Home » Analize »Cultura »Educatie »Opinie »Sinteze » Citesti:

Oare istoria ideilor poate spune ceva despre doctorat şi plagiat?

Alexander Baumgarten octombrie 6, 2016 Analize, Cultura, Educatie, Opinie, Sinteze
8 comentarii 3,155 Vizualizari

Plagiatul lui V.V. Ponta ar putea fi considerat, dintr-un singur punct de vedere, un bine consistent făcut societăţii româneşti. Acest punct de vedere se înscrie într-o logică a vaccinului: ne-a provocat să gândim problema auctorialităţii, a naturii titlului de doctor şi a instituţiei universitare. Dar în timpul trecut de la acel eveniment, această provocare nu a avut un răspuns din partea celor care au reflectat asupra lui care să ducă până la cele mai simple şi mai vechi concepte pe care se bazează judecata noastră asupra celor trei probleme amintite. Faptul că o asemenea reamintire a naturii conceptelor este necesară este dovedit de situaţia prezentă: opinia publică discută şi condamnă problema plagiatului la nivel etic, iar instituţiile abilitate reacţionează la reclamaţii de plagiat care vizează preponderent politicieni. Cele două aspecte sunt legate: dacă discutăm chestiunea la nivel etic, este firesc să fim interesaţi mai ales de cei care ar trebui să garanteze în public imaginea morală a societăţii româneşti.

Aş dori să argumentez în rândurile de mai jos o poziţie potrivit căreia, pe de o parte, nivelul etic al discuţiei plagiatului este legitim, dar nu este cel mai profund nivel posibil al discuţiei, iar pe de altă parte, că insistenţa asupra plagiatelor politice este una accidentală în raport cu anvergura problemei pe care o dezbatem.

Pentru prima parte a acestei teze, aş oferi următorul argument: noi discutăm ceea ce se cuvine sau nu se cuvine, fără să ne interesăm de tradiţia care a calificat sensurile originare ale cuvintelor pe care le folosim, iar din acest motiv ne este dificil să formulăm o expresie legală a ceea ce dezbatem exclusiv moral. De exemplu, la argumentul “ai copiat, deci îţi ridicăm titlul de doctor”, primim răspunsul “dar când am copiat, nu era o lege care să interzică fapta”, iar aici ne blocăm, răspunzând “dar etica cercetării interzice plagiatul”. Or, eu aş adăuga, la acest ultim răspuns, unul mai puternic: “nu doar etica, ci tradiţia culturală pe care o asumăm contrazice orice plagiat”.

Pentru a doua parte a acestei teze, aş oferi următorul argument: preponderenţa discuţiei asupra plagiatelor politice este accidentală deoarece este mai spectaculos să reclami persoane vizibile decât persoane invizibile. Este însă adevărat că o atitudine echilibrată ar costa foarte mult statul: înfiinţarea unor comisii care să verifice toate tezele de doctorat şi să stabilească rapoarte de similitudini din 1990 încoace. Fără o asemenea întreprindere, probabil utopică, nu putem totuşi să fim siguri că rezultatele ei nu ar fi înspăimântătoare. Însă putem afirma chiar în absenţa ei un fapt evident: că acuzele noastre de plagiat vizează exclusiv conceptul de originalitate (definibil simplu: “ce spui tu, dar nu şi alţii”). Or, acesta este un concept unilateral, de provenienţă romantică, care poate fi înlocuit cu un alt concept, acela al transmisiei creatoare (definibil la fel de simplu: “ce sens dai tu celor spuse de alţii”). Clarificarea acestui concept poate acoperi, cred mulţimea tuturor tezelor de doctorat şi poate avea universalitatea în baza căreia să judecăm ce anume ne dorim de la o teză de doctorat, indiferent că este a unui politician sau oricărui student. Acest concept acoperă şi prima parte a tezei, pentru că cere o reamintire a tradiţiei culturale care l-a născut.

Pentru ambele părţi ale tezei, aş dori să recapitulez câteva elemente culturale pe care, propriu zis sau sub alte nume, suntem cu toţii de acord că le asumăm. Cred că voi vorbi mai jos despre lucruri unanim cunoscute şi simple, dar pe care nu suntem obişnuiţi să le conectăm cu problema plagiatului şi a calităţii de doctor. Sper ca reamintirea acestor elemente să poată determina mutarea discuţiei în cel mai profund plan al ei.

Termenul de doctor mă trimite, cel puţin în sens filologic, la o tradiţie spirituală iudeo-creştină. De la început, o asemenea remarcă este foarte valoroasă: înseamnă că doctorul nu este ceva universal sau caracteristic oricărei culturi, ci depinde de asumarea unei tradiţii. Numai aşa devine valabil enunţul: “dacă o asumăm, trebuie să fim consecvenţi şi în elementele ei; în caz contrar, devenim străini de ea”. Originar, doctorul este cel care explică textul sacru, iar presupoziţia acestui gest este că acel text este important, dar inexplicit. De aceea, doctorul se defineşte între două limite ilegitime: să spună totul de la el, sau să recite fără nici o contribuţie textul. În primul caz, va fi înţeles, dar va spune minciuni, iar în al doilea va spune adevăruri fără a fi înţeles (amatorii de istoria filosofiei pot recunoaşte aici, de ce nu, structura paradoxului lui Menon). El trebuie să găsească o cale medie pentru a putea transmite, iar transmiterea este imposibilă fără o contribuţie individuală a doctorului. Mai mult, un asemenea tip de transmitere este şi mai adâncit în tradiţia noastră spirituală: el este imposibil fără admiterea unui timp linear. Cine trăieşte într-un timp circular al strictei repetiţii, sau complet atemporal (într-o absolută şi adolescentină originalitate) nu poate transmite nimic şi, deci, nu poate fi doctor.

Dar problema educaţională a doctorului nu a început aici, ci în primele secole ale creştinismului, ceea ce înseamnă că sfera de aplicare a termenului a fost deja restrânsă. Termenul de doctor a fost aplicat în tradiţia creştină unui număr foarte mic de persoane (Augustin, Ambrozie, Ieronim, ulterior şi altora) şi a avut un fundament foarte simplu: ei au legitimitatea de a transmite tradiţia pentru că scrierile lor s-au dovedit suficient de competente pentru a acoperi un gol de interpretare necesar. Or tocmai aici apare cel mai interesant fapt pentru problema doctorului: în tradiţia creştină, acest gol de interpretare este legitim pentru că transmiterea doctrinei îl cere. Este nevoie de doctor (care este altul decât apostolul, pentru că el nu a fost prezent la misterul originar) în transmiterea tradiţiei fiindcă ea însăşi, prin structura bazată pe două testamente face acest exerciţiu: al doilea declară că primul îl prefigurează şi îşi enunţă dreptul de a-l interpreta. Deci interpretarea este legitimă. Ideea i-a aparţinut lui Augustin: dacă Noul Testament îl interpretează pe primul, este un semn că istoria trebuie să producă interpreţi educaţi care dau tradiţia mai departe. Simpla lectură a textului sacru nu produce înţelegere, iar interpretarea ei trebuie să poarte numele de ştiinţă (amatorii de frumoase texte augustiniene pot citi debutul cărţii XIV din Despre Treime).

În acest “truc” al inserţiei dreptului şi obligaţiei la interpretare avem întreaga origine intelectuală a sistemului universitar al învăţământului şi acordării titlului de doctor. Această origine livrează un apel implicit la echilibrul între transmiterea corectă a surselor şi originalitatea interpretului, şi orice dezechilibru, în favoarea oricăruia dintre termeni, ratează originea. Putem deja să remarcăm faptul că o societate – mă gândesc la a noastră – care practică un accent romantic excesiv al ideii de originalitate în cultura umanistă este relativ dezavantajos poziţionată pentru a gândi exigenţele doctorului şi se va bloca, aşa cum o şi face de fapt, în nivelul etic al discuţiei, fără să îl mai fundamenteze la un nivel mai profund. Însă istoria culturală propriu zisă la care mă refer nu este nici cea biblică, nici cea patristică, unde găsim doar elementele spirituale ale problemei, dar nu şi forma lor instituţională. Această formă se găseşte  (aplicată şi clară) în cutumele originare ale instituţiei universităţii, iar ele sunt medievale şi acoperă epoca secolelor XIII-XV. Aici apare un fapt foarte interesant: ştim că modernitatea secolelor XVI-XX a însemnat o treptată separare şi ulterior o regăsire destul de echivocă a instituţiei originare a universităţii şi că acest fenomen a început odată cu umanismul florentin. Oricât de generală este afirmaţia mea, dacă avem în vedere o cultură umanistă născută spre finalul acestei epoci moderne şi lipsită de o reflecţie metodică şi o asumare a secolelor clasice ale universităţii, este destul de consecvent să spunem că această cultură umanistă trebuie să asume mai întâi acele secole clasice ale universităţii, măcar sub forma istoriei ideilor, pentru ca apoi să se exprime competent în ceea ce priveşte acordarea titlului de doctor.

Putem conchide din paragraful anterior că merită măcar să ne întrebăm: ce s-a întâmplat atât de important în intervalul secolelor XIII-XV, dacă înţelegerea sensului doctorului şi a titlului de doctorat depinde de revizitarea, oricât de superficială, a acestei epoci? Să schiţăm în câteva cuvinte această istorie. La începutul secolului al XIII-lea, în câteva oraşe ale Europei latine  apare o breaslă care se ocupă cu transmiterea şi explicitarea tradiţiei spirituale, care pledează în faţa societăţii pentru utilitatea ei şi valoarea de muncă (salariabilă) a activităţilor ei, care funcţionează ca orice breaslă sub forma unei societăţi iniţiatice şi care conferă titluri proprii iniţiaţilor ei. Biserica îi concede, cu unele dificultăţi, acest drept de a transmite şi de a explicita tradiţia, iar numele ei apare spontan din desemnarea membrilor ei luaţi în grup (universitas). Fenomenul ia amploare în toată societatea creştină, orice principe e mândru să întemeieze o universitate (dar niciodată nu îşi ia titlul de doctor, căci ar fi fost stupid, lucru care astăzi nu mai e deloc clar în clasa noastră politică). Întreprinderea costă enorm (regina Hedviga a Poloniei îşi vinde bijuteriile ca să înfiinţeze o universitate, Matei Corvin nu are destui bani şi eşuează), ceea ce dovedeşte importanţa în tradiţia culturală medievală a acestei bresle. Desigur, cutumele ei evoluează enorm în această epocă, dar există totuşi câteva constante care ne vor fi suficiente pentru concluziile la care dorim să ajungem. Aceste constante ar putea fi enumerate în felul următor.

Mai întâi, universităţile ajung să confere titlul de doctor numai în scopul împlinirii funcţiei numite de acest titlu. Prin dovedirea capacităţii de a comenta un text de autoritate (Aristotel pentru o facultate, o carte a Bibliei pentru alta, Gratian pentru alta etc.) poţi primi titlul de doctor al unui domeniu şi al unei universităţi în sens strict. Este evident că noi am păstrat doar prima jumătate a acestei trăsături, dar nu a doua, deoarece tratăm doctorul indiferent de universitatea care l-a produs, sau nu înţelegem faptul că aceeaşi persoană nu poate fi doctor al unei universităţi dar să devină tot acolo şi doctor honoris causa (adică primit prin excepţie, în mod diferit de cursul ordinar, în comunitatea doctorilor aceleiaşi instituţii). De aici reiese că titlul de doctor atestă faptul că o comunitate de persoane care deţin acest titlu şi înţeleg ce înseamnă el recunoaşte că o persoană care s-a supus examenelor ei poate fi delegată pentru a transmite şi îmbogăţi aceeaşi învăţătură pe care o transmite acea comunitate în particular (şi nu orice universitate în general, care poate transmite alte învăţături, eventual concurente). Tot de aici mai reiese faptul că titlul de doctor nu este un titlu universal de nobleţe şi că nu merită păstrat dacă nu este exersat, pentru că el nu mai înseamnă nimic în afara funcţiei sale. Deci el nu este mai bun pentru un politician decât un trofeu de vânătoare exotică cumpărat de pe internet.

În al doilea rând, doctorul se inserează într-o serie graduală de recunoaşteri ale capacităţii studentului de a transmite şi îmbogăţi o învăţătură şi întotdeauna este gradul ei suprem. Această serie de grade variază mult în cursul epocii la care mă refer, dar scara urmată este mereu aceeaşi, urmărind crescător puterea candidatului de a înţelege tradiţia şi de a o judeca singur (pentru aceiaşi amatori de istoria filosofiei, ea este o treptată aproximare a paradoxului lui Menon). Dacă “bacalaureatul” (care se referă la persoană, nu la examen: amatorii de literatură şi-l amintesc pe personajul lui Cervantes, bacalaureatul Samson Carasco) aminteşte etimologic doar un ritual de iniţiere arhaic, “licenţiatul” exprimă etimologic persoana care “are voie” să spună şi altora ce a auzit de la profesorii lui, dar nu este autorizat pentru mai mult, iar magistrul îi poate învăţa pe alţii sensul literal strict al textelor pe care le transmite. Faptul că la baza acestui tip de transmitere creatoare stă lectura publică a textelor tradiţiei este dovedit de terminologia încă funcţională, dar dezgolită acum de sens, a lectorului (care citeşte, dar nu este delegat să interpreteze) sau a conferenţiarului (care oferă o colaţionare a mai multor texte pe care le compară, dar fără pretenţia originalităţii). Ultimul este doctorul, care este identic în această logică profesorului. A face pe cineva doctor înseamnă a pune în joc misterul suprem al transmiterii cunoaşterii, care păstrează în esenţă forma unui paradox: să recunoşti că un altul poate enunţa ceea ce i-ai dat fără să repete exact ceea ce i-ai dat. Este misterul pur al transmiterii şi esenţa însăşi a unei societăţi iniţiatice pe care o reprezintă universitatea. Faptul că doctorul poate purta legitim şi numele de profesor indică în plus ceva nou: profesorul este cel care dovedeşte că poate lupta pentru impunerea unei idei noi argumentând că ea nu este contrară adevărului originar al cunoaşterii, ci că eventuala uitare a unui sens originar este recuperabilă în discursul lui. De aceea el deopotrivă argumentează, testează şi depune mărturie pentru ideile sale (amatorii de limbă latină se vor bucura să reflecteze la cele două sensuri ale testării: a testa empiric o teorie şi a depune garanţie profesională pentru o teorie). De aceea, profesorii unei universităţi sunt astăzi încă liberi să nu folosească un manual. Un interesant document universitar din secolul al XIV-lea spune mai mult decât atât: în el, li se interzicea profesorilor să vină cu cărţi legate din care să citească la cursuri, dar li se cerea să aibă notiţe volante. Era garanţia formală pentru evitarea exceselor: ei nu vorbeau astfel din cărţi, dar le alcătuiau prin legarea ulterioară a notiţelor lor de lectură.

În al treilea rând, supremaţia doctorului între gradele universitare exprimă maxima lui libertate de gândire, care nu se poate produce în afara instituţiei care îi oferă materia acestei gândiri. L-am auzit pe un coleg contemporan, un distins chimist, afirmând “profesorul, în concepţia mea, este o instituţie”. Sunt total de acord şi admir formula şi spun că este în totală concordanţă cu tradiţia pe care o am în vedere, deoarece ea exprimă o situaţie relevantă pentru teoria cunoaşterii. Când obiectele cunoaşterii noastre sunt lucrurile singulare, transmitem cunoaşterea prin anecdote şi poveşti. Când obiectele cunoaşterii noastre sunt lucrurile universale, atunci ne ţinem de ele şi le transmitem măcar corect (având la dispoziţie pentru aceasta licenţele). Dar când ne propunem să depăşim simpla universalitate şi gândim (sau criticăm) chiar posibilitatea universalităţii şi decidem adesea schimbarea setului de propoziţii universale transmise, atunci putem spune că îi învăţăm pe alţii, în calitate de doctori. În universitatea medievală aceste lucruri erau foarte clare fiindcă erau reglate instituţional: vehicularea universalului ca instrument de gândirea ţinea strict de profesia universitarului, iar înnoirea instrumentelor revenea gradelor universitare supreme.

În al patrulea rând, faptul de a copia pe un altul are un regim strict în universitatea medievală, pe care noi îl înţelegem greu astăzi, din cauza inevitabilului anacronism. Este uimitor, de pildă, să citim texte din acelaşi secol XIV şi să constatăm că majoritatea autorilor preiau texte unii de la alţii fără citare. La o privire mai atentă, constatăm că aceste preluări sunt rezultatul unor inteligente juxtapuneri de surse din care reies sensuri noi, dar puse la adăpost de cenzură prin identitatea autorităţilor. Putem asimila această practică unei forme extreme de plasare a tradiţiei la nivelul copierii ei formale, alături de o originalitate obţinută elegant prin simpla juxtapunere. Astfel, tocmai această practică arată faptul că doctorul nu este definit de originalitatea lui, ci de onestitatea, competenţa şi inteligenţa cu care ştie să transmită tradiţia.

După aceste foarte scurte accente istorice, aş propune următoarele concluzii care decurg din cele de mai sus.

1.  Titlul de doctor este o vorbă goală în afara exerciţiului dat de sensul acestui termen.

2. Plagiatul nu este doar un păcat etic, ci este o autoexcludere din tradiţia culturală a Europei.

3. Doctorul se defineşte prin proporţia dintre redarea tradiţiei şi aportul creator, chiar dacă această proporţie variază natural de la un domeniu la altul.

4. A gândi natura doctorului înseamnă a face efortul cultural de a depăşi modernitatea în care ne-am născut şi a o judeca pentru excesul unei pretenţii de originalitate.

5. A păstra la nivelul etic judecarea plagiatului înseamnă a nu discuta ce înseamnă tradiţia. De aceea, este o armă ineficace contra furtului intelectual.

6. Existenţa ghilimelelor citării într-o teză de doctorat este o condiţie necesară, dar nu suficientă pentru calificarea unui doctor: el trebuie recunoscut de comunitatea doctorilor sub ambele aspecte, şi anume cunoaşterea tradiţiei şi puterea inovatoare a ei.

7. Furtul intelectual nu este vinovat doar de absenţă a originalităţii, ci şi de repetarea ignorantă a tradiţiei. Plagiatorul nu cade într-un singur fel sub pilda talantului, ci în două feluri: nici nu îl înmulţeşte, dar îl dă pe cel vechi drept unul nou.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "8 comments" on this Article:

  1. Grammaticus spune:

    foarte interesant articol si va trebui curand sa scriem si despre calitatea execrabila a majoritatii doctoratelor. Excelent a vorbit pe tema asta Solomon Marcus. In treacat fie spus, chiar nu e nicio legatura intre principii care fondau universitati si gangsterii autohtoni (auto)etichetati, pe nedrept, ca “politicieni”.

  2. Gabriel Deliu spune:

    Un pic pedant, dar cat de coerent! Incantator!
    Multumesc!

  3. Felician spune:

    Felicitari pentru un articol excelent! Tinerii au nevoie de repere pozitive pentru o alegere buna, altfel e perpetuata strategia diabolica a alegerii “raului cel mai mic”.
    O discutie la punctul din final “1. Titlul de doctor este o vorbă goală în afara exerciţiului dat de sensul acestui termen.” Inteleg din text ca titlul de doctor este dat in special de contributia originala individuala (altfel e mai potrivit titlul de conferentiar). Contributia aceasta, odata publicata, ramane indiferent de traiectoria ulterioara a persoanei, cu exceptia situatiei in care se dovedeste o frauda.
    Intr-o epoca cu internet si librarii online nu este necesar efortul de publicizare a operei pe care doctorii medievali trebuiau sa il faca (si aici e o exceptie, cea in care cenzura scoate din circulatie/marginalizeaza din motive “politice” o contributie valida). Imixtiunea “politicului” in stiinta produce insa invariabil monstri, incepand cu modul in care Verner van Brown a fost obligat sa faca din stiintele spatiale o metoda a uciderii de la distanta, utilizarea fisiunii pentru imbunatatirea capacitatii de distrugere a unei arme, iar mai cunoscut in tara – o “acad dr prof ing” care a transformat plagiatura in “industrie”, cu rezultate pe masura. (Exista si o zona gri – Aristotel cu “focul grecesc” si oglinzi folosite pentru distrugerea unei flote asediatoare.)
    Revenind, titlul academic de profesor, care presupune implicarea activa in educarea tinerilor, poate fi suspendat in lipsa acestei activitati, insa un doctorat adevarat nu ar trebui revocat in lipsa continuarii implicarii in domeniu (auto-suspendat? transformat in “honoris cauza”?).
    Ar mai trebuie precizat, ca in SUA, tipul de doctorat (MD, DDS, PhD, etc.)
    Inca o data, felicitari autorului!

  4. Bradut Bolos Bradut-Vasile Bolos spune:

    S-a dovedit ca intreg sistemul de certificare a calitatii (indrumare, comisie, dezbatere publica, comisii nationale, minister) a dat gres in mod repetat, chiar sistematic. Doctorul e vinovat, dar oare el nu este produsul finit al unei scoli? Oare nu scoala care l-a produs este corupta?

    • Mens Sana spune:

      Ce a fost intai, oul, sau gaina? Intram intr-un cerc vicios in care fiecare gaseste scuze in alta parte. Coruptie este sau poate aparea oriunde, dar undeva trebuie rupt cercul asta vicios. Cel mai usor si mai indicat e sa fie rupt intai in dreptul nostru.
      Parerea mea, ca si a autorului articolului, e ca radacina coruptiei este pierderea reperelor morale obiective, lucru ce a dus la deteriorarea constiintei morale.

      • Bradut Bolos Bradut Bolos spune:

        Nimeni nu absolva de vina plagiatorul, dar nimeni nu pedepseste pe cei ce ar trebui sa impiedice acest fenomen.
        Pentru o teza plagiata ar trebui:
        1. retras titlul de doctor
        2. retras titlul de conducator de doctorate
        3. retras titlul de profesor/conferentiar la membrii comisiei (lipsa de profesionalism si comportament ne-etic)
        4. desfiintata scoala doctorala care a emis titlul
        5. Membrii comisiei CNATDCU care au validat teza concediati din acest for
        6. Nici unul din personajele implicate in acest caz nu ar trebui sa mai aiba dreptul sa faca parte din vreo comisie nationala de evaluare/acreditare/etc.
        Introducem anul acesta un asfel de sistem si il aplicam la tezele noi (nu se pot aplica retroactiv legi). In 10 ani sistemul se curata semnificativ.
        In plus, introducem contracte cu durata limitata la toti profesorii in mediul academic, doi ani, cu reevaluare dupa standardele profesionale pentru pastrarea pozitiei. La reevaluare toate lucrarile incluse in dosar pentru punctaj si teza de doctorat se testeaza anti-plagiat.
        Dupa doi ani incep sa se curete universitatile de titluri date fara merite, dupa patru ani avem un sistem nou orientat spre performanta.
        Cam dur nu? Dar asta ar trebui facut.

  5. Mens Sana spune:

    Excelenta ideea acestui articol, excelente explicatii si concluzii.
    Din pacate majoritatea nu mai intelege astfel de lucruri si nici nu e interesata de ele. E interesata mai mult de scandal si de exprimarea opiniilor proprii, chiar daca ele nu au nici o baza obiectiva si le lipseste o minima cultura. Iar majoritatea “doctorilor” sunt mai mult interesati de titlu decat de ce inseamna el si la ce ii obliga.
    inca o data felicitari si mai astept si alte articole cu aceeasi substanta.

  6. man of war spune:

    au fost socrate sau aristotel doctori ? dar thomas alva edison ? ce ramine n urma zecilor de mii de doctori / academicieni din romania ? nu i inutil sa infiintam (si sa platim) comisii de experti in doctorate (ca mai apoi sa avem si comisii de control ale comisiilor) ? nu sint in romania acele petice de hirtie o scamatorie ? prin care detinatorii acced, sint mentinuti in functii si remunerati regeste ? decit sa ne razboim cu efectele (nenumarate) nu i mai intelept sa ne aplecam asupra cauzelor (mult mai putine) ?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Alexander Baumgarten


Alexander Baumgarten

Conferentiar universitar doctor, Catedra de Istoria Filosofiei Antice si Medievale Universitatea "Babes-Bolyai", Cluj. A publicat 6 volume de studii şi exegeză a filosofiei medie... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)