Home » Cultura » Citesti:

Pastila de limbă (Cristian Tudor Popescu versus Robert Turcescu)

Ionel Funeriu martie 30, 2018 Cultura
9 comentarii 5,634 Vizualizari

Emisiunea lui Radu Paraschivescu Pastila de limbă e una dintre cele mai plăcute și mai instructive emisiuni dedicate limbii române. Fără încrâncenări inutile, direct la subiect, cu explicații clare, fără morgă scorțoasă și cu umor de bună calitate. Subtil „pedagog”, Domnia Sa a înțeles bine că o glumă plasată la locul ei și un zâmbet relaxant înlocuiesc cu succes lecitina. Îi urmăresc cu plăcere emisiunea și mă simt dator să recunosc că, din când în când, mai aflu câte ceva nou, un amănunt la care nu m-am gândit, un lucru pe care îl ignoram sau pur și simplu nu-l știam; vorba poporului: „omul cât trăiește tot învață”. Ultima emisiune a constituit, pentru mine, o surpriză plăcută. Ca un făcut, parcă ar fi fost o replică la articolul meu recent din Contributors pe care îl intitulasem MEA CULPA. Îmi exprimam acolo nemulțumirea față de atitudinea unor intelectuali care recurg la tot felul de sofisme pentru a-și apăra neadevărul, chiar și atunci când sunt convinși că au greșit, dovedind că sunt îndrăgostiți de propria persoană mai abitir decât de meseria de pe urma căreia își câștigă pâinea. Printr-un reflex literar, în timp ce scriam, mi-am amintit versurile lui Eminescu din Călin (file din poveste):

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete seamă deie-și —

Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și.

Și Narcis, văzându-și fața, în oglinda sa, izvorul,

Singur fuse îmdrăgitul, singur el îndrăgitorul

și mă gândeam să-i gratulez pe toți aceștia cu un derivat răutăcios pornind de la Narcis, dar nu-l nimeream pe cel corect: narcisici, narcisiaci, narcisiști? L-aș fi sunat pe domnul Radu Paraschivescu să mă lămurească, dar nu-i aveam numărul; m-am dus atunci la dicționar, am văzut că sunt admise tustrele și m-am vindecat de complexe lingvistice. De bucurie am renunțat să-i mai ornez cu asemenea epitete… Dar să revin la firul poveștii. Drept să spun că, atunci când am scris articolul, am scormonit în memorie să găsesc vreun autor care să-și fi „cerut scuze” (pardon, să-și fi „prezentat scuze”!!!) pentru o eroare pe care a săvârșit-o, însă n-am găsit în „baza mea de date” niciun exemplu. L-aș fi evidențiat imediat. Negăsindu-l, m-am socotit dator să comentez o eroare pe care am săvârșit-o eu însumi, ca să nu pot fi învinuit că văd doar „paiul din ochiul altuia”. Dar, iată, la doar câteva zile după publicarea articolului meu – fără însă, pe cât cred, să aibă o legătură directă cu acesta – domnul Radu Paraschivescu își asumă cavalerește, într-un stil elegant și ferm, o greșeală care l-a mâhnit pe domnul Turcescu. Îmi pare rău că n-a făcut-o cu două-trei zile mai devreme, l-aș fi citat numaidecât drept model de urmat. Dacă nu l-am putut cita atunci, o fac acum, pentru că ceea ce spune e o probă de profesionalism, de bună credință, de demnitate și fair play. Dar iată textul:

Săptămâna trecută am evocat o discuție în contradictoriu pe care o avuseseră cândva Robert Turcescu și Cristian Tudor Popescu. Ei bine, am încurcat borcanele. Avocatul formei corecte grizonant, dacă mai țineți minte, a fost Robert Turcescu, iar cel în eroare Cristian Tudor Popescu. Îmi fac MEA CULPA și-l rog să mă ierte pe Robert. Confuzia e cu atât mai neplăcută cu cât victima ei se poartă întotdeauna frumos cu limba română. Robert Turcescu, îmi pun cenușă în cap și sper să-ndrept, în felul ăsta, răul pe care, fără să vreau, ți l-am făcut.

Plecând de la disputa grizonant/grizonat, prind ocazia să-mi spun părerea despre delicatul subiect.

Ergo:

Din punct de vedere pur lingvistic, domnul Robert Turcescu are dreptate. Cuvântul grizonant provine din francezul grisonnant care înseamnă „[părul] care e în curs să devină gri” sau, cu alte cuvinte, „părul care încărunțește” („qui devient gris” zic dicționarele francezilor). Prin urmare, nu avem niciun motiv științific să zicem: grizonat, căci acest participiu nu poate fi explicat cu argumente lingvistice din motivul simplu că nu avem un infinitiv a grizona de la care să putem crea un participiu. Altă discuție e inutilă dacă ne lăsăm călăuziți în judecata noastră de criteriile științei pure. Poziția lui Robert Turcescu a fost validată de doamna Ioana Vintilă-Rădulescu, o specialistă nec plus ultra, autoare a unor lucrări lingvistice fundamentale. Domnia Sa a coordonat chiar lucrările la Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (siglat: DOOM), încât e greu de găsit un specialist mai calificat pentru a-și spune părerea în această privință. (Amănunte puteți găsi în articolul Studiu de caz: grizonant – grizonat, semnat de Ioana Vintilă-Rădulescu, în vol. Stil și limbaj în mass-media din România, coordonator Ilie Rad, Polirom, 2007, p. 219–227.)

Problema însă abia acum începe. Mă uit în DEX, pe grizonat nu-l găsesc, dar acolo citesc:

GRIZONÁNT, -Ă, grizonanți, -te, adj. (Despre păr) Care începe să încărunțească; cărunt, sur, gri. – Din fr. grisonnant.

Vasăzică sensul dintâi al cuvântului, atunci când a fost el importat din franceză, îți trimite gândul la un act în desfășurare (încărunțirea). Dar iată că dicționarul înregistrează și starea de căruntețe (cărunt sau sur sau gri) prin cel de-al doilea sens câștigat ulterior. Cum tot mai des neologismul nostru a început să desemneze un păr al cărui proces de încărunțire era deja încheiat, vorbitorii au pierdut ideea inițială „în curs de”. Din acel moment, partea finală a cuvântului a început să devină ciudată și să deranjeze urechea vorbitorilor, în așa fel încât, încet-încet, grizonat îl înlocuiește pe grizonant, un rol având aici și îndoielnica analogie cu perechea deranjant/deranjat și altele asemenea. Să fim realiști totuși și să recunoaștem că, tot mai des, până și vorbitorii cultivați, francofoni sau nu, când pronunță cuvântul au în vedere „starea” părului (cărunt), iar nu „procesul” (încărunțirea). Și atunci cred că putem vorbi fără frică de o tendință pe cale să devină normă din moment ce până și coafezele zic păr platinat nu platinant chiar în cursul „platinării”. Domnul Cristian Tudor Popescu, în contact zilnic, ca ziarist, cu evenimentele în mișcare și cu limba vie (ca să nu mai vorbim de excepționalul său „simț” filologic), a sesizat acest lucru și, drept urmare, a pledat pentru forma care s-a impus împotriva normei lingvistice. Reflectând asupra acestor dispute, mi-am adus aminte că, în vremea studiilor mele univesitare, profesorii ne corectau când ziceam sesizez, sesizează, explicându-ne că neologismul acesta provine din verbul francez saisir și că, în consecință, pronunția corectă este sezisez, sezisează. Așa este, însă forma „corectă”, cu z-uri și s-uri alternative, e mai greu de pronunțat (un coleg mucalit ne provoca să zicem repede „fusese să se seziseze” și ni se împleticea limba). Astăzi, toate dicționarele, până și DOOM-ul, au renunțat la sezisează, cedând uzului curent dictat de comoditate (conform legii minimului efort despre care am aflat, tot pe-atunci, la cursul de lingvistică generală).

Cum rezolv până la urmă problema, căci asta așteaptă cititorii de la mine dacă tot m-am angajat în discuție? Iar eu, privind de la peluză (în arenă nu cobor, pentru că… hic sunt leones), mă aflu în mare dilemă, căci fiecare soluție este, în același timp, și valabilă, și contestabilă. Și atunci, în lipsă de argumente inatacabile, apelez la scriitori să mă ajute, căci ei sunt adevărații mântuitori (sic!) ai cuvintelor, cum zice Lucian Blaga într-un aforism[1].

Domnule Cristian Tudor Popescu, Horatius vă dă întru totul dreptate în scrisoarea lui către Pisoni de acum 2000 de ani și mai bine, consfințând suveranitatea uzului:

Multa renascentur quæ jam cecidere, cadentque

Quæ nunc sunt in honore vocabula, si volet usus [s.n.],

Quem penes arbitrium est et jus et norma loquendi.

(Epistula ad Pisonem)

(Multe cuvinte din cele care au dispărut vor renaşte şi multe care sunt la mare cinste astăzi vor dispărea, dacă aşa vrea uzul care în cele din urmă este arbitrul care fixează normele vorbirii.)

Domnule Robert Turcescu, pe dumneavoastră vă apără nimeni altul decât Victor Hugo care, pentru încălcarea regulilor gramaticale, e în stare să disprețuiască „mizerabilul” neam omenesc:

Tout obéit au succès, même la grammaire. Si volet usus, dit Horace. Donc, je dédaigne le genre humain.

(Totul se pleacă în faţa succesului, până şi gramatica. Si volet usus, spune Horaţiu. Iată de ce dispreţuiesc neamul omenesc).

(Mizerabilii)

Prins ca într-o menghină între atâtea personalități și, pacifist cum sunt, merg pe mâna Doamnei Ioana Vintilă-Rădulescu, care, în finalul articolului citat, părăsește tonul cominatoriu și conchide înțelept:

În ce privește cazul concret, discutat aici ca exemplu, poate că s-ar putea, pentru a împăca și capra, și varza, să admitem două cuvinte, grizonant și grizonat, cu origini și nuanțe de sens diferite” (p. 227).

Cu alte cuvinte: constatând că prietenul începe să încărunțească, zicem că are părul grizonant. Dacă acesta a pierdut orice speranță și nu mai are nicio șuviță brună sau blondă pe cap, zicem că are părul grizonat și-l consolăm că mai are încă păr de pieptănat (dacă-l mai are).

NOTE___________


[1] „Poetul nu este atat un mânuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea lor naturala si le aduce in starea de gratie” (Elanul insulei).

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "9 comments" on this Article:

  1. Razvan spune:

    Frumos articol, multumim. Nu sunt de specialitate, dar ma gandesc ca, daca grisonnant este “qui grisonne”, grizonat este “grisonné” (devenu gris), bune amandoua. Ca fapt divers, dupa stiinta mea, italienii zic la “grisonnant” – “brizzolato” (tot fara infinitiv, sau cu un infinitiv format dupa aparentul participiu dar aproape niciodata folosit).

  2. MIHAI 2 spune:

    Putem, totusi, sa speculam ca forma GRIZONANT nu are un viitor si ca deci , la scara istoriei, dreptatea va fi exclusiv de partea domnului Cristian Tudor Popescu si a variantei GRIZONAT. Nu am in vedere neaparat forta UZULUI , a limbii vii , de a se impune.
    Contez mai degraba pe un anumit echilibru cosmic si pe dreptatea divina care trebuie sa imi ofere o compensatie atunci cand ma uit in oglinda si constat cat de mult seman , sub un anumit aspect, cu Cristian Tudor Popescu.
    Adica pur si simplu nu este fair-play ca dl Turcescu , posesor al unui par des de fotbalist, pe care si l-a pastrat integral , indiferent de transformarea cromatica de la negru toreador spre aproape alb înțelept , cu trecere GRIZONANTA prin toate nuanțele de GRIZONAT , nu se poate deci ca tot dansul sa castige si in disputa lingvistica.
    Daca ma uit atent la fotografia Dvs care insoteste articolele sunt sigur ca ma intelegeti.

  3. zicsio spune:

    corect, deci toata lumea are dreptate chiar daca pronunta unele cuvinte diferit sau le intelege diferit.

    vedeti dvs, limba este a oamenilor care o vorbesc, asa a aparut la toate neamurile, inainte ca lingvistii sa le ia la disecat; ea reprezinta in primul rand un mijloc de comunicare, nu e perfecta , dimpotriva e in miscare, e vie, evolueaza, apar sau dispar cuvinte, sensurile se mai schimba, exista diferente regionale, etc.

    am banuiala ca formele “literare” au aparut ca mijloc de diferentiere a celor mai cititi (sau probabil mai instariti) de masa vulgului desi evident ca exista cel putin un avantaj practic, le ofera vorbitorilor din regiuni diferite un reper comun, care ajunge sa sune mai bine decat variantele din auzite; dar sa nu dramatizam, pt ca disputele astea ca se zice corect asa si nu altfel si pac, scoatem dictionarul ca recurs la adevarul absolut, de parca nu e scris tot de niste oameni, deci subiectiv si relativ, mi se par sterile si daunatoare – interlocutorii ajung sa se certe, sa se desconsidere sau chiar sa se jigneasca, subminand practic chiar rolul primordial al limbajului – acela de a ne intelege intre noi.

  4. Ela spune:

    Recunosc ca, nevorbind in fiecare zi romaneste, ar fi trebuit sa-mi aplic “sutor, ne ultra crepidam!” in loc sa ma grabesc sa-mi spun si eu oful lingvistic :) , numai ca tentatia e ceva la care, incurajata de O. Wilde, nici ca mai incerc sa rezist!
    Pentru mine, atat grizonant cat si grizant, suna prost in romaneste!
    De altfel, in intelepciunea sa selectiva, poporul, care are mereu dreptate, mi se pare ca se dezintereseaza suveran de imbogatirea vocabularului la acest capitol (nu tocmai sexy), continuand sa foloseasca “incaruntit si carunt”, fara sa insiste asupra evolutiei vizibile a procesului de decolorare a podoabei capilare!

    Nu-mi suna bine nici “…și-l rog să mă ierte pe Robert.”!
    Eu as fi zis “…si-l rog pe Robert sa ma ierte”, dar recunosc ca judec asta doar “dupa ureche”, si admit ca ma pot insela…
    (recitesc, recitesc, si tot ma deranjeaza cum suna :) )

    • donquijote spune:

      Fiindca ati adus vorba despre cum suna:
      Am citit intr-un alt articol tot de pe contributors : 119 de copii.
      Nu are importanta exact care articol si nu am comentat acolo pentru ca era alta tema, de altfel bine tratata, deci nu facea sa deviez discutia.
      Din cate stiu eu, poate ma insel, dar era o regula ca pana la …19 nu se pune “de” intre numeral si obiect, dar ma uimeste cat de multi autori folosesc “de”-ul ; adica oameni obisnuiti cu scrisul, nu din aceia care scriu de nevoie (era sa zic anevoie).
      De fiecare data ma zgarie pe timpan, desi timpanul meu nu-i chiar sensibil.

  5. Zagura spune:

    D-le Funeriu, va propun un experiment:
    Alegeti la intamplare vreo suta de romane editate digital si stabiliti statistic (e chestie de cateva secunde, hai minute) numarul de aparitii al cuvintelor ‘grizonat’ si ‘grizonant’ . Si pe baza acestui experiment scrieti eventual o completare/continuare la acest articol.

    • funeriu spune:

      Scopul articolului meu a fost să pun în valoare o IDEE, nu un fapt concret. Am pornit de la acest exemplu, pentru că disputa în jurul chestiunii a născut o polemică. Am dorit să arăt în ce măsură decide norma și în ce măsură uzul (în cazul concret, dar, în logica celor spuse, și în alte cazuri similare). Nu întrevăd ce aș mai putea spune în completare…

  6. MariS spune:

    Limba unui popor e un organism viu, nu o colecţie de cuvinte. Deci metoda copy&paste nu merge pentru a adăuga un neologism. El trebuie altoit sau transplantat pe noul organism şi atunci e firesc să sufere adaptări la specificul organismului gazdă. Aşa s-a întâmplat şi cu neologismul grizonat/grizonant. Grizonant sună aiurea, cel puţin aşa mi se pare mie, nu respectă specificul limbii gazdă, şi atunci poporul l-a adaptat să sune cât mai natural, a mai cioplit din el şi aşa a devenit grizonat. Eu îi dau dreptate în această dispută lui Cristian Tudor Popescu. Însă luaţi asta ca o simplă părere a unui .. nespecialist în lingvistică.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ionel Funeriu


Ionel Funeriu

Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Por... Citeste mai departe


E randul tau

Prezumtia de nevinovatie, asa cum se vehiculeaza la noi in limbaj comun si la TV, e complet gresit i...

de: Sorin Ionita

la "Umbra lui Dragnea, condamnatul …"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

iunie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)