Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Pâinea vieții

Gabriel Liiceanu aprilie 29, 2015 Cultura, Opinie
57 comentarii 17,878 Vizualizari

N-am scris acest text de pe poziția unui credincios, cu atât mai puțin a unuia dispus să-și exhibe credința pe tarabele opiniei publice. Consider că lucrurile care țin de credință reprezintă o chestiune intimă, ceva ce aparține sufletului deschis la ceas de taină și care poate fi mărturisit doar în fața unui prieten. Rândurile care urmează nu își propun altceva decât să înțeleagă, dincolo de limba de lemn care însoțește de obicei comentariul evanghelic, metafora ingurgitării trupului cristic.

Despre Isus nu știu să spun decât atât: cred că este personajul care a suferit cel mai mult pentru felul în care arătăm noi, oamenii. Căruia i-a păsat ca nimănui pe lume. De aici și nebuneasca lui încercare de a crea o nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior. Nimeni, vreodată,  nu ne-a propus o schimbare din adâncuri de o asemenea anvergură.

Însă e specia umană capabilă să răspundă la o asemenea provocare, venită din partea cuiva care s-a așezat simultan în afara și înăuntrul ei? Sau: va fi ea în stare vreodată? Este ea în stare de o răsturnare de comportament, care ar urma să ne scoată din spațiul mizeriei noastre constitutive? Din ceea ce, în termeni biblici, este numit „cădere”, dar care în fapt nu este decât un stadiu de trecere ce poate sfârși tot atât de bine cu o apocalipsă sau cu nașterea hrisalidică a unei alte omeniri? Vom fi noi pregătiți vreodată pentru marele salt care să ne ridice deasupra noastră, pentru a ne despărți definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine? Isus a gândit acest salt în termenii unei experiențe divine. De ce a luat ea forma înfruptării dintr-un trup? Și ce „gust” are trupul acesta?

***

Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele lui, n-aveți viață în voi înșivă. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viața veșnică; și eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul meu este cu adevărat o hrană și sângele meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu rămâne în mine și eu rămân în el. După cum Tatăl care este viu m-a trimis pe mine, și eu trăiesc prin Tatăl, tot așa cine mă mănâncă pe mine va trăi și el prin mine”. (Ioan 6, 53-57)

Totul, în înțelegerea mesajului cristic, pornește de la măsura în care putem să ne reconsiderăm felul de a fi. Când Isus se referă la trupul său și apoi, în ocurență, la noi, oamenii, folosind metafora frângerii pâinii, suntem noi capabili să ne gândim la altceva decât la un trunchi dotat cu picioare, mâini, cap, gură, ochi etc.? Și-atunci ce vrea să însemne „a mânca trupul meu”? De unde să începem? Despre ce „trup” este vorba? Ce suntem noi?

Suntem, desigur, trupul nostru și totuși nu suntem trupul nostru. Micul domn Friedemann din nuvela lui Thomas Mann nu este trupul lui mic, ci sufletul lui îndrăgostit de doamna von Rinnlingen, rănit de moarte de ea și care-l face, în cele din urmă – el, sufletul – să moară. El, sufletul micuțului domn, ia decizia să moară, și nu trupul său. El nu mai poate trăi, în timp ce trupul, considerat în sine, ar putea. Suntem înalți sau scunzi, grași sau slabi, cu ochi căprui sau albaștri, tineri sau îmbătrâniți, dar ce legătură are asta cu faptul că, în nevăzutul nostru, suntem răi sau buni, drepți sau părtinitori, oameni de bine sau lichele perverse și că, în cele din urmă, ne-am ales, prin hotărârile noastre, într-un fel sau altul destinul? Ce suntem în mai mare măsură? Chipul pe care-l întâlnim când ne cunoaștem unul pe altul și prin care ne identificăm și ne recunoaștem în lume? Sau felul nostru de a fi, firea noastră, caracterul nostru, adică dispoziția internă nevăzută a componentelor sufletului nostru, potrivit cărora reacționăm când suntem puși față în față cu viața și cu situațiile în care ea ne așază? Iar această  dis-poziție cu adevărat nu se vede. Cel mai greu îmi e să văd „ceea ce stă în fața ochilor mei”, spune Wittgenstein[1]. Iar când e vorba de oameni, de noi înșine, lucrul acesta e cu atât mai adevărat, tocmai pentru că ceea ce se află sub ochii mei poate foarte bine să adăpostească, ascunzându-l, pe nevăzutul și necunoscutul din mine. Tocmai pentru că adevărata mea realitate începe de-acolo de unde sfârșește partea din mine care se vede, nu există o relație directă între aparența noastră și ființa noastră ascunsă și nevăzută. Sigur, putem să ne purtăm bunătatea pe chip, dar tot atât de bine putem fi îngeri urâți la chip sau diavoli cu chip de înger. Și tocmai de aceea putem înșela, induce în eroare, seduce, putem fi escroci, duplicitari și ipocriți. Putem purta mască și, de aceea, putem lăsa impresia că suntem altceva decât suntem. Unde, așadar, se află realitatea noastră mai reală și adevărul ființei noastre? În nevăzut, desigur, și nu în corpul nostru vizibil. În sufletul, și nu în trupul nostru.

De aceea, important nu e cum arată Isus, mai precis nu e deloc necesar ca el să fie frumos. Ajunge doar, ca semn al solidarității lui cu noi, că își asumă, demonstrativ și pentru o clipă doar, un trup. Însă așa cum pe Socrate, cel mai urât atenian, Alcibiade îl descrie ca fiind omul cel mai frumos, asemuindu-l cu acele figurine hidoase de sileni care, odată deschise, vădeau înăuntrul lor figuri sublime de zei[2], la fel, la Isus, importantă e divinitatea lăuntrică a ființei sale. Chestiunea aspectului cristic nu are de fapt nici o relevanță și nu e întâmplător faptul că noi nu deducem mimica lui Isus decât din descrierea mișcărilor sale sufletești, în Evanghelii nefiind vorba de ea niciodată în mod explicit, așa cum din Evanghelii nu primim nici o informație referitoare la statura lui sau la orice alt detaliu ținând de aspectul lui fizic.

Așadar „dă-ne nouă pâinea noastră spirituală…”, sau „pâinea vieții”, sau „trupul meu este cu adevărat o hrană” înseamnă: Dă-ne, ca model de viață, frumusețea trupului tău interior nevăzut. Dă-ne ca hrană frumusețea fericirilor de care ne-ai vorbit în Predica de pe munte. Dă-ne putința ca adevărata noastră ființă, cea nevăzută, să semene ființei tale, să fie adică în așa fel dis-pusă în alcătuirea ei, încât să putem răspunde răului cu bine, dușmanului cu iubire, mâniei cu blândețe.

Să observăm că rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în care ne rugăm pentru ártos epi-oúsios, pentru „pâinea supra-substanțială”, adică pentru „pâinea spirituală”  (și nu, așa cum greșit se traduce, „pâinea noastră cea de toate zilele”), vine imediat după capitolul Fericirilor, și ceea ce ni se spune în ea că trebuie să-i cerem lui Dumnezeu nu poate să nu fie legat de versetele care au precedat-o: pâinea Cerului este acel formidabil model comportamental cristic, care ne busculează și ne contariază obiceiurile și care se desfășoară sub ochii noștri sub forma unor surprinzătoare recomandări; acestea, pentru cel care crede, trebuie să devină de-acum adevărata lui hrană. A te hrăni cu trupul lui Isus revine pur și simplu la a interioriza corpul lui nevăzut în corpul tău nevăzut, înseamnă a te mișca în viață avându-i purtarea sub ochi și poruncile în suflet.

.

Aici survine pentru prima oară în istoria speciei umane ideea că există o hrană de o calitate aparte, una complet nouă, care nu poate fi gătită și mâncată ca atare, una care nu e pentru trupul vizibil, deși dovada existenței ei se face printr-o întrupare: întrupare a corpului invizibil – alcătuit dintr-un pumn de valori cardinale  având în centrul lor iubirea –, în corpul vizibil al lui Isus. Acest pumn de valori, amănunțit în componența lui în Predica de pe munte (Matei 5, 3-12 și Luca 6, 20-23), este o hrană prin care Dumnezeu însuși devine comestibil în actul donării sale, plin de generozitate și de iubire infinită. O hrană din care, mâncându-se, nu se mai moare, pentru că ea perpetueză în eternitate valorile pe care stă viața. Prin Isus spiritul (logos-ul) se dă, și se dă ca hrană tuturor oamenilor, în măsura în care Isus propune pentru prima oară în istoria omenirii un comportament bazat pe o constelație de valori axate exclusiv pe iubire și bunătate, nu pe egoism, invidie, violență, ură și crimă. Iar acest comportament se propune  pe sine ca model. Modelul cristic, alcătuit din fiecare vorbă a lui Isus și din fiecare gest și faptă a persoanei sale, este hrana spirituală și „pâinea vieții”. Isus este pâine supra-substanțială întrupată, corp subiectiv care se încearcă pe el însuși în suferință[3], pentru a-i convinge pe oameni să-și reformuleze eul invizibil în orizontul iubirii din care ideea vrăjmașului a dispărut cu desăvârșire. Oferirea acestei pâini nevăzute crescute în jurul iubirii nu mai reprezintă o viață asigurată de pe o zi pe alta ca în cazul manei primite de poporul lui Israel în pustiu, ci viața asigurată pentru o veșnicie în care nu mai există zile, tocmai pentru că valorile după care se ghidează ea n-au vârstă istorică.

Acesta este mesajul lui Isus. Celor care-l ascultă, Isus nu le propune, așadar, un act de canibalism („La auzul acestor cuvinte, iudeii se certau între ei și ziceau: «Cum poate omul acesta să ne dea trupul lui să-l mâncăm?» – Ioan 6, 52), ci, rămânând în termenii metaforei pâinii, el le spune că Dumnezeu se distribuie oamenilor în puritatea unei etici care nu-și are (deocamdată) măsura pământească decât în el, Isus.

Acesta e mesajul nebunesc al lui Isus, lucrul scandalos pe care contemporanii lui n-au cum să-l înțeleagă („Vorbirea aceasta e prea de tot: cine poate s-o sufere?” – Ioan 6, 60), pentru că el rămâne de neînțeles tocmai în noutatea și incredibilul ofertei lui. Debutul capitolului, cel cu înmulțirea pâinilor, face ca mulțimea să coreleze prezența lui Isus (doar) cu mâncarea care apare în mod miraculos, fără truda prealabilă a obținerii ei. Înțelegerea ei se oprește în acest punct.

Însă, făcând minunea cu pâinile, Isus sugerează un tip de hrană și de hrănire fără precedent: oare nu există, asemeni pâinilor înmulțite, mâncate și care de fapt nu se termină niciodată („au umplut douăsprezece coșuri cu fărâmiturile care rămăseseră din cele cinci pâini de orz, după ce mâncaseră toți” – Ioan 6, 13), un bun din care, oricât ai consuma, nu se împuținează? Căldura sau lumina sorelui, de pildă, nu se împuținează în funcție de numărul de oameni care stau la soare. Dar nici prietenia nu se epuizează, împărțindu-se, între un număr finit de inși. Ea se distribuie între oricâți, fără ca substanța ei să fie în vreun fel afectată. Dar nu sunt la fel și bunătatea, mila, iubirea, sacrificiul, dragostea de dreptate, de adevăr și toate celelalte? Nu sunt toate valorile bune ale sufletului la fel? Nu te poți hrăni din ele clipă de clipă toată viața? Și nu e asta profitabil pentru toată lumea? Nu sunt toate valorile care te sporesc pâini ale spiritului?  Un gânditor român a numit aceste bunuri speciale bunuri care se distribuie fără să se împartă.[4] Tocmai acest corpus spiritual, care aglutinează toată omenia din noi în jurul lui, și care se distribuie fără să se împartă este învățătura lui Isus despre „pâinea vieții”, morala care, generalizată, ar modifica omenirea din temelii. Pâinea vieții e tocmai această colecție de valori pe care trebuie să se așeze viața pentru ca ea să fie bună.

Mulțimea stă în preajma lui Isus câtă vreme crede că acesta va repeta experiența și că, mâncând iarăși după voie, ea se va sătura încă o dată. De aceea își pierd interesul pentru el și îl părăsesc în clipa în care Isus mută episodul înmulțirii pâinilor pe altă treaptă, vorbindu-le de  hrănirea cu „pâinea vieții”. Acesta e adevărul greu de conceput: că există un set de valori inepuizabil, centrat pe agápe, pe iubirea gratuită, iubirea care se dă fără să aștepte nimic în schimb; și că acest corpus spiritual le e transmis oamenilor printr-un model de viață și de moarte, modelul vieții lui Isus. „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată…” (Ioan 6, 35). În mine este o cantitate inepuizabilă de milă, iubire, bunătate. Acestea sunt pâinile nevăzute ale trupului meu nevăzut. Luați și mâncați din ele. Ele sunt adevărata hrană. Pe ea, pe această pâine supra-substanțială, ártos epi-oúsios, v-am învățat s-o cereți când vă rugați lui Dumnezeu. În rest, nu trebuie decât să faceți ca mine. Nu trebuie decât să mă imitați.

.

După acest discurs mulțimile se împrăștie, cei mai mulți ucenici pleacă și Isus rămâne cu „cei puțini”, doar cu doisprezece dintre ei, care, nici ei, nu înțeleg mare lucru din spusele lui. „Voi nu vreți să vă duceți?” (Ioan 6, 68), îi întreabă el, pregătindu-se pentru marea singurătate a crucii. Dar ei nu vor, căci simt că de-acum nu mai pot trăi fără Învățătorul care e el. Nu-l înțeleg nici ei pe deplin, dar îl iubesc și-i fac credit. Nu știu nici despre ce trup vorbește Isus, nici despre ce sânge, nici despre ce nevăzut, nici despre ce veșnicie. „Doamne”, i-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice.” (Ioan 6, 69)

.

„Cine mănâncă pâinea aceasta va trăi în veac.” Dar de ce nu poate fi primit acest mesaj și de ce e el resimțit ca un lucru care „scandalizează” (skandalízei Ioan 6, 62), ca unul, adică, în care mintea „se poticnește”? În nici un caz pentru că este absurd (iudeii nu erau greci, ca să nu accepte paradoxul), în nici un caz pentru că nu poate fi în sine conceput și înțeles, ci pentru că reperele de înțelegere ale contemporanilor lui Isus (și, ca să fim onești, ale întregii omeniri de după el) se împotmolesc într-o comunitate,  într-un „trib” (națiune), într-o „Lege”, într-o religie anume, în istoria particulară a câte unei comunități, pe scurt, într-un fragment de umanitate. Isus gândește planetar, acolo unde noi suntem obișnuiți să gândim particular și „național”. Iudeilor, care ascultându-l pe Isus, se raportează strict la Dumnezeul care a făcut legământul cu poporul ales și i-a însoțit istoria, Isus le vorbește de un Dumnezeu universal, care vine de dinainte de Avraam, un Dumnezeu al Genezei scăldat de astădată în compasiune și iubire pentru creația Sa. Un Dumnezeu care imprimă omenirii o grilă de valori universale, nemaiafectate de condiția căderii, a crimei și de relativismul istoriei.

Dacă oricine, acceptând provocarea unei reconstrucții din adânc, poate primi pâinea nevăzută a vieții, înseamnă că oricine, la rândul lui, o poate da mai departe. La limită, oricine poate deveni apostolul laic al lucrurilor care-și ascund frumusețea în nevăzutul lor. Adevărul e că miza vieții se joacă mereu în nevăzut. „Ce-ar fi să-i dezbrăcăm mai întâi sufletul?” îi întreabă Socrate pe prietenii lui când aceştia, lău­dându-i-l pe frumosul Charmides, îi pro­pun tânărului să-şi dezgolească o clipă trupul. Nu este în fond prea multă imagine și cult al aparenței în lumea noastră? Nu suntem tot timpul părtași la un desfrâu al privirii? Până și credința este trăită astăzi scenografic, cu fast vestimentar, difuzoare și televiziuni. Mai e loc undeva, între toate acestea, pentru împărăția aceea mică cât bobul de muștar?

N O T E _________

[1] Însemnări postume, 1914 – 1951, traducere de Mircea Flonta  și Adrian-Paul  Iliescu, Humanitas, București, 2005, p.84.

[2] „Iată, eu sunt încredințat că Socrate seamănă leit cu acei Sileni pe care îi poți vedea în atelierele de sculptură: meșterii îi închipuie ținând în gură un un fluier sau un flaut, însă dacă-i desfaci în două, găsești în ei niște statuete de zei.”, Platon, Banchetul 215 b-c, trad.Petru Creția, Humanitas, București, 2006, p. 156

[3] Vezi Michel Henri, Cuvintele lui Hristos, traducere Ioan I. Ică jr, Deisis, Sibiu, 2005 pp. 21-23

[4] În Jurnalul de la Păltiniș, Noica spune la un moment dat (22 februarie 1979): „ Ele­men­tul, cu aju­to­rul că­ru­ia înţe­leg şi Ideea, este rea­li­ta­tea care se dis­tri­buie fără să se îm­par­tă, ca lu­mi­na soa­re­lui, ca un cân­tec, ca o valoare. Priete­nia, deşi o con­su­măm cu to­ţii, nu o re­gă­sim oricând in­tac­tă?” (Humanitas, București 2014, p. 98).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "57 comments" on this Article:

  1. daniel spune:

    Foarte frumos si util, domnule Liiceanu! Cautam de ceva timp o explicatie cat mai clara pentru impartasanie, impins fiind de intrebarile fetitei mele, si am senzatia ca, citindu-va, sunt ceva mai aproape. Va multumesc.

  2. kansas spune:

    Fiti binecuvantat ! Acum va puteti lauda, si meritati a fi laudat, pentru ca va laudati in Domnul. Multumesc lui Dumnezeu ca ati revenit magistral printre oamenii simpli, redescoperindu-ne Calea si Adevarul Vietii : ”Dă-ne putința ca adevărata noastră ființă, cea nevăzută, să semene ființei Tale, să fie adică în așa fel dis-pusă în alcătuirea ei, încât să putem răspunde răului cu bine, dușmanului cu iubire, mâniei cu blândețe.” (Multumesc si HN pentru publicare !)

  3. Grigorie spune:

    Frumos si adanc.

    Referitor la intrebarea finala: “Mai e loc undeva, între toate acestea, pentru împărăția aceea mică cât bobul de muștar?”

    Da, mai este loc undeva (si chiar ne-ati demonstrat in acest articol): in profunzimile inimii noastre. Nu neaparat cea de carne, ci in cea duhovniceasca, si in mintea noastra nous (mintea sufletului).

    “Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21), dar o ascundem bine, o “betonam” prin viata de pacat si necredinta (in primul rand vorbesc despre mine si nu generalizez), si asa cum ati spus (parafrazez): expunem la exterior o frumoasa masca “demna de admirat”.

  4. Avram F spune:

    Permiteti o mica observatie la asertiunea din articol:
    ”Să observăm că rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, în care ne rugăm pentru ártos epi-oúsios, pentru „pâinea supra-substanțială”, adică pentru „pâinea spirituală” (și nu, așa cum greșit se traduce, „pâinea noastră cea de toate zilele”)…”

    … in acord cu: http://www.blueletterbible.org/lang/lexicon/lexicon.cfm?Strongs=G1967&t=KJV, traducerea nu este gresita ci a fost aleasa prima semnificatie a cuvantului ἐπιούσιος, vezi ”Thayer’s Greek Lexicon”, aici comentandu-se si argumentandu-se de ce a fost aleasarespectiva traducere.
    Cu stima,
    Avram F

    • Florin Lăiu spune:

      Toată admiraţia pentru conţinutul ideatic profund şi pentru stilul maestrului Liiceanu.

      Referitor la expresia greacă din Rugăciune, τὸν ἄρτον ἡμῶν τὸν ἐπιούσιον, am şi eu ceva de zis. Adjectivul ἐπιούσιος înseamnă „referitor la ziua următoare” /„pentru mâine”). Astfel, rugăciunea sună, de fapt, „dă-ne astăzi pâinea pentru mâine”.

      Nu mă mir că Iisus vorbeşte despre pâinea foarte realistă, a existenţei noastre fizice, pentru că Se adresează oamenilor nu îngerilor; şi în special, Se adresa mulţimilor sărace („Ferice de cei săraci…”). În pildele Sale, apare frecvent zilierul, nevoiaşul, care iese zilnic în piaţă, aşteptând să fie angajat (Matei 20:1-16). Rugăciunea Domnească nu este în primul rând rugăciunea cerşetorului, ci rugăciunea muncitorului cu ziua, a săracului, care pentru a avea pâine pentru mâine, trebuie să muncească astăzi toată ziua. El cere lui Dumnezeu astfel să-i dea pâinea pentru mâine, adică pâinea cinstită, câştigată prin sudoarea frunţii. (Un precedent istoric în care venea pâine „astăzi” pentru „mâine” se poate citi în Ieşirea / II Moise, cap. 16:22-30).

      A traduce un termen în manieră etimologizantă (ἐπι + οὐσία) poate fi un frumos pretext de a filozofa, sau a face speculaţii teologice, dar nu ne aduce mai aproape de intenţia autorului biblic. Dacă dorim, în acest caz, să etimologizăm, ἐπιούσιος provine aici din ἐπι + 2 εἰμί (a se apropia, a urma) şi nu din ἐπι + 1 εἰμί (a fi deasupra). De aici, expresia ἡ ἐπιοῦσα [ἡμέρα] „ziua următoare”. De la participiul ἐπιοῦσα „următoare / viitoare” s-a format apoi adjectivul ἐπιούσιος (referitor la ziua următoare; pentru mâine), care foarte bine se potiveşte în context, cu „astăzi”.

      • Mihai Popa spune:

        „dă-ne astăzi pâinea pentru mâine”

        Dacă păstrăm dialogul pe linia construită de domnul Gabriel Liiceanu atunci ”pâinea” este câștigul dobândit ”astăzi” de ”ființa interioară” prin reușita efortului de desprindere din captivitatea lutului, un efort făcut ”astăzi” și un câștig care alimentează efortul pe care-l vom face ”mâine” pentru a ne ”desprinde” și mai mult.

        Și iată cum capătă un sens profund o ”banală” rugăciune.

        Putem găsi un solid sprijin în Creștinism cu condiția ca mesagerii săi oficiali să-și accepte vremelnicia și să dovedească cel puțin aceeași dorință de a Contribui precum cea dovedită de comentatorii acestui eseu al Filozofului.

  5. anton spune:

    Asa este:trupul care se frange si sangele care se varsa sunt imensa spiritualitate pe care Isus doreste sa o transmita oamenilor dar El nu putea(sau nu dorea, asa cum a procedat mereu prin pilde si parabole) sa le explice acelor oameni decat prin intermediul materialitatii lor, de care erau atat de lagati. Oare noi, la doua milenii distanta, am fi oare capabili sa intelegem altfel decat prin exemple materiale complexitatea dumnezeirii?In plus, de ce n-am fost in stare sa ne desprindem de trup si de sange si sa nu mai repetam la infinit gresalele noastre?Sa fi fost mesajul cristic atat de cripic si de neinteles sau firea noastra, chiar cu exemplul Lui in fata, sa nu fi putut sa depaseasca barierera materiei din care suntem alcatuiti(atomi, celule,organe, membre, privire, auz,pipaire etc)?E grav ca foarte multi dintre noi nu avem constiinta trupului noatru spiritual, mai ales ca am avut un exemplu atat de convingator.Poate de aceea, intr-un efort de salvare de nestavilit, se vorbeste mereu de cea de-a doua venire a lui Isus, ca sa judece vii si morti, a carui imparatie nu va avea sfarsit. Acea Judecata va fi despre ce ne-a oferit si ce am fost noi in stare sa dam celor din jur.

  6. smaranda spune:

    Omul, vede lumea prin prisma experientei lui de viata si are raspunsuri in consecinta. Nimic nou. Este trist cind el, omul blocheaza dezbaterea pentru ca nu crede, nu crede ca a fost Isus, nu crede ce a spus, nu crede ca este un mesaj….Dar cei care accepta dezbaterea pot intelege adincimea durerii omenesti? Atunci cindva in urma cu doua mii de ani viata avea un pret foarte mic iar orgoliul unul foarte mare, satisfacut cu sabia. Nimic nu s-a schimbat. VIATA este la fel de “pretuita” si aruncata in derizoriu. “Adevărul e că miza vieții se joacă mereu în nevăzut” aste mai adevarata ca oricind. Pentru a primi painea nevazuta a vietii trebuie sa asudam, trebuie sa muncim si poate vom fi si apostolul care ascunde frumusetea nevazuta a intelesurilor existentei. Nici nu este prea mult.

  7. ioana idita spune:

    Toată stima pentru aducerea în spațiul public a unui text greu și, cu siguranță, atipic pentru dezbaterea media.
    Dacă înțeleg bine miezul pledoariei dvs., atunci el este insuficient și, în esență, irealizabil. Nu am la îndemână o Biblie pt a cita exact, dar la un moment dat , în parabola tânărului bogat care a venit la Hristos să-L întrebe ce-i mai lipsește, el ținând toate poruncile (împlinind grila de valori de care vorbiți!), Hristos spune cât de greu este pentru un bogat să între în Împărăția cerurilor. În acest context, ucenicii înțeleg cumva imposibilitatea împlinirii moralei, a grilei de valori universale și atunci Îl întreabă: Dar cine poate să se mântuiască? Iar Hristos spune: la oameni este cu neputință, dar la Dumnezeu totul este cu putință.
    Ceea ce vreau să spun este că ÎMPLINIREA UNEI MORALE, a acelui set de valori universale pe care înțeleg că îl socotiți miezul schimbării, ESTE CU NEPUTINȚĂ PENTRU OM, în condiția lui existențială, adică în cădere. Noi nu avem în noi înșine puterea/capacitatea de a împlini morala creștină. MORALA este o consecință și nu un act de voință. HRISTOS nu ni S-a dat nouă doar ca model, ci ni se dă ca pâine a vieții, ca trup restaurat prin Înviere. Iar aceasta se realizeaza pentru noi în actul liturgic, prin Duhul Sfânt. Numai prin primirea în noi înșine a HARULUI ȘI A ÎMPĂRTĂȘANIEI se produce în noi „interiorizarea corpului lui nevăzut în corpul tău nevăzut”. Și aceasta interiorizare va genera schimbarea, metanoia, accederea la „constelația de valori axate pe iubire și bunătate”.
    Chiar și pentru un necredincios, faptele bune se fac din puterea care rezidă în chipul lui Dumnezeu înscris în el, dar acestea sunt nedepline, omul însuși le simte ca atare și, mai ales, nu au puterea de a constitui o „morală” la nivel social.
    Pâinea vieții nu este doar o morală, ci în primul rând o hrană, harică, care împărtășește viață din Izvorul Vieții.
    Cu stimă.

  8. Mircea Modan MirceaM spune:

    Am inteles, asa vedeti dvs. metafora ingurgitarii trupului cristic.
    Sunteti insa si sceptic, pe buna dreptate, ca “mizeria nostra constitutiva” ne va lasa vreodata sa facem saltul care sa ne “desparta definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine”.
    Bun, si atunci? Avem nevoie de o alta specie de om, nu? Am putea intelege ca una fara alta nu merge, ca vom trai “scenografic, cu fast vestimentar, difuzoare și televiziuni” pana la aparitia “omului nou” (suna ca dracu, nu?) Nu va suna cumva a experiment esuat , incercat in fel si chip, si de fiecare data esuat? Fie in bai de sange fie in utopii care nu tin seama tocmai de imperfectiunea noastra.
    Cati crestini practicanti, oameni obisnuiti, credeti ca inteleg painea vietii astfel? Ba mai mult, cati preoti? Ortodocsi si de rang inalt? Ati vazut vreo schimbare de straie la preotimea noastra? Ar conta? Credeti ca impactul, fara teatratlitatea cu care suntem obisnuiti in rutina infaptuirii “protocolului” bisericesc, fara impactul cladirilor impunatoare si intimidante numite bisericii, va mai fi la fel de puternic? Ce are a face taratul in genunchi, umilinta pupatului si spalarii picioarelor, acte teatrale in fond, cu credinta? De ce n-am putea crede ca Isus a gresit cumva, fiind prea teatral? O blasfemie… inteleg.
    Dar poate ca painea vietii nu are legatura cu dumnezeii din cartile religioase, cu teatralitatea lor, oricare si oricum ar fi ea, ci cu altceva, mai pragmatic si mai aproape de noi, de firea noastra imperfecta.Ce rost are sa buchisesti la evanghelii, sure sau mai stiu eu ce, cand, in fond, traim toti pe acelasi pamant, bem aceeasi apa, respiram acelasi aer… Murim la fel, fie sa suntem crestini sau evrei, musulmani sau budisti. Sangele nostru el afel de rosu, penicilina are acealsi efect, nu conteza in cine credem. Oare nu ar trebui sa abordam chestiune painii vietii altfel, pornind de la ce avem in comun, indiferent de religie si credinta?
    Nu vom sfarsi in veci daca vom argumenta doar din cartile “noastre”, altii vor argumenta din cartile “lor”, toate scrise de oameni imperfecti, in vremuri imperfecte, trecute.
    Oare nu cumva acel salt inseamna altceva? O alta intelegere a painii vietii?
    In fond nici Socrate nu era crestin, nu?

    • Grigorie spune:

      Dragostea este virtutea cea mai mare, iar Dragostea este chiar Hristos. Asta ar trebui sa intelegem din articolul de fata, ce rezuma mesajul scripturistic. In articol se vorbeste si despre dragostea fata de vrajmasi (evident, preluand cuvantul lui Hristos) . Mai gasim la alti dumnezei acest lucru?

      A ramane la realitatea materiala a acestei lumi, fara a o transcende, nu vom (nu voi) putea activa “ochii inimii” spre a vedea Lumina necreata. Pentru aceasta este necesara o viata curata, de ne-vointa – adica nu dupa voia noastra, ci dupa voia Domnului – si apoi, prin mila Lui sa dobandim Harul Duhului Sfant. Toate acestea, implinind randuiala Bisericii si taina tainelor: Sfanta Euharistie.

    • Ela spune:

      “Oare nu ar trebui sa abordam chestiune painii vietii altfel, pornind de la ce avem in comun, indiferent de religie si credinta?” – este o varianta plauzibila, evident!
      Ea ridica insa, din punctul meu de vedere, o problema practica: interpretarea concreta si individuala a notiunii de “comun”…
      In functie de cultura, educatie, traditii, oamenii sunt in masura, sau nu, sa aplice in viata de zi cu zi acel modus vivendi kantian care privilegiaza respectul fata de OM, fara rezerve, NUMAI datorita naturii sale intrinseci (comuna, tuturor!) de “fiinta umana” (superioara, eventual…).
      In realitate, lucrurile sunt mai complicate…probabil datorita unicitatii fiecarui individ care compune “intregul comun”!?
      Concret, ce se intampla intr-o societate deschisa, atunci cand, un grup de oameni respectuosi si empatici – care abordeaza chestiunea “painii vietii” asa cum sugerati dvs – intra in contact firesc cu un alt grup, care nu are aceleasi valori?

      • Mircea Modan MirceaM spune:

        Nu se intampla nimic rau. Daca sunt respectuosi si toleranti cu adevarat.
        E suficient?
        Cat priveste ce avem in comun “lista” e lunga…dar nu o bagam in seama, fiind “prea” evidenta, ca sa zic asa. O consideram ceva normal, un “dat”…asta pana in momentul in care “datul” dispare.
        Sunt lucruri banale, mancam, respiram, iubim, uram, suntem invidiosi sau ne e teama. Suntem imperfecti…e cel mai comun lucru. Daca “painea vietii” nu tine cont de asta, atunci nu e comestibila, e o iluzie. Nu putem inlocui imperfectiunea (comuna, nu?) cu iluzia unei prefectiuni…cartile sfinte, sa zicem. Comun este si ca le interpretam diferit.. De ce sa nu acceptam din start asa ceva? De ce trebuie sa ne omoram unii pe altii pentru ceva comun, imperfect? De ce nu ne putem respecta, indiferent de ce credem si cui ne rugam..sau nu.
        Noua stare morala de care vorbeste dl. Liiceanu, acel chip interior, altul, de ce-ar fi el perfect, fiind creat de imperfecti?
        Oare efortul nostru (comun si el, imperfect si diferit) nu ar trebui sa se indrepte catre altceva? Sa facem saltul ala cumva…Asa imperfecti cum suntem. Cum? Unde? Nu stiu sa explic… e ceva se tine de omenesc, de compasiune si respect, nu doar fata de oameni sau dumnezei, ci si fata de pamant, aer, animale, fata de acel “dat” pe care nu-l mai bagam in seama.

        • Virgil Iordache Virgil Iordache spune:

          Frumos.

        • Miha spune:

          Noul chip interior de care vorbeste domnul Liiceanu este perfect, si este creat de Cel Perfect. Este acel chip dupa care am fost creati initial cand Trinitatea a spus:”Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra;”, si la care suntem restaurati prin credinta in jertfa lui Isus Hristos: Noi toti privim cu fata descoperita, ca intr-o oglinda, slava Domnului, si suntem schimbati in acelasi chip al Lui, din slava in slava, prin Duhul Domnului. (2 Cor 3:18)
          Isus Hristos este acel chip pe care ni-L da fiecarui om care Il acceseaza prin credinta. El este perfect (ca) Dumnezeu si este perfect ca om. De aceea a venit intrupat in forma fizica, pentru ca a birui rand pe rand ceea ce noi ca oameni, nu eram in stare prin puterea noastra sa implinim.
          Oricat incercam prin puterile noastre, chipul pe care il avem in interiorul nostru este unul afectat de natura adamica, de pacat. Iar orice efort al nostru, cat de mare ar fi el, va ramane intr-adevar, imperfect. E ca si cum am incerca sa ne scoatem dintr-o mlastina tragandu-ne de par.
          Insa Isus a venit pe pamant si , “macar ca era Fiu, a invatat sa asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Si dupa ce a fost facut desavarsit, S-a facut pentru toti cei ce-L asculta, urzitorul unei mantuiri vesnice, caci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot dupa randuiala lui Melhisedec.” (Evrei 5-8-10). A devenit un Om perfect, biruind tot ceea ce noua ne era imposibil sa biruim. Nu ca n-ar fi fost tot timpul perfect, dar aici pe pamant a implinit chemarea de Mare Preot, de mijlocitor al legamantului cel nou.
          De aceea, pentru ca este singurul care are biruinta reala asupra a orice este contrar naturii dumnezeiesti la care suntem chemati sa fim partasi, doar El este Calea. Doar in El este impacarea cu Creatorul, pentru ca “Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine”, iar “pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El.”. Iar rezultatul acestei impacari este o faptura noua (cu un chip nou): “Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile sunt noi.” Duhul nostru devine replica lui Isus Hristos. Natura noastra se schimba dintr-una adamica, intr-una cristica. Problema e sa reusim sa credem ca avem aceasta noua natura si sa si traim ghidati in aceasta credinta, sa nu ne limitam prin mintea si obiceiurile noastre, ci sa actionam din noul duh pe care l-am primit deja. Mintea, vointa, emotiile noastre sunt ceea ce trebuie sa rastignim, ele trebuie inlocuite cu noua noastra identitate in Hristos. Si desi pare dureros, jugul lui Isus Hristos este bun, si sarcina Lui este usoara, El este bland si smerit cu inima iar in El gasim odihna pentru sufletele noastre. (Matei 11:28-29)
          Iar daca ni se pare ca partea noastra totusi e prea mare pentru noi, aceea de a crede, Dumnezeu a tinut cont si de asta. A raspuns frumos acelei rugaciuni “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele” si a rezolvat contradictia de care vorbea si Steinhardt: “Stiind ca un om nu este declarat drept prin faptele legii, ci prin credinta lui Isus Hristos, am crezut si noi in Isus Cristos, ca sa fim declarati drepti prin credinta LUI Cristos, si nu prin faptele legii, pentru ca prin faptele legii nicio carne nu va fi declarata dreapta.” (traducere dupa versiunea King James din engleza, unde este corect tradus credinta Lui Cristos, si nu credinta in Cristos – eu am folosit aici raducerea fidela). Nici credinta noastra nu este perfecta, dar prin ea, avem acces la perfecta credinta a lui Isus!
          Iar ceea ce se intampla cand un crestin (care actioneaza duhovnicesc) intalneste oameni cu alte credinte, cred ca este elementar: sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata inima lui, cu tot cugetul lui si cu tot sufletul lui, adica mai mult ca pe sine insus, iar pe aproapele lui ca pe sine insus. Adica sa pastreze Adevarul pe primul loc, iar pe aproape sa-l iubeasca cu acea dragoste agape de origine dumnezeiasca. Pentru ca Adevarul nu se schimba, ci este vesnic acelasi. Iar daca este luat pe de-a-ntregul, ne va face liberi si noi Il vom reflecta pe Hristos asa cum e El, nu mai putin.

        • Mugur spune:

          Domnule MirceaM,

          Din cate inteleg din comentariul dvs, spuneti ca toate religiile sunt interpretari diferite ale aceluiasi Adevar suprem sau Bine suprem, sau, de fapt, spuneti ca nu exista acest Bine suprem, ca el este o utopie si ca noi trebuie sa cladim pe imperfectiunea noastra comuna, cu bun simt, cu respect fata de ceilalti si fata de natura inconjuratoare. De asemenea, inteleg ca propunerea dvs este cea necesara pentru a exista toleranta intre oameni.

          In momentul in care cea mai mare valoare a noastra este imperfectiunea, chiar ea comuna fiind, atunci sigur ca propunerea dvs este cea mai frumoasa. Si atunci intrebarea se pune daca este ceva mai inalt decat aceasta propunere?

          Eu va invit sa vedem daca exista acest Bine suprem, si va pot da exemple de sfinti ai secolului XX, ca sa fie contemporani oarecum cu noi (Sfantul Siluan, Parintele Porfirie, Parintele Paisie Aghioritul si de ce nu Maica Tereza) care demonstreaza prin viata lor si prin scrierile lor ca se ridica la iubirea lui Iisus. Ei indeplinesc in totalitate cerintele dvs, dar nu se limiteaza doar la ele ci merg mult mai departe.

          La parintele Porfirie, calugar in Muntele Athos, puternic ancorat in credinta, veneau adesea atei, budisti sau musulmani si “toti plecau multumiti de conversatia cu el”. Acesta ne arata, conform invataturii crestine, ca poti fi putenic ancorat intr-o credinta fara sa fi intolerant. O multimie de alti sfinti o exemplifica in viata lor de-a lungul istoriei.

          Pot sa va mai dau exemplu: pe Maica Tereza. Intr-o misiune de-a ei in Africa, un om de afaceri care contribuise financiar, o vede spaland picioarele unui batran bolnav. Acesta ii marturiseste ca nu ar putea face asa ceva nici pentru un milion de dolari. Maica ii raspunde ca nici ea nu ar putea face asta pentru un milion de dolari. Si aici se vede exemplul iubirii lui Iisus.

          Omul propus de dvs are o limita, limita imperfectiunii, limita gandirii materiale. Exemplul propus de Iisus, si urmat de unii oameni pe care noi ii numim sfinti, trec mult peste aceasta limita. Practic, ei arata ca prin exemplul lui Iisus se poate obtine “nouă stare morală a omenirii, de a ne da alt chip interior”.

    • Florin Laiu spune:

      Bună replică. Retoric, cel puţin. Dar adevărata problemă a filozofiei vieţii nu este cum alegem între cărţile lor şi cărţile noastre, cum negociem versetele sau surele, ci dacă există o Carte a lui Dumnezeu (desigur, ca mesaj divin, întrupat în limbaj omenesc imperfect), distinctă de toate cărţile noastre.
      Biblia este singura colecţie literară sacră care pretinde emfatic şi repetat că mesajele ei sunt cuvântul lui Dumnezeu. Coranul este, în mod evident, dependent de Biblie, cu câteva „corecturi” penibile şi cu pretenţia că e dictat de un înger, asemenea Cărţii lui Mormon — făcături. Altă „carte”, la ce am putea să ne mai gândim? Multe cărţi „sacre” nici nu au pretenţia că sunt mesaje divine, ci au fost divinizate de adepţi. Din orice punct de vedere, nici o altă scriptură sacră nu este comparabilă cu Biblia. Iar Biblia vorbeşte, într-adevăr, despre un om nou, nu în sensul manipulării politice, ci în sensul schimbării caracterului şi al destinului. Ce altceva înseamnă mântuire?

      Ioan 3:3 „Iisus i-a zis: ‘Amin, amin, îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou (sau: de sus), nu poate vedea Împărăţ‏ia lui Dumnezeu.’”
      Efeseni 4:22-24 „…cu privire la felul vostru de viaţă din trecut, să vă dezbrăcaţi de omul cel vechi, care se strică, urmând pofte înşelătoare; să vă înoiţi în duhul minţii voastre şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, creat după chipul lui Dumnezeu, în dreptatea (nevinovăţia) şi sfinţenia adevărului.”
      Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Christos, şi trăiesc; dar nu mai trăiesc eu, ci Christos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”

      Adevăratul creştinism înseamnă exact acest lucru, trasformarea omului. Prostituata devine curată şi fidelă, hoţul devine perfect cinstit în orice împrejurare, fricosul devine curajos până la moarte, îndărătnicul devine ascultător, şi încrezutul devine înţelept. Mai mult, disperatul şi muritorul capătă un sens în viaţă şi garanţia nemuririi.

      • CarmenD spune:

        Buna ziua!
        Ioan, numit si “apostolul iubirii”, a înţeles că „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimbă.”
        Este foarte interesant faptul ca nici un apostol n-a semănat cu celălalt. Diferenţele dintre ei erau atât de dramatice, încât în mod normal, n-ar fi existat şanse de a rămâne împreună. Poate tocmai în aceasta constă forţa Evangheliei şi a prezenţei lui Isus, în faptul că oameni diferiţi din punct de vedere al temperamentului, pregătirii sau originii sociale, pot fi uniţi. Realitatea că aceşti oameni au rămas împreună şi după moartea lui Isus, cu excepţia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabilă din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevărată, dacă privim mărturia istoriei acelor vremuri.”
        Pe Ioan, ceea ce îl distinge este pasiunea deosebită pe care a avut-o faţă de Isus Hristos şi învăţătura Sa. Problema lui era că nu ştia să menţină echilibrul între diferitele sale trăsături de caracter şi astfel, ajungea ca râvna să îl conducă la intoleranţă. „Ioan este omul care nu are excepţii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple şi foarte clare: ori umblăm în lumină, ori în întuneric. El vorbeşte în alb şi negru. După ce citeşti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeşte şi despre alte culori decât alb şi negru.”
        (Octavian D. Curpaș: „Apostolii Domnului Iisus” – Când alegerea divină sfidează orice logică umană)

  9. Liliana spune:

    Multumim ca ne insotiti (sau chiar ne trageti) pe drumul spre cunoasterea Adevarului.
    Raspunsul la ultima intrebare nu poate fi decit Da! Dumnezeu nu Isi jertfea Fiul daca stia ca bobul de mustar poate rodi, fie si numai intr-unii dintre noi. Sa nu ne indoim de acest lucru.

  10. Mielul spune:

    Ma bucur cand vad oameni ce inteleg credinta in mod profund. As adauga totusi doua lucruri.

    1. In Biblie sunt mentiuni despre infatisarea trupeasca a lui Isus, premonitorii chiar si atemporale. Citatul este mai jos.

    2. Ati surpins foarte bine ideea ca Dumnezeu vrea sa ne scoata din perpetua noastra incadrare intr-un trib, intr-o tagma, intr-un context si sa ne elimine dorinta de dusmanie si ura. Desi avand aceasta idee in minte alunecati si dumneavoastra in capcana insa atunci cand blamati religia ca fiind exponentul cultului scenografic ce acopera adevarul substituindu-l chiar cu decadenta expresiei iconografice catre vulg. Desi aceste exprimari exista, tot la fel de bine a existat si inmultirea painilor, vindecarea bolnavilor, invierea trupeasca a mortilor. Puternice puneri in scena ce nu faceau altceva decat sa atraga atentia celor ce puteau ulterior sa asceada dincolo de ele si sa il priveasca pe Dumnezeul ce nu era nici tunet, nici fulger, nici furtuna ci o adiere. Religia desi grupeaza oameni nu ii inchide tot asa cum natiunea nu condamna a priori pe cel ce se naste fara voia sa in cadrul ei la un anumit comportament. E de apreciat in acest context valoarea denominata a religiei catolice – katholikos adica universal. Fara a intra in amanunte cauzale putem observa cum o religie a observat aceeasi universalitate a credintei dincolo de manifestarile sale incurajand manifestari ecumenice larg dispretuite la noi (din motive stric tribale) si incluzand in expresiile sale dansuri africane, culturi greo catolice, practici asiatice in cadrul unui miez eucharistic insa neclintit. Cu alte cuvinte si cu aceasta inchei aceasta idee, omul in sine se pozitioneaza fata de Dumnezeu, primind sau nu cuvantul sau, iar in aceasta abordare restul manifestarilor sunt pure instrumente. La fel de bine poate o persoana sa foloseasca un cult religios pentru a se indeparta de natura divina precum il poate folosi pentru a se apria de El. La fel de bine poate o persoana sa foloseasca diabolicul machiavelic pentru a se indeparta de Dumnezeu precum il poate folosi pentru a se apropia prin Cruce de mantuire.

    Isaia Capitolul 53
    1. “Cine a crezut* în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul** Domnului?

    2 El a crescut* înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea** nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

    3 Dispreţuit* şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit** cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu† L-am băgat în seamă.

    4 Totuşi El* suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.

    5 Dar El era străpuns* pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi, prin rănile Lui, suntem tămăduiţi.

    6 Noi* rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor.

    7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a* deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci** la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.

    8 El a fost luat prin apăsare şi judecată, dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters* de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?

    9 Groapa* Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug** în gura Lui.

    10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă* pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile** şi lucrarea† Domnului va propăşi în mâinile Lui.

    11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin* cunoştinţa Lui, Robul** Meu cel neprihănit† va pune1 pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu†† şi va lua*† asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

    12 De* aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari şi** va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte şi a fost pus în numărul† celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a†† rugat pentru cei vinovaţi.

  11. cornel spune:

    Oare toate cultele religioase nu sunt ele doar niste” triburi” care si-au facut o alta “lege”? Nu este Biblia, o lucrare de exceptie de altfel, o mare nenorocire pentru omenire? Dupa editarea Bibliei biserica s-a divizat si continua sa o faca din motive ideologice. Isus, Hristosul, este asa cm n-il prezentati si dv, cel mai profund dintre intelectualii umanitatii si cu toate astea nu a scris nici o buchie. Pentru ca El stia ca va invia, iar fiintele vii comunica intre ele prin viu grai, nu prin depese, fie ele si biblii. De altfel când si-a trimis apostolii sa vesteasca evanghelia le-a spus: Mergeti in toata lumea si vestiti evanghelia pe care v-am dat-o Eu. Nu a spus: Scrieti epistole catre toate neamurile. Crestinismul este o atitudine, nu o religie, este viata de cuplu a doua fiinte vii, Dumnezeu si Om si se face prin traire directa, fara biblii, fiind unica, personalizata si având un numar nelimitat de forme de exprimare. Cel mai elocvent si mai dramatic exemplu este cel al tâlharului de pe cruce, care nu a fos botezat nu a fost niciodata la biserica si singurii preoti pe care i-a cunoscut au fost aceia pe care i-a jefuit si ucis si a fost mântuit. Domnul Plesu spunea, mai in gluma mai in serios, despre Dl Liiceanu ca nu este dus de multe ori la biserica. Eu pot spune ca nici Dumnezeu nu este dus de multe ori la biserica (sau nu se duce…)

    • AT spune:

      Talharului de pe cruce i-a spus Isus “Azi vei fi cu mine in rai”. Noua, restul care n-am avut acest (ne)noroc, ne-a cerut tot felul de lucruri scandaloase:
      de nu va veti naste din nou din apa si duh, nu veti intra in imparatia cerului;
      de nu mancati trupul meu si nu beti sangele meu, nu aveti viata in voi; faceti asta in amintirea mea;
      sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din toata puterea ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti
      tine poruncile: sa nu ucizi, sa nu faci adulter, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta
      cine se uita la alta femeie si ravneste dupa ea comite adulter in inima sa
      cine divorteaza de femeia sa si se casatoreste cu alta femeie comite adulter
      invatatorii de lege si fariseii stau in scaunul lui Moise; de ei sa ascultati
      daca mana, sau ochiul, sau piciorul, te duce la pacat, taie-le, ca mai bine e sa mergi in rai fara ele decat sa mergi intreg in iad
      de vrea cineva sa-mi urmeze, sa-si ia crucea si sa vina dupa mine
      daca iubeste cineva tata, sau mama, sau frate sau sora mai mult decat pe mine, nu este vrednic de mine
      etc, etc.

  12. Vestitor spune:

    Este un articol destul de bine scris si elaborat in incercarea(nelipsita in fiecare secol) de a deturna sau reduce adevarul evanghelic la o metafora. Intr-adevar este o piatra de poticnire prea dura, aceasta asezata in capul unghiului, recunoscuta ca piine a vietii, de catre cei care nu incearca sa o sparga cu dintii neduhovnicesti ai spiritului (mai mult sau mai putin luminat), ci se pregatesc(in sensul liturgic) sa o primeasca, prin lucrarea Duhului.
    Aceasta radicala materialitate(de la trupul si singele “zeului”, pina la sfintele moaste si nu in cele din urma invierea cu trupul) este mult prea brutala si primitiva, pt. gnosticismul contemporan, care se pierde in sferele inalte ale spiritului, dispretuind realmente trupul(e drept ca o consecinta) si acordind mintii o incredere, sa spunem exagerata(nu ca am avea alt instrument la indemina).
    Aceasta mare “nenorocire” pentru omenire(crestinismul cere sa fii mort pentru lume), acest cumplit si absurd paradox al materialitatii capabila sa devina eterna, a divinului inomenit, nu poate lasa pe nimeni indiferent. Cele 2 reactii sint ambele violente, in finalitatea si hotarirea lor, a tilharului bun, care crede, in ciuda absurdului, precum si a celuilalt, reactii lumii, a majoritatii, reactia logica si rationala, in care intra si cei care considera ca nu e nevoie de botez, taine sau in adevar trup si singe, primite ca piine si vin. Tocmai in asta sta minunea, ca desi imposibil, darul nostru este absolut(insusi trupul si singele, nu doar modelul de traire, spiritul, sufletul) si totusi il putem gusta ca ceva familiar(si nu intimplator alese atit ca simbol, cit si ca lucru) si comestibil. Si tocmai in asta sta minunea, ca desi unii nu stiu, nu recunosc, de unde si cum este aceasta, totusi este(Ioan, 9:30). Pt unii “sansa” a facut ca insusi Fiul Omului sa le fie alaturi, in persoana si tovaras de drum. Altii mai “putin” norocosi, au botezul si tainele, prin care pot participa, se pot lepada de omul cel vechi si pot muri(nu metaforic ma tem) lumii, impreuna cu Domnul si pot renaste intru(nu in si nu deja) Imparatie. Sa nu uitam ca biserica este mireasa lui Hristos, acea desfrinata, pe care El a vrut-o pt. sine, nascindu-se asemenea ei(cu trup), din fecioara, pentru ca impreuna si nedespartit, sa se bucure(si cel care da, desi nu are nevoie, si mai ales cel care primeste) de lucrarea iubirii. Aceasta viata de cuplu, posibila numai in biserica, chiar daca biserica este (cit traim in timpul istoric) traita si exprimata si intre pereti de piatra sau lemn, cu slujitori mai mult sa mai putin vrednici(alteori crunti impostori, pierzatori de suflete si negustori diabolici de sacru), adevarul ei rostit in cuvinte, cintari, iar tainele ei insotite, purtate, prin ritualuri, obiecte, icoane si simboluri(sym-bolon), nu intimplator alese, dar mereu lucrate de acelasi Unic subiect(indiferent de slujitor si vrednicia credinciosului si evident eficiente, tocmai dupa masura acestora). Da, sus sa avem inimile, cum vede si domnul Plesu, transfigurarea liturgca, dar cum amintea cineva: da, le avem sus, dar sa nu uitam raspunsul comunitatii liturgice: Avem, catre Domnul! Adica nu doar asa sus, levitind, la inaltimea rarefiata si confortabila, a spiritului, care traieste “tainic” cu Dumnezeu(fara biserica, fie ca se afla la toaleta sau in fata televizorului) si care se bucura si se idolatrizeaza pe sine, de cit de bine a priceput ele cele aratate de insusi Dumnezeu.

  13. Vestitor spune:

    Si sa nu uitam, sau sa amintim celor care nu merg la biserica. Se cinta(intre unele ziduri, cele cu o cruce in virf si una purtata in suflet, de catre citiva, din pacate da, doar citiva, dintre cei care intra acolo) “Am vazut lumina cea adevarata, am primit duhul cel ceresc!”, ulterior primirii tainei. Iar “bunătatea, mila, iubirea, sacrificiul, dragostea de dreptate”, nu pot lipsi din pregatirea celui care crede ca acela este “Insusi trupul si singele Domnului” si mai virtos trebuie sa le detina si sa le practice, fata de aproapele, la iesirea din biserica, ca unul ce a vazut si a primit. Acum sa nu aruncam cu pietre in mireasa lui Hristos si sa dispretuim unitatea cu Dumnezeu, care nu poate fi posibila decit in adunare si slujita doar prin cei care au succesiunea legitima a acestei lucrari, doar pt. ca unii ramin doar purtatori nevrednici de vestmint de nunta(doar in aparenta adica), pe cind pe dinauntru sint putrezi si mucegaiti sau ascund pumnale, demoni si alte murdarii. Pt. ca Dumnezeu stie sa recunoasca si sa vada haina reala a credinciosului sau preotului, daca e cu adevarat curata, de nunta, desi noi inca ne chinuim cu ochii nostri murdari, acoperiti de tina pacatului sau sintem realmente orbi. Tainele nu se distrug si nu se “pierd” in preajma unor asemenea mase informe si lipsite de individualitate(indivizii de acest fel pierd calitatea de persoana in momentul intoarcerii spatelui), ci trec pe deasupra acestora(lucrarea e mai bogata evident, cind sint vrednici si trec chiar prin ei) si sufla si implinesc sau descopera, numai acolo unde pamintul este fertil si poate incolti. Da, inca un scandal si un paradox, dar nu El insusi a spus, ca ce la om este cu neputina, la Dumnezeu este posibil. si piinea si vinul si invierea trupurilor si tainele administrate de impostori si nasterea ca om si invierea ca om si Dumnezeu, in chip nedespartit.

  14. Decebal spune:

    Probabil ca omul se simte incomplet, daca nu crede in ceva sau in cineva.

    Tatal isi trimite Fiul, in lumea oamenilor, cu un mesaj. Cativa oameni (contemporani cu Fiul) inteleg, partial, mesajul si-l duc mai departe, in limitele intelegerii lor. Cei mai multi nu-l inteleg si, fiindca omul se teme de ceea ce nu intelege, ajung chiar sa-l omoare pe Fiu. Si moartea Fiului devine parte a mesajului. Trec anii si multi oameni incearca sa inteleaga mesajul. Unii interpreteaza mesajul in anumite moduri, mai mult sau mai putin interesate. Biserici cresc, pe interpretari ale mesajului si multi oameni ajung sa substituie credinta cu o anume biserica. Daca mesajul a fost pervertit, de-a lungul timpului, doar noi, oamenii, suntem de vina. Cat de aproape sau de departe suntem de intelegerea mesajului, doar Tatal poate sa judece. Si, eventual, sa ia masuri.
    Unii asteapta a doua venire a Fiului. Unii spun ca El nici n-a venit, inca. Sunt si unii care cred ca raiul inseamna, printre altele, 40 de fecioare. Interesant insa, toti cred intr-un Dumnezeu.

    Sunt de acord cu autorul ca cele ale credintei sunt lucruri intime. Fiecare dintre noi, in intimitatea sufletului sau, incearca sa inteleaga. Cei norocosi (ca domnul Liiceanu) reusesc sa si exprime ceea ce inteleg.
    Sincer sa fiu, fiindca Dumnezeu ar trebuie sa fie universal, eu cred ca este mai mult despre simtire, decat despre intelegere.

  15. Vlad spune:

    Painea aceasta spirituala se transmite traind alaturi de cei care o au. Iar cei care o au o au si ei la randul lor de la altii sau au dobandit-o cine stie cum. Neamurile se primenesc o data la 14 generatii … Painea vietii se aduna de la om la om cate o faramitura de aici, cate una de acolo si la un moment dat produce o transformare. Painea vietii este in esenta viata … Desi toti oamenii sunt vii nu toti sunt la fel de ancorati in viata.

    Balastul inconstient din oameni e reprezentat de reziduuri mentale de intamplari care au trecut si nu mai sunt de actualitate. Filme precum Good bye Lenin sau Underground de Emir Kusturica sau chiar realitatea de data recenta a luptatorului japonez prins in jungla indoneziana si care continua razboiul de gherila crezand ca cel de-al doilea razboi mondial nu s-a terminat. Acelasi lucru l-a facut Iisus incercand sa le arate oamenilor realitatea prezenta dincolo de legile lui Moise sa faca in esenta o reimprospatare a vietii. Ori acest lucru nu e atat de simplu, pentru ca aceste comportamente inconstiente au dus la un lant intreg de comportamente (asa numita Karma). Pentru a eroda acest balast inconstient si toate comportamentele rezultate din el e nevoie de actiuni constiente. E nevoie de prezenta, de o noua educare a oamenilor pentru a nu cadea in capcana vechilor rationamente perpetuate prin inertie de tiparele inconstiente.

    Stand in prezenta lui Iisus apostolii se schimba. De la o zi la alta viata lor ia un alt curs, unul nou, presarat de experiente si trairi pornite dintr-o stare de constiinta proaspata neafectata de tiparele trecutului. Apostolii incep sa vada viata asa cum e, sa simta, sa inteleaga si sa traiasca ancorati in realitate.

    Acest lucru necesita timp. Ca si cresterea si educarea unui copil sau ca invatarea unei meserii experienta trairii nu se transfera peste noapte. In momentul in care iminenta rastignirii se apropie Iisus trebuie sa faca ceva pentru ca sa continue acest proces. Cum ? Cum ar putea ca el sa continue dupa moartea fizica ? Aici are loc Cina cea de Taina cina in care Iisus transmite ultimele invataturi in viata si pregateste transmiterea lor si dupa moartea fizica. Prima data se asigura ca are timpul necesar si ca poate duce lucrurile la bun sfarsit. Il trimite pe Iuda sa-i intarzie pe cei care deja il cautau si care ar fi putut sa dea peste ei in orice moment si sa intrerupa lucrarea. Apoi are o primenire spirituala a celor ramasi si pregatirea lor pentru contactul cu el dupa moarte. Apostolii sunt hraniti chiar cu sange. Practic ritualul pe care se bazeaza liturghiile isi au originea in aceasta Cina doar ca intr-o forma simbolica. In fapt la Cina s-a facut o legatura de sange la fel cum faceau pe vremuri fratii de cruce. Legatura de sange creeaza o conexiune intima intre cei care o fac si permite contactul cu energiile manifeste ale vietii chiar dupa incetarea existentei fizice. Vechii egipteni pastrau in camerele mortuare din piramide corpurile faraonilor care le permiteau sa ia legatura cu energiile manifeste ale faraonilor si dupa moartea lor fizica.
    Aceste energii au continuat sa lucreze si in apostoli dupa moartea fizica a lui Iisus.

  16. adrian rusu spune:

    N-a decis nimeni, pâna acum, ca ceea ce se distribuie la Euharistie este «corpul spiritual». Cuvantul folosit este «soma», care inseamna alcatuire trupeasca. Nu se foloseşte «sarx» care e «carne» dar NICI «pneumatic», care ar fi cel spiritual. De altfel, reactia evreilor este «Cum poate, acest om, sa ne dea sa mancam TRUPUL lui?» (Ioan, 6.52). Aceasta obiectie este comuna si astazi, de altfel – printre (neo)protestanti care raspund că ei nu sunt canibali. La fel, si ipoteza unei ingurgitari «simbolice», a unei oarecari «semnificatii» mai mult sau mai puţin ezoterice. Ceea ce ofera Christos este, pur si simplu, trupul si sângele Lui. Putem, intr-adevar, dezvolta similitudini savante, dar faptul relatat nu le implica, la momentul la care au fost spuse vorbele (fariseii, de pilda, care erau teologi antrenati, ar fi putut sa se duca cu gandul la Melchisedec, care oferea, si el, pâine si vin. Dar NU se duc, ceea ce ne spune si ca oferta Christică era «la obiect», in sensul PRIMAR al vorbelor Sale, DEŞI «reperele» tribului lor -al evreilor- erau mult mai vaste. Christos le propunea într-adevar, sa-L manance). Trebuie deci să găsim nu o interpretare, ci o actiune Christica care ar putea să rezolve problema «canibalismului». Adică să presupunem o «intrupare» intr-un sens mai larg, care sa cuprinda si «împâinirea». Astfel, pâinea devine «soma» lui Christos (ca si vinul – nu stiu barbarismul potrivit). De altfel, cand produce gestul, preotul spune «acesta (painea) este trupul meu». Nu sugereaza in vreun fel ca ar fi «trup spiritual». Este «soma» si nu altceva. Si azi, adică, preotul se ofera spre «consumaţie». Credinta presupune, tocmai, citirea terre-a-terre. Altfel faptul extraordinar ne scapă, inlocuit de simpla logica speculativă, care higienizeaza lucrurile, care le face convenabile.

    • Vlad spune:

      E posibil sa transmiti energie prin mancare. De exemplu mancarea gatita cu dragoste are pe langa energia efectiva a mancarii si o componenta energetica umana. Practic asta inseamna transubstantierea sau impartasania.

      • Adrian Rusu spune:

        Vlad. Cum sa explic asta? Chistos este prezent in chip substanţial in pâinea si vinul acelea. Adică pâinea – cea fizică, imediată, – se pune „sub-ştanţa”, in matricea Christică, în formă Cristică, unde nu mai e separaţie intre pricipiul intern (sfant) si materie (vulgara). Nu este „substanta nevazuta”, ci dimpotriva, foarte VĂZUTĂ, caci e intrupare. Comuniunea se face primul rand prin actiunea SA, de „împâinire” -prin care El ne sta continuu la dispozitie- si doar apoi, sporadic si superficial, prin gestul nostru „in amintirea sa”. Nu e nicio „energie” de constatat…imi suna a New age…ar trebui doar sa avem constiinta ca, mancand, putem deschide un pic robinetul însfinţirii. (Ţăranii aveau, candva, aceasta idee, despre paine).

        • Vlad spune:

          Dumnezeu exista in fiecare bucata de paine si in orice pahar de vin dar cu toate astea nu orice bucata de paine si orice pahar de vin nasc comentarii la mai bine de 2000 de ani distanta. Tre sa fi fost ceva acolo … Cum spune si Iisus si cum ne aduce aminte si domnul Liiceanu Dumnezeu exista inainte de Avraam deci el exista bunaoara si acum. De ce discutam noi in continuare, si nu numai noi, la mai bine de 2000 de ani distanta despre asta ? Sa fie vorba de niste conditionari mentale de care n-am reusit sa scapam ?

    • Samuil Mitra spune:

      De acord, actiunea cristica este precizata la Ioan 6: 56 – Cine maninca trupul Meu si bea singele Meu ramine in Mine si Eu ramin in el – ceea ce presupune un dublu metabolism: suntem mincati de ceea ce mincam… ~daca este cineva in Hristos este o faptura noua~ 2Corint. 5:17. Cel ce maninca este deja consumat in ceea ce este firesc, ingropat si inviat la o noua viata (Romani.6) Fara aceasta nastere din nou nu poate fi nici euharistie, nici vreun sens pentru aceasta porunca imperativa. (1Corint. 2:13-14) Pe de alta parte fiecare demonstratie de necredinta a auditrului provoaca incifrarea discursului Domnului – Ioan 6:41-42 si Matei 13:10-15

  17. Horia spune:

    Imprejurarile m-au impins in urma cu cateva luni in fata unei politiste ( de vreo 26-27 de ani), unde urma sa dau o declaratie. M-am dus intins, cu naivitatea si curajul omului care n-are nimic de ascuns. Mi-am dat declaratia fata de situatia la care am fost martor si am plecat linistit acasa. La o vreme, am fost chemat din nou. Mi s-au pus niste intrebari cam intortocheate si am inceput sa ma ingrijorez. A treia oara, politista mi-a sesizat ingrijorarea si mi-a spus ca i-am parut o persoana sigura pe mine si destul de dezinvolta, iar acum nu intelege de ce ma framant. N-am mai rabdat si i-am spus ca mie mi se pare cam suspecta, ca imi pune niste intrebari al caror raspuns favorizeaza persoana care ne-a tulburat linistea si ca mi se pare ca ma obliga sa raspund intr-un fel anume.
    A ras de mine politista si zambind, mi-a spus ca nici pe departe nu e persoana pe care o banuiesc, ca e o fata simpla si ca fundamentul ei este cu totul altul. Apoi mi-a descris in cateva vorbe ce fel de specimene intalneste zilnic si la cate nedreptati este nevoita uneori sa asiste, ca nici ea uneori nu mai intelege care e susul si care e josul. Dar ca, in ciuda acestor neajunsuri, ea este nevoita sa ramana impartiala atat cat poate, sau mai exact cat ii permite capacitatea si puterea ei de intelegere.
    Din felul in care mi-a spus toate acestea, intelegeam ca face un efort enorm ( pentru cei 26-27 de ani ai ei) ca sa-si faca treaba cat mai bine si sa-si pastreze impartialitatea. Adica ma inselam suspectand-o, ba chiar aveam in fata o persoana speciala.
    Daca va bucura cumva, ca sa o impac, sau ca sa o asigur ca face bine ce face si ca o admir, aflati ca i-am raspuns astfel: dl. Liiceanu spune ca raul in general exista intr-o proportie mai mare decat binele, ideea este ca acesta din urma nu moare, pentru ca intotdeauna exista cativa pastratori ai retetei de valori ale umanitatii si ca am increderea, ca iata, si in generatiile de dupa mine vor exista in continuare pastratori de reteta. A zambit si mi-a spus sa am incredere, ca reteta este in siguranta la ea.
    S-a confirmat intre timp.
    Astfel, cred ca daca tot mai multi oameni vor constientiza ca prin simpla, dar demna lor existenta, misiunea lor este deocamdata, doar de a fi “pastratori de reteta” pentru ziua in care vor fi suficient de multi ca sa depaseasca raul, atunci DA, vom fi capabili sa facem saltul mult asteptat. Aceasta cred ca ar fi misiunea momentului, aceea de a spune oricui, ca in ciuda neintelegerii vremurilor pe care le traim, trebuie sa pastram cu sfintenie reteta, pentru vremurile viitoare.
    Dumneavoastra, prin faptul ca m-ati facut sa inteleg ce caut eu pe lume, sau cu siguranta pe mai multi, ar trebui sa fiti fericit. Mai mult, dupa cum vedeti, painea se imparte in permanenta (chiar si la politisti) , fara sa se termine. Cand va fi indestulat pe suficient de multi dintre noi, atunci se va fi implinit sacrificiul lui Isus.

  18. r2 spune:

    Richard Feynman povestea intr-una din carti despre niste tineri rabini care l-au rugat candva sa-i ajute sa inteleaga mai bine stiinta moderna. Cand a vorbit cu ei a fost surprins sa constate ca ineresul lor se limita la niste intrebari specifice si cam ciudate, cum ar fi daca electricitatea este sau nu este “foc”. Motivul pentru care intrebarea asta era asa de importanta era faptul ca in Talmud scria ca nu au voie sa faca foc sambata, ceea ce in lumea moderna putea sa insemne ca nu au voie sa apese vreun buton al vreunui aparat electric, cum ar fi liftul – chestie serioasa. Incercau sa interpreteze cat mai literal mesajul din textul sfant, lucru problematic pentru texte care scrise cu mii de ani in urma, si pana la urma fara solutie.

    O alta varianta ar fi fost interpretarea metaforica, asemanatoare cu cea propusa de domnul Liiceanu astazi. Nu e vorba de painea pe care o mancam, ci de hrana spirituala – sunt sigur ca se gasea o metafora potrivita si pentru “foc”. De fapt, sunt sigur ca se gasesc multe metafore potrivite. Si tocmai asta e problema. Daca acceptam ca sensul este este de fapt profund, ascuns si metaforic, tot exercitiul devine un fel de test Rorschach. Ca sa ma exprim si eu metaforic, se poate ajunge repede la alt reper cultural important: “nu era masina, era caruta, si nu i s-a dat, ci i s-a luat”. Nu e mai cinstit sa nu ne apucam de aceasta cautare de sensuri ascunse de la inceput? Nu avem destule lucruri si sensuri de cautat si de lamurit in alte locuri decat textele sfinte?

  19. Felician spune:

    Dumneavoastra, Gabriel ati analizat cel mai provocator discurs al Domnului; cel care a starnit reactiile cele mai transante (mai mult decat admonestarea fariseilor in episodul spalarii mainilor inainte de masa). Uscarea smochinului, curatarea Templului, acuza adusa lui Iuda (“mai bine pentru el daca nu s-ar fi nascut”, desi rastignirea era deja hotarata si stiuta) sunt extrem de rare ipostaze in care Domnul Isus isi arata mania. Dumneavoastra ati abordat logic filosofic, umanistic si sunteti apreciat (comentarii), dupa ce ati afirmat in deschidere ca nu abordati aspectul credintei, respectat ca ceva intim, prietenesc. Ma hazardez eu in directia asta:
    Discursul acesta este singura situatie din Biblie (NT), in care multi asa-zis credinciosi renunta la Calea Domnului. Recunosc ca si eu am fost intrigat si am incercat sa inteleg cat mai bine metafora si cuvintele care au starnit reactii atat de vehemente. De ce nu a incercat Isus sa ii recastige pe acesti oameni revoltati de ceva care luat literal poate aduce acuza ca e un indemn mai degraba la canibalism decat la credinta?
    Raspunsul simplu este trufia. Era in acei oameni un amestec de neintelegere si superficialitate, insa rolul major in respingerea Cuvantului nu il joaca aici nici sensibilitatea, nici buna cuviinta, nici legile, ci pur si simplu trufia. Carnea si sangele lui Isus inseamna in primul rand sacrificiu; iar consumul sacrificiului inseamna recunoasterea pacatelor pentru care el a fost facut si acceptarea lui Isus ca Mesia. Bineinteles ca este vorba de o metafora, insa respingerea ei nu este legata de respingerea sacrilegiului canibalic, ci de respingerea ideii de sacrificiu mesianic salvator. Recunoscand sacrificiul lui Isus este singura cale spre Imparatia Domnului. Ca sa simtim asta cu adevarat si nu doar sa o spunem mecanic este insa un alt lucru de-a-ntregul.

    • Decebal spune:

      Hmmm, as zice ca, in afara de trufie, mai poate fi un raspuns… Orice lider de opinie (sau profet sau “invatator” etc.) prefera sa plece la drum cu adepti care cred in el. De preferinta, neconditionat.

      Cat despre “singura cale spre imparatia Domnului”, mie nu-mi suna bine. Pot sa cred ca exista un singur Dumnezeu, universal si as zice ca orice cale care ne duce la el e buna. Treaba asta cu “singura cale” imi pare acea samanta a tuturor conflictelor religioase care au facut oamenii sa se omoare intre ei, de-a lungul timpului. Si inca se mai omoara oameni intre ei, pe motive religioase. Cred ca, atata vreme cat intre oameni va exista vrajba din motive religioase, noi, oile Domnului, nu vom fi trecut examenul, in fata Lui.

      • Felician spune:

        Da, aveti dreptate cand spuneti ca un lider de opinie sau profet sau invatator prefera sau doreste credinta neconditionata. Dar Isus a fost si este mult mai mult decat un lider de opinie sau profet sau invatator. Ioan Botezatorul, Profetul Ilie si Moise, David si Avraam au fost si sunt martori.

        Si din nou aveti dreptate cand spuneti ca atunci cand o persoana – Fiul lui Dumnezeu – detine monopolul vietii vesnice, acest lucru poate duce la dispute si conflicte, lucru afirmat chiar de catre Isus. Aici insa trebuie adaugat ca exista o diferenta intre credinta si religie. Isus si-a trimis discipolii sa propovaduiasca Imparatia Domnului, iubirea si credinta, nu sa starneasca conflicte si nici prozelitism. Cei care refuza mesajul sunt avertizati de discipoli, nu condamnati (praful de pe sandale). Judecata apartine lui Dumnezeu, alegerea este personala si nu poate fi impusa. De aici reiese clar ca adevarata credinta in Isus, recunoasterea si acceptarea sacrificiului sau, nu este motiv de invrajbire decat pentru cei care nu gasesc un dram de iubire in suflet.

        Cat despre conflicte religioase, Isus nu a indemnat niciodata la violenta sau ucidere, iar exemplul sau este exact la polul opus – acceptarea sacrificiului ca dovada suprema de iubire poate sa raspunda tuturor intrebarilor mai mult sau mai putin religioase in legatura cu utilizarea crimei sau violentei in numele lui Isus.

        • Decebal spune:

          Cred ca nu m-am exprimat eu suficient de clar. Nu am spus ca Iisus detine “monopolul” vietii vesnice, ci ca orice cale catre Dumnezeu-Tatal e buna, cata vreme ajunge la el. Disputele si conflictele sunt nascute de acei care sustin ca DOAR Dumnezeul lor este cel adevarat, iar calea lor este singura dreapta.

          Fara indoiala, Iisus nu a indemnat la violenta, iar oamenii sunt liberi, teoretic, sa adere sau nu la o anume religie. Dar, astazi, Iisus traieste prin cei ce-i duc mesajul mai departe. Iar acestia sunt doar oameni, limitati si supusi greselii. E un fel de “telefonul fara fir” si am senzatia ca mesajul se degradeaza, pe masura ce trece prin mai multe minti, inimi si guri… Din pacate, faptele raman: oamenii s-au omorat si se omoara, inca, intre ei, pentru motive religioase. Si mi-e greu sa cred ca Dumnezeu cel universal doreste asta.

  20. Dragusanu C-tin spune:

    Grea temă ,domnule Liiceanu!

    Vreau să vă fac un bine-dacă am ințeles, eu, bine- cum stați cu credința;
    ….spunea cu ceva ani in urmă, intr-un articol din Romania Liberă, d-l Dinu Flămând că nu ne jucăm cu credința;
    “Crezi sau nu crezi?”
    Binele de care vorbeam …acesta este , că mă rog Bunului Dumnezeu să vă dea puterea și ințelepciunea să credeți că Iisus este Domnul și Mântuitorul dumneavoastră ,personal!

  21. MariS spune:

    ……………………………………….
    “Mulțimea stă în preajma lui Isus câtă vreme crede că acesta va repeta experiența și că, mâncând iarăși după voie, ea se va sătura încă o dată. De aceea își pierd interesul pentru el și îl părăsesc în clipa în care Isus mută episodul înmulțirii pâinilor pe altă treaptă, vorbindu-le de hrănirea cu „pâinea vieții”. Acesta e adevărul greu de conceput: că există un set de valori inepuizabil, centrat pe agápe, pe iubirea gratuită, iubirea care se dă fără să aștepte nimic în schimb; și că acest corpus spiritual le e transmis oamenilor printr-un model de viață și de moarte, modelul vieții lui Isus. „Eu sunt pâinea vieții. Cine vine la mine nu va flămânzi niciodată…” (Ioan 6, 35).”
    ……………………………………….

    Da, frumos text. Pâinea vieţii este Iubirea, iubirea cu i mare, adică iubirea altruistă şi necondiţionată. Iubirea cea dumnezeiască. Iar sângele Domnului este iubirea care se dăruie tuturor, iubirea care se jertfeşte pe sine. Aceasta e puterea care ne schimbă din interior. Iubirea lui Hristos.

    …………………………………….
    “Nu este în fond prea multă imagine și cult al aparenței în lumea noastră? Nu suntem tot timpul părtași la un desfrâu al privirii? Până și credința este trăită astăzi scenografic, cu fast vestimentar, difuzoare și televiziuni. Mai e loc undeva, între toate acestea, pentru împărăția aceea mică cât bobul de muștar?”
    …………………………………..

    Da, pare mai atractiv stilul triumfalist şi formalist al vechilor farisei şi cărturari, cei ce şi-au făcut idoli din doctrine, forme şi ritualuri. O, dar ăsta e doar începutul. “Minuni” şi “scenografii” şi mai grozave vor veni ..
    Poate că, din când în când, ar trebui să ne mai punem întrebarea: – pe cine urmăm noi, de fapt?

  22. corina spune:

    Va multumesc pt. acest articol minunat. Dumnezeu sa va binecuvinteze!
    Cheia fericirii salasuieste in interiorul fiecaruia, a zis ISUS.

  23. Mihai Popa spune:

    Este o distanță ca de la Cer la Pământ între ceea ne dezvăluie Filozoful și ceea ce emană dinspre tagma preoțească, de orice rit ar fi ea.

    Poate că este normal să fie așa: idealul de aceea este Ideal – să rămână greu de atins – pe când lutul este mult mai aproape iar Cei Care ne Păstoresc se simt mult mai comod dacă ne tolerează bălăcăreala ființei interioare în mocirla cotidiană.

    Cei Care ne Păstoresc nu sunt numai cei dedați la ritualurile decantate din Marile Cărți ale Religiilor ci și cei care au grijă de vremelnica făptură materială a Omului pe acest pământ: Politicienii.

    Oricât de abstras ar fi în sfera ideilor și idealurilor, Filozoful trebuie să recunoască această cruntă Realitate: Clanul Preoți-Politicieni este aproape imposibil de învins !

    Atunci când unui popor i se lasă suficiente resurse și timp să se maturizeze apare adevărata Natură Umană în spatiul public iar aceasta cere imperativ accesul la Respect și Libertate !

    Ce pot face câteva sute de politicieni și preoți în fața unei mulțimi de câteva milioane de Cetățeni a căror ființă interioară a devenit conștientă de Sine și nu mai acceptă să se scalde în noroiul ignoranței și sărăciei ?

    Păi n-are să facă, se sperie doar… Iar atunci când se sperie reacționează violent: pune de un război, local sau mondial, mai face câte un genocid pe ici pe colo, mai creează câte o Criză Financiară, ș.a.m.d.

    ”Marele salt care să ne ridice deasupra noastră, pentru a ne despărți definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine” – cum sugerează Filozoful – NU SE VA PRODUCE niciodată pentru că ar însemna ca Politicienii și Preoții să-și piardă Puterea !

    Tentative au fost de mai multe ori în istoria Umanității dar de fiecare data cei responsabili pentru declanșarea Marelui Salt au fost vânați și exterminați. Iar atunci când au fost foarte mulți cei care au înțeles ce este Saltul vânătoarea a fost instituționalizată și a primit o justificare mistică sau politică. Iar atunci când nu a fost posibilă o astfel de justificare nu i-a oprit nimeni să comită GENOCID !

    Istoria Umanității este marcată clar de astfel de Momente Astrale ale Desprinderii neurmate de Zbor. Ele au rămas consemnate pentru posteritate doar prin Soluțiile Finale adoptate de potentații momentului. Numele celor al căror sânge s-a scurs la loc în lutul mocirlos nu au fost păstrate, faptele lor nu au avut ecou decât poate în folclorul popular.

  24. Ela spune:

    Astazi, in 2015, interesul unei exegeze suplimentare (…) care ramane, insa, – prin forta complexitatii vietii si a singularitatii omului – non-exhaustiva, ar rezida, dupa parerea mea, in aportul benefic, efectiv, al “noii interpretari”, in raport cu precedentele…
    Am citit, deci, cu mare interes acest text si, ca sa ma situez in tema, “je suis resté sur ma faim”…
    Pentru ca orice interpretare este respectabila daca-i confera omului armonia necesara vietii, nu discut concluziile personale ale autorului, atata timp cat raman in sfera lui privata!

    M-a surprins, insa, tonul categoric al unor afirmatii, ca :
    - ” …o răsturnare de comportament, care ar urma sa ne scoata din spațiul mizeriei noastre constitutive?”, sau
    - “…a ne despărți definitiv de o specie a cărei istorie nu are cum să nu ne umple de dezgust și rușine?”,
    dar si mesajul lor, cu care sunt in profund dezacord!
    Gasesc regretabil ca, atunci cand vorbiti despre fundamentul mesajului christic, dvs pareti a-i dispretui, practic, pe oameni…
    Daca va inteleg bine, mizeria noastra “constitutiva” implica faptul ca Creatorul nu si-a facut bine treaba ;) ?
    Este dreptul dvs sa considerati ca istoria speciei umane se rezuma la “dezgust și rușine”, dar nu si sa declarati public ca “altfel, nu se poate”, pentru ca se poate!
    Daca am privi numai acest aspect, al interpretarii propriei istoriei, vi se pare ca natiile care traiesc mai bine ca noi, astazi, privilegiaza “dezgustul si rusinea” fata de conditia lor umana, ca sa se motiveze si sa se amelioreze ?

    Cat despre semnificatia euharistiei, cred ca e ok daca cei care o practica simt un efect benefic, indiferent cum, si daca, ii inteleg “semnificatia”!

    In fine, referitor la “pâinea” pe care credinciosul o cere Tatalui, conform singurului text atribuit lui Isus din intregul Nou Testament, cred ca este bine ca, fiecare sa se refere la aceea care-i lipseste!
    “Tehnic” vorbind, chiar ma indoiesc ca Isus sa se fi substituit Tatalui, asa cum sugerati atunci cand spuneti “Dă-ne ca hrană frumusețea fericirilor de care ne-ai vorbit în Predica de pe munte.”, pentru simplul motiv ca El a tinut respectiva predica, si nu Lui i se adreseaza rugaciunea Tatal nostru…conflict de interese, deci ;)
    Nu sunt convinsa nici ca minimalizarea, si deseori dispretuirea, aspectului material al vietii sa fie o idee buna! Imi imaginez ca, daca “se dorea” exclusivitatea vietii spirituale, sau macar preponderenta sa, s-ar fi gasit o alta varianta ;) , fara sa se consume atata geniu creator in conceperea minunatului nostru corp, din carne si oase!
    Evident, polical correct este sa doresti hrana spirituala dar, cand nu o ai pe aceea concreta, cu proteine, este foarte complicat sa-ti pastrezi omenia…si un pic ipocrit…

    • Vlad spune:

      Cred ca majoritatea natiilor care o duc azi mai bine, din punct de vedere material, s-au facut vinovati de niste acte reprobabile in trecut. Singurele exceptii care imi vin in minte acum sunt China si Japonia. Restul au fost imperii la un moment dat sau i-au colonizat pe altii (cum e cazul Americii si Canadei).

      China totusi subjuga in continuare libertatea oamenilor deci am putea spune ca nu e nici ea intr-o pozitie prea buna.

      Situatia nu e prea roza nici acum … cu un Occident sigur pe ideea ca Statul prevaleaza in fata individului, cu o Uniune Europeana in care valorile europene se destrama peste noapte, cu o libertate indivduala destul de precara, asaltata de un aparat legal extrem de stufos si de multe ori discretionar, cu conditionari religioase vechi de mii de ani care scartiie din toate incheieturile si aflati pe o planeta care gafaie … cred ca afirmatia domnului Liiceanu surprinde corect “realizarile” omului.

      • Geo spune:

        Si la ce foloseste denigrarea,daca nu la intretinerea unei stari negativiste,de reprobare sterila si complet inutila,a altora?
        Avem o singura viata si,daca putem sa luam exemple care sa ne ajute sa avansam,de ce n-am face-o?
        E inteligent,sau macar crestin,sa ne autoflagelam,sa ne repetam ca nu sintem demni decit de suferinta,si sa refuzam optimismul,increderea de sine si pragmatismul,pentru motivul ca cei carora le-au reusit,au facut Si fapte reprobabile?
        Si cu iertarea cum stam,atunci?

        • Vlad spune:

          Iertarea functioneaza pana intr-un punct cand lucrurile se recicleaza. Exemplul cel mai bun este cel al naturii. Natura are o rata de regenerare dar daca o abuzam si o abuzam la un moment dat s-ar putea sa vina un moment cand distrugerea e ireversibila … ma rog cel putin in contextul planetar in care existam …

    • Mihai Popa spune:

      Domnul Liiceanu a precizat chiar în introducere că: ”Rândurile care urmează nu își propun altceva decât să înțeleagă, dincolo de limba de lemn care însoțește de obicei comentariul evanghelic, metafora ingurgitării trupului cristic.”

      Dacă Omul ar fi fost perfect atunci Isus nu s-ar mai fi sacrificat deci nu este cazul să ne ascundem după deget și trebuie să recunoaștem că ”ființa interioară” este sortită pieirii în lipsa ”pâinii vieții”.
      În acest context nu are nicio relevanță cât de ”bine trăiește” lutul primordial, cel care rămâne să se întoarcă – inevitabil și neschimbat – acolo de unde a fost smuls de mâna divină a Creatorului, conștient că materia primă nu este decât un support vremelnic !

      A fi Om înseamnă a-ți asuma ”o nouă stare morală” dar nu atât pentru tine cât pentru Omenire.
      Iar Omenirea nu este o însoțire de trupuri ci o înălțare de ”ființe interioare”.

      • Geo spune:

        Sintem obligati sa fim de aceeasi parerea cu dl Liiceanu? Nu.
        Daca interpretam altfel aceeasi metafora e grav ?sau insuficient de” inaltator”? Nu.
        Oamenii care se roaga pentru piinea lor,aia din grii,sint “inferiori”,sau de dispretuit? Nu.
        Nu exista un singur fel de a gandi,nici de a simti sau a iubi asa cum “trebuie”!
        Omul a fost creat dupa asemanarea Tatului,si mi se pare logic sa caute sa traiasca in demnitate,liber si autonom,sa faca tot ce vrea si sa nu uite ca este,mai mult decit apt sa creeze,la rindul sau,are aceasta datorie!
        Daca generatiile precedente de crestini ar fi neglijat partea materialista a existentei,am fi trait si azi tot in bordeie,ca Isus.Or,se pare ca inaltarea spirituala nu este de loc incompatibila cu evolutia materiala :)

        • Mihai Popa spune:

          Introducerea comentariului meu nu a fost o ploconire snoabă la altarul Filozofului ci o replică la părerea lui @Ela:
          ”Gasesc regretabil ca, atunci cand vorbiti despre fundamentul mesajului christic, dvs pareti a-i dispretui, practic, pe oameni… Daca va inteleg bine, mizeria noastra “constitutiva” implica faptul ca Creatorul nu si-a facut bine treaba ;) ?”
          care interpretează simplist ideea de bază a domnului Gabriel Liiceanu.

          Dacă după acești două mii de ani de la răstignirea lui Isus nu putem vorbi încă despre o ”victorie” netă a Creștinismului nu cumva trebuie să contestăm cu hotărâre ”interpretările” date de casta preoților învățăturii creștine ?

          N-ar fi mai util să ne apropiem – cu prudență dar la fel de hotărât – de o interpretare a Creștinismului curățată de automatisme festiviste?

    • weekend placut spune:

      @ Ela, cu simpatie
      ….mai este un text in NT atribuit direct lui Isus (in afara celui in care spune sa dea primul cu piatra cel fara de pacat, si prin care Cuvantul impiedica violenta si uciderea unei persoane), un text care stabileste cu precizie raportul material/spiritual despre care amintiti: “Da-i Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ce e al Lui” (citatul e aproximativ si din cauza traducerii aramaica – greaca – romana)

      • Ela spune:

        wk placut si dvs, multumesc!
        Cred ca Tatal nostru ramane, la ora actuala (?), singurul text confirmat ca fiind reproducerea exacta a vorbelor lui Isus…
        Acesta reprezinta un rezultat al cercetarilor efectuate de “armate” de istorici si theologi, si nu trebuie confundat cu afirmatii “Isus a spus…”, de care NT e plin, evident ;)

  25. horatiu spune:

    Oameni buni, o chestiune de nuanta:
    ISUS HRISTOS nu a venit sa salveze lumea, ci OMUL !
    Exemplele cu grupuri si categorii oricit de mari sau de mici ar fi ele, societatea, biserica, noi, voi, romanii, americanii, nu cred ca-si au rostul,
    E e ,,provocare,, individala spre un Model (Pilat a afirmat-o fara sa-si dea seama spunind
    ECCE HOMMO, Nietzche a sesizat si el si a preluat formula incercind sa defineasca in termeni filosofici Supraomul ) la care nu putem tinde decit asimptotic …

  26. Serafim spune:

    Domnul Liiceanu a dorit sa se revanseze si prestatia este la varf. Imi permit insa sa driblez problema propriu-zisa care, in contextual milului in care ne aflam, mi se pare un sofism.
    (1) O prima problema importanta a omenirii in raport cu mesajul divin consta in faptul ca a pierdut mesajul original in forma sa completa, revelatoare si transformatoare si ca, in incercarea de a-l recupera sau completa, a inceput sa adauge si/sau sa vicieze in maniera in care a crezut de cuviinta. Din acest punct de vedere a pierdut clar referinta.
    (2) A doua problema importanta este ca orice incercare de definire-redefinire-devenire a individului in raport cu divinitatea, sau in divinitate (depinde de religie), se face exclusiv prin practica si nu prin filosofare. Cu o observatie: o anumita latura a filosofiei – logica este necesara totusi in proces deoarece o astfel de incercare, desi poate extraordinara, “nenaturala” sau chiar miraculoasa nu sfideaza logica.
    (3) Din (1) si (2) rezulta ca nu ne-a ramas decat o singura metoda de a o scoate la capat care inseamna lucrul pe 3 directii:
    a. indrumatorul initiat si experimentat cu rezultate dovedite (duhovnic, guru etc.)
    b. rugaciunea
    c. exercitiile de transformare a mintii si spiritului care sunt si ele de doua feluri : la rece (acasa in singuratate) si in navala vietii (adica pe spatele si/sau in beneficiul altora). Aici includ atat participarea la slujbe, ritualuri, etc. cu tot ce contin ele cat si comportamentul etic de zi cu zi pana la cel mai mic gest.
    Mai ramane o singura conditie: sa realizeze toata lumea ca singurul scop in viata al omului este “cunoasterea” (asta are mai multe sensuri asupra carora nu insist) lui Dumnezeu (sau echivalent, depinde de religie si/sau sistem), care de fapt este marele switch ON/OFF de care nu reusim sa trecem.

  27. Absurdistan spune:

    “Consider că lucrurile care țin de credință reprezintă o chestiune intimă, ceva ce aparține sufletului deschis la ceas de taină și care poate fi mărturisit doar în fața unui prieten.”

    Da. Era bine daca intregul “eseu” se rezuma la atit. Chiar daca respectatul Gabriel Liiceanu este infinit de mai educat, mai sincer, mai (in general vorbind) patrunzator decit tipicul pleșcar ignorant care reprezinta divinitatea in stramoșeasca noastra organizatie Una Moașta Nostra.

    Pretentia oricui de a lamuri – “diseca” mai degraba – divinul are demnitatea, coerența si utilitatea unui rusinos “act incomplet” – sau cum se zicea in textele mai vechi, parca in Antim Ivireanul, “geaba frecătură fara ieșitură”. (Poate se referea la tiparniță, sfintul ierarh, dar se pitește o metafora si acolo.)

  28. Adrian spune:

    Este trupul invizibil o esenta in sens filosofic, pe linia Aristotel-Platon-Kant? Atunci actul hranirii “seamana” cu actul creatiei , amandoua urmaresc o ce-itate (in cazul trupului nevazut ea este divina). Pe linia acestei paralele, ceea ce avem drept model este imaginea divina, iar nu divinitatea (aceasta fiind inaccesibila). Imaginea in sens primordial de esenta. In aceasta interpretare (platonizanta), omul ar trebui sa participe la ce-ul sau esential, umanitatea. Numai ca despre acest teritoriu nu avem prea multe informatii la indemana.

  29. gheorghe silvestrovici spune:

    Un eseu memorabil, care incita la dialog si la eternele intrebari : cine suntem, incotro mergem in viata, de ce o facem si cum sa ne traim viata, dupa ce reguli de conduita morala, care sunt valorile morale esentiale.
    Va multumesc din inima domnule profesor Gabriel Liiceanu pentru minunatele eseuri si pentru lupta cea buna ce ati luptat !
    Cu trecerea timpului, obstacolele și mai ales înfrângerile propriilor orgolii, ne vor schimba în oameni mai buni, mai înțelepti, mai toleranti, mai răbdători. Poate și pentru că în momentele de restriște și de mare cumpănă, ne-am simtit inima ranita, chinuita sau disperata cautand ajutor si alinare. Deschizându-ne astfel inima spre propriul suflet, vom putea accesa într-un fel unic și Scânteia Conștiinței Universale si poate vom obține răspunsul la dilema existențială în care ne aflam si ne vom alina suferinta.
    Altruismul, constiinciozitatea, onestitatea, respectul, devotamentul, angajamentul și responsabilitatea le-ai dobândit prin educație, prin cultură și prin interacțiunea cu semenii tăi odată cu trecerea anilor.
    Poate ca nu a sosit inca vremea pentru ca oamenii sa simta, sa inteleaga si sa fie in stare sa traiasca virtutile morale crestine. Unii dintre noi din cauza firii lor sau datorita adversitatilor vietii si mediului social nu le traiesc, le pierd sau abia la varste inaintate ajung la ele. Multi dintre oameni au alta religie sau nu au nici o religie, sunt atei sau agnostici. Din fericire oamenii sunt diferiti si pot avea virtuti morale, fara a fi sau a se declara si crestini.
    In urma cu 20 de ani am avut o mare cumpana si incercare in viata si dupa mari framantari sufletesti am gasit aceste cinci virtuti – simtiri morale crestine in rugaciunea Tatal nostru. Traiesc iubirea de apro
    Pater noster este rostita in 1817 limbi si dialecte.
    Smerenia, Uniunea, Iubirea, Iertarea și Stăpânirea de sine, pe care le trăiești profund, rostind rand dupa rand, fiecare verset din Tatăl Nostru, ar fi trebuit sa le aplici și în fiecare clipă a vieții tale în relație cu oamenii din jurul tău.
    Prin rugaciunea Tatal nostru Iisus Hristos a vrut sa ne transmita cele cinci principii morale esentiale si reguli de conduita crestina : Smerenia – starea in care te afli cand rostesti rugaciunea, Uniunea – rezultata din versetul ” precum in cer asa si pe pamant”, Iubirea – rezultata din versetul ” painea noastra cea spre fiinta” – principiul esential spiritual al crestinismului- iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti , Iertarea – “si ne iarta noua greselile noastre”, Stapanirea de sine – ” si nu ne duce pe noi in ispita”.
    Iubirea vine de la Tatal, Iertarea o primim de la Fiul, Smerenia o primim de la Sfantul Duh prin taina botezului, Uniunea uneste Treimea – Dumnezeu, Sfantul Duh, Iisus Hristos, iar Stapanirea de sine consfinteste juramantul – legamantul, incheind in mod firesc semnul crucii.
    Este alegerea fiecaruia dintre noi sa aplicam in viata de zi cu zi aceste cinci virtuti morale crestine si sa le transformam in reguli de conduita : sa iubim si sa iertam aproapele nostru, sa fim smeriti fata de cei din jurul nostru, sa incercam sa fim uniti in familie si cu semenii nostri si sa ne stapanim pornirile rele.
    Mai simplu și mai la îndemână decat atât, nu putea face Iisus Hristos pentru a ne învăța IUBESTE-TI APROAPELE CA PE TINE INSUTI : să ne dăruiască o rugăciune, o invatatura spirituala esentiala cu reguli de bună purtare față de semenii noștrii si semnul crucii care să consfințească peste veacuri amintirea jertfei sale.
    Painea vietii este IUBIREA PENTRU APROAPELE NOSTRU si IISUS HRISTOS.

  30. Ioan Negoita spune:

    O traducere ceva mai veche, dar mai potrivita, spune așa: ” Painea noastra cea spre ființă…”



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)