marți, martie 19, 2024

O sută de ani de periferie. România, în căutarea garanțiilor: 1918-2018

Textul reprezinta Introducerea la volumul  România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018.

Viața la periferie nu este ușoară. Nici economic, nici politic, pozițiile marginale nu sunt un privilegiu. Pentru că resursele au tendința aproape naturală de a se concentra în centrul oricărui sistem, așa cum ne spune sociologul și politologul american Immanuel Wallerstein[1], periferiile și mai ales zonele de clivaj sunt, de regulă, mai sărace și mai nesigure. Zonele excentrice sunt în mare măsură dependente de evoluțiile din regiunile centrale, sunt mai sensibile la dinamica mediului extern și, în tot cazul, mai expuse riscurilor.

Dacă pentru un oraș sau o țară centrul este unic, identificabil și stabil, acționând ca un reper pentru întregul spațiu pe care îl administrează, la nivel internațional lucrurile sunt, în mod evident, mult mai complicate și, de la o epocă la alta, “în mișcare”. În primul rând, centrul de putere nu este nici unic, nici fix. Pluralismul polilor decizionali conduce la o permanentă competiție pentru extinderea influenței în sistemul relațiilor internaționale. În al doilea rând, intervine chestiunea suveranității statelor, cu limitele evidente date de interacțiune, interconectare, integrare și globalizare. În al treilea rând, de-a lungul istoriei, Marile Puteri traversează perioade alternative de ascensiune și declin. Vorbim despre subsisteme ale relațiilor internaționale[2], care gravitează în jurul Marilor Puteri și care interacționează inevitabil, în multiple moduri posibile: politic, economic, cultural, informațional, uneori chiar prin confruntări militare. Exemplele istorice abundă.

Teoriile geopolitice consacrate afirmă că spațiile de influență se ciocnesc în primul rând la periferie și abia apoi, eventual, în zonele centrale, deși multe dintre diferendele care apar se tranșează la marginea „imperiilor”, unde se măsoară forțele, fără să mai fie nevoie, decât în situații extreme, de confruntări în zona centrală. Profesorul și politicianul conservator Halford J. Mackinder, fondatorul geopoliticii moderne și primul director al celebrei London School of Economics, vedea, la începutul secolului XX, ca inevitabilă şi decisivă în privinţa dominaţiei masei continentale eurasiatice, presiunea/confruntarea care ar apărea la întâlnirea dintre regiunea pivot a istoriei, în principiu formată din Rusia și Asia Centrală, sau ceea ce avea să devină, mai târziu, Uniunea Sovietică, şi peninsula europeană, cu alte cuvinte Europa de vest sau, cu aproximaţie, ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană. Prima mare regiune s-ar afla sub dominația Moscovei, iar cea de-a doua ar cuprinde, ca puteri europene, Germania, Franța, Italia și Spania și ar fi conectată politic, economic și cultural, mai degrabă cu puterile occidentale maritime, precum Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Canada, decât cu restul masei continentale eurasiatice.

Între peninsula europeană şi regiunea pivot, ultima fiind exclusiv continentală, Mackinder descria în 1904 o regiune de graniță, care avea să devină una dintre cele mai disputate zone ale lumii, în secolul trecut: „un istm de 800 de mile între Marea Baltică şi Marea Neagră. Dincolo de acesta, în peninsula europeană,  […]  întâlnim  câmpiile  Germaniei  la  nord,  şi  teritoriile  de  stepă  la  sud,  până  la  marele bastion transilvănean al Carpaţilor, extins până la Dunăre, prin câmpiile roditoare ale României, până la Porţile de Fier”[3]. Concluzia lui Mackinder, intrată în abecedarul geopoliticii, cu toate contestările ulterioare, era că cine domină zona de graniță de la baza peninsulei europene controlează regiunea pivot, cine controlează regiunea pivot domină Insula Lumii (masa de uscat cuprinzând Europa, Asia, Peninsula Arabă și Africa de Nord) și, în fine, cine domină Insula Lumii stăpânește lumea în ansamblu. De aici și până la asumpția banalizată din prezent, anume că între puterile Vestului și Rusia întotdeauna va exista o luptă pentru controlul Europei de Est nu a mai fost decât un pas.

România este aşadar poziționată pe zona de clivaj geopolitic şi cultural dintre peninsula europeană, care aparţine civilizațional Occidentului, şi Eurasia, pe care Rusia încearcă de multă vreme să o ţină sub influenţa sa. Geopolitic vorbind, România a avut și are trei mari repere pe harta Europei, trei borne strategice, care marchează sfârșiturile și, respectiv, începuturile unor „lumi” diferite din perspectivă culturală, civilizațională și istorică: Munții Carpați, Dunărea și Marea Neagră. Fiecare dintre acestea a reprezentat un hotar cu importante semnificații în expansiunea și delimitarea imperială din secolele trecute, păstrând o anumită relevanță culturală și de dezvoltare regională și în prezent.

Dar „cutia Pandorei”, odată deschisă, a eliberat creaturile monstruoase ale geopoliticii. Distopiile secolului trecut și visurile bolnave ale expansiunii teritoriale, „legitimate” ideologic sau chiar științific, își găsesc rădăcinile, într-o anumită măsură, tocmai în absolutizarea teoriilor geopolitice. Profesorul Karl Haushofer de la Universitatea din München, considerat ideologul naziștilor, desemnat în 1934 președintele Academiei Germane, a speculat perspectiva deschisă de teza imperialistă a britanicului Mackinder și a formulat, în anii ‘30-‘40, la fel de faimoasa sa teorie a „spațiului vital” (Lebensraum), potrivit căreia Germania, aflată într-un teritoriu prea strâmt, avea nevoie de expansiunea teritorială spre Est pentru a-și putea împlini integral, ca națiune și “rasă superioară”, potențialul[4].

Pactul Hitler-Stalin (Ribbentrop-Molotov) din 23 august 1939 pare astfel, în lumina teoriilor de mai sus, să reflecte această viziune expansivă, esențialmente geopolitică dar în versiunea sa negociată, a spațiilor de influență care s-ar cuveni imperiilor, până la limita la care începe spațiul de interese al imperiului învecinat, în profund dispreț față de suveranitatea și aspirațiile statelor mai mici, situate între ele. Astfel, nu este deloc o surpriză să descoperim că, alături de alte țări din regiune, și teritoriile locuite de români, cum este cazul Basarabiei, făceau parte din Protocolul Secret[5] (anexele) acestui pact de împărțire a Europei de est. Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940, a reprezentat o importantă pierdere, nu numai teritorială, dar și populațională, economică și simbolică pe care a suferit-o România reîntregită în 1918.

În Jurnalul său, fostul ministru de Externe al României, Grigore Gafencu, nota, în iunie 1940, la câteva zile după înlocuirea din funcția de șef al diplomației: „atâta vreme cât am putut sprijini rezistența noastră pe echilibrul de forțe european, folosindu-ne în politica noastră fie de făgăduielile italiene, fie de prietenia turcă, sprijinită la rândul ei pe forțele franco-engleze din Orient, puteam să ne sustragem presiunii rusești. […]  În ziua însă când Franța s-a prăbușit, rușii și germanii au rămas singuri, față în față, aliați cu interese opuse și cu suflete care se dușmănesc. […] E clipa când fatalitatea s-a aplecat spre noi”[6]. Nu poate exista, cred, o descriere mai dramatică și mai în cunoștință de cauză a situației României din 1939-1940 decât cea a ministrului de Externe al unei țări prinse ca într-un clește, între două uriașe presiuni politice și militare, dinspre Vest și dinspre Est.

Într-o formă actualizată, neagresivă, vechea teorie geopolitică a lui Mackinder este reluată recent de George Friedman, care descrie periferia europeană ca “două tronsoane de țări – din statele baltice până în Ucraina și din Polonia până în Bulgaria – care alcătuiesc regiunea de graniță dintre peninsula europeană fracționată și Rusia unificată”[7]. Ar exista așadar un tronson integrat în structurile vestice, adică actualul Flanc Estic al NATO și al Uniunii Europene, și o “zonă tampon”, parte a fostului spațiu sovietic, care pornește din nord (Belarus) și coboară spre sud, prin Ucraina, tot la Marea Neagră, cu șanse reduse de aderare la structurile europene și euroatlantice.

Pentru că periferiile sunt zonele cele mai expuse, nevoia de securitate este aici esențială. Astfel, existența mai multor centre de putere în politica lumii, nu de puține ori aflate în competiție unele cu altele, face ca raporturile regiunilor periferice cu Marile Puteri să fie, la scara istoriei, variabile, volatile, influențate de dinamica imprevizibilă a situației și intereselor acestora din urmă. O dinamică altminteri imprevizibilă, când mai lentă, când mai accelerată, cu răsturnări de situație dramatice, experimentate uneori chiar la nivelul aceleiași generații, așa cum s-a întâmplat, de câteva ori, în secolul trecut.

Schimbările repetate ale ordinii politice europene și globale, precum și consecințele acestor schimbări asupra României au avut incontestabil și părțile lor bune, oportunitățile lor istorice, pe lângă efectele negative ale războaielor, regimurilor dictatoriale impuse din exterior și pierderilor teritoriale. Așa cum observă istoricul american Keith Hitchins, elitele politice și intelectuale românești, care au condus destinele unei țări cu putere mică în Europa, au fost conștiente că „modificările cruciale ale ordinii internaționale au contribuit la succesul eforturilor lor de formare a unui stat național. Demersurile de formare a statului național au avut permanent în vedere relația cu marile puteri. Dintre toate aceste contacte, cele cu Europa de Vest au fost cele mai importante. Occidentul, sau ‘Europa’, cum îl numesc mulți români, a servit elitelor drept model de dezvoltare, de urmat sau de evitat, dar niciodată ignorat.”[8]

Poate părea un paradox ca o națiune poziționată în centrul geografic al continentului să se afle, de fapt, la marginea tuturor imperiilor, blocurilor și alianțelor din care a făcut parte, cu sau fără voia ei. Indiferent de subsistemul în care au fost incluse, teritoriile românești au constituit o parte din periferia subdezvoltată a imperiului sau alianței respective, alături de celelalte națiuni din regiunile de graniță. Așa cum afirmă economistul Daniel Dăianu, „România nu a făcut notă aparte în mănunchiul de țări subdezvoltate din sud-estul Europei, ca fizionomie și fiziologie economică și socială. […] Balcanii au fost judecați nu numai prin prisma butoiului cu pulbere, sub presiunea imperiilor, a marilor puteri și a a altor interese, ci și în funcție de situația economică și socială inferioară a țărilor grupate sub acest nume.”[9] Iar clivajele, ca și întâlnirile, au fost aici la ordinea zilei: între ortodocși și catolici, între culturile slave și cele occidentale, între grafia chirilică și cea latină, între calendarul iulian și cel gregorian, între marile imperii ale secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea (Habsburgic, Otoman și Țarist), între rutele comerciale Est-Vest și Nord-Sud, între regimurile parlamentare și cele autocratice, între sistemele de canalizare și fosele septice, între drumurile pietruite și cele de pământ etc. Întotdeauna ceva se termina și ceva începea pe teritoriile locuite de români. Iar zonele aflate pe locul de întâlnire a faliilor tectonice sunt, așa cum se știe, cele mai vulnerabile la cutremure.

Am dezvoltat pe larg observația de mai sus într-un studiu de politică externă și geopolitică, publicat într-un volum colectiv din 2017, dedicat “excepționalismului” românesc, sub coordonarea lui Vintilă Mihăilescu[10]. Am argumentat acolo că teama de periferie (periferizare), asociată cu complexul subdezvoltării, vulnerabilității și al supunerii, precum și permanenta căutare a centrului, de fapt a garanțiilor de protecție din partea celor mari, cu privirea mereu îndreptată spre Apus, au fost o constantă a istoriei noastre moderne și contemporane și a opțiunilor culturale ale românilor. În marea lor majoritate, cu excepția nomenclaturii comuniste și, poate, a unui infim segment de naționaliști fanatici, care au exaltat valorile ortodoxiei și ale tradițiilor rurale ale României în deceniile trei și patru ale secolului XX, oamenii acestor locuri, deopotrivă lideri politici sau cetățeni de rând, au simțit și au știut că periferia înseamnă izolare, sărăcie și insecuritate, și au căutat prin toate mijloacele garanțiile Vestului. Chiar și în deceniile interbelice, caracterizate de o intensă controversă culturală între pro-occidentalii moderniști și diferitele versiuni de conservatori (naționaliști, ortodoxiști și tradiționaliști), o serie de intelectuali vizionari precum Eugen Lovinescu au afirmat că generația cosmopolită, urbană, va înceta la un moment dat să acționeze ca simpli imitatori ai formelor occidentale (aceasta fiind principala critică din partea conservatorilor) și va reuși să creeze valori spirituale originale românești, sincronizate cu marile culturi europene[11]. Predicția lui Lovinescu a fost parțial confirmată.

De când a apărut ca stat suveran, în secolul al XIX-lea, România, în diferitele ei versiuni de organizare statală (monarhie constituțională, republică, democrație parlamentară sau dictatură regală/fascistă/militară ori comunistă) a trecut prin toate formele de relații bilaterale cu Marile Puteri din spațiul occidental și eurasiatic. Astfel, România a avut, în epoci diferite, relații de alianță, de război, de prietenie și de tensiune cu toate Marile Puteri europene, respectiv Germania, Franța și Marea Britanie. La fel s-a întâmplat cu relațiile Bucureștiului cu puterile non-europene precum Rusia, în versiunile ei țaristă, sovietică sau postcomunistă, cu Turcia otomană sau republicană și, bineînțeles, și în relația-cheie cu Statele Unite ale Americii. Cazul din urmă a cunoscut situațiile extreme, America fiind cea care a bombardat devastator România în 1944 dar și cea care a construit scutul antirachetă de la Deveselu în 2014, acordând totodată, prin intermediul faimosului art. 5 din Tratatul NATO, cele mai credibile garanții de securitate pe care le-am avut în întreaga noastră istorie.

Nu există, practic, nicio putere globală sau regională cu care România să fi avut același tip de relație politică, fie de apropiere, fie de ostilitate, în mod constant, de la Primul Război Mondial încoace. Cu Germania, de exemplu, ne-am aliat de două ori, incluzând desigur și Alianța Nord-Atlantică din prezent, și tot de două ori ne-am aflat în relații de război, fără a mai pune la socoteală Războiul Rece, în care ne-am aflat de partea opusă a baricadei cu Germania de Vest, respectiv de aceeași parte cu Germania de Est. Cu Moscova (țaristă) ne-am aflat de aceeași parte în Marele Război, așa cum fusesem, cu decenii în urmă, și în războiul ruso-turc care ne-a adus Independența, apoi în stare de război cu Uniunea Sovietică între 1941-1944, din nou în aceeași tabără politico-militară, ca state comuniste, împotriva voinței noastre, oficial până în 1991, adică până la desființarea Pactului de la Varșovia, și din nou în relații reci, după lansarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite și integrarea României în NATO.

Să înțelegem oare, prin această observație, că România este un stat schimbător, care-și modifică relativ frecvent preferințele pentru relațiile de prietenie și de adversitate? Nicidecum. Realitatea este exact invers, statele periferice fiind, de cele mai multe ori, dependente de schimbările majore ale ordinii europene și globale, în care, cel puțin atunci când depinde de ele, caută să se plaseze cât mai favorabil cu putință, pentru a-și obține, într-un fel sau altul, securitatea. Uneori, evaluările, deciziile și alianțele statelor periferice au rezultate favorabile, alteori dau greș. Dar, în esență, obiectivul fundamental al oricărui stat aflat într-o zonă marginală rămâne obținerea garanțiilor de securitate. Pentru a nu cădea în capcana “unicității”, să adaugăm imediat că această dinamică istorică intensă a relațiilor cu Marile Puteri nu a caracterizat doar România, ci toate țările din regiunea de frontieră a Europei, fiind valabilă și în cazul Ungariei, și al Serbiei, și al statelor baltice sau al Bulgariei, în fiecare caz cu particularitățile locale cunoscute. De exemplu, așa cum observă istoricul Lucian Leuștean, „România nu a intrat în Primul Război Mondial din altruism sau din rațiuni transcendentale legate de vreo inevitabilitate istorică, ci pentru că avea niște țeluri foarte precise; și toate statele […] învingătoare, învinse sau neutre, au căutat să-și atingă scopurile. Se poate discuta doar dacă liderii au fost capabili să identifice adevăratele interese naționale și, mai ales, dacă au avut succes în acțiunile întreprinse pentru atingerea obiectivelor lor.”[12]

Spuneam că, indiferent de imperiul sau alianța din care au făcut parte, cu sau fără voia lor, românii s-au aflat la marginea sistemelor politice respective, cu “capitala” la vest, la est sau la sud de zonele locuite de români. Marile imperii, Habsburgic (mai târziu Austro-Ungaria), Otoman și Țarist, care au stăpânit părți din teritoriile românești, sunt exemplele elocvente de dinainte de 1918.

Se obișnuiește să se afirme, desigur simplificând mult realitatea, că lumea post-1918, sau cel puțin epoca dintre cele două Războaie Mondiale, ar fi o reflectare a viziunii wilsoniene, cuprinsă în celebrul „Discurs în 14 puncte” al Președintelui Statelor Unite, democratul Woodrow Wilson, rostit pe 8 ianuarie 1918 în fața Congresului. După ce balansase spectaculos, în a doua jumătate a lui 1917, de la izolaționismul pe baza căruia câștigase al doilea mandat în alegerile prezidențiale din 1916, spre intervenționismul și viziunea liberală universalistă care au transformat Europa la finele Marelui Război, președintele Wilson avea să formuleze principiile pe care urmau să fie reconstruite pacea și politica lumii, în special ale continentului european, după încheierea conflagrației.

Chiar dacă Statele Unite au refuzat ulterior, după schimbarea majorității în Congres în favoarea republicanilor, în noiembrie 1918, și intrarea lui Woodrow Wilson în declin politic și fizic, să participe la ordinea internațională pe care, în esență, americanii înșiși au creat-o, neratificând Tratatele Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), rămase astfel doar cu semnătura Președintelui, și neaderând la Liga Națiunilor, este important de spus că, pentru români (incluzându-i pe cei din Transilvania) și pentru România, ca stat, rămân decisive și fundamentale câteva din ideile Discursului în 14 puncte. Mai exact, punctul 10, în care se stipula că „popoarelor Austro-Ungariei […] trebuie să li se acorde cea mai liberă oportunitate de dezvoltare autonomă” și punctul 11, conform căruia „România, Serbia și Muntenegru trebuie să fie evacuate” (a se înțelege eliberate de trupele străine), alături de exprimarea puternică și clară a „principiului dreptății pentru toate popoarele și naționalițățile, ca și dreptul acestora de a trăi în condiții similare de libertate și securitate, indiferent dacă sunt puternice sau slabe”[13], marchează calea glorioasă spre Marea Unire și edificarea statului național unitar român, realizate în același an.

Incontestabil, națiunile din Europa Centrală și Răsăriteană au fost principalele beneficiare ale viziunii wilsoniene, care s-a impus la sfârșitul Primului Război Mondial, pe ruinele Europei imperiale. Totuși, este important de reținut, pentru a înțelege evenimentele viitoare de pe continent, că, potrivit compendiului de Istoria României, coordonat de Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan sub egida Academiei Române, „după Conferința de Pace de la Paris, statele Europei s-au grupat în două mari tabere; în prima, se aflau statele care au acționat pentru aplicarea tratatelor, pentru menținerea granițelor și apărarea păcii; a doua cuprindea statele care au urmărit încălcarea și revizuirea tratatelor, revanșa, războiul”[14].

Pactul Hitler-Stalin din 1939 este exemplul cel mai potrivit al condiției marginale pentru finalul epocii interbelice, în care România constituia o parte a mizei de împărțit între cei doi mari dictatori, aflându-se pe falia geopolitică în care se întâlneau interesele naziștilor cu cele ale sovieticilor. România s-a aliat în noiembrie 1940 cu Puterile Axei, convinsă că Berlinul o va ajuta să recâștige Basarabia și nordul Bucovinei, anexate de sovietici cu câteva luni în urmă. În iunie 1941, România s-a alăturat Germaniei în operațiunile militare de invadare a Uniunii Sovietice. Este inutil să mai spunem că rolul economic al României în alianța cu Germania nazistă era cel al unei țări de rangul al doilea, folosită în principal ca furnizor de petrol și alte materii prime pentru trupele Wehrmachtului.

Finalul războiului a găsit România, ca și alte state din Est, tot în poziția de periferie sau chiar, mai corect spus, în afara spațiului de interese al „Europei”. Occidentul a acceptat fără mari probleme de conștiință, ca pe o realitate inevitabilă, abandonarea unui întreg grup de țări sub controlul Armatei Roșii și, ulterior, al regimurilor comuniste impuse de Uniunea Sovietică. O dovedește faimosul “acord al procentajelor” dintre Stalin și Churchill, convenit la Moscova, pe 9 octombrie 1944. Așa cum se știe, pe această listă, în dreptul României, pe teritoriul căreia se aflau deja trupele Armatei Roșii, erau trecute, ca o sentință pentru generațiile următoare, procentajele de influență de 90% pentru Uniunea Sovietică și 10% pentru Marea Britanie, în realitate fiind vorba de o dominație sovietică totală. Cu privire la compromisul făcut, care salva, în Europa Centrală și de Est, doar Grecia din ghearele comunismului, Churchill însuși pare a avea o privire resemnată, cu o redirecționare ușor ipocrită a culpei morale către o sugerată indiferență/incapacitate a Statelor Unite, atunci când se adresează colegilor săi din cabinet, în marja înțelegerii cu Stalin: “Nu stă în puterea acestei țări să preîntâmpine toate lucrurile rele ce se petrec în prezent. Responsabilitatea revine Statelor Unite și dorința mea este să le ofer tot sprijinul posibil. Dacă ele nu se simt în stare, atunci trebuie să lăsăm evenimentele să-și urmeze cursul.”[15]

Finalul războiului a adus așadar o altă traumă pentru țară, mai grea și mai lungă ca războiul însuși. Instaurarea regimului comunist, sub presiunea Armatei Roșii aflată pe teritoriul țării din toamna lui 1944, nu a putut fi evitată cu resursele disponibile pe plan local. Totuși, românii nu au dorit comunismul și nici nu au căutat un regim de compromis cu Uniunea Sovietică, așa cum s-a întâmplat în jurul granițelor. Istoricul Virgiliu Țârău apreciază că, “spre deosebire de celelalte state din regiune, unde căutarea celei de a treia căi politice era o realitate […] în România întâlnim o perspectivă deosebită, aceea că elitele politice, cu excepția poate a unora din stânga eșicherului politic, nu și-au propus construirea unei noi ordini politice, ci mai degrabă revenirea la valorile regimului politic constituțional democratic, destructurat după 1938. Trupele sovietice au găsit aici instituții și autorități politice responsabile, susținute popular […] care reprezentau statul român independent”[16].

Blocul socialist de după 1945, cu centrul de putere la Moscova, este „dovada” pentru ordinea europeană și globală a Războiului Rece, în care tot la margine am fost, din vreme ce, la vest de România, Iugoslavia lui Tito, după ruptura de Stalin din 1948, nu făcea parte din Pactul de la Varșovia adoptat în 1955, optând pentru mișcarea de nealiniere. Planul Valev[17], respins în cele din urmă de comuniștii români, arăta percepția umilitoare pe care Moscova o avea față de România, căreia i s-a oferit un rol preponderent agricol în cadrul sistemului integrat, în timp ce alte țări și, bineînțeles, Rusia însăși, urmau să se axeze pe industrializare și modernizare tehnologică. Nici retragerea trupelor sovietice din România, finalizată în 1958, nu a schimbat prea mult situația de subordonare a țării față de Uniunea Sovietică, partidul-stat de la București rămânând, în linii mari, satelitul centrului de putere de la Moscova. Așa cum notează istoricul Liviu C. Țîrău, „analizele politico-diplomatice întocmite în cancelariile americană și britanică au continuat să considere politica externă a României, de la sfârșitul deceniului șase și primul an al deceniului următor, ca fiind deplin supusă liniei sovietice”[18].

Deși s-a considerat că România a avut o perioadă ceva mai bună între 1965-1971, când nivelul de viață a crescut iar politica externă a lui Nicolae Ceaușescu dădea semnale de autonomie față de Moscova și de relativă deschidere față de Vest, anii ’80 au arătat o Românie autarhică, profund sărăcită și degradată din toate punctele de vedere, înapoiată inclusiv în raport cu Uniunea Sovietică. Eram, așadar, ca și alte state-satelit din jurul nostru (Bulgaria, Polonia etc.), o periferie subdezvoltată a blocului comunist est-european, în raport cu centrul politic, ideologic, economic și militar al subsistemului, reprezentat de Rusia sovietică.

Decembrie 1989 a marcat a doua mare oportunitate istorică a României în secolul XX, după cea din 1918. Căderea dictaturii comuniste și a Cortinei de Fier a deschis larg fereastra spre revenirea țării în „Europa”, într-o nouă ordine internațională. Desființarea Pactului de la Varșovia și dispariția Uniunii Sovietice, ambele în 1991, netezeau drumul spre o nouă opțiune strategică a României, de data aceasta formulată în condiții de libertate și suveranitate. Tranziția postcomunistă a fost lungă și dificilă și, interesant de remarcat, România s-a plasat și în această etapă a istoriei recente tot la periferie. Conceptul anilor ‘90, cel de Europa Centrală și de Est, acomoda de fapt teza că sunt două grupuri de țări postcomuniste, cele din Europa Centrală, care formau Grupul de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria), mai avansate pe calea reformelor, și cele din Sud-Est, precum România și Bulgaria, codașele tranziției. Autorii occidentali descriau în culori destul de cenușii noile realități de la București. Astfel, Keith Crawford apreciază că „în România, puterea a fost menținută de foștii lideri comuniști, care au deturnat revoluția și au continuat pentru o vreme fostele obiceiuri și modele de guvernare, astfel încât un proces real de reformă politică și economică abia începuse înainte de 1995.”[19] Rezultatul acestei noi linii de delimitare, din fericire temporară, a constat în faptul că Europa Centrală a fost integrată în NATO în 1999 (mai exact Polonia, Cehia și Ungaria) și în Uniunea Europeană în mai 2004 (un grup mai mare, de opt state), în timp ce România și Bulgaria au fost admise în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, după ce în martie 2004 deveniseră, împreună cu alte cinci state din regiune, membre ale Alianței Nord-Atlantice. Decalajul de câțiva ani s-a estompat ulterior, cel puțin în planul relațiilor cu Vestul, sau chiar s-a inversat, odată ce Grupul de la Vișegrad și în special Polonia și Ungaria, sub noile lor regimuri conservatoare, populiste, naționaliste și eurosceptice, au devenit ținta criticilor repetate ale mai multor capitale occidentale, în frunte cu Germania și Franța, și ale Uniunii Europene în ansamblu.

Dacă în politica internă tensiunile, dezbinarea și cele două fețe ale societății și-au făcut repede apariția, practic imediat după căderea lui Nicolae Ceaușescu, desenând o falie de lungă durată între regimul prea puțin reformat al fostului lider comunist Ion Iliescu și România anticomunistă, animată de partidele istorice, în ceea ce privește opțiunea fundamentală de orientare externă lucrurile au fost mult mai clare. Deja în 1995, prin consensul de la Snagov, într-o dezbatere națională de câteva luni organizată sub egida Academiei Române, toate partidele parlamentare, societatea civilă și mediul de afaceri au consimțit că drumul României este spre Occident și trebuie începute demersurile de integrare în Uniunea Europeană.

Evident, situația de periferie geopolitică, economică și culturală este valabilă și astăzi, România fiind pe flancul estic al NATO și al Uniunii Europene, deci tot pe o zonă de margine, de data aceasta a spațiului occidental integrat. Chiar dacă diferența esențială o constituie faptul că, acum, România se află acolo unde dorește să se afle, Uniunea Europeană și NATO suprapunându-se cu opțiunile majorității covârșitoare a românilor, rămâne valabilă observația că, în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economico-socială și falia geopolitică și culturală pe care ne situăm, tot cu un statut de periferie am rămas. Cum șansele Ucrainei și Republicii Moldova de a adera la Uniunea Europeană sau la NATO sunt reduse, perspectivele României de a nu mai reprezenta în viitor granița Vestului sunt la fel de mici.

Ideea de intersecție a “lumilor” și culturilor pe teritoriile românești, de periferie a imperiilor, este reliefată nu numai de autori români, precum istoricul Lucian Boia[20], ci și de cei străini, chiar dacă în chei interpretative și cu semnificații diferite. Robert D. Kaplan, de exemplu, povestindu-și călătoriile prin România, observă că, vizitând Transilvania, „mă aflam în fosta Europă Centrală a Habsburgilor, fiind încă în mijlocul României, în timp ce […] Țara Românească și Moldova fuseseră zone de graniță ale bizantinilor, turcilor și rușilor”[21]. Este limpede că, din intersecţia acestor mari imperii care s-au luptat între ele, dispărând până la urmă cu toatele, şi printr-o conjunctură istorică favorabilă, s-a format şi şi-a câştigat recunoaşterea internaţională, în sudul Europei Centrale, România.

Statutul de periferie a fost așadar o constantă a istoriei moderne a românilor. Şi, dacă cei mai mulţi observatori obişnuiesc să dea acestui statut conotaţia peiorativă binecunoscută, văzând în ea riscurile subdezvoltării şi insecurităţii, la fel de corect este să adăugăm că istoria ultimilor 100 de ani a jucat, câteodată, şi în favoarea regiunii din care face parte România. Prăbușirea imperiilor și a dictaturilor, la începutul și la sfârșitul „scurtului secol” XX, respectiv în 1918 și 1989, a oferit două uriașe ferestre de oportunitate strategică pentru România, pentru consolidarea unității statului, a dezvoltării și securității națiunii române, ambele fructificate. Nu există, așadar, în prezent cel puțin, suficient temei pentru lamentația că istoria ar fi fost permanent potrivnică românilor. Se pot identifica tot atâtea momente, în ultimii 100 sau 150 de ani, de oportunitate ori contexte favorabile României, câte au fost episoadele de neșansă și nedreptate. Dar și unele, și altele, au derivat esențialmente din condiția marginală a spațiului românesc și din dinamica trasării frontierelor Est-Vest, din fluiditatea relațiilor dintre Marile Puteri și avansul zonelor de influență politică și economică, dintr-o direcție sau din alta.

În ceea privește autoidentificarea românilor și viziunea lor cu privire la ideea de succes național, Vintilă Mihăilescu descrie versiunile extreme ale “excepționalismului” românesc, cea occidentalistă, și cea defetistă. Cunoscutul antropolog vede însă, între ele, și variante relativiste, care încercau mai degrabă o “poziționare relativ mai favorabilă pe axa valorică Est-Vest. Ca și alte state din zonă, România a încercat și ea să mute granița geografiei simbolice, astfel încât „Estul” să înceapă dincolo de ea – de  pildă, dincolo de Dunăre. Este cazul competiției obsesive dintre noi și Bulgaria. Dar este și cazul, intern, al excepționalismului transilvan, pentru care frontiera civilizațională se află, ca și pentru central-europeani sau Huntington, undeva pe Carpați”[22].

Observația lui Vintilă Mihăilescu este utilă pentru că, într-adevăr, ambele atitudini tind să exagereze, împingând concluziile spre versiunile lor extreme. Atât interpretarea occidentalistă, de tipul „Micul Paris”, care șterge diferențele între România și Occident, cât și cea defetistă, ultra-critică, surprind o anumită trăsătură a istoriei, tiparului cultural și evoluției societății românești, pe care apoi o absolutizează, în defavoarea altor realități, care sunt cvasi-complet ignorate. Așa se face, de exemplu, că Lucian Boia a reușit să genereze una dintre cele mai intense controverse între istoricii și intelectualii publici români din ultimii ani, atât prin eseul său din 2012[23], în care încearcă să demonstreze, prin speculații altminteri destul de superficiale dar cu spectaculos impact public, că România este altfel, cât și prin insistența demersurilor sale de demitizare a istoriei românești[24]. Dincolo de pretenția de unicitate în sens negativ a României, cu care nu suntem de acord, putem să-i dăm însă dreptate controversatului istoric atunci când scoate în evidență rolul cultural major al generației anilor ’30, de conectare la spațiul intelectual apusean, în pofida radicalizărilor ideologice binecunoscute, la urma urmei văzute și ele tot ca un semn al integrării în marile curente europene. Lucian Boia o spune în stilul său caracteristic: „Românii, în genere, au fost și rămân complexați. S-au aflat mereu la margine și într-o stare de subordonare față de modelele străine (de modelul occidental, începând din secolul al XIX-lea), pe care încearcă să le contrabalanseze prin supralicitarea valorilor autohtone. Generația de la 1930 vine la capătul unui proces deja împlinit (la nivelul elitelor) de integrare în civilizația de tip occidental […] Dar sunt la fel de atașați unei idei românești. Au încetat – cel puțin asta e convingerea lor – să mai fie imitatori. Prin ei, România intra, în sfârșit, în corul universal.”[25]

La fel de importantă ca discuția despre axa marginalitate/centralitate este însă, din perspectiva oricărei țări periferice, dezbaterea despre securitate/insecuritate, în context regional, european și global. Nici România nu a fost scutită de această permanentă căutare a garanțiilor de securitate. Mai mult, aș spune că demersul de securizare, reală sau simbolică, a teritoriului național a fost, în multe momente ale istoriei, mai relevant și mai ardent chiar decât relaționarea centru-periferie, ultima având, așa cum arătat, conotații mai largi, inclusiv economice, tehnologice, culturale și de reputație internațională, în timp ce securizarea politico-militară a fost, de cele mai multe ori, o chestiune de strictă relaționare și negociere cu Marile Puteri și cu alianțele create în jurul acestora.

Privind retrospectiv dramatica și atât de dinamica perioadă 1918-2018, nu putem evita observația că tema securității naționale, în înțelesul ei restrâns, hard, acela de securitate politico-militară și asigurare a suveranității și integrității teritoriului de stat, a reprezentat tema fundamentală a politicilor guvernelor de la București. Nici măcar tema bunăstării și calității vieții cetățenilor nu a ocupat un spațiu atât de larg în preocupările diferitelor generații ale clasei politice și, aș adăuga imediat, nici chiar ale presei, elitelor intelectuale sau societății însăși. Cum este firesc, până la un punct, problematica războiului și spectrul ocupării teritoriului național de către trupe străine au cântărit mai mult, în ochii conducătorilor și oamenilor de rând, decât standardele de viață din orașele și satele României. Ceea ce nu a mai fost atât de firesc era însă persistența interesului scăzut al guvernanților pentru viața de zi cu zi a cetățenilor (calitatea serviciilor publice, justiția, administrația, infrastructura etc.), odată ce spectrul războiului trecea. Cu alte cuvinte, România a rămas cu reflexul de țară săracă și asediată, în care oamenii de rând trebuie să aibă viețile sacrificate pentru țeluri mai înalte, chiar și atunci când nu mai era cazul ca românii să fie tratați, de proprii lor conducători, ca o oaste de sacrificiu. Corupția regimurilor succesive din România ultimilor 100 de ani, la care facem referire aici, îmbrăcând desigur haine și stiluri diferite și aflându-și cel mai probabil rădăcinile în tare educaționale istorice, care merg mult în urmă, traversează așadar epoci, ideologii și ordini internaționale dintre cele mai diverse, apăsând și astăzi greu asupra vieții oamenilor.

Românii nu au avut un nivel ridicat de trai, relativ la standardele Europei occidentale, în niciuna din epocile trecute. Tot timpul s-a trăit mai prost aici decât în Franța, de exemplu. Desigur, istoricii sau adepții anumitor modele de organizare politică se întrec în a prezenta diferite decenii ca fiind mostre ale succesului guvernărilor respective, idealizându-se, din tot felul de motive, fie anii ‘20-‘30, fie sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ’70 etc. Există însă date suficiente și clare care atestă că, în fiecare dintre marile cicluri istorice parcurse, România a avut un deficit mai mic sau mai mare de dezvoltare economico-socială și, în consecință, un nivel mai precar de viață al locuitorilor săi, față de cel din “Europa”. Singurele comparații care rezistă sunt, desigur, cele regionale sau subregionale, adică cele în care ne raportam la vecinii noștri din Europa Centrală sau de Sud-Est, și în care este într-adevăr posibil ca, într-o perioadă sau alta, în România să se fi trăit mai bine decât în Bulgaria, Serbia, Ucraina sau Ungaria. Ca să fim corecți până la capăt, nu trebuie omis nici faptul că, după aderarea la Uniunea Europeană, nivelul de dezvoltare economică a crescut destul de rapid.

Discuţia este şi mai elocventă dacă este purtată în termenii sinusoidei istorice a convergenţei economice faţă de media europeană. În 1913, Regatul României („România mică”) atingea o convergenţă economică de 67 la sută[26]. În 1938, acelaşi indicator era de 51 la sută. În 1989, şi mai puţin, 32 la sută. Războaiele şi comunismul au înjumătăţit practic nivelul convergenţei economice a ţării faţă de Europa, raportat la momentul dinaintea Primului Război Mondial. Chiar înainte de 2007, valoarea PIB/locuitor în cazul României, la capătul unei lungi tranziţii postcomuniste şi a dificilei restructurări economice, scăzuse la aproximativ 27 la sută din media Uniunii Europene. La zece ani de la momentul aderării, adică în 2016, aşa cum arată Valentin Lazea, economistul-şef al Băncii Naţionale a României, convergența economică reală, ajustată la paritatea puterii de cumpărare, atingea aproape 59 la sută din media UE. Mai mult decât atât, dacă ne referim la anumite regiuni cu dezvoltare accelerată (poli de creștere) de pe cuprinsul țării, nivelul de convergență economică este chiar mai mare. De pildă, Clujul atinsese încă din 2016 o valoare a PIB/locuitor egală cu media națională a Portugaliei[27], țară aflată în Uniunea Europeană din 1986. Nu există nicio îndoială că tendinţa este, din această perspectivă, ascendentă.

Pe de altă parte, dincolo de decalajul de dezvoltare față de cea mai mare parte a continentului, România nu a fost nici complet sigură, niciodată în istoria ei. Așa cum nu este nici în prezent, în regiunea din care face parte. Judecând la rece, România nici nu ar putea fi o țară complet sigură, geopolitic vorbind, în caz că ne-am putea imagina vreo țară absolut sigură în Europa, în afară, să zicem, de Elveția. Oricum, riscurile și amenințările au fost și sunt cu certitudine mult mai mari în această regiune a Zwischeneuropa decât în altele. Garanții de securitate a mai avut România, inclusiv, de exemplu, cele franco-britanice din aprilie 1939, care nu au funcționat din motivele cunoscute, dar cele din prezent, de după 2004[28], sunt în mod evident cele mai credibile cu putință, în măsura în care ceva poate fi considerat „sută la sută sigur” în politica internațională.

Nu mai puțin interesantă este situația de securitate a României din prezent, la 11 ani de la aderarea la Uniunea Europeană și aproape 14 ani de apartenență la Alianța Nord-Atlantică, desigur în contextul unei evaluări mult mai largi, regionale (sudul Europei Centrale și regiunea Mării Negre), europene în ansamblu (Uniunea Europeană) și chiar euroatlantice (NATO), a ideii de securitate colectivă. De la adevărurile cele mai simple spre cele mai complexe, trebuie început, desigur, prin a recunoaște că România este astăzi în cea mai fericită etapă a istoriei ei. Nicicând în ultimii 100 sau 150 de ani românii nu au trăit mai în siguranță în țara lor și nu au avut, raportat la media națională, un nivel de viață mai ridicat decât acum.

Fie și numai pentru acest lucru, deloc neglijabil, anul 2018 poate fi privit, dinspre România, la scara istoriei, nu numai prin prisma Centenarului, ci și ca o încununare a unui secol agitat, dramatic, periculos, violent, plin de schimbări neprevăzute, de mare amplitudine, de cotiri și răsuciri spectaculoase care ne-au adus totuși, în ultimii 60 de ani, din postura de victimă a istoriei Europei în cea de beneficiar al marilor transformări politice de pe continent. Observația privind momentul bun al României poate fi extinsă, desigur, la nivel european. În pofida multiplelor crize ale Uniunii Europene din ultimii ani, nivelul de viață al europenilor este cel mai ridicat din lume. Pe indicatori specifici precum drepturile, libertățile și demnitatea umană, speranța de viață la naștere, starea de sănătate, securitatea alimentară, educația, nivelul veniturilor, confortul tehnologic și infrastructura, calitatea serviciilor publice, asistența socială etc., calitatea vieții în Uniunea Europeană este în prezent cea mai bună din întreaga istorie a umanității.

Totuși, nici perioada actuală nu este scutită de disfuncționalități și crize, de deficite și dezechilibre de tot felul, de amenințări și riscuri, de dileme etc., cărora politicile UE, NATO sau chiar ale României ca stat suveran trebuie să le găsească răspunsuri credibile și de durată. În ceea ce ne privește în această analiză, securitatea României, inseparabilă de securitatea Europei și a spațiului occidental în care suntem integrați, reprezintă în continuare o temă politică majoră.

Importanța garanțiilor de securitate este augmentată în prezent de acumularea unor indicii care sugerează posibilitatea unei noi schimbări a ordinii europene și globale. Ar fi pentru prima dată după 1918 când România, integrată acum în cele mai dezvoltate și puternice organizații ale lumii, Uniunea Europeană și NATO, nu ar fi avantajată de eventualitatea unei schimbări a ordinii internaționale. Dar pentru a înțelege ce schimbări nedorite ar putea avea loc în anii următori, trebuie privit mai întâi spre amenințările din politica Europei și a lumii, care pun în pericol realizările uriașe de până acum ale construcției europene, integrării euroatlantice și extinderii Occidentului în fosta Europă de Est, devenită acum, strategic și geopolitic vorbind, Europa Centrală.

Astfel, cele mai îngrijorătoare involuții pe plan european și global vizează ascensiunea naționalismului și a curentelor xenofobe de extremă-dreapta, îndreptate împotriva Proiectului European postbelic, terorismul, atât prin efectul direct cât și prin stimularea platformelor populiste iliberale și anti-globaliste, criza migrației în Europa, răcirea relației politice transatlantice între nucleul franco-german și Statele Unite, atât înainte cât mai ales după alegerea lui Donald Trump, Brexitul, apariția disensiunilor între Vestul Europei (Germania, Franța, Olanda) și Grupul de la Vișegrad (în special Polonia și Ungaria) pe diferite teme care privesc Uniunea Europeană, deteriorarea climatului de securitate în cele două Vecinătăți ale Uniunii, Estică și Sudică, anexarea Crimeei, războiul din Ucraina și tensiunea în creștere dintre Rusia și puterile occidentale, reculul abordărilor prooccidentale și ale statului de drept în Turcia, important membru al NATO, combinat cu islamizarea politică treptată a statului turc, retorica revizionistă a unor lideri politici din Europa Centrală, scenariul Europei cu două viteze sau al Europei concentrice, care ar oficializa „centrul” și „periferia” în cadrul Uniunii Europene, revenirea tentației pentru autoritarism inclusiv în țări ale spațiului euroatlantic, resurecția protecționismului politic și economic, declinul general al valorilor și principiilor liberale în fața noii atracții pentru liderii și discursurile iliberale etc.

Toate acestea desenează profilul unei lumi care s-ar îndepărta vizibil de ordinea liberală globală a ultimelor două-trei decenii, schițând în schimb contururile deocamdată neclare, confuze, ale unui Occident fragmentat, dominat de clivaje și dezacorduri ideologice, politice și culturale, ale unei Uniuni Europene aflată într-o criză existențială recunoscută de înșiși liderii ei, ale unui NATO asupra căruia planează îndoieli privind respectarea stricto sensu a art. 5 al Tratatului de la Washington, pus în discuție de însuși Președintele Statelor Unite, ale unei Americi dezbinate de politica internă și cu un potențial în scădere de intervenție pe plan internațional, ale unei Rusii din ce în ce mai asertive, ale unui fundamentalism islamic militant care crește inclusiv pe teritoriul Europei, ale unei Chine uriașe din toate punctele de vedere, care pretinde poziția de lider al globalizării economice rămânând însă, în esență, un regim dictatorial, incompatibil cu valorile liberale (deși, totuși, pașnic până în prezent), amenințarea nucleară reprezentată de Coreea de Nord și riscul unui război în Asia care ar putea destabiliza sistemul relațiilor internaționale etc. Niciunul din factorii și procesele de transformare menționate mai sus nu este în favoarea intereselor României, chiar dacă nu acționează toate în imediata vecinătate a țării iar unele pot părea la distanțe care îi scutesc pe români de orice griji.

Chiar dacă a pierdut teritorii față de 1918, România de astăzi este incomparabil mai solidă și mai bine așezată în sistemul relațiilor internaționale, având de partea sa cei mai puternici aliați și cele mai credibile garanții de securitate, cele mai bune perspective de modernizare și dezvoltare economică din întreaga istorie și, mai ales, deloc neglijabil, un consens intern, societal, în privința opțiunilor politice fundamentale și a apartenenței la spațiul integrat european și euroatlantic. Unitatea României este, din această perspectivă, un câștig consolidat. Pe plan intern, este la fel de limpede că politicile privind combaterea corupției, întărirea statului de drept, creșterea capacității administrative și a performanțelor instituționale, îmbunătățirea infrastructurii și mai ales a educației sunt și vor fi priorități non-negociabile ale tuturor guvernărilor din anii și deceniile următoare. Rămâne ca inteligența strategică a statului român, în raport cu dinamica Europei și a lumii actuale, cu provocările pe care le-am menționat anterior, să genereze de acum înainte cele mai inspirate proiecte și decizii de politică internă și externă, capabile atât să evite riscurile, nu puține, cât și să fructifice oportunitățile, cu certitudine semnificative, care vor apărea în calea României.

  • Textul reprezinta introducerea la volumul  România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018, aparut la Editura Polirom anul acesta

Referințe bibliografice:

Boia, Lucian, (1997), Istorie și mit în conștiința românească, București: Humanitas.

Boia, Lucian, (2002), România, țara de periferie a Europei, București, Humanitas.

Boia, Lucian, (2011), Capcanele istoriei: Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București: Humanitas.

Boia, Lucian, (2012), De ce este România altfel?, București: Humanitas.

Crawford, Keith, (1996), East Central European Politics Today, Manchester: Manchester University Press.

Dăianu, Daniel, (2015), Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Iași: Polirom.

Friedman, George, (2016), Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, București: Litera, 2016.

Gafencu, Grigore, (2006), Jurnal – Volumul I: București, 1 iunie 1940 – Moscova, 31 august 1941, București: Pro Historia.

Haushofer, Karl, (1942), Why Geopolitics?, în Andreas Dorpalen, The World of General Haushofer: Geopolitics in Action, Farrar & Rinehart.

Hitchins, Keith, (1994), Rumania 1866-1947, Oxford History of Modern Europe, Clarendon Press.

Johnson, Paul, (2005), O istorie a lumii moderne, 1920-2000, București: Ed. Humanitas.

Kaplan, Robert D., (2016), În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea, București: Humanitas.

Leuștean, Lucian, (2015), O istorie internațională a Europei în secolul XX, Iași: Editura Universității Al. I. Cuza.

Link, Arthur S., (1984), editor, The Papers of Woodrow Wilson, vol. 45, Princeton University Press.

Lovinescu, Eugen, (1992), Istoria civilizației române moderne, București: Ed. Minerva.

Mackinder, Halford J., (1904), “The Geographical Pivot of History”, în The Geographical Journal, Vol. 23, nr. 4 (Apr. 1904), 421–437

Mihăilescu, Vintilă, (2017), coord., De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași: Polirom.

Murgescu, Bogdan, (2011), România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Bucureşti: Ed. Polirom.

Naumescu, Valentin, (2017), „La marginea imperiilor, la intersecția lumilor. Un excepționalism geopolitic românesc?”, în Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași: Polirom.

Pop, Ioan-Aurel și Ioan Bolovan, (2004), coordonatori, Istoria României, Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român/Centrul de Studii Transilvane al Academiei Române.

Protocolul Secret al Pactului de Neagresiune Molotov-Ribbentrop, 1939, Wilson Center – Arhivele Digitale, http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/110994, accesat în august 2017.

Stanciu, Bogdan, (2016), „Calcul pe 2016: Clujul a ajuns din urmă Portugalia la PIB/locuitor”, Transilvania Reporter, 27 decembrie 2016.

Țîrău, Liviu C., (2005), Între Washington și Moscova: România 1945-1965, Cluj-Napoca: Tribuna.

Țârău, Virgiliu, (2005), Alegeri fără opțiune: primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei, după cel de-al Doilea Război Mondial, Cluj-Napoca: Eikon.

Wallerstein, Immanuel, (2004), World-Systems Analysis: An Introduction, Duke University Press.

NOTE_______________


[1] Immanuel Wallerstein, World-Systems Analysis: An Introduction, Duke University Press, 2004.

[2] Imperiile multinaționale și alianțele au făcut parte din istoria Europei dar există suficiente exemple și în prezent. Uniunea Europeană împreună cu statele candidate şi cele cu statut de asociat constituie un bun exemplu actual de subsistem al relaţiilor internaţionale. NATO este, ca alianță politică și militară transatlantică, alt exemplu. Uniunea Euroasiatică este un proiect inițiat de Federația Rusă, care se dorește, la rândul său, un subsistem al relațiilor internaționale, o replică la formele occidentale de integrare economică și politică.

[3] Halford J. Mackinder, “The Geographical Pivot of History”, în The Geographical Journal, Vol. 23, nr. 4 (Apr. 1904), 424–425.

[4] Karl Haushofer, Why Geopolitics?, în Andreas Dorpalen, The World of General Haushofer: Geopolitics in Action, Farrar & Rinehart, 1942.

[5] Protocolul Secret al Pactului de Neagresiune Molotov-Ribbentrop, 1939, Wilson Center – Arhivele Digitale, http://digitalarchive.wilsoncenter.org/document/110994, accesat în august 2017.

[6] Grigore Gafencu, Jurnal – Volumul I: București, 1 iunie 1940 – Moscova, 31 august 1941, București: Pro Historia, 2006, 7-8.

[7] George Friedman, Puncte de presiune. Despre viitoarea criză din Europa, București: Litera, 2016, 214.

[8] Keith Hitchins, Rumania 1866-1947, Oxford History of Modern Europe, Clarendon Press, 1994, vii

[9] Daniel Dăianu, Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Iași: Polirom, 2015, 193-194.

[10] Valentin Naumescu, „La marginea imperiilor, la intersecția lumilor. Un excepționalism geopolitic românesc?”, în Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași: Polirom, 2017, 72-89.

[11] Eugen Lovinescu, Istoria civilizației române moderne, București: Ed. Minerva, 1992.

[12] Lucian Leuștean, O istorie internațională a Europei în secolul XX, Iași: Editura Universității Al. I. Cuza, 2015, 42.

[13] Arthur S. Link, editor, The Papers of Woodrow Wilson, vol. 45, Princeton University Press, 1984, 536.

[14] Ioan-Aurel Pop și Ioan Bolovan, coordonatori, Istoria României, Cluj-Napoca: Institutul Cultural Român/Centrul de Studii Transilvane, 2004, 536.

[15] Apud Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 1920-2000, București: Ed. Humanitas, 2005, 424.

[16] Virgiliu Țârău, Alegeri fără opțiune: primele scrutinuri parlamentare din Centrul și Estul Europei, după cel de-al Doilea Război Mondial, Cluj-Napoca: Eikon, 2005, 428-429.

[17] În 1964, economistul sovietic Emil Borisovici Valev a propus un plan de organizare economică inter-statală în spațiul comunist al Europei de Est, conform căruia România ar fi avut un rol preponderent agricol.

[18] Liviu C. Țîrău, Între Washington și Moscova: România 1945-1965, Cluj-Napoca: Tribuna, 2005.

[19] Keith Crawford, East Central European Politics Today, Manchester: Manchester University Press, 1996, 305.

[20] Lucian Boia, România, țara de periferie a Europei, București, Humanitas, 2002.

[21] Robert D. Kaplan, În umbra Europei. Două războaie reci și trei decenii de călătorie prin România și dincolo de ea, București: Humanitas, 2016.

[22] Vintilă Mihăilescu, coord., De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Iași: Polirom, 2017, 46.

[23] Lucian Boia, De ce este România altfel?, București: Humanitas, 2012.

[24] Idem, Istorie și mit în conștiința românească, București: Humanitas, 1997.

[25] Idem, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București: Humanitas, 2011, 32.

[26] Bogdan Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Bucureşti: Ed. Polirom, 2011.

[27] Bogdan Stanciu, „Calcul pe 2016: Clujul a ajuns din urmă Portugalia la PIB/locuitor”, Transilvania Reporter, 27 decembrie 2016.

[28] Anul aderării României la Alianța Atlanticului de Nord (NATO).

Cuprinsul volumului

  • Prefaţă (Keith Hitchins)
  • Introducere. O sută de ani de periferie. România, în căutarea garanţiilor: 1918‑2018 (Valentin Naumescu)

Partea I
1918‑1989
Capitolul 1. 1918‑1945

  • Făurirea României în secolele al XI X‑lea şi XX – câtevarepere istorice (Ioan‑Aurel Pop)
  • România şi Marile Puteri la Conferinţa de Pacede la Paris (1919‑1920) (Lucian Leuştean)
  • România în cadrul Micii Antante: alianţa de rezervă  a Franţei în Europa Centrală interbelică, 1919‑1938 (Traian Sandu)
  • România, Marile Puteri şi criza cehoslovacă din 1938 (Adrian Viţalaru)
  • România şi proiectele de securitate pentru estul Europei de la sfârşitul anilor 1930 (Bogdan Schipor)
  • De la alianţă la beligeranţă. Relaţiile româno‑germane, septembrie 1939 – august 1944 (Ottmar Traşcă)
  • România şi Europa Centrală şi de Sud‑Est în planificarea postbelică sovietică (1941‑1945) (Cosmin Popa)

Capitolul 2. 1945‑1989

  • În vârtejul istoriei. România între Teheran şi Conferinţade Pace de la Paris (Nicolae Păun)
  • România şi vecinătăţile sudice la finalul celui de‑al Doilea Război Mondial (Ionuţ Nistor)
  • Ieşirea din întuneric. Relaţiile dintre România comunistă şi Statele Unite ale Americii la începutul Războiului Rece (1945‑1960). O viziune românească (Paul Nistor)
  • Geneza unei viziuni româneşti asupra Europei în contextul procesului CSCE. Implicaţii politice şi ideologice (1966‑1975) (Cezar Stanciu)
  • România şi poziţia CAER faţă de CEE. Negocierile pentru adoptarea Programului Complex, 1969‑1971 (Elena Dragomir)

Partea a II‑a
După Războiul Rece
Capitolul 3. Societate, politică, economie

  • Despre civilizaţii şi ordinea internaţională. De la Marele Război la epoca post‑Război Rece (Emil Hurezeanu)
  • Ideea de Europa în discursul public postcomunist. Cazul intelectualilor români (Mircea Vasilescu)
  • Democraţie şi autocraţie în România, meditaţii la Centenar (Ioan Stanomir)
  • România, de la aderare spre integrare europeană: succese, ezitări, oportunităţi (2007‑2017) (Dacian Cioloş)
  • De la mineriade la integrarea transatlantică şi cr izele din Europa. Cum au influenţat mass‑media şi societatea civilă agenda politică şi agenda naţională în România postcomunistă (Alexandru Lăzescu)
  • Un proiect care transcende Centenarul: Catedrala (Radu Carp)
  • România, aderarea la zona euro şi convergenţa economică (Valentin Lazea)

Capitolul 4. România postcomunistă în sistemul relaţiilor internaţionale

  • 1990‑1999: În căutarea garanţiilor de securitate. Alianţă, parteneriat strategic,securitate colectivă sau neutralitate? (Şerban Filip Cioculescu)
  • Preaderarea statelor Europei Centrale şi de Est la UE, element esenţial al unificării europene. Cazul României (1989‑1996) (Iordan Gheorghe Bărbulescu)
  • Tranziţia şi consolidarea democratică ale României înainte de integrarea euro atlantică. Reflecţii asupra specificului condiţionalităţii à la française (1990‑2003) (Sergiu Mişcoiu)
  • Puterea soft a Rusiei în România (Liliana Popescu)
  • Viziunea şi contribuţia Marii Britanii la integrarea europeanăşi euroatlantică a României (Agnes Nicolescu)

Postfaţă (Bogdan Aurescu)

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. „Rămâne ca inteligența […] statului român, […] să genereze de acum înainte cele mai inspirate proiecte și decizii” – chiar că „rămâne să”! Deocamdată, inteligența asta s-a cam făcut, cum să spun, de baftă. Poate inteligența străzii să genereze ceva mai de Doamne-ajută, că cea a statului e-ntr-o mare groapă de credibilitate. Mie, ca umorist, îmi iau politicienii pâinea de la gură, cu prestațiile lor de care râd toate curcile.

  2. Daca stam in afara zonei Schengen si Euro, vom fi inca mult timp la periferie. Inainte era un obiectiv acesta, acum se pare ca nu mai e, ne place sa stam la periferie si sa ne plangem de mila.

  3. Un articol excelent pentru care dl Naumescu trebuie felicitat. Mai ales că, poate mi s-a părut mie, dl Naumescu era mai mult un pro-europenist convins( mai ales în ideea inei „mai mari integrări” europene.
    Aş vrea să adaug că starea actuală din Europa Centrală şi de Est NU VA FI ETERNĂ.
    Ne place sau nu, „triunghiul Bermudelor” din care a făcut şi face parte România rămâne în continuare o zonă periculoasă. Să nu se creadă că instinctele revanşarde ale Rusiei, Germaniei şi Hungariei au fost inhibate. La o adică, ele pot răbufni din nou, cu şi mai multă forţă distructivă. De ce spun asta? Fiindcă, chiar dacă analiştii fug de luarea în discuţie a situaţiei, se constată DOUĂ tendinţe contradictorii şi periculoase în spaţiul Europei Centrale şi de Est:
    1) Un PACT ECONOMIC Germania-Rusia care aproape a acaparat economic statele din Europa Centrală şi de Est. De la un pact economic se poate trece rapid la un pact politic Germania-Rusia, de felul pactului Ribbentrop-Molotov care aproape a distrus statalitatea Poloniei şi României
    2) Fronda Uniunii Europene contra SUA( mai ales a Germaniei…) şi cochetarea acestora cu Rusia lui Putin. Aserţiuni ca „Europa de la Lisabona la Vladivostok”, sau Uniunea Euro-Asiatică sunt foarte gustate şi acceptate de politicienii din Europa de Vest….

    Astfel încât, singura garanţie de securitate a României rămâne SUA+NATO+UK. Poate Franţa va întoarce foaia şi se va alătura SUA+UK, dar chestiunea este clară: Dacă SUA+NATO părăsesc Europa Centrală şi de Est, atunci în scurt timp malaxorul Germania+Rusia( cu Hungaria în coadă…) VA STRIVI toate statele din regiune, mai ales Polonia, România şi Ucraina.

    De aceea ziceam că actuala situaţie de securitate a României, catalogată ca cea mai bună din întreaga noastră istorie, să devină în viitorul apropiat relativă şi chiar periculoasă pentru existenţa statului numit România.

  4. „Garantiile” nu inseamna ca trebuie sa ascunzi gunoiul sub presul european pentru a-ti vedea de propriile interese marunte. Romania (ca si Europa de altfel) se comporta astazi precum o fata mare, care abia a scapat de problemele ei cu drogurile, alcoolul si baietii, si care acum o ia pe cont propriu ignorand adevaratul garant al prosperitatii si pacii, si anume SUA. Semn ca n-a invatat nimic din problemele trecutului, din razboaie si din „garantiile” oferite de sovietici si chiar de Europa Occidentala. Garantiile americane au venit pentru Europa cu un pret: acela de a mentine pacea si stabilitatea pe acest continent. Vrem garantii noi romanii? Ok, insa trebuie sa respectam justitia si statul de drept. Vrea Europa garantii? Bine, insa nu trebuie sa „inchida ochii” la actiunile Rusiei de destabilizare, precum si la tehnologiile nucleare dezvoltate de Iran „pe la spate” in ciuda acordului semnat. Daca tot facem parte dintr-o Uniune, haideti sa fim uniti, nu sa ne cream unii viteza noastra, iar altii viteza lor. UE nu poate asigura Romaniei nici o garantie atata timp cat isi vede de propriile interese economice si atata timp cat isi cauta garantii de securitate in alta parte decat SUA.

  5. Ce as retine eu din analiza lui Wallerstein e chiar fatalitatea statului unei tari, fie ca se afla la centru sau la periferia Europei. Inca de la sfarsitul evului mediu, din momentul in care s-a conturat un sistem economic european, tarile din centru (nordul Italiei, Germania de sud si de vest, Elvetia, Franta situata la nord si est de Loara, Tarile de Jos si Anglia) au fost si au ramas bogate indiferent de politici sau dezastre, acestea neinfluentand decat gradul de bogatie, nu si apartenenta la zona bogata. In schimb, tarile periferice sunt condamnate la saracie oricate eforturi ar face. Apartenenta la una din cele doua zone ar crea un cerc virtuos al bogatiei si respectiv un cerc vicios al saraciei, din care nu exista scapare. Singurele tari care au evitat in parte de influenta acestui determinism au fost cele zona intermediara, care prin eforuri sustinute, au putut dobandi un statut de semiperiferie, distantandu-se de tarile sarace, fara a intra neaparat in zona bogata. Odata ce au dobandit acest statut au putut, in functie de circumstante, sa se alipesca zonei bogate sau sa revina in zona periferiei. E vorba de estul Germaniei, tarile nordice, nordul Spaniei, Scotia, Austria, Cehia si vestul Ungariei.

  6. Liberté, Egalité, Fraternité.

    Să presupunem că statele vecine au 1912- 1918-1989-2018 politici asemănătoare, practica același stil de „istoriografie“ ca autorul. Comunicarea „istoriografica“ a statelor în estul Europei este și a fost prioritar internă în limba „națională“, mai puțin practicată cu vecinii (Franța si Bundesrepublik D au azi un manual de istorie comun pentru elevi, studenți, istorici, după 500 de ani de lupte și cuceriri pe ambele maluri ale Rinului).

    Important mi se pare ca autorul să definească interesele, conflictele și riscurile în diferitele perioade istorice. E mai ușor de înțeles pentru tineri dacă interesele sunt prezentate în contextul epocii (România atacă Bulgaria 1912, încep războaiele balcanice, zonă instabilă până azi).
    Care sunt țelurile prioritare la președinția UE 2019? Cum se pot găsi? Unde se discută în spațiul public? Cum?

    …. „…. Pe plan intern, este la fel de limpede că politicile privind combaterea corupției, întărirea statului de drept, creșterea capacității administrative și a performanțelor instituționale, îmbunătățirea infrastructurii și mai ales a educației sunt și vor fi priorități non-negociabile ale tuturor guvernărilor din anii și deceniile următoare. Rămâne ca inteligența strategică a statului român, în raport cu dinamica Europei și a lumii actuale, …. „…

    Amintesc de un lucru neplăcut: „criza“ UE următoare, probabil în timpul după 2022, la al doilea mandat E. Macron. Azi avem creștere economică globală, dobândă zero la BCE/Euro și totuși se pot constata azi conflicte de interese în ZE/UE.27 și în relațiile transatlantice.
    O prezentare ca cartea autorului poate contribui azi la discuții mai cumpătate și profesionale în spațiul public? Care e calea pe care o alege România 2019-2021-2027 în noua constelatie ZE/UE.27 de loc clarificată? Azi nu e clar cum va arăta „ZE/UE.27 refondată“ după conceptul francez. Nu e clar încotro se orientează guvernul dâmbovițean azi și mâine.
    Franța cred că e azi țara cu cea mai mare importanță pe continent, în ZE/UE.27, așa cum e de fapt de peste 230 de ani.

    Liberté, Egalité, Fraternité.

    e mesajul universal propagat la Paris din timpul revoluției franceze 1798, de la Napoleon Bonaparte, De Gaulle, F. Mitterand până la Emmanuel Macron 2018.
    Franța și politicienii de la Paris au această pretenție de „misiune universală“ pe baza drepturilor omului. E. Macron a accentuat această misiune universală a Franței în fața Congresului American în aprilie 2018. Această pretenție de „misiune universală“ a Franței are consecințe pentru politica franceză, pentru continentul nostru (Napoleon la Moscova), pentru tot globul (război colonial după 1945 în Vietnam și până 1961 în Algeria). Franța e singura țară (dupa Brexit 29.03.2019) din ZE/UE.27 care are sediu în consiliul de securitate ONU și drept de veto ca SUA, Rusia, China, UK. Cred că aceste realități „franceze“ nu trebuie trecute cu vederea. Franța a avut și are pretenția de misiune universală și de „mare“ putere militară (nucleară). Cred că din această viziune franceză de azi a lui E. Macron rezultă consecințe în primul rând pentru continentul nostru, mai puțin pentru zona Pacific etc.

    Cum se va orienta Bucureștiul 2019-2027 în raport cu această politică franceză și pretențiile de la Paris? Există răspunsuri în cartea autorului? Există documentație din carte care poate contribui azi la formularea de interese românești, oferă soluții realizabile în viitorul apropiat? Pun aceste întrebări privind metodele în politica internă franceză bazate pe conflicte și coliziune (la 1 Mai 2018 peste 1000 de manifestanți au dat foc la Paris, au atacat poliția, etc). La arte TV 28 minutes (ora 20, 15 Paris în franceză) urmăresc de peste un an felul în care se privesc Parizienii de azi (intelectualii de stânga), felul în care francezii analizează „reformarea internă“ a țării în primul mandat E. Macron 2027- 2022. Conflictele interne cu CGT (sindicat orientat spre comuniști), cu naționalcomunismul izolaționist de stânga al lui J. L. Melenchon (5 Mai 2018 Paris), cu Le Pen/Rassamblement National, etc. se aseamănă cu conflictele interne franceze tradiționale după 1945 (Constituția De Gaulle prezidențială).
    Franța are pretenția de a „reforma“ ZE/UE.27. E. Macron se vede 2017-2022 liderul ZE/UE.27 fără un partener „preferat“, fără suport vizibil până acum de la ceilalți 26. Nu cred că va fi ușor cu noul PE Parlament European după 25 Mai 2019, cu o componență foarte diferită (drepta-stânga mai numeroasă) de cea de azi. O cauză pentru nerăbdarea lui E. Macron 2018 în privința conceptului francez de „refondare „ZE/UE? Guvernul dâmbovițean de azi va răspunde la invitația franceză de la București 2017? Cum?
    Olanda s-a pozitionat deja ferm în raport cu proiectul francez de „refondare“ ZE/UE.27. Răspunsul NU de la premierul Rutte (plus 7 asociați UE) va avea urmări în iunie 2018 când se va vota, se va decide la Bruessel. A. Merkel sprijină retoric în public inițiativele lui E. Macron. Practic nu s-a decis mult la Berlin (mai mulți bani pentru apărare, PESCO are azi structuri de coordonare la Bruessel, compensarea parțială a contribuțiilor britanice în UE pentru 2021-2027, etc.).

    Estul continentului e azi așa cum reiese din cartea autorului? Rămâne cordon sanitar între Franța/UE si Rusia? Asociații „iliberali“ de la Vișegrad sunt în conflict direct cu Paris, cu pretentile Franței ca mare putere în UE și în ONU. Ce înseamnă această scindare a Uniunii Europene la Bratislava 2016 (F. Hollande: UE cu două viteze)? Ce urmări are noul „cordon de fier“ est- vest pentru România? Unde se va poziționa Bucureștiul în UE 2019?

    Cartea autorului ca „manual istoric“ oferă viziuni, posibilități promițătoare? Prezintă avantajele, riscurile reale de ieri și de azi?

    • Campania din Bulgaria a avut loc in 1913 ( nu in 1912).
      Scopul a fost prevenirea aparitiei Bulgariei Mari ( prin inglobarea Macedoniei), care alaturi de Ungaria Mare ar fi strins ca intr-o menghina Romania Mica
      Bulgaria atacase in prealabil Serbia ( aliata Romaniei), ca urmare a neintelegerilor privitoare la Macedonia.
      Campania a dus la capitularea rapiada a Bulgariei, nefiind victime de partea Armatei Romane ( doar cei morti de holera )

      • Corect calendaristic. Rămâne situația instabilă în balcani 1913-1916-1918-1989-2018. Cât despre razboaiele secolului 20, motivele, acuzațile … ….
        azi avem soluția UE.27+1+1….

  7. Felicitari pentru articol.

    Romania reuseste sa construiasca in aceasta perioada de pace in care ne stimtim liberi. Economia Romaniei este mai puternica decat a oricarei tari vecine.

    Cultural reusim sa punctam mult peste nivelul de dezvoltare, fie ca este vorba de noul val de regizori romani, de viata culturala din marile orase sau, de ce nu, prin muzica unor staruri internationale (de la Angela Gheorghiu la Inna).

    Da, Romania nu este perfecta, dar cred ca ne indreptam mai repede decat ne dam seama, avem institutiile necesare si, mai important decat institutiile, constiinta individuala ca suntem liberi sa facem ce vrem.

    Romania la 100 de ani arata mai bine ca oricand.

  8. Stimate domnule Naumescu

    Eu sunt un „drepr-credincios” a! tripartitiei centru, semiperiferie si periferie insa prefer metoda braudelliana celei wallersteiniene. Wallerstein este mult prea tributar unei viziuni extrem de politizate in ce priveste Sistemul Mondial si inverseaza cauza si efectul. Adica nu violenta si bogatia amumulata prin violenta determina centrul ci dezvoltarea economica.
    Si sub acest aspect teritoriul astazi romesc este o periferie de cel putin doua milenii. Si , indiferent de evolutiile politice (NATO , UE, est,sud, apus samd) Romania tot periferica va fi, Putem spera cel mult la semiperiferie…

    Cred ca ar fi mai bine sa se renunte la metoda Wallerstein si sa se adopte cea a lui Braudel

  9. Un text cam lung și fără prea multă valoare adăugată.
    Din cele două mari conflicte mondiale primul s-a tranșat exclusiv in zona centrala si nu la periferie.
    E grea viață la periferie? Judecând după cati bucureșteni se muta pe la Băneasa nu s-ar zice.
    Este Belgia la periferie? Asa s-ar părea din moment ce a fost invadată de două ori desi era neutră.
    Nu pozitia la periferie conteaza ci cât de puternici sunt vecinii.

  10. Cu 5 ani în urmă, argumentam că Marea Unire deschide calea către ieșirea din poziția periferică. Poate veți găsi că această perspectivă este interesantă.

    http://www.contributors.ro/editorial/occident-vs-voiculescu-%E2%80%93-o-falsa-dilema/

    Totul pornește de la geografie: suntem singura țară europeană cu un lanț muntos nu circumscris ci median. Aceasta rezultă într-o fragmentare regională în care fiecare regiune avea o orientare geopolitică aproape predestinată. Marea Unire răstoarnă această stare de fapt. Nu mai suntem o țară DE frontieră, ci o țară frontieră – o entitate fundamental diferită, chiar dacă elita intelectuală continuă, deocamdată, să gândească în termeni de „periferie”. Nu cred că va mai dura mult.

  11. Domnulilor Cabuz si cinicul

    Tripartitia centru, semiperiferie si periferie nu se refera la geografie ci la pozitia din circuitele economice dominante intr-o lume-univers.
    Romania nu este o periferie ptr ca se afla in extremitatea estica a UE si NA TO ci datorita pozitiei sale de furnizor de materii prime si forta de munca ieftina.
    Idem, in sec XIX Anglia este centrul, desi este excentrica Europei. De altfel in sec XIII aceiasi Anglie este doar periferia lumii univers locale. Olanda si ea la margine in sec XVII a fost centrul.
    Rusia care zic unii ca nu ar fi ‘europeana’ in sec XIX era semiperiferica (Braudel).

    Si intermeni militari nu exista periferii ci doar flancuri si fronturi.

    • Orice clasificare este o simplificare brutala.
      Domnul Naumescu argumenta ca marile conflicte se rezolva la periferie. Primul razboi mondial a fost transat in centrul de gravitate al marilor puteri. Si alte conflicte majore (1870, 1815, etc) nu s-au desfasurat la periferie, ci chiar in inima marilor centre economice. Pana la urma si al doilea razboi mondial a avut la origine o rafuiala intre marie economii ale Europei: Germnaia vs UK + Franta. In 1941 Franta si UK erau deja la periferie.
      Acum 20 ani domnul Naumescu ar fi spus ca si China este la periferie, astazi se poate afirma ca Japonia va fi in 10 ani la periferia Chinei, daca n-a ajuns deja.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu
VALENTIN NAUMESCU este profesor de relații internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai Cluj, președintele think tank-ului Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE) și directorul Centrului EUXGLOB. Este abilitat în conducerea de doctorate în domeniul relații internaționale și studii europene și este coordonatorul programului de master de Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor (în limba engleză) de la UBB Cluj. Între 2005 și 2007 a fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, iar între 2008 și 2012 a fost consulul general al României la Toronto. Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obținut prin concurs.A publicat 23 cărți, în România și în străinătate (Marea Britanie, Canada, Olanda), ca autor unic, coautor, editor sau coeditor și peste 60 de articole științifice și capitole/studii în reviste de specialitate și volume colective. Printre cărțile publicate în ultimii ani se numără: Politica marilor puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârșitul războiului rece (Humanitas, 2019), The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Războiul pentru supremație SUA-China și cele cinci forțe care schimbă lumea. Consecințe pentru România (Polirom, 2022) și Great Powers’ Foreign Policy: Approaching the Global Competition and the Russian War against the West (Brill, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro