditate ranita: Hannah Arendt si problema Raului

Hannah Arendt a fost una din figurile de varf ale filosofiei politice si morale din veacul douazeci. Opera ei a influentat si influenteaza generatii de intelectuali care vor sa inteleaga cum au fost posibile catastrofele totalitare, rolul partidelor-miscare si al ideologiilor salvationiste in constructia unor sisteme genocidare precum nazismul si stalinismul. Mai mult, ideile Hannei Arendt marcheaza discutiile actuale legate de minciuna, violenta, revolte, revolutii, teroare, rezistenta, autenticitate, responsabilitate, culpabilitate, rusine, pasiuni politice si natura polisului democratic.

Intr-un remarcabil discurs rostit cu prilejul acordarii premiului Hannah Arendt din partea orasului Bremen, publicat in traducere romaneasca in numarul din martie 2008 al exceptionalei reviste lunare condusa de H.-R. Patapievici care a fost „Idei in dialog”, regretatul istoric Tony Judt analiza actualitatea viziunii Hannei Arendt despre originile si ipostazele Raului in universul politic modern. Textul lui Judt, plin de idei incitante si referinte ce merita discutate pe larg, insista asupra importantei unui concept elaborat de Arendt in faimoasa ei carte „Eichmann la Ierusalim” (trad. rom. de Mariana Neţ, Humanitas, 2007)—banalitatea raului. Totalitarismul a mizat tocmai pe ceea ce ginditoarea germano-americana de origine evreiasca a diagnosticat drept absenta reflectiei, blocarea comportamentelor umane intr-un conformism lipsit de imaginatie morala.

Conceptul de banalitate a raului nu il anuleaza pe acela de Rau radical, dezvoltat de marea ganditoare, pe urmele lui Immanuel Kant, in cartea clasica „Originile totalitarismului”, recent aparuta intr-o noua editia la Humanitas in colectia „Istorie contemporana” pe care o coordonez impreuna cu istoricul Cristian Vasile.

Este menit sa explice felul cum Eichmann a devenit un eficient birocrat/organizator al asasinatului in masa, este direct legat de efectele disparitiei criteriilor traditionale de diferentiere intre bine si rau. Ideologia a jucat in aceasta privinta un rol pe cit de puternic, pe atit de nefast. A fost un mijloc de auto-hipnotizare, de atrofiere pina la disparitie a constiintei morale. Fascismul, ca si comunismul, a reprezentat, cu cuvintele poetului polonez Aleksander Wat, extinctia omului interior, cauterizarea dimensiunii empatice, de launtrica si incasabila solidaritate in raport cu semenii nostri.

A explora semnificatiile Raului in gindirea Hannei Arendt inseamna a medita asupra tribulatiilor politicii in tumultuosul, spasmodicul si insingeratul secol douazeci. Intelectualii nu se pot sustrage lumii in care le este dat sa traiasca. Volens nolens, trebuie sa ne pronuntam, sa luam pozitie, sa decidem unde ne situam in lupta cu fortele Raului. Cum scria un filosof, „indepartarea de concret umileste”. In propriile mele eseuri de pedagogie a libertatii (cum le numeste Ioan Stanomir), doresc sa ilustrez faptul ca Hannah Arendt nu se insela cind scria ca „atunci cind gindirea si actiunea se despart, spatiul libertatii este in primejdie”.

Opera Hannei Arendt a fost un continuu efort de a conecta chestiunile imediate cu marile dileme ale filosofiei politice. Intre acestea, probleme legate de relatia dintre scopuri si mijloace in actiunea politica, modul in care ideologiile pot deveni forme de inregimentare mentala, abdicarile unor intelectuali in raport cu cintecele de sirena ale utopiilor radicale, fie ele de extrema dreapta sau stinga. Gindirea Hannei Arendt conteaza pentru ca ea a stiut sa vibreze la tensiuni morale sfisietoare si nu s-a pretat la celebrarea unor platitudini stufoase. Gratie ei, intelegem astazi diferit chestiunea stalinismului, deci a comunismului incarnat in istorie, ca univers al minciunii absolute, precum si pe aceea a nazismului ca delir rasist, ori, spre a relua titlul unei carti de Pieter Viereck, ca metapolitica nihilist-profetica. A fost vorba de ideocratii manicheiste pentru care inventarea inamicului era o necesitate vitala. Ambele ideologii nascocesc si hiperbolizeaza maniacal existenta unor pretinse conspiratii diabolice: iudeo-plutocratia, iudeo-bolsevismul, sionismul, crestinismul, cosmopolitismul lipsit de radacini. Ambele sint exclusiviste, narcisiste, demagogice si moralmente caduce. Ambele detesta trairea fireasca in lume, incurajeaza cultul actiunii si organizeaza ura ca forta sociala.

Textul de mai sus este un fragment din eseul meu aparut ca introducere la grupajul despre „Originile totalitarismului” in excelenta revista online „LaPunkt”. Sunt publicate acolo selectii esentiale din aceasta carte atat de draga inimii si mintii Monicai Lovinescu.

http://www.lapunkt.ro/2014/05/18/o-luciditate-ranita-hannah-arendt-si-problema-raului/

„Originile totalitarismului” de Hannah Arendt
Traducere din engleză de Ion Dur şi Mircea Ivănescu
Editura Humanitas 2014, Colecţia „Istorie contemporană”

http://www.humanitas.ro/humanitas/originile-totalitarismului-1

PS Tot la Humanitas, „Stalinism pentru eternitate”.

http://www.humanitas.ro/humanitas/stalinism-pentru-eternitate

Cartea, tradusa de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, a aparut in prima editie la Polirom, in 2005. Noua editie beneficiaza de un studiu introductiv datorat istoricului Cristian Vasile si de un nou argument al autorului. Volumul va fi lansat la Bookfest, la standul Humanitas, sambata, 31 mai, la ora 12. Vor vorbi H.-R. Patapievici, Ioan Stanomir, Cristian Vasile si autorul.

http://www.humanitas.ro/humanitas/humanitas-la-bookfest-28-mai-%E2%80%93-1-iunie

In aceeasi zi, la standul Humanitas, la ora 18:30::

Aleksander Wat, „Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz”, Participă: Horia -Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Constantin Geambaşu:

http://www.humanitas.ro/humanitas/secolul-meu-confesiunile-unui-intelectual-european

Pe 30 mai, începând cu ora 18.00, la Scena Agora, Pavilion C4, va avea loc lansarea volumelor “Este Dumnezeu fericit?” şi “Prezenţa mitului” (Curtea Veche Publishing) ale filosofului polonez Leszek Kołakowski. Vor participa la acest eveniment Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir şi Constantin Geambaşu.

La Curtea Veche, la inceputul lunii iunie, va apare „Dosar Stalin. Genialissimul generalissim” de Vladimir Tismaneanu si Marius Stan.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Cred că dacă am prelua ideile ei și în loc de Holocaust am substitui comunism, discuția ar fi valabilă. Chiar și poziția Hannei Arendt în ce privește „pasivitatea” comunităților evreiești în fața catastrofei. Ideea apăruse deja la Hilberg dar uraganul de proteste l-a stârnit ea, cu câțiva ani mai târziu- probabil din cauza notorietății.
    Revenind la substituția amintită, procesele făcute de israelieni au avut nu în ultimul rând un rol educativ și menirea de a menține vie amintirea acelei orori. Evident, s-a pus mereu problema vârstei martorilor potențiali- același lucru e valabil și la noi, deși nu am avut un echivalent al lui Eichmann, în boxa acuzaților, protejat de ecranul de sticlă. Ajungem într-un punct unde un astfel de proces imaginar, intentat unui torționar sau aparatchik, n-ar putea fi făcut decât cu ajutorul documentelor. Când Barbie a fost extrădat în Franța, crimele lui împotriva rezistenților erau deja prescrise după codul penal francez. A putut fi judecat doar pe baza crimelor comise împotriva evreilor, specific împotriva copiilor deportați. Dar cum spuneam, un astfel de proces, intentat fie și unei singure persoane, are o valoare educativă fără egal. Dar nu poate fi nici un simulacru, așa cum a fost cel al soților Ceaușescu și nici vulgarizat de vestalele ignoranței și relei-voințe pe vectorii mediatici- din simplu respect față de victime. În același timp, spune multe despre justiția țării unde se tine procesul. Și este evident, traumatic- se spun lucruri foarte greu de „înghițit”. Îmi aduc aminte că Verges, avocatul lui Barbie, interoga în ce măsură tortura rezistenților la Gestapoul din Lyons era diferită de tortura membrilor FLN de către parașutiștii francezi din Alger. Un astfel de proces devine automat „un cartof fierbinte”- este explicabil de ce și în țări mai cu moț, administrațiile nu s-au înghesuit niciodată în spatele unei astfel de initiative.
    Faptul că nu am avut și probabil nici nu vom avea vreo dată așa ceva, denotă „continuitatea”. Nu vârsta martorilor care se duc încet-încet, îngrijorează- ci prezența între noi a celor care ar trebui să populeze boxa acuzaților. A lor și a epigonilor.

  2. Subiecte vaste cuprins in biografie cuprinzatoare au loc intr-un articol concis care stimuileaza lectura, analiza si interpretarea problemelor fundamentale.
    Am fost impresionat de caracterizarea ideologiei ca un mijloc de hipnotizare si poate de inlesnire a practicilor totalitare, poate prin treptata introducere de mutatii si propagarea erorii pina la nivelul practic de actiune si atunci ideologiile nu sunt decit mijloace de manipulare.
    Personal nu cred in teorii precum conspiratii si reactiune precum in comunism.
    Atunci toti cei care sunt in asociere intr-un fel formeaza o conspiratie, exemplu echipa de fotbal care conspiura sa cistige campionatul.Apoi ce este rau in conspiratia ecologilor care vor sa planteze pomi.
    La nivel ideologic „Este adevarat ceea ce convine partidului comunist” este exemplu transant si simplificator, nu va bateti capul cu „ce e rau si ce e bine” raspunsul il are partidu’ si il va indica de cite ori este necesar.
    Incep sa cred ca aceste articole au influienta nefasta pentru cei care nu vor sa descopere realitatea.

  3. Prescriptia, ca metoda juridica de „stingere” a efectelor crimei, a fost denaturata! In mod normal ea ar trebui aplicata exclusi in cazul criminalilor fugari, care isi ispasesc vina prin incercarea de a se sustrage justitiei cu pretul renuntarii la o viata normala. Atunci cand criminalii respectivi traiesc la lumina zilei, ba mai beneficiaza si de o „recompensa” din partea societatii. prescriptia nu are motive sa se aplice!

    Am citit acum multi ani o nuvela SF despre criminali care erau criogenizati si asteptau in aceasta stare prescriptia crimelor. Analiza etica a acestei realitati era extrem de pertinenta, iar concluzia era ca ispasirea (concretizata prin prescriptie) era doar compensatia acordata de catre societate in schimbul ispasirii crimelor prin fuga perpetua, si nu un drept automat dobandit prin trecerea timpului.

    Inutil sa precizez, nu sunt in favoarea prescriptiei, indiferent de natura acesteia: cel care a savarsit raul trebuie sa plateasca, indiferent de timpul petrecut de la fatele sale. Motivul este simplu: definitia „oficiala” a raului depinde de regimurile politice, si nu este moral ca un criminal sa scape doar pentru ca regimul „sau” politic a supravietuit, sub o forma sau alta, dincolo de termenul de prescriptie.

  4. HA a analizat „ex post” cum a fost posibil „raul”. Mi se pare insa ca noi traim o perioada in care vedem (daca avem acel simt) cum raul se banalizeaza pentru multi de langa noi. Atitudinea europeana in fata crizei din Ucraina, atitudinea cu privire la situatia politica romaneasca stau exemplu pentru teza asta.

  5. Slavoj Žižek despre Hannah Arendt și „banalitatea răului”:

    The positive result of Hannah Arendt’s thesis of banality of evil is that it excludes the opposite: that is, the notion of the heroic or Byronic type of sublime evil. Nazis were not these kind of heroic picture – heroes of evil. It is not that the Nazi evil was something banal; it is that the executors of this evil were ordinary banal persons. Banality of evil doesn’t mean that evil was just a banality. It means the people who performed these horrible acts were not, to put it this way, at the level of their act. They were simply ordinary. So an important consequence is that evil was in a way objectivized. You will not arrive at the dimension of Nazi evil by doing some sort of psychological analysis or looking for some kind of innate monster. It was anonymous objectivized evil. And that is the horror of it. That’s the positive aspect of Arendt’s thesis. Where I find Arendt problematic is in her notion that this was pure bureaucratic evil: that individuals behaved as anonymous bureaucrats – caught in a machine, doing their duty and so on. The implied link between Kantian ethics of unconditional duty and the Nazi executors is totally false. Kantian duty does not mean that I will do it because it is an order; that I will follow orders whatever they are. This is not the sense of unconditional duty. The Kantian idea is rather that you are unconditionally responsible for what is your duty. The Kantian autonomous subject precisely cannot say that this is simply an order, that it is an injunction based on fear or that it is good for the nation. The Kantian position is that you are fully responsible. But my main objection to Arendt concerns the tension between law and its obscene underbelly, which is inscribed into the very structure of Nazi evil. It isn’t that people like Eichmann were simply functionaries carrying out their duty; they were functionaries in a perverse way. For example, when perverts play a sex game, their pleasure is enhanced by turning sex into some kind of almost bureaucratic ritual – planned in advance with its own codes and so on. The pleasure arises out of the tension between the purely performative instrumental activity and the secret obscene way in which it is enjoyed. I think that this is crucial to understanding the functioning of Nazi evil. The elaborate bureaucracies and rituals of power were all part of this obscene economy of enjoyment. The Nazis were in this sense playing bureaucratic roles in order to enhance their pleasure. Secretly, they knew that the rituals of duty were a pretence to disguise the enjoyment derived from doing something horrible – even the guilt feelings generated here served to enhance their pleasure. So it was a kind of perverted game.

    • Nu sînt convins de interpretarea lui Zizek- mă refer la plăcerea perversă. Eichmann a afirmat chiar că nu era anti-semit și oricum, comportamentul lui vis-à-vis de conducerea comunităților evreiești cu care a „conlucrat”, a fost al unui birocrat. Chiar și unele declarații făcute de Himmler în ce privește rolul SS-ului în exterminare și impactul pe care această „activitate” o avea asupra oamenilor lui, indică nu „mustrări de conștință” ci un impuls de secretizare care nu trădează neapărat „plăcerea perversă”. Chiar și brutele din Einsatzkommandos, care ucideau în spatele frontului și erau expuse zilnic contactului direct cu victimele, clacau la un moment dat în ciuda alcoolismului și trebuiau să fie rotate.
      Îmi aduc aminte un interviu din Shoah, filmul lui Claude Lanzmann- cel interogat este un bătrânel care în timpul războiului era șeful serviciului de logistică responsabil cu „livrarea” evreilor către lagăre :
      – Ce vârstă aveați în 1943 ?
      – 29 de ani.
      – E fantastic, așa o răspundere !
      – Da, sînt mândru. Așa ceva nu mai fusese realizat până atunci.
      – Deci dumneavoastră erați cel care se ocupa de organizarea garniturilor de tren către lagăre.
      – De toate garniturile de tren din zona mea, eu eram șeful acelui serviciu. Și să știți că nu era ușor- vă dați seama, să faci un marfar la Salonic, să te asiguri că este încărcat la maximum și apoi să tabulezi tot traseul către Polonia, unde să I se alăture alte garnituri. Mai mult, o data golite, aceste vagoane trebuiau să reintre în circuit într-un mod eficient, fiind încărcate cu marfă.
      – Ați menționat Salonic și Polonia. Specific, vorbim de Treblinka.
      – Nu știu, erau multiple destinații.
      – Evreii din Salonic au fost deportați la Treblinka.
      – Să zicem, e mult de atunci.
      – Nu v-ați gândit niciodată că această „eficiență” avea ca rezultat direct moartea unor oameni ?
      – Eu sînt mândru de ce am realizat- nu era treaba mea ce se întâmpla o data cu descărcarea unui tren.
      Cred că banalitatea pe care o definește Arendt se referă cu siguranță și la victime- felul monstrous în care răul devine cotidian și ne „obișnuim cu el”. Kishon (Ferenc Hoffmann) spunea că în ziua în care un detașament SS a descins în blocul familiei lui din Budapesta și I-a ridicat pe toți pentru deportare la Auschwitz, ultimul lucru pe care l-a văzut coborând pe scări a fost ușa vecinilor- erau prieteni buni cu familia lui, atât de apropiați încât se vedeau în fiecare săptămână la masă. „Nazismul nu constă doar în sunetul acelor cizme care urcă scările- nu, el constă și din ușa vecinului și prietenului de o viață, care se crapă ușor și apoi se închide în urma ta”. Ecouri similare găsim și în jurnalul lui Sebastian.
      David Oistrakh, marele violonist sovietic și unul din artiștii cei mai „ascultători” povestea :
      Eram la Odessa, prin anii ’30. Tocmai câștigasem concursul international de vioară de la Bruxelles. Au început ridicările de la domiciliu în blocul nostru. Veneau doar în toiul nopții, puteai să-i auzi pe scări și cum băteau la ușă. Familia mi-a sugerat să sun la Kremlin și să cer asigurări- în fond, eram deja o celebritate. Mi-a fost teamă să nu atrag atenția. Mi-am făcut o valiză și în următoarele săptămâni mi-am petrecut nopțile stând pe ea și trăgând cu urechea la ușă. În timpul zilei încercam cât de cât să intru în normal, dar nopțile, nopțile era imposibil. Am tot sperat să primesc un telefon de la Moscova, care să-mi spună să stau liniștit, dar n-am primit. A durat cred 2-3 săptămâni.
      Modul în care răul devine norma în sânul populației și ne „obișnuim” cu el, este un fenomen la fel de tulburător ca și profilul funcționarului eficient și tatălui de familie impecabil, pe care l-a lăsat Eichmann (și nu era unic, dimpotrivă, reprezenta mai curând regula decât excepția).

      • Nici eu n-aș credita orbește hermeneutica lui Žižek. (Am decupat fragmentul pentru a aduce în peisaj o grilă alternativă de lectură. Orizontul metodologic al lui Žižek e, bineînțeles, psihanaliza teoretică a lui Lacan.) Nu mă conving însă, în totalitate, nici interviurile post-factum cu foste figuri ale aparatului birocratic nazist. A vorbi de axialitatea datoriei, a-ți rezuma psihologia în cîteva poncife cu ambalaj deontic („Executam, imperturbabil, ordine.” sau „Lucram cu cifre, făceam calcule, concepeam eboșe, scheme administrative etc., ăsta îmi era ecusonul.”) poate fi, lesne, o tactică de camuflaj retroactiv, o încercare cinică de a face liposucție pe o culpă enormă. Chestiunea e, oricum, complexă și nu cred că poate fi tradusă integral în jargonul reductiv al psihanalizei.

        • Rămân în anecdotic și-mi iau o distanță în ce privește psihanaliza celor implicați. I.G. Farben avea prin contract obligația de întreținere a instalațiilor din camerele de gazare. S-au păstrat rapoarte ale tehnicienilor care deplâng delăsarea personalului SS în ce privește respectarea normelor- i.e., această neglijență atrăgea după sine o funcționare ineficientă.
          Vorbind de aspectul „pervers” cred că între erotismul puterii și perversitatea ei, limita este doar cantitativă. E vorba de persoane ajunse într-un angrenaj care le conferă putere de viață și de moarte asupra sute de mii, milioane de oameni. Ca exemplu contrar, l-aș da pe Adam Czerniakow, liderul comunității din ghetoul varșovian, care după ce a fost pus în situația de a selecta între deportați și „scutiți”, a sfărșit prin a se sinucide. Și un contra-exemplu, tot evreiesc, Chaim Rumkowski, despotul ghetoului din Lodz, cu un cazier de infamii fără de sfârșit care au culminat prin faimosul discurs „dați-mi copiii voștri” (era vorba de a-I ceda nemților pentru exterminare).
          Mai mult s-a scris despre crimele SS pe frontul de est și mai puțin de ceea ce a fost comis de Wehrmacht. În ce privește conștientizarea și responsabilitatea, au existat cazuri singulare de ofițeri care au refuzat să execute ordinul de asasinare. Nu au fost degradați și nici închiși sau trimiși într-un lagăr de concentrare.

    • Scriu doar cateva randuri, imi cer scuze. Zizek ii atribuie Hannei Arendt o pozitie care nu a fost a ei. Nu stiu ca ea fi facut o legatura intre tehnologii asasinatului in masa si aplicarea moralitatii kantiene. Corectivul care poate fi adus, evocand chiar teza ei despre relatia dintre ideologie si teroare, este ca Eichmann nu a fost birocratul fara convingeri adanci, rotita automata dintr-un mecanism diabolic, ci un ins impregnat de obsesii antisemite. Eichmann a comis raul pentru ca a vrut sa-l comita, convins ca participa la un program de purificare a umanitatii. Este ceea ce reiese din, acum, faimoasele convorbiri cu filonazistul olandez Sassen. Pentru Hannah Arendt, ca si pentru Hans Jonas, chestiunea responsabilitatii se afla in inima actiunii. Etica lui Kant nu putea conduce la actiuni genicidare.

      • “Etica lui Kant nu putea conduce la actiuni genocidare.”

        Cred că Žižek spune același lucru. Ca de obicei însă, o spune cu un amestec de prolixitate, supoziții oarecum bizare și stîngăcie (eh, e un domn de stînga, nu?) retorică. Reiese, din ce spune el, că doctrina arendtiană despre ‘banalitatea răului’ ar subînțelege legătura dintre o etică kantiană a datoriei și subiectul nazist, ce execută ordine „fiindcă sunt ordine”, fără vreun spasm de plăcere inerent:

        „Where I find Arendt problematic is in her notion that this was pure bureaucratic evil: that individuals behaved as anonymous bureaucrats – caught in a machine, doing their duty and so on. The implied link between Kantian ethics of unconditional duty and the Nazi executors is totally false.”

        După care Žižek rezumă felul în care înțelege el etica datoriei propusă de Kant:

        „Kantian duty does not mean that I will do it because it is an order; that I will follow orders whatever they are. This is not the sense of unconditional duty. The Kantian idea is rather that you are unconditionally responsible for what is your duty. The Kantian autonomous subject precisely cannot say that this is simply an order, that it is an injunction based on fear or that it is good for the nation. The Kantian position is that you are fully responsible.”

        Unde greșește Žižek e presupoziția că Arendt lucra cu o noțiune vulgară a eticii kantiene și că l-ar fi putut citi pe Eichmann în cheia asta (adică un soi de „monstru etic”). Or, Arendt, cum ați spus-o și dvs., știa că în miezul eticii kantiene a datoriei stă conceptul de responsabilitate.

  6. Desi de impact extrem asupra democratiei, problema Raului a fost mult timp si pe nedrept periferizata. Cel putin pana la Hannah Arendt, care a aruncat asupra acestei teme intunecate o lumina orbitoare, care ar fi pacat sa se stinga. Este nevoie ca demersul arendtian sa fie continuat si depasit, Raul are nesfarsite intrupari si ascunzisuri. Asa se explica si sensibilitatea fata de unele teorii ale conspiratiei, care poate au intrat sau pot intra cu usurinta pe taramul realitatii (nu intamplator se spune ca intelepciunea incepe cu prudenta). In aceasta marja, interesul practic ar fi raspunsul la intrebarea cum recunoastem Raul, preferabil inca din stadiul de samanta sau embrion.

    Cine a fost si pe cine a servit cu adevarat Hitler, care a facut din delirul antisemitist, sovinist si rasist un ascensor spre totalitarism, probabil inca nu stim cu adevarat. Cel putin doua lucruri sunt insa certe, si evreii si germanii au fost victimizati si asasinati in masa, unii prin Holocaust, ceilalti prin Razboi (cea mai teribila masinarie genocidara, daca avem in vedere ca a distrus fibra poporului german si Germania din temelii). Europenii si sovieticii au fost victime “colaterale”, cum s-ar spune cu cinism, azi, prin punerea intre paranteze a ponderii sacrificiilor in slujba Binelui (aici trebuie vazuta o tentativa a Raului de banalizare a Binelui).

    Atunci, intradevar, luciditatea a fost ranita, cum elocvent ati spus-o. In secolul nostru ma indoiesc, numai daca rationalitatea nu va fi coplesita de emotionalitate (hiperbolizarile, culpabilizarile, disproportionarile sunt doar cateva din mijloace, registrul este inepuizabil). Cred ca tratate precum cele despre originile totalitarismului si diavolul in istorie ofera suficiente premise pentru a concluziona ca intoleranta prin demonizare si isterizare, iesita din mintea unui om, poate duce catre totalitarism, cand este inscrisa pe un steag (de organizatie, de partid sau de stat).

    Politica de ridicare a isterizarii demoniacale la rang de domnie statala sau interstatala este inacceptabila. Raul este abil si speculativ, studiaza cu atentie frustrarile dintr-o societate (asa cum s-a intamplat si cu cele germane, de dupa primul razboi mondial) si pe cea mai acuta o ridica pe steagul statal. Indica false cauze si tinte sau, oricum, le aduce din zona marginala in cea centrala. Cu ajutorul statului, declanseaza intoleranta demonic-isterizanta si, o data cu aceasta, un proces de autocombustie sociala si statala, care se va incheia prin colaps. Un colaps al statului si societatii autoprovocat, pentru ca Raul este aidoma unui duh, care isi face “trup” din actiunile oamenilor, pe care le ordoneaza, ca intr-un joc de domino, impotriva lor insile. Fara vrajirea prin suflarea de cuvinte otravite asupra actiunilor oamenilor, Raul este neputincios, se volatilizeaza si se pierde.

    Desigur, ar fi de discutat si cat de vinovat este un popor sa plateasca pentru faptele Raului, cand a fost supus prin dictat si totalitarism, fara posibilitatea de a se impotrivi (esuarea atentatelor impotriva lui Hitler si represiunile care au urmat sunt o dovada graitoare). Daca nu cumva este moral si legal sa fie exonerat de raspundere (ca in orice caz de forta majora, de altfel). La fel, cat de indreptatita este punerea in mainile unui singur om a unei “baghete” de putere totala, cu care poate angaja un popor pe cai nedorite. Multe dintre solutiile la problema Raului raman inca de identificat si investigat, dar ca principiu calauzitor cred ca puterea politica ar trebui pusa mai clar si mai ferm sub controlul social, cel putin in privinta deciziilor strategice. Dezbaterea publica si referendumul mi se par institutii esentiale, care sa complementarizeze periodic sau ori de cate ori este nevoie alegerile electorale care se fac la 4-5 ani.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro