Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Obscuritatea limbajului totalitar

Ioan F. Pop ianuarie 9, 2016 Cultura, Opinie
4 comentarii 841 Vizualizari

„Adevărul poate fi peste tot,

numai în eroare nu”

(L. Pareyson)

În diacronia (sincronia) sa malefică, sistemul totalitar a deturnat traiectoria istorică a unor popoare, a pustiit şi nivelat relieful lor evolutiv. Acest sistem a încercat (şi, din păcate, a şi reuşit) să reducă totul la condiţia aridă şi utopică a „paradisului” egalitarist. Concomitent cu degradarea şi limitarea sferelor devenirii umane, cu îngrădirea în ţarcul ideologic a oricărei forme de libertate şi-a făcut loc, printr-o perversă logică „de clasă”, procesul „revoluţionar” al mistificării grosolane a realităţii. Cel al compensării minusurilor existenţiale prin forţarea şi supralicitarea unui limbaj obscur, care mai mult ascundea decît denumea. Pentru a se putea instaura deplin în orice formă de realitate, acest colportor de iluzii, care este totalitarismul, trebuia să se infiltreze mai întîi în limbaj.

Existenţa depindea de ceea ce numea regimul ca fiind existenţă. Exista cu adevărat doar ceea ce de-numea el. Totul era „în suspansul numirii politice”[i]. Se încerca, astfel, mutilarea denominaţională a limbajului, ruperea oricărei corespondenţe dintre cuvînt şi realitate. Se năştea, cu forcepsul ideologic, o semiotică întoarsă pe dos, una în care ceea ce se dezvăluia simţului (vederii) se refuza aproape complet raţiunii (înţelegerii). Ca atare, erau scurtcircuitate orice conexiuni logice dintre ele. Limbajul nu mai reflecta lumea în datele ei reale (ideale), ci o denatura pînă la fals şi caricaturizare. Fiinţa era alienată în chiar datul ei fundamental – limbajul. Dacă urmăm conotaţia biblică, trebuie să recunoaştem că şi totalitarismul poate susţine (pentru că a parodiat pînă şi religiosul) că la începutul lui a fost cuvîntul. Cu nuanţa clară că, în cazul său, e vorba de cuvîntul m i n c i u n ă. Cuvînt urmat apoi nu doar de o avalanşă de iluzii şi sunete goale, ci şi de o serie de fapte criminale. Determinarea, impunerea şi supravieţuirea sistemului totalitar au fost favorizate, printre altele, şi de obscuritatea limbajului, de posibilitatea lui de a contura multiple şi false căi semantice. Toate speculate şi induse deopotrivă individului şi colectivităţii, de la reclama ofensatoare – care îşi exhiba mai mult goliciunea semnificaţiei -, pînă la mutilantul impact produs de ideologia goală a politicului. Limbajul devenise mai mult o eroare întreţinută a cuvintelor, un prefabricat fonologic. Or, „cuvintele – după cum arată Sf. Augustin – sînt semne ale lucrurilor atunci cînd îşi primesc puterea de la ele”[ii]. Şi nu cînd sensul acestora vizează o iluzie strivită rapid sub presiunea mutaţiilor extrinseci. Sau atunci cînd, cu o vorbă aristotelică, ele reprezintă doar o „perversiune a limbii”. După cum afirma un alt filosof, „limba este locul de adăpost al fiinţei”[iii], apărătoarea şi păstrătoarea acesteia. Aspect înţeles prin omisiune de apologeţii ignobilei autocraţii. Aceştia au încercat să modifice celula umană, să exileze omul în chiar fiinţa sa lingvistică. Exerciţiul aneantizator al obscurităţii limbajului a fost practicat cînd subliminal, cînd direct. Dar şi ca insinuare ideologică pe lîngă care falsul era strecurat în mod continuu, pînă la totala identificare a acestuia cu adevărul. Deşi nu le condiţionează în mod nemijlocit, sărăcia economică, deşertul spiritual reprezintă mediul cel mai fertil apariţiei himerelor ideologice. Terenul unde ele par cel mai posibil de atins cu mîna. Loc unde, de altfel, membrana hipnotică a obscurităţii, lipită direct pe creier, a dus la irecuperabile mutaţii psiho-comportamentale, la îmbolnăvirea iremediabilă a semnificaţiei limbajului. S-a ajuns la situaţii aberante în care negrul putea fi luat drept alb, iar albul putea fi înnegrit la comandă. Se deturna în mod voit, prin inocentizarea limbajului, chiar menirea şi temeiul profund al gîndirii. Ambiguizarea cuvintelor pînă la debusolare şi naufragiu semantic – „sintaxa e în fond inseparabilă de semantismul cuvintelor”[iv] – şi schimbarea semnelor evoluţiei istorice în sens unic au completat pînă la delir tabloul obscurităţii totalitare.

Aşa după cum ştim încă de la sfîrşitul antichităţii, datorită scrierilor Sf. Augustin, există trei tipuri de obscuritate. Conform împărţirii exegetice operate de acesta, vizînd termenii sensus (simţ) şi animus (spirit), se disting trei tipuri de obscuritas: „1. sensui patet, animo clausum est: (ceva) se dezvăluie simţului, dar este ascuns spiritului; 2. animo pateret, nisi sensui clauderetur: s-ar releva spiritului dacă n-ar fi ascuns simţului; 3. sensui absconditur (…) nihilo magis animo emineret: este ascuns şi simţului ceva care (…) n-ar deveni cu mult mai clar pentru spirit”[v]. Dincolo de aspectul strict semiologic relevat de teologul şi filosoful amintit, vom încerca o succintă analogie a tipologiilor  şi formelor de obscuritate din perspectivă augustiniană, aplicabilă mentalităţii şi limbajului totalitar, cu un accent pus pe cel propagandistic. Încercare motivată de evidenţa că în diabolicele metode de a goli de semnificaţie limbajul, de a degenera şi compromite relaţia dintre semnificat şi semnificant, totalitarismul a folosit, conştient ori nu, toate cele trei forme de obscuritate. (Dacă în sfera realităţii cotidiene obscuritatea şi ambiguitatea au îmbolnăvit limbajul pînă la metastază, acesta devenind principalul instrument de manipulare ideologică, ambiguitatea căutată a limbajului literar a dus, în schimb, la conservarea ultimelor rezerve de libertate, baricadate în estetic, aluzie şi esopism. Cu cît era mai ambiguu din punct de vedere literar, mai evazionist, cu atît el părea mai autentic în realitate. Autenticitate care a fost împinsă mult dincolo de sfera strictă a literarului[vi]. Literatura a început să valideze adevăruri care nu ţineau de sfera sa. Limbajul ideologizat nu mai suporta frusteţea exprimării şi a comparativităţii, ci doar aluzia şi parafraza).

1. Trecerea realităţii (şi a proceselor acesteia) prin sita organelor elementare de simţ genera, prin intermediul falsului limbaj, o imagine iraţională, supradimensionată. Imagine care era contrară relaţiilor de determinare (cauză-efect) şi care producea o răsturnare şi o modificare genetică a conţinutului acesteia. Proces care era necesar implantării treptate a germenului mental de factură totalitară. Deşi consecinţele directe ale desfăşurării realului istoric, social, economic, politic şi cultural asaltau în mod violent simţurile individului,  acestea erau silite, conform mecanismului obligatoriu de obnubilare, să-şi deformeze reacţiile. Percepţiile trebuiau parţial anulate pentru ca raţiunea să colecţioneze numai şi numai „sublimul” existenţial livrat de putere. Trebuiau să fie aruncate din nacela judecăţii orice împotrivire şi atitudine critică. Realităţii îi erau hiperbolizate atributele, nuanţele pînă la pragul de sus al ambiguizării şi infantilizării. Atitudine care era necesară ameţirii simţurilor, izolării impresiilor acestora. Căci „ambiguitatea este aceea care îşi dă silinţa ca interesul pentru lucrul întîmplat să piară de îndată”[vii]. Instrumentul cel mai uzitat din vasta panoplie orwelliană de răsturnare a procesului de înţelegere a sensului vieţii, a sinelui individual şi colectiv, de stopare a căutării interogatoare şi amalgamare a judecăţilor operaţionale, printr-o politizare adjectivală dezarmantă, a fost limbajul. Şi nu doar ca mijloc de comunicare a fost deturnat în acest mod – prin repetarea robotico-demenţială a unor stereotipii goale -, ci şi ca purtător de nelimitate posibilităţi fiinţiale. Prin intermediul limbajului falsificat  transcendentalitatea era înlocuită în mod brutal cu imanenţa cea mai degradantă, totul devenind simplă logocraţie. Refuzînd aproape complet exerciţiul căutării, îndoiala specifică oricărui demers cognitiv, totalitarismul a parodiat doar mistic găsirea. El a propus, ca alternativă, o materialitate elementară, a redus fericirea, libertatea la o trăire hilară, la mascarada unei necesităţi istorice omnipotente. Fericirea proprie se putea raporta doar la nefericirile celorlalţi, la puterea de a îndura răul. Binele era, de fapt, speranţa de a putea suporta răul. În totalitarism, procesul gîndirii este doar un simplu pre-fabricat mental impus din afară în scopul erodării şi ruinării lăuntrice. Deturnarea sensurilor unor cuvinte elementare, totala lor de-contextualizare, plurisemantismul evazionist al altora au dus la ruperea totală a corespondenţelor dintre adevăr şi imaginea congruentă acestuia, definită prin intermediul limbajului. Cu toate că, „greu vom putea concepe un lucru atît de distinct încît să separăm în întregime ceea ce concepem de cuvintele care fuseseră alese pentru a-l exprima”[viii]. Parazitarea gîndirii cu ajutorul limbajului de tip propagandistic, modificarea artificială a semnificaţiei unor cuvinte, în cadrul aceluiaşi conţinut fonemic, a făcut ca reflecţia să nu mai corespundă realităţii şi semnului ei lingvistic. Ca urmare a acestui fapt, în mod inevitabil „alterarea semnificantului duce la alterarea ideii”[ix]. Într-o lume normală, aflată în bune relaţii cu logica, înţelegerea şi reprezentarea realităţii intrinseci şi extrinseci se face prioritar prin intermediul limbajului. Între acesta şi obiectul reprezentării nu se află decît dioptriile propriei subiectivităţi, limitele date de posibilitatea individuală a oricărei gîndiri. În conotaţia sa totalitară, limbajul a început să-şi piardă treptat semnificaţia (dacă nu şi sensul), fiind adaptat la orientarea şi denivelările sistemului. El a fost transformat într-un banal obiect propagandistic, pretabil la multiple mistificări, la o incontinentă emisie logolatrică.

Este interesant de observat, de pildă, ce patologice înţelesuri, retorice alunecări şi obscură încărcătură au căpătat cuvintele fericire, egalitate, libertate etc. Obligate la univocitate, ele au devenit fructele uscate ale unei limbi osificată în poncife – „limba de lemn”. Aceasta avea menirea de a pregăti gîndirea de beton armat a „omului nou”. Faptele nu mai aveau nici o tangenţă cu vorbele, iar cu gîndirea se aflau într-un dezacord total. Noţiunea de Dumnezeu a fost exilată din limbaj, credinţa a fost echivalată rudimentar cu superstiţia. Elementele fals-spirituale deveniseră un artefact bun de mobilat minţile golite de orice idee autentică. Asta în timp ce întregul arsenal doctrinar totalitar nu era decît o mistagogie perversă, o calchiere misticoidă, un fel de religie à rebours practicată de lichele. Totalitarismul, în toate variantele sale, a reprezentat (şi, din păcate, mai reprezintă) o „seducţie intelectuală care se sprijină pe căutarea unei mîntuiri”[x]. El reprezintă un fel de virus care bîntuie, din cînd în cînd, chiar unele minţi strălucite. Mistificarea realităţii prin intermediul limbajului avea ca scop obţinerea în serie a acelui ins debusolat social şi spiritual care, izolat între pereţii unei lumi închise etanş, era obligat la exersarea unei groteşti soteriologii comuniste. Se producea, astfel, un proces invers logicii substanţiale: nu realitatea, prin diversitatea procesualităţii sale, impunea o anume evoluţie opţională a limbajului. Ci acesta, printr-o bulversare a semnificaţiei, trebuia să circumscrie în registru concret o  realitate inexistenţă, fantasmagorică. Drept exemplu de cronică ambiguizare, de pervertire a semnificantului ne stă tot arsenalul şi infanteria terminologice mobilizate pentru a defini noţiunea de om. Noţiune care, în fapt, se dovedea a fi „păzită” doar de ecoul fals al unor cuvinte reverberate eufonic. Tot acest proces prin care ceea ce se dezvăluia simţului era resemnificat, reinterpretat propagandistic şi impus, în mod violent, spiritului, judecăţii, era menit a produce omul care, vieţuind la limita inferioară a existenţei, nu cunoştea alternative la datul istoric, sensul negaţiei, potenţele benefice ale refuzului. Nu cunoştea forţa eliberatoare a cuvîntului, energiile sale nebănuite.

2. Pentru a ajunge în zonele raţionalului, în cele ale evaluării axiologice, imaginea realităţii trebuie să treacă prin organele selective ale simţurilor. Pentru a nu ajunge la acest tribunal, realitatea (politică, economică, socială, culturală etc.) trebuia trecută, ipso facto, prin lentila deformatoare a obscurităţii. Exista un întreg arsenal al dresajului ideologic menit a-l face pe omul de tip statistic să creadă în ceea ce nu era verificabil pe nici o cale raţională. Situaţie în care se sfidau chiar bazele dialecticii de tip materialist. Totalitarismul refuză complet radiografia spiritului critic, fiind în întregime doar experienţa simţurilor pavloviene. El cultivă în mod diabolic doar frica, ura, schizofrenia de partid şi de stat. Suprarealismul lingvistic aplicat cu dezinvoltură oricărui nimic ideologic menit a servi „înaltul” ideal al omului servea, de fapt, geneza antiumană a „omului nou”. E vorba de cel forjat în atelierele macabre ale învăţămîntului politic. Indivizii sugestionaţi în mod brutal, dar şi persuasiv, subliminal, prin intermediul limbajului propagandistic ajungeau să confunde, să identifice falsul cu adevărul[xi]. Societatea totalitară colectivizează individul pînă la depersonalizare. Acesta nefiind, pînă la urmă, decît un biet număr statistic bun pentru umflat realitatea oficială. Omul cuprins de disperare şi apetenţă, hărţuit zilnic doar de ideea de a se hrăni este un om pe placul societăţii totalitare. Asta deoarece creierul lui funcţionează doar la comanda materialistă a stomacului, nu şi la cea analitică a spiritului justiţiar. Calea cea mai folosită de stopare a procesului legic – de la percepţie înspre raţionalitate şi acţiune – a fost falsificarea constantă a adevărului, practicarea orgiastică a minciunii înlocuitoare. În regimul totalitar, „cu cît minciuna este mai sfruntată, cu atît mai mult ea are şanse să se instituie ca adevăr. Cu cît ceea ce spui este mai distorsionat în raport cu realitatea, cu atît puterea de convingere a cuvintelor este mai mare”[xii].

Adevărul nu mai era un atribut al raţiunii, ci un facil artefact al propagandei ideologice. În ceea ce priveşte concordanţa adevărului lingvistic cu realitatea lumii opresate ideologic, cu dinamica incongruenţelor şi cacofoniilor marxistoide, totalitarismul se află într-o totală contradicţie cu o gîndire care începe din antichitate, în mod limpede cu Aristotel. Încă acesta preciza faptul că „… există adevăr atunci cînd între subiect şi predicat există o unire potrivită realităţii, şi există neadevăr atunci cînd această unire nu răspunde realităţii”[xiii]. Minciuna este fundamentul construcţiei totalitare, acea axis mundi în jurul căreia gravitează scenariul şi recuzita întregului sistem. Minciună care devenise singurul construct pe care regimul era în stare să-l proclame. „Dar eroarea adevărată şi propriu-zisă este minciuna, absolut incompatibilă cu adevărul, faţă de care e trădare şi negare, chiar dacă uneori, din omenească ambiguitate, îi ia în chip periculos şi înşelător înfăţişarea”[xiv]. Subiect şi predicat, realitatea însăşi putea fi doar partidul unic. Nimeni înafara lui nu avea acces la identitate, nici chiar la identitatea lingvistică. Paradoxal, un sistem declarat funciarmente ateu era cel mai dispus să creadă (în mod fariseic) numai în ceea ce nu se putea percepe, vedea şi înţelege. El eluda cu dexteritate, pe de altă parte, ceea ce era mai clar şi mai eclatant de văzut. Baza acestei religii masochiste, cu capul în jos, s-a sprijinit tot pe abilitatea limbajului, devenit umbrela unei fantasmagorii. Îmbolnăvirea conţinutului şi a imaginii semantice a unor cuvinte, esenţiale în a defini personalitatea umană, cum sînt adevăr, conştiinţă, calitate etc., vor fi greu de vindecat. Ele necesită o lungă convalescenţă, o lungă perioadă de recuperare a sensului originar. Prin blocarea şi limitarea posibilităţilor evoluţiei existenţiale la nivelul strict al factologicului, la nivelul simţurilor elementare, prin boicotarea organizată a oricărui mod critic de gîndire se căuta aneantizarea fiinţei în chiar esenţa sa – limbajul[xv].

3. Există adevăruri ale căror conţinuturi se refuză simţurilor, dezvăluindu-se în totalitate doar raţiunii, spiritului, prin intermediul demersului cognitiv, hermeneutic, filosofic. După cum există adevăruri ale căror evidenţe se pot constata la o simplă privire sau atingere de mînă. Comunicarea realităţii lor este un atribut elementar al limbajului. „Nu poate exista nici concept, nici gîndire a ceea ce este sustras limbii”[xvi]. Pentru societatea de tip totalitar, periculoase (şi, ca atare, interzise) sînt toate căile care ar putea duce la dezvăluirea vreunei forme de adevăr. Pe de altă parte, propaganda politică opera, sensu strictissimo, numai cu „adevăruri” absolute, implantate metodic în creierul oamenilor. Rolul social şi politic al societăţii era redus doar la carnavalesca gestică a prosternării mesianice, a mătăniilor atee executate la comandă. Umbre pe ecranul social, parodieri ale fiinţei,  indivizii erau doar biete cópii ale unui sine falsificat. Istoria devenise un fel de scenă grotescă pe care voci răguşite repetau mecanic un interminabil text care parodia doar realitatea. Ea a ajuns doar un context în care subiecţii erau doar bieţi actanţi cu roluri precizate, acelea de a da conţinut şi credibilitate anormalităţii. Cult al mistificării vide, totalitarismul nu putea şi nu poate fi decît extază artificială exersată în gol. El este trafic ilicit de metafore şi destine, egalitarism utopic cu gust de cimitir. Este un malaxor social în care libertatea ajunge o formă „revoluţionară” de tortură şi crimă. Aparatul ideologic perora la nesfîrşit doar în numele unei unanimităţi care strivea individul, îl nimicea în contul unei fericiri generale, abstracte, mereu amînate. Acest mod de a vorbi doar umanităţii ca massă, în numele ei, era „forma cea mai sublimă şi, prin urmare, cea mai de dispreţuit a demagogiei”[xvii]. Discursul nu era, cu o expresie heideggeriană, „articularea inteligibilităţii”, ci profanarea realităţii chiar în semnificativitatea sa dată (vădit eronat) de limbaj. Adevărul, chiar şi atunci cînd era inevitabil şi imposibil de ascuns (precum moartea), trebuia cosmetizat rapid, trebuia făcut ineficient sau chiar ridicol[xviii].

Omul cetăţii totalitare, din perspectiva sensului fiinţei, era pus în situaţia absurdă a pictorului silit să-şi recunoască tablourile aşezate la întîmplare, de la distanţă şi pe întuneric. Sau era pus în postura celui care s-ar angaja într-un dialog „constructiv” cu propriul ecou, cu propriile reverberaţii monologale (exemplu ne stă limbajul dirijat al mass-media). Cultura a ajuns, în mare parte, doar un prohod ideologizat, o maimuţăreală pe note de partid. Dărîmarea satanică a bisericilor, interzicerea unor culte – dovezi ale unei libertăţi de credinţă greu de controlat -, dinamitarea drumului spre libertate şi credinţă, prin propagarea ateismului deşănţat, au fost printre ultimele acte de alienare şi condamnare la moarte a spiritului. Cunoscuta (şi controversata) sintagmă nietzscheană, Gott ist tot, a fost coborîtă din sfera meditaţiei filosofice în cea concretă a practicii buldozereşti. Se abuza, din greu, de o visceralitate resentimentară, de o vlăguire mentalitară de factură lobotomică. Ceea ce era ascuns simţului primar nu putea deveni cu mult mai clar nici intelectului, care era rupt de datele acestuia, fiind redus doar la rolul de a număra falsele degete ale „bunăstării”. Confiscarea semnificaţiei uzuale a limbajului, stoparea procesului raţiunii cu ajutorul acestuia, a evoluţiei normale a spiritului au întărit, pentru un timp (neepuizat încă), impenetrabilul bloc de nisip al totalitarismului. Nesemnificativul vieţii devenise esenţial, normă. Pe cînd tot ce era esenţial era demonetizat de apologeţii ideologici ai neantului. Spiritualitatea a fost golită de orice conţinut, pentru ca fiinţa să poată fi încătuşată mai uşor. „Omul caracterizat ca lipsit de spirit devine o maşină de vorbit şi nimeni nu-l împiedică să poată învăţa pe dinafară atît tirade filozofice, cît şi confesiuni de credinţă sau recitative politice”[xix].

Limbajul, degradat în chiar esenţa sa, a fost preluat apoi tale quale de omul massă. Om care – parafrazîndu-l pe W. Faulkner -, între minciună şi nimic (tăcere, neimplicare, indiferenţă) a ales minciuna ca mod deturnat de a supravieţui. Urmare a acestui fapt, limbajul a devenit, prin obscuritatea voit deformatoare, elementul predilect de manipulare. Cuvîntul a fost obligat să uite că a întemeiat însăşi lumea, prin chiar orizontul nelimitat al posibilităţilor sale. Dintr-o potenţă fundamentală a umanului, limbajul (de tip totalitar) a ajuns o formă de înjosire a acestuia. Proces care a transformat fiinţa umană, pentru o lungă perioadă de timp, într-o slugă tragică a utopiei istorice.

Note


[i] Badiou, Alain, Manifest pentru filosofie, trad. Andreea Raţiu, Ed. Ideea Desing & Print, Cluj, 2008, p. 49.

[ii] De dialectica, trad. Eugen Munteanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 53.

[iii] Heidegger, Martin, Originea operei de artă, trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1982, p. 321.

[iv] Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, trad. Marcel Aderca, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 412.

[v] Sf. Augustin, op. cit. p. 203.

[vi] Vezi Empson, William, Şapte tipuri de ambiguitate, trad. Ileana Verzea, Ed. Univers, Bucureşti, 1991, passim.

[vii] Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, trad. Gabriel Liiceanu, Cătălin Cioabă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 236.

[viii] Descartes, René, Principiile filosofiei, trad. Ioan Deac, Ed. I.R.I., Bucureşti, 2000, p. 117.

[ix] Saussure, Ferdinand de, Curs de lingvistică generală, trad. Irina Izverna, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p. 133.

[x] Besancon, Alain, Confuzia limbilor, trad. Mona Antohi, Sorin Antohi, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 47.

[xi] Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile, trad. Bogdan Ghiu, Mircea Vasilescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1996, p.p. 349-350.

[xii] Liiceanu, Gabriel, Uşa interzisă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 47.

[xiii] Metafizica, trad.  Şt. Bezdechi, Ed. I.R.I., Bucureşti, 1996, p. 360.

[xiv] Pareyson, Luigi, Ontologia libertăţii. Răul şi suferinţa, trad. Ştefania Mincu, Ed. Pontica, Constanţa, 2005, p. 172.

[xv] Bon, Gustave Le, Psihologia mulţimilor, trad.  Oana Vlad, Marina Ghiţoc, Ed. Anima, Bucureşti, 1990, p. 21.

[xvi] Badiou, Alain, op. cit. p. 57.

[xvii] Peirce, Charles S., Semnificaţie şi acţiune, trad.  Delia Marga, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 261.

[xviii] Gasset, Ortega y, Revolta maselor, trad. Coman Lupu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 8.

[xix] Kierkegaard, Soren, Conceptul de anxietate, trad.  Adrian Arsinevici, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998, p. 136.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. VladB spune:

    Motto-ul este bazat pe un silogism dialectic. Adevarul se circumscrie limbajului. In spatele limbajului, adica fondul care face posibila aparitia cuvintelor este constiinta. Cuvintele care apar pe fondul constiintei se refera la ceea ce este.

    Adevarul este Realitatea. Buddha a vorbit despre natura Realitatii ca fiind Nimicul. Buddha a folosit un termen negativ pentru a evita asocierea pozitiv-descriptiva inerenta mintii umane. Transcenderea mintii se poate realiza doar cand nu exista o minte. Mintea fiind ancorata in biologic e prezenta tot timpul si pentru deidentificarea cu mintea e nevoie de procedee care nu au un raspuns in domeniul asociativ-logic si temporal. Mintea originara, energia universala pura, transcende dimensiunea temporala si deci si limbajul.

  2. MariS spune:

    Bun articolul. El se ocupă de ultima etapă a totalitarismului: degradarea limbajului. Foarte bună şi observaţia că totalitarismul laic şi cel fundamentalist au la bază scheme aproape identice. Totalitarismul laic este, de fapt, un fundamentalism laic. Are dogmele sale, considerate absolute, “forme” şi “ritualuri” specifice în manifestarea cultului conducătorului suprem. Cum se concretizează un totalitarism? Sunt 3 etape: naşterea doctrinei, impunerea formelor şi ritualurilor, schimbarea mentalităţii prin limbaj. Să exemplificăm pe comunism. Doctrina marxistă realizată de “cărturari”, ridicaţi la rangul de “sfinţi părinţi” ai marxism-leninismului, formele şi ritualurile sedinţelor de demascare a adversarilor ideologici şi de proslăvire a conducătorilor proprii puse în scenă de “fariseii” laici, adică de propagandiştii şi activiştii de partid şi degradarea limbajului prin formule stereotipe, citate din “sfinţi” ai ideologiei marxiste, cu alte cuvinte naşterea limbajului de lemn. La ultima etapă îşi aduc contribuţia poeţii de curte şi intelectualii ce se pun în slujba noii ideologii. Ei vor constitui a treia categorie de oameni necesari totalitarismului: oportuniştii sau “făţarnicii”.
    În concluzie, orice totalitarism, fie laic, fie religios, se sprijină pe 3 categorii de oameni: pe “cărturari”, pe “farisei” şi pe “făţarnici”. “Cărturarii” bat adevărul dogmatic sau doctrinar în cuie, “fariseii” impun comportamentul “corect”, dedus pe baza doctrinei, iar “făţarnicii” nasc apoteotic limba de lemn.

  3. Ela spune:

    „… există adevăr atunci cînd între subiect şi predicat există o unire potrivită realităţii, şi există neadevăr atunci cînd această unire nu răspunde realităţii” – dar ce este “realitatea”?
    Aceea pe care o proclama majoritatea, sau aceea pe care o resimte un singur individ?
    In cazul Romaniei, totalitarismul nu se limiteaza, din nefericire, la epoca comunista, nu este ceva care s-a incheiat in urma cu 26 ani, si despre care sa avem sansa! astazi, sa ne depanam amintiri, formuland pareri care mai de care mai savante, dar nu mai putin abstracte…adica fara efect curativ!
    Pentru ca de asta avem nevoie: de un diagnostic corect, care sa permita tratamentul adecavat!
    Or, eu cred ca stafeta totalitarismului comunist a fost preluata cu succes in ianuarie 1990, de catre auto-intitulatii democrati salvatori ai neamului, impreuna cu BOR, cot la cot!
    Ar fi fost chiar bizar sa fie altfel…Li se oferea poporul pe tava, bine antrenat in intoleranta cu dedicatie si intransigenta dirijata abil, furios din fire, dar cu vocatia de subaltern profund insuflata, deci “naturala”! Aveau doar sa se serveasca! Numai prostii sau idealistii, cu alte prioritati decat propriul interes, ar fi refuzat, si cum, nu erau nici prosti si nici idealisti, am ajuns in 2016 in aceasta situatie dezastruoasa, pe care nimeni nu si-ar fi inimaginat-o, in acel sfarsit de1989!

    “Adevărul nu mai era un atribut al raţiunii, ci un facil artefact al propagandei ideologice.” – Exact, ca si astazi, numai ideologia si propaganda si-au schimbat numele.
    Daca vrem sa nu mai fim “slugă tragică a utopiei istorice”, as zice sa eliminam termenii prea vagi de “utopie si istorie”, si sa incepem, poate, prin a nu mai fi sluga nimanui…E mai simplu si nu depinde decat de noi!

  4. George T.S. spune:

    Ce mostenire ne-au lasat limbajul totalitar si comportamentul meschin sau fatarnic (dar descurcaret,): nu mai poti sa ai incredere in titluri si denumiri. Nu ar trebui sa ne fie rusine de numele: academie, asociatie, fundatie, institut, universitate, scoala si stiinta (si nici de ‘uniune’ sau ‘consiliul national al …’).

    In 27 de ani am parcurs un traiect in eterna si fascinanta Romanie ghidati de cei din capul s(t)atului, incl. un acad. prof. dr. ing. pe nedrept, la lucrari stiintifice “din inchisori”; adica batuta pe loc. Probabil ca expresia “scapa cine poate” se referea la emigrare..

    PS. scriitorul Gorky a scris despre “universitatile mele”, iar Dej si nea-Nicu se mandreau cu timpul petrecut la Doftana s.a.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)