vineri, martie 29, 2024

Omul intre oameni: Politicul ca spatiu al libertatii

Scria Hannah Arendt ca acolo unde gandirea si actiunea sunt separate, spatiul libertatii se afla in primejdie.  Evident, intr-o tiranie, nici reflectia, nici actiunea nu se pot manifesta neingradite, sunt supuse necontenitelor incercari de control, supraveghere, manipulare, inregimentare.  Este vorba de o falsificare a politicului, de o uzurpare semantica si de o caricatura a dreptului la exprimare: ai dreptul doar sa te aliniezi si sa aderi.  De aici si chemarea de a institui, in regimurile comuniste, un teritoriu al antipoliticii ca spatiu alternativ in care contestatia se configureaza in chip spontan, fara vreun stat major si fara proiecte ideologice cu pretentii vizionare (a se vedea cartea lui George Konrad Antipolitics, precum si The Power of the Powerless, volumul coordonat de Vaclav Havel in anii “normalizarii” husakiene, documente fundamentale al gandirii disidente est europene pe care le-am analizat pe larg in cartea mea Reinventing Politics: Eastern Europe from Stalin to Havel).  Arhetipul unui regim totalitar il capta Orwell in imaginea bocancului pus peste o gura umana, forever.  Sau Hannah Arendt cand spunea ca in dictaturile totalitare tot ce nu este interzis este obligatoriu. 

Intr-o democratie insa, a te sustrage ca intelectual sferei publice, a o nega ori a o ignora este un gest subiectiv justificabil, insa cu implicatii uneori primejdioase (mai mult sau mai putin anticipabile). “Daca nu acum, cand?”  “Daca nu noi, cine?”  Sunt acestea intrebari care spun totul despre necesitatea unei prezente a intelectualului in marea, vitala conversatie democratica.  Oricine l-a citit pe Kolakowski stie ca filosoful polonez nu a evitat sub nici o forma angajamentul public.  Cand i-a aparat pe studentii revoltati ai Universitatii din Varsovia, in martie 1968, el stia ca-si va pierde dreptul de a preda, ca va urma exilul.  Cand Jan Patocka, fenomenologul ceh, fostul student al lui Husserl, a devenit primul purtator de cuvant al Cartei 77, stia ca va fi interogat fara mila, stia ca era cardiac, ca ar putea muri.  Dar credea sincer ca „există un numar de idei pentru care merită sa suferi”. Nu sub pseudonim, ci sub numele, tau, cu toate riscurile de rigoare.  Heberto Padilla era un scriitor rasfatat de dictatura castro-guevarista pana cand a indraznit sa devina un critic al abuzurilor.  A fost ponegrit, calomniat, surghiunit. La fel regretatul Vasili Aksionov in URSS, la fel Jeliu Jelev in Bulgaria, la fel Doina Cornea, Paul Goma sau Dan Petrescu in Romania.  La fel in cazul marelui fizician si militant pentru democratie care a fost Andrei Saharov (cati sunt cei care isi mai amintesc despre exilul sau si al Elenei Bonner la Gorki?).

A nu consimţi la injustitie, la opresiune si la minciuna este un gest politic intr-o dictatura si, cu mai putine riscuri, ce-i drept, intr-o democratie, fie ea si una de faţada.  Riscurile insa exista. “Apelul catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu a generat  mizerabile, infame campanii de calomniere a unui stralucit intelectual. La fel, angajamentul civic al Anei Blandiana a dus la injurii abjecte in presa fesenisto-peremista.  Ce sa mai spun despre dejectiile revarsate in anii din urma impotriva celor demonizati drept “intelectualii lui Basescu”?  De la H.-R. Patapievici la Teodor Baconschi, de la Mircea Mihaies la Catalin Avramescu, de la Ioan Stanomir la Sever Voinescu, niciunul dintre acesti intelectuali remarcabili nu a scapat de furia “demascatoare” a celor care altminteri predica sforaitor valori civice.  Cand, in urma cu vreo trei luni, s-a petrecut grotesca farsa a “canonizarii” mediatice a unui sicofant suprem al dictaturii, cei care am intervenit public am fost stigmatizati (chiar de catre unii intelectuali) ca n-am asteptat suficient, ca sunt lucruri ce “nu se cuvin spuse”, ca trebuie gasit un “ton echilibrat”, ca au existat mai multe fatete ale problemei, ca „pe de o parte”,  si cate alte rationalizari rasucite. Impreuna cu prietenii mei de idei si valori, eu cred ca in raport cu totalitarismul, cum scria Nadejda Mandelstam, a tacea este o crima impotriva umanitatii. La fel, cand sunt puse in discutie teme esentiale pentru destinul unei comunitati politice, tacerea intelectualior sugereaza ca ei prefera sa ramana, vorba Monicai Lovinescu, “orfani ai curajului”. Apolitismul este de fapt o forma rusinata de politica, este politica dezertarii. Evident, nu pledez pentru politizarea discursului stiintific, pentru un partizanat patetic, pentru indistinctia dintre domenii, ci pentru responsabilitate civica.  La aceste lucruri m-am gandit citind excelentul editorial, de o ardenta onestitate, semnat de Liviu G. Stan in “Obiectiv Cultural”.  Iata-l mai jos.

În mare parte, mediul cultural românesc excelează la capitolul unei prejudecăţi populare şi populiste căreia îi atribuie, nu de puţine ori, coroniţa de aur a virtuţii. Care? Aceea că apolitismul reprezintă singura garanţie care dă măsura unui intelectual veritabil, “la locul lui”, cunoscut şi sub titulatura de “nepătat”. Astfel, s-a ajuns la următoarea departajare idiosincratică, deci incitantă: pe insula “răilor”, a servitorilor lui Moloh stau, evident, intelectualii cu poziţie politică, în timp ce pe insula “bunilor”, a vestitorilor epistemologiei divine se află, bineînţeles, intelectualii apolitici. Alfel spus, în limbaj social, orientarea politică trădează existenţa şmenului, iar apolitismul este parafa cinstei. Desigur, dacă ne-am afla în “actul I” al descoperirii focului, această “paradigmă” ar avea farmecul ei, însă cum trăim în plină defulare a societăţilor umane, deci înotând într-un ocean al diferenţelor, de la apolitism până la afundarea în mâlul fraudei morale nu mai e decât un pas, din punctul meu de vedere. De ce? Deoarece, fiind insensibil la orice vibraţie etică, neavând nicio direcţie, băltind în comoditatea neutralităţii şi făcând abuz de speculaţie pentru a-şi atinge scopurile, apolitismul implică, în mod esenţial, absenţa credinţei în ceva, adică frauda morală – nu ca act premeditat, ci mai degrabă ca o stare de fapt a prezenţei voinţei şi raţiunii în lume. Căci a trăi fără a crede în ceva înseamnă, din punctul meu de vedere, a-ţi avorta libertatea, a-ţi reduce darul vieţii la un simplu ambuteiaj de nevoi şi de emoţii cu valabilitatea frazeologică. Personal, văd în apolitism cea mai exactă dialectică a lenei de a fi.

În “Făgăduinţa politicii”, Hannah Arendt face o diferenţiere de o subtilitate exemplară între om şi omul între oameni. Ea spune: “Omul (în substanţa lui, n.m.) este apolitic (…) Politica apare în ceea ce există între oameni şi se instituie ca relaţie”. Aşadar, dacă investim cultura, în tot imperiul ei ramificat, cu graţia de-a face posibilă coabitarea indivizilor ca expresie intelectuală, apolitismul duhneşte din nou tot a fraudă morală, căci el respinge “ceea ce există între oameni”, adică mişcările lăuntricului, emoţiile, angoasele, bucuriile (care alcătuiesc “sistemul celular” al culturii) – adică se are pe sine ca singur scop, deci devine dialectica lenei de a fi. Sau, cum ar fi formulat Montaigne chestiunea, devine un suflet care “rătăceşte în sinea lui”. O cultură adevărată nu se poate articula pe umerii apolitismului, deoarece ea cere angajament şi responsabilitate, mai exact o poziţionare politică faţă de lume. Pe aceşti umeri nu se poate articula decât simulacrul sau, mai elegant spus, pastişa. Este abominabil ca un individ să aibă pretenţia de-a se numi “om de cultură” şi, în acelaşi timp, să-şi vâre capul în sacul cu vată al apolitismului. Este ipocrit să faci lobby democraţiei, să te baţi cu pumnul în piept că eşti liber şi, totuşi, să fluturi steguleţul de mucava al apolitismului. Sau, pur şi simplu, este pervers.
Apolitismul este întotdeauna vinovat.

Apropo, aţi observat că, orice s-ar întâmpla, apoliticii pică mereu în picioare?

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. O lectura placuta pentru dimineata de sambata. Problema centrala, cea a etalonului instituit universaliceste, este atacata dintr-un unghi tipic autocratic: am dreptate pentru ca sunt intelectual! Asa sa fie?!
    Daca in preambulul dumisale, domnul Tismaneanu aduce, neindoios, argumente cu valoare de postulat, in momentul cand dumnealui vireaza abrupt spre ideea ce dorea a o surprinde, argumentul se dilueaza instantaneu in agitarea unei ideologii bazate pe repere proprii, a caror universalitate n-a fost inca dovedita. Melanjul ilogic al ideii de notorietate cu convingerea ca personalitatile au mereu dreptate este, cred eu, situatia in care oricine poate claca. Inclusiv intelectualii, fie ei „ai lui Basescu” ori nu! Sau trebuie sa credem ca antisemitismul e bun pentru ca Emninescu a avut articole critice la dresa emigratiei evreiesti din perioada respectiva?! Sau sa nu ne mai indoim de umanismul comunist al anilor 50, pentru ca insusi Sadoveanu l-a sustinut?!
    Odata cu inevitabila prabusire a ideii totalitarismului, fie el din estul european sau de aiurea, principiul impunerii prin frica a propriilor credinte a sucombat si el definitiv. Nu inseamna insa decat ca s-a renuntat la metoda respectiva, nu si la scop. Astazi metodica folosita e ceva mai rafinata: nu se doreste obtinerea unei unanimitati utopice, ci doar a unei majoritati de conjunctura, care sa sustina ideile potentatilor. Si, daca se adauga ceva ingrediente intelectualiscesti, reteta e de succes. Nu trebuie mai mult: e suficient, mai ales daca cei obligati astfel sa apartina minoritatii, sunt la randul lor dezbinati si mentinuti, uneori constient, intr-un amalgam ideologic, in care varii franturi ideologice, cu aspect aparent moral, se intrepatrund si se elimina reciproc. Dificultatile intampinate de resopectivii minoritari in a-si gasi congruenta, e arhisuficienta pentru ca ceilalti sa-si continue politica, fie buna ori nu. Si uite-asa se poate institui, chiar si intr-o aparenta democratica, o quasidictatura conjuncturala.
    Sau e obligatoriu sa existe oligocratie, clasic definita, pentru a-l suspecta pe unul ori altul de porniri dictatoriale?

  2. Toti oamenii cad, in general, in picioare, caci nu pot cadea in cap decit o singura data.

    Eu cred ca multe dintre nenorocirile care s-au abatut asupra lumii vin mai ales din cauza ca oamenii insisi nu reflecteaza suficient asupra a ceea ce fac sau urmeaza sa faca.

    Nu apoliticul este problema, ci politicul neispravit. A soma un om sa aleaga politic atunci cind nici macar nu prea are de unde, este ca si cum l-ai obliga sa fie ori ateu, ori teist, in conditiile in care ambele pozitii sint puternic ideologizate.
    Altfel, e cu mult mai usor sa-i convingi pe oameni sa actioneze decit sa-i faci sa gindeasca, tot asa cum e mult mai usor sa faci o tiritoare sa scape zburind decit sa-si caute libertatea gindind.
    Nu actiunea lamureste lucrurile, si nici macar lecturile vaste cu adincime mica. Ci gindul: gindul care se intoarce de nenumarate ori asupra aceleiasi chestiuni.

  3. Domnule Vladimir Tismaneanu, va urmaresc cu atentie ideile politice, iar cea mai mare parte din cartile domniei voastre sunt la loc de cinste in biblioteca personala. Asa ca ingaduiti-mi o opinie, cu regret divergenta in cazul de fata. Quot capita, tot sensus, dupa cum se spune… Cu toata dorinta de a fi seducator, in sens aprobativ (despre care W. Somerset Maugham spunea ca este, probabil, instinctul cel mai profund al omului civilizat) un discurs politic care conditioneaza in mod absolut libertatea de nesepararea gandirii de actiune nu poate fi decat inspaimantator pentru orice spirit lucid si echilibrat, pentru ca dintr-un astfel de mesaj radical si-au extras substanta toate miscarile anarhiste, inclusiv regimurile totalitariste. Politizarea fortata a oricarei forme de comunicare sociala, de la care cele cultural-artistice nu fac exceptie (ci se sugereaza a fi chiar predilecte), in numele unei pretinse “crime” de a nu fi apolitic, ne aminteste de perioada proletcultista, in care pana si intr-o pictura peisagista politicul, vai lor, peisagistilor, trebuia sa se insinueze. Oare nu in primul rand socialul ar trebui sa fie un spatiu al libertatii ?! A privi lucrurile printr-o prisma care privilegiaza libertatea politica in dauna cele sociale ar putea insemna si dorinta de a „ingheta” o realitate nemultumitoare social dar convenabila politic. Discutabila este si ideea arendtiana ca omul ar fi apolitic, raportata la cea aristotelica de zoonpolitikon, pentru ca inainte de a patrunde in spatiul public, ideea politica izvoraste din mintea individului, animat de propriile-i interese egocentrice. Oricum, intre a fi aristotelici sau arendtieni opinez ca solomonica si aurita cale de mijloc ne-ar duce mai aproape de echilibru daca vom renunta la expresiile absolutizante (si sofistice in acelasi timp) privind politismul si libertarianismul. Va multumesc !

    • Va multumesc pentru mesajul profund. Ca si Dvs, m-as infiora daca cineva (partid, stat, institutie religioasa) mi-ar dicta ce si cum sa fac si sa gandesc. Tocmai de aceea faceam trimiterile la Konrad cu al sau elogiu al anti-politicii, in sensul respingerii unor impozitii extra si supra-individuale. Dar aici este vorba despre un apolitism cu program, cu o agenda subreptice, nu despre cel discret, firesc, retractil, melcancolic, daca vreti. Un apolitism cu geometrie variabila: va mai amintit idespre indemnurile la retragere din politica provenite dinspre Iliescu si Roman in 1990, cata vreme nu-i deranja catusi de putin politizarea pro-FSN din directia E. Simion, Darie Novaceanu (cu al sau „Adevarul”, un ziar care fi trebuit sa se numeasca „Minciuna”), Razvan Theodorescu, acad. Postolocahe si alti din aceiasi familie de idei si simpatii.

      Relatia de comunicare dintre gandire si actiune presupune cel putin doua alte elemente: vointa si memoria. O vointa intemeiata rational si o memorie care pastreaza vie constiinta tragediilor istorice. Actiunea nu se reduce la practici institutionalizate (partide politice), este vorba, la Hannah Arendt, de polis ca spatiu de exercitare a vocatiei civice pe care dictaturile o oprima si o reprima. Cum cred ca stiti, Hannah sArendt avea o mefienta puternica in raport cu partidele politice si capacitatea acestora de a manipula adevarul. Tocmai de aceea facea ea mereu apel la ceea ce numea the little verities of fact.

      Cu bune ganduri,

      Vladimir Tismaneanu

  4. Va multumesc pentru pretuire si va asigur ca este reciproca, dar cred ca nu am fost inteles, deoarece mesajul meu din postarea anterioara a fost contrar exact la „filosofia” pe care o reafirmati acum in cuvintele: „m-as infiora daca cineva (partid, stat, institutie religioasa) mi-ar dicta ce si cum sa fac si sa gandesc”, cu alte cuvinte nu impartasesc ideea respingerii ab initio a oricaror conveniente sociale sau politice (si, in acest ultim caz, a celor democratice), in absenta carora, stiti foarte bine, gestionarea diferentelor si convietuirea ar fi imposibile, urmarea fiind ca respectarea unor valori si norme este necesara. Pentru a fi functionala, viata sociala presupune cedari si compromisuri individuale. Obligatii ca cele de a ma opri la culoarea rosie a semaforului (desi poate graba m-ar indemna sa-mi continui drumul!), de a-mi intinde propria libertatea pana la limita peste care as afecta libertatea altuia sau de a respecta cele zece porunci sunt exemple banale care demonstreaza rolul regulator al valorilor si normelor, care vin din afara noastra (deci ne „dicteaza”!), dar pe care trebuie sa le internalizam, pentru a le transpune apoi in atitudini si comportamente adecvate traiului in comun. Desigur, sunt si exceptii, fata de care trebuie sa protestam cu fermitate si demnitate (cand statul incalca drepturile omului sau cand isi tine cetatenii in saracie si dictatura – ca in situatiile care au generat actualele revolte din Orientul Apropiat si Africa de Nord etc.). Cat priveste pe Iliescu si Roman, student fiind, i-am sustinut si admirat in decembrie 1989, ca toata lumea, era prima si cea mai viguroasa replica politica data dictaturii ceausiste (nu stiam in acel moment ca revolutia anticomunista va fi si victorioasa!), ulterior insa, pe masura refacerii partidelor istorice, m-am inscris in PNL, reinodand o traditie de familie. Poate suna dezamagitor, dar sustin alianta PSD-ACD, la fel ca majoritatea romanilor, pentru ca Romania trebuie scoasa din ghearele crizei economice si sociale. Aveti perfecta dreptate in privinta potentialului de manipulare al mass-media.

  5. Buna ziua:

    Postarea profesorului Tismaneanu ridica mai multe probleme.

    As spune ca exista trei „zone” ale discutiei, zone care nu trebuie confundate. A extrage semnificatii dintr-un aspect, pentru a trage concluzii cu privire la altul este – sper sa nu ma insel – o neatentie sau, poate, o (necesara ?) adaptare la stilul blogosferei.

    1. Perspectiva Hannei Arendt asupra politicului si asupra cetateanului (intr-un context totalitar);

    2. Protestul unor dizidenti si/sau scriitori precum Paul Goma, Doina Cornea, Dorin Tudoran sau Dan Petrescu;

    3. Ce se intimpla azi, problema PDL/Basescu/intelectuali.

    Intr-un context totalitar, rolul unui intelectual public este unul clar, nu este nevoie sa precizez nimic in plus. Sintem pe „harta” dizidentei europene (si nu numai), datorita celor pe care i-am enumerat la punctul 2. Selectia mea e subiectiva si nu doresc sa stirnesc nici o controversa cu privire la ea. Adevarul – cum spunea cineva – este acolo unde poti sa iti lasi oasele. In rest, cei care vorbesc si scriu acum – la 20 de ani de la caderea zidului – fac parte din alta poveste.

    Nu vreau sa spun ca nu exista o stiinta care se cheama politologie si ca nimeni altcineva nu are voie sau nu are competente sa se manifeste public. Dar, in sensul celor citate din Hannah Arendt, cei care au facut-o atunci cind trebuia – si acestia sint putini – au ceva in plus. Sint, ca sa zic asa, „mai” semnificativi … Credibilitatea lor este autentica. Au probat-o. Au riscat. Fara sa o citeze pe Hannah Arendt. I-au pus „in aplicare” teoria. Reactia celor care nu facut-o ar trebui sa fie recunostinta. Nu s-a intimplat asa.

    Ce se intimpla azi:

    Anticomunismul actual – cel „stiintific” si caviar – a luat locul celuilalt. Anticomunistii de azi nu risca nimic, eventual invectivele extremistilor gen VCT. Este prea putin important.

    Cind opiniile fostilor dizidenti nu sint luate deloc in seama de actuala putere, cind cineva ca Marius Oprea (sustinut de cei mai multi dintre fostii dizidenti si de o parte importanta a societatii civile) este eliminat politic din institutia pe care a infiintat-o, cind un specialist in „managementul informatiei” de la SRI este pus sa gestioneze o biblioteca importanta – iti pui urmatoarele intrebari:

    – Scrie Hannah Arendt despre faptul ca politizarea este un spatiu al libertatii ?

    – A citit si dl. Boc ceva din Hannah Arendt ? Daca nu, in urma lecturii, ar putea sa corecteze greselile facute in cazul celor doua institutii mentionate mai sus ?

    – Poate profesorul Tismaneanu – ca om al bibliotecii in primul rind, multi dintre cei care il apreciaza (mai) cred inca aceasta – sa puna in practica ideile mentionate in acest articol si sa intervina public pentru corectarea politizarii de la IICCMER si BCU ?

    Daca nu, atunci Hannah Arendt s-a inselat. Cel putin cu privire la Romania.

    PS: (Pentru dl. Liviu G. Stan)

    Si unii politici cad mereu in picioare.

    (Opozitia este vinovata pentru toate problemele din romania.
    Opozitia si biciclistii.
    De ce biciclistii ?
    De ce opozitia ? …)

    • Buna seara:

      Nu pot decat sa va sugerez sa intrati pe site-ul IICCMER si sa vedeti daca exista vreo tentativa de politizare in favorea unui partid anume. Temele de cercetare vorbesc, cred, de la sine, anuarul publicat in limba engleza este o opera academica de pionierat in Romania, cu contributii remarcabile din Romania si din alte tari.

      http://www.crimelecomunismului.ro

      Ca autor de prefete la o serie de lucrari ale disidentilor, unii mentionati de Dvs, altii nu (SLOMR, Vasile Paraschiv, Victor Frunza, Geza Szocs, Herta Muller, Richard Wagner, Mihai Botez, Vlad Georgescu, Nicu Stancescu, G. Andreescu, Ion Vianu, L. Cangeopol), va incredintez ca sunt un admirator al conceptului disident al libertatii (poate ait citit articolul meu aparut chiar aici, pe contributrs.ro, in memoria lui Jiri Dienstbier).

      Am tradus si prefatat aici, Statele Unite, cred ca in 1986, remacabilul eseu „Frig sau frica” de Dorin Tudoran, am scris prefata volumului „Ce-ar mai fi de spus? Convorbiri libere intr-o tara ocupata” de Dan Petrescu si Liviu Cangeopol, am colaborat intens pe teme de interes intelectual comun, intre 1987 si 1991, cu regretatul matematician, futurolog, ganditor politic si disident care a fost Mihai Botez, de care am fost legat printr-o incasabila prietenie, am scris prefata volumului lui Viorel Padina care va include exceptionalul „Apel catre Europa”, am scris prefata volumului „Fragmente salvate” de Vasile Gogea. Mentionez aceste lucruri pentru ca uneori ele fie nu sunt stiute ori sunt uitate.

      Nu cunosc lecturile mai vechi sau mai noi ale premierului Emil Boc, dar sper ca, in masura timpului, va citi (daca nu a facut-o inca), „Fagaduinta politicii” de Hannah Arendt, o carte aparuta in 2010 in colectia „Zeitgeist” pe care o coordonez la editura Humanitas. Cum tot acolo a aparut volumul „Religiile politice” de Eric Voegelin, cu sprijinul IICCMER.

      In rest, multe dintre aceste teme pot fi discutate prin e-mail, asa cum va sugeram intr-un alt mesaj, explorand aici, pe cat posibil, tema articolului.

      Cu bune ganduri,

      Vladimir Tismaneanu

      • Buna ziua:

        Exista argumente puternice conform carora accentul pus pe „memorie” (si pe educatie anti-totalitara) intra intr-un fel de „competitie” cu investigatiile care ar putea sa contribuie la condamnarea in justitie a fostilor (actualilor ?) ofiteri de securitate. Marius Oprea reprezenta o garantie ca nu se vor intimpla astfel de lucruri.

        Nu afirm ca „memoria” nu este importanta. Dimpotriva. Sau ca studiul academic al istoriei comunismului romanesc nu trebuie facut … la fel cum se face si in alte locuri, respectind rigorile stiintifice. Aceasta schimbare de accent este mult mai importanta decit se crede si se dezbate. Ea trebuie alaturata unor vanitati de tutelarare institutionala (foarte greu de inteles, nu numai pentru mine, cunosc multe ecouri private ale acestor lucruri mai mult decit regratabile) si unor interese ale fostei securitati, interese care se manifesta in cadrul tuturor partidelor politice, inclusiv pdl. Nu am afirmat ca exista o legatura cauzala intre vanitatile de tutelare si interesele fostei securitati. Dar, ultimele se pot folosi de primele.

        „Politizare” inseamna si implicarea politicului in luarea de decizii, in contexte in care nu ar trebui sa se intimple aceasta. Ultimele reglementari legale pdliste au scos societatea civila din joc, numirile le face premierul, consiliat de presedintele stiintific. Inainte de asta, bordul era format de personalitati ale societatii civile. Sint multe de spus. Ma opresc aici. Am abuzat de spatiul oferit de contributors.ro, cred insa ca am fost foarte on-topic. In plus, nu scrie Hannah Arendt de spatii publice si de interese private ? Aici ar fi existat posibilitatea unei dezbateri de interes public, daca …

        In rest, ii doresc profesorului Tismaneanu sa fie un profet de succes. Suspend din lipsa de timp interventiile mele pe contributors.ro. Imi permit o sugestie. Invitarea si a altor voci importante, care sa ofere o diversitate mai mare. Macar de emotii, daca nu si de idei.

  6. Domnul Vladimir Tismaneanu explica foarte exact atunci cand vorbeste despre gandire, actiune si polis. Trebuie mai intai, fiind vorba de H. Arendt, sa sesizam cand anume s-a deschis abisul dintre gandire si actiune. Pai exact atunci cand aprehandarea apolitismlui s-a facut prin problematizarea posibilitatii: cum poate omul ca, daca e sa traiasca in polis, sa traiasca in afara politicii? ( e Grecia secolului IV, cand Platon si Aristotel scriau sub impactul unei societati aflate in plina decadere politica) Problematica s-a transformat rapid – Kolakowski nu admitea, pe buna dreptate, dezbaterea asupra ideilor fara a lua ideile in serios, adica prin a le privi total subordonate evenimentelor, ca si cum ar fi lipsite de orice viata proprie, dar nici nu-si imagina, pe de alta parte, ca ideile transmise de la o generatie la alta nu-si schimba cat de cat intelesul – astfel incat asimilam astazi conditia a-politicului a-statalitatii. Deci, orice activitate a gandirii care se preocupa cu „sensul”, si nu e o simpla evaluare a mijloacelor prin care s-ar putea obtine un scop urmarit, a ajuns sa joace rolul unui „gand de pe urma”, sau a unui „rest de existenta” (P. Quignard), adica dupa ce actiunea a decis si a determinat realitatea. Direct simetric, in linia lui Arendt, actiunea dispare in sfera lipsita de sens a accidentalului… Scurta paranteza (tot Arendt, este meniul zilei) – procesul si condamnarea lui Socrate reprezinta „preistoria” abisului dintre gandire si actiune, adica distanta dintre filozofie si politica. Socrate n-a fost capabil sa-si dovedeasca nevinovatia, iar Platon era sa inebuneasca constatand invaliditatea persuasiunii/retoricei. Socrate prefera moartea din motive politice, prietenii sai nu sunt convinsi. Altfel spus, cetatea n-avea nevoie de un filozof, iar prietenii n-aveau nevoie de argumente politice. Inchei paranteza… Cand actiunea mentionata mai sus se transforma in „conducere” si „supunere fata de conducere”? Atunci cand matrita care decripteaza actiunea e luata din spatiul privat si transpusa in spatiul public-politic unde are loc actiunea. De aceea spune Domnul Tismaneanu ca actiunea nu se reduce la practici institutionalizate (partide politice), ci vizeaza polisul ca spatiu de exercitare a vocatiei civice.

  7. Domnule Alexandru, opiniile dumneavoastră sunt mai mult decât pertinente, dar în editorialul meu nu propun reşaparea vreunui fior revoluţionar. Ar fi absurd şi, mai presus de toate, imoral. În primul rând, nu pledez pentru un discurs cultural întemeiat pe raţiuni doctrinare, ci pe discernământ civic. În al doilea rând, nu vorbesc despre angajament politic, ci despre poziţionare politică. Din punctul meu de vedere, diferenţa dintre cele două se stabileşte tot în cheia interpretativă marca Hannah Arendt. Apolitismul pe care îl condamn eu în mediul cultural românesc este cel instrumentalist (dacă-l pot numi astfel), cel folosit în relaţiile interumane, care, de cele mai multe ori, a servit drept camuflaj unei anumite stări de impostură ori ca metodă de cosmetizare a viciilor ideologice sau, pur şi simplu, pentru câştigarea unui post la manetele decizionale ale momentului. Mai exact, condamn apolitismul cu dispensă instituţională, cel exterior fiinţei intime a omului. De aceea am şi apelat la diferenţa pe care o face Arendt între om şi omul între oameni (vă rog, dacă aveţi timpul necesar, să citiţi cu mai mare atenţie citatul din „Făgăduinţa politicii”), diferenţă esenţializată exemplar şi fără drept de apel de domnul Tismăneanu: „polis ca spaţiu de exercitare a vocaţiei civice”. Problema mare cu apolitismul în mediul cultural este acela că, fiind fără busolă etică, întreţine şi perpetuează o mentalitate a jocului pe două fronturi, o fugă oarbă după „ăla cu puterea”, o reverie a nehotărârii, iar nehotărârea conţine întotdeauna iminenţa trădării, care nu este doar un act de necredinţă faţă de Dumnezeu, ci şi faţă de darul divinităţii – libertatea; de exemplu, libertatea de a nu trăda. Tradus din perspectivă religioasă, acest soi de apolitism se manifestă cu puterea unui barbituric administrat conştiinţei pentru ca aceasta să nu-şi mai ceară dreptul de-a trăi întru adevăr,
    pentru a fi redusă la tăcere, căci – se ştie – tăcerea aduce multe avantaje personale, iar tăcerea este o mutare eminamente apolitică. Or, dacă aruncăm o singură privire peste gard, la „culturile adevărate”, adică la cele în care excepţiilor (altfel spus, producătorilor de gânduri culturale puternice) nu le-a fost întreţinut permanent un complex al marginalităţii, vom observa că acestea s-au întemeiat pe ne-tăcere, mai exact pe fermitate civică, deci pe un exerciţiu de libertate. Domnule Alexandru, părerea mea este că libertatea nu poate fi apolitică, atâta timp cât trăim nu doar în noi înşine, ci şi în lume.

    • Pentru a incepe cu un zambet, mi-am amintit, vazand tintele comentariului dumneavoastra, de povestea pianistului Wittgenstein, fratele filosofului care a scris celebrul Tractatus, pentru care, intrucat era mutilat de mana dreapta, Ravel i-a scris concertul pentru mana stanga. Va multumesc pentru contributie ! Revenind, domnule Liviu G. Stan, aveti o argumentatie interesanta si acoperitoare pe multe segmente de realitate, dar cred ca am apuca-o pe un drum gresit daca am forta o generalizare, incercand sa modificam semantica termenului de apolitism (stiti prea bine ca acest lucru ar echivala cu o extensie majora a unei premise minore, ceea ce logic ar fi de nepermis). Diferentierea dintre om si omul intre oameni este reala, dar nu ar trebui redusa la relatiile politice, nu numai pentru ca viata sociala nu este monocroma, dar plasarea individului exclusiv intr-un context al raporturilor de putere ar inseamna a o transforma intr-o vesnica si nedorita jungla. Chiar daca, folosind sintagma, nu ma indoiesc ironica, de „apolitism instrumentalist”, incercati sa dislocati apolitismul de pe terenul sau si sa-l aduceti pe cel al politismului, ar trebui sa observam ca nu putem decreta inexistenta neutralitatii si absolutizarea partizanatului. Indubitabil, politica se coaguleaza in jurul categoriei de interes, ceea ce ne-ar indreptati poate sa transformam diferentierea arendtiana intr-una dintre grup si grupul intre grupuri. Pe de alta parte, nu-mi este clara prestidigitatia in urma careia ati transferat atributul de „imoral” dinspre politism spre apolitism, atunci cand spuneti ca acesta din urma „nu are busola etica.” Este adevarat, in totalitarism culturnicii au fugit intotdeauna DUPA ala cu puterea, cum plastic afirmati, dar cred ca in democratie, exceptand fireste reminiscentele, oamenii de cultura autentici fug DE ala cu puterea, nevrand sa-si lege soarta operelor, pe care le vor nemuritoare, de cea vremelnica a puterii. Ideea de a-l prinde pe omul de cultura in latzurile politicii, pentru a caror rupere il acuzati de „tradare”, mi se pare a fi insultatoare pentru inteligenta acestuia si vointa lui de apolitism. Ia sa ne oprim nitelus si sa ne amintim de nazism si comunism, care foloseau pe scara larga prozelitismul politic sub amenintarea acuzatiei de tradare (care era, de fapt, si o tentativa de inducere a fanatismului politic !). Logosul va devine si mai ciudat cand il invocati pe Dumnezeu in planurile de politizare, supralicitand ca „tradarea” acestora ar fi un act de necredinta fata de divinitate (parca ati avea Coranul in mana !). Sa fie clar, omul de cultura vrea sa-si pastreza flexibilitatea si sa ramana neatarnat. Chiar credeti ca polis-ul este in mod absolut un spatiu de exercitare a vocatiei civice ?! Parerea mea este ca politica incearca sa traga de mintile intelectualilor precum vulva care trage mai tare de inimi decat orice franghie, pentru ca oricine urca pe scena politica este un actor politic, nu civic…

  8. Stimate Domnule Tismaneanu,

    Din punctul meu de vedere aveti perfecta. Mai ales ca intr-o democratie inca neasezata tensiunile sunt mari, totalitarii sunt inca puternic si este nevoie de actiune si afirmare-reafirmare a valorilor in care credem ca vor duce la o democratie.

    Ceea ce ma ingrijoreaza este ca „a nu consimţi la injustitie, la opresiune si la minciuna” si a lua act si a respinge acestea tin mai mult de caracterul omului si acesta pare ca nu s-a dezvoltat/consolidat la romani. A fost topit si reformat caracterul de comunisti si pare sa fie definitiva o stare amorfa, falsa a caracterului.

    Am avut intamplari in viata mea personala unde intelectualii au tpactizat su injustitia, opresiunea sau minciuna pentru o simpla felie de paine in plus sau pentru o comoditate a domniile lor. Ba mai mult, au emis si recomandari de genul „bagati-va mintile in cap!”

    Sunt alaturi de Dvs.in demersurile intreprinse,
    Cu consideratie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro