joi, martie 28, 2024

Patru noi observații în marginea corectitudinii politice

După ce publicasem, în iarnă, un eseu despre corectitudine politică (textul se poate citi aici), am aprofundat – reacționând la diverse observații venite dinspre amicii de FB – unele aspecte pe care nu le-am mai adăugat în materialul inițial din varii motive: fie mi-au părut prea tehnice, fie prea speculative, fie într-un raport neclar cu restul textului.

Mi-aș îngădui să redau (într-o formă ameliorată) mai jos patru astfel de răspunsuri pe care le-am formulat, cu diverse ocazii, pe Facebook, în urma sugestiilor unor străluciți cititori.

Simt nevoia să vă previn că observațiile de mai jos sunt extrem de eterogene. Sunt, de asemenea, inegale ca întindere și ca ton. Pe alocuri, ideile se suprapun. Mă tem că în lipsa contextului delimitat de textul publicat în urmă cu jumătate de an, cele de mai jos nu vor fi inteligibile.

Nu voi trece la prezentarea răspunsurilor până nu-i voi fi mulțumit lui Andrei Vieru pentru lungile discuțiile purtate cu el în timpul redactării textului care urmează.

1. Cineva, citind textul publicat în iarnă, remarca faptul că corectitudinea politică (CP) este o manevră politică. Nici mai mult nici mai puțin. Ea este constrângătoare și totalitară neavând, deci, legătură cu adâncurile ființei, așa cum las eu să se înțeleagă din articol.

N-aș fi atât de sigură de asta. Impresia mea este că aranjamentul de idei și demersuri pe care îl numim CP antrenează, mai mult sau mai puțin clandestin, toate registrele, ceea ce îl și face atât de periculos.

CP se auto-impune cum poate, acolo unde poate; CP poate fi, însă, impusă cu brutalitate acolo unde nu s-a impus singură. Dacă (însă) ar fi doar un totalitarism mecanic, dacă n-ar avea atâta aderență la zonele profunde ale mentalului colectiv și individual, dacă n-ar conține atât de firesc „aspirațiile” societăților târziu-moderne, CP nu s-ar putea impune decât cu prețul unor politici mult mai dure decât cele pe care le cunoaștem.

Întrebarea ar fi atunci: ce anume o face să fie indiscutabil totalitară pe de o parte și imposibil de respins pe de alta? Normal că din cele două tipuri de presiuni se nasc idiosincrasii tot mai evidente; ca un fel de reacții la un medicament prea puternic.

Aș spune că politicile CP nu sunt de neclintit tocmai pentru că ele nu au raporturi fixe cu adâncimile sufletești. Andrei Vieru nu e singurul care invocă direct lipsa de consecvență (și de coerență) a acestor politici.

Recitind de curând articolele sale în marginea aceleiași probleme (mai cu seamă acesta, acesta și acesta), aș remarca, în siajul respectiv, următoarele: formalul și coercitivul manevrelor politice de tip CP afectează informalul și facultativul nostru, al indivizilor; și asta nu în sensul de restrângere a sferei facultative, ci prin transformarea facultativului în interzis sau în obligatoriu, pe criterii imprevizibile, întotdeauna în zonele (inter)umane în care se constată deja o debusolare masivă, adică în care avem deja de-a face cu indicatori anomici majori. CP face victime în primul rând printre…”necalificați” (existențial, social, cultural). Doar “necalificații” pot primi calificative CP pe care să nu le re-simtă ca pe niște obligații/coerciții, ci ca pe niște facultăți/posibilități proprii. De unde dificultatea de a distinge între duplicitate și ambiguitate în cercurile în care se prizează mult CP.

Duplicitatea (în termenii de care vorbește Andrei Vieru în articolul său despre CP) e, cred, o consecință directă a manevrelor politice de tip CP. Ambiguitatea, pe de altă parte, vine – adesea concomitent cu duplicitatea – din antrenarea adâncurilor fiecăruia dintre noi. Duplicitatea și ambiguitatea, deci, nu pot fi evitate și arareori pot fi despărțite. Nu știi niciodată, așadar, dacă de un zelos CP ar trebui să-ți fie milă sau ar trebui să-ți fie silă.

Dublul-standard al corifeilor CP e și acela de un fel aparte: CP-istului nu-i e clar dacă totul a început cu el (individ) – ca posibilitate – sau a început cu ea (politica CP), ca obligație. Arbitrariul CP vine, cred, și din neputința de a afla cine a început (“el” sau “ea”?). Mulți își privesc propria ajustare la norma CP în termeni de auto-ajustare, așa că cele mai profunde incoerențe de care e individul capabil trec în propriii ochi (dar nu numai) ca forme de supremă coerență. Și asta fără disonanțe cognitive dureroase.

2. Cineva îmi sugera să valorific mai mult opoziția religie-ideologie, fiindcă, totuși, până la urmă, nici n-avem ceva mai bun. Știu, desigur, că s-a scris mult și cu folos despre asta.

Textul meu din iarnă valorifică, cred, această opoziție. Desigur că, substanțial vorbind, ideologia și religia au aceeași mecanică; funcțional vorbind, ele au, cel mai probabil, același drive. Cum despre religii seculare s-a scris deja tot ce se putea scrie, printr-o simplă modelizare putem vorbi fără griji despre CP ca despre o nouă religie seculară, una printre multe altele. Îmi pare, totuși, insuficient.

Ceea ce mie mi-a părut a fi special în cazul CP este mutarea accentelor dinspre resentiment (valorificat cel mai adesea adesea ideologic) înspre suferință și fragilitatea umană simplă, naturală, frustă.

E adevărat că marxismul promite mult (chiar și) din punct de vedere existențial, dar CP promite încă și mai mult pentru că ea poate gestiona direct vulnerabilități, NU doar nedreptăți sociale. Și nu doar gestiona, ci și celebra.

Această frenezie a (celebrării) vulnerabilităților, ceea ce aș numi „suferința lucrativă” este centrală în CP. Fondul ei tenebros e de un fel special: e de sorginte discret-masochistă. Or așa ceva, trebuie să recunoașteți, “rupe capul” oricui. Nu i te poți opune fără să devii odios, ba chiar inuman.

În articol am discutat deja această posibilitate (ca CP să fie mai mult decât o religie seculară), tocmai pentru că CP merge dincolo de obiectivele ideologice tipic resentimentare. CP deplasează accentele dinspre resentiment spre vulnerabilitate dar nu cred că merge până-ntr-acolo încât să înlocuiască pur și simplu resentimentul (ca resort ideologic) cu ideea de vulnerabilitate (tot ca resort ideologic). “CP are și rol de legitimare a resentimentului”, îmi spune Andrei Vieru, și, deci, nu-i deloc sigur că se poate distinge, “în timp real manevra tactică de cea strategică, substanțialul de funcțional”. Așa pare să fie.

Asta mă face însă să gândesc mai departe problema distincției resentiment/vulnerabilitate: indiferent de felul în care “arată” substanța unei mișcări de tip CP (de pildă un demers feminist), n-avem cum să știm ce nevoi funcționale sunt antrenate acolo. Nu e clar nici dacă între vulnerabilitate frustă și resentiment e o diferență de amplitudine (una funcțională, de, să zicem, grad de receptivitate/sensibilitate/intensitate) sau una de substanță (de convertire a unor date de intrare într-altele).

Impresia mea este că a legitima resentimentul în context CP nu e o chestiune de ratificare (căci resentimentul este, totuși, esențialmente ilegitim, în sensul că el este nu doar expresia unei neputințe, ci și a unei înfrânări).

Când spunem, deci, că resentimentul este legitimat prin CP ne referim mai puțin la ratificare și mai mult la justificare. Da, resentimentului i se găsesc, în context CP, justificări. Resentimentarul se simte justificat să se autointoxice sufletește (cum zicea M. Scheler), ba mai mult, să se și răzbune efectiv pe ceilalți, cu atât mai mult cu cât justificările respective nu și le-a găsit singur, ci i le-au livrat, binevoitor, alții, pentru care virtue signalling a devenit demult principalul mod de gândire și de manifestare politică.

A pune umărul, zelos, la descătușarea unui om resentimentar a devenit, în contextul CP, dovadă de supremă mărinimie; iar un resentimentar descătușat nu mai e defel resentimentar, ci un om a cărui ură – deși nu e recunoscută ca atare – lucrează acum în realitate și nu doar în el însuși. Nu știu cum să disting, funcțional, ura – acum descătușată – a fostului resentimentar de suferința frustă a vulnerabilului. Căci ambele pleacă de la o formă (reală sau imaginară) de lezare, ambele sunt aduse în prim-plan prin aceleași demersuri CP și ambele trimit dincolo de ele însele. Aranjamentul CP pare să fie special conceput pentru a fi depășit, adică împlinit.

3. Regatul de Sus ca țintă a creștinilor și Regatul de Jos, ca obsesie ideologică, precum și preferința interesată a oamenilor pentru cele “de jos” regăsită în opoziția Hristos-Baraba mi-a fost recomandată de, de asemenea, într-o discuție pe Facebook.

Dar invocarea Hristos-Baraba în contextul CP nu este, îmi imaginez, clară pentru toată lumea (și cu atât mai puțin pentru cei care n-au parcurs textul în marginea căruia public acum aceste observații). Aș explica un pic cum stau lucrurile fiindcă cred că o asemenea abordare este cu adevărat importantă pentru orice discuție ulterioară în marginea CP. Ea mă trimite dincolo de ceea ce se spune, de obicei, despre ideologie și despre instalarea raiului pe pământ (în cheie gnostică sau în alte chei). Mă trimite, de fapt, dincolo de distincția clasică dintre cel care vrea să salveze societatea (adică revoluționarul Baraba) și Cel care vrea să salveze Lumea (adică Iisus Hristos).

Cred că CP pune în lumină pentru prima dată pericolul de a-l confunda pe primul cu Ultimul și nu de a-l exclude pe Ultimul în numele primului. De-asta am strecurat undeva în textul scris în iarnă că CP trimite – nu oricum, ci insidios – spre un principiu transcendent. Omul de azi nu e vulnerabil și bolnav doar pentru că e sărac ori asuprit, vulnerabili sunt și cei cu fluiditate de gen și cei care nu văd și cei care nu aud și cei care sunt bolnavi de cancer ori de depresie și femeile fatale agresate vizual de colegii de serviciu. Cu toții fac parte din ceea ce numeam în text „clustere de vulnerabilități”. Recuperarea celui slab este esența CP, calitatea ei cea mai însemnată, iar în numele ei se poate justifica și descătușa orice resentiment.

Adepții CP nu vor revoluție, căci ei vor, de fapt, ce vor “ceilalți”: anume salvare. Nu m-am aventurat s-o spun în articol, dar o spun acum și aici: cred că credința în realitatea salvării este ceea ce motivează, de fapt, militantul genuin al CP. Vorbeam cu un bărbat gay (extrem de serios și, indiscutabil, de bună-credință) despre problemele lui de fiecare zi. Omul se simte într-adevăr vulnerabil. Din ce-mi povestea îmi era clar că nu era un viciu de auto-percepție: omul chiar este vulnerabil.

Vulnerabilitatea existențială – nu ca strictă problemă socială – apare adesea în narativa CP. Aici trebuie să fim extrem de atenți fiindcă registrul crizei, ca să fie credibil și “de calitate” indisputabilă, este întotdeauna unul profund intim.

Aranjamentele intime sunt întotdeauna bulversante. Inevitabil, planurile încep să se încurce; la nivel de simțire, de experiență și de reacție, uzurile CP devin mult mai relevante decât cele pe care și le-ar propune explicit și asumat ideologia CP.

Și partea interesantă vine abia acum: creștinul, pentru că crede genuin și spontan într-o religie a deschiderii, nu își dă seama întotdeauna că CP îi concurează religia pe palier existențial. Un bun creștin – un om deștept, cultivat și cosmopolit – înțelege că mila lui genuină este necesarmente și corectă politic. Cum altfel ar putea să fie? Nu vede de ce mila, deschiderea lui creștinească nu ar suporta un asemenea atribut. Tocmai de aceea, pentru creștinul bun, CP nu reprezintă un pericol. În sensul că acesta nu e defel conștient că vreun dușman i-ar sufla în ceafă. Și tocmai de aici începe amenințarea reală. Creștinul nu-și dă seama că CP are o “natură” diferită de mila lui. Efortul creștinesc de a iubi autentic și necondiționat se suprapune peste mecanica/algoritmul (anorganic) al incluziunii CP.  Și aici facultativul unuia trece drept obligația celuilalt…

Diferența de natură dintre cele două poziții (creștină și a CP) nu e clară pentru toată lumea. Mă tem că, la nivel funcțional, sociologii n-ar simți nevoia să facă vreo distincție între cele două…

4. Cineva mi-a sugerat să compar CP cu gnoza (mă trimitea, dacă nu mă înșeală memoria, la perspectiva lui Voegelin – modernitatea ca “revoltă gnostică”). Și Mark Lilla invoca gnosticismul în The Stillborn God legându-l de o așa-numită „eschatologie politică”: revoluția sufletului ca premisă pentru o revoluție a lumii; caracterul magic, transformator, esoteric, care, prin combinație cu voința politică (la care se referea deja Voegelin), poate schimba lumea întreagă.

Personal, m-am ferit de extrapolări în direcția aceasta. Dacă cei de mai sus au dreptate iar lumea modernă este gnostică prin însuși specificul ei, atunci nu mai încape îndoială că rigorile CP ar putea ține de disciplina spirituală specifică gnosticismului. Or, cum am mai spus-o, intenția mea nu era nicidecum aceea de a face modelizări (CP ca gnoză, CP ca religie seculară, ca tehnică spirituală), ci să mențin speculația teoretică la un minimum propunând perspectiva sacrului funcțional. Acesta este cred, singura perspectivă care te constrânge puțin, dar îți explică – totuși – mult.

Amănuntele nu le pot relua aici, dar le-am expus cât am putut de limpede și de succint în textul propriu-zis. Acum aș vrea să vă spun câte ceva despre propria-mi motivație: în urmă cu ceva ani, discutând într-o serie de ateliere la Centrul de Studii Religioase al Universității din Lund un studiu al lui N. J. Demerath the IIIrd în care acesta propunea, nici mai mult nici mai puțin, o sociologie a sacrului, am avut un soi de revelație: nu cumva aceasta ar putea capta mai bine sensurile morții post-seculare? Demerath vorbea de un “ceva” explicativ care nu este un model, ci niște combinații de funcții cu potențial sacru care țâșnesc spontan din niște circumstanțe sociale, dar care, deși au mize existențiale evidente, nu pot face totuși dovada unor inerente valori sacre. Aceste seturi de interdependențe – l-aș numi păienjeniș funcțional – ar trebui să înlocuiască sociologia religiei care este, crede Demerath, prea restrictivă, sechestrând sacrul între pereții bisericilor și între coperțile cărților sfinte.

M-am gândit ani întregi la această provocare teoretică. Am întors-o pe toate părțile, am apucat să scriu despre ea cât de cât sistematic în mai multe studii, inclusiv în cartea publicată anul trecut (dar finalizată în 2007). Până la urmă, mi-am dat seama că această propunere teoretică “funcționează”, dar nu stă în picioare fiindcă e cu totul lipsită de – ați ghicit – substanță.

Cum, în Studii Religioase, cercetătorii se lovesc de tot soiul de manifestări așa-zis spirituale care, firește, seamănă mereu cu ceva, ceva întotdeauna arhi-studiat: cu religia tradițională, cu gnoza, cu ideologia/religia seculară etc., propunerea lui Demerath nu este lipsită de noimă. Firește că nici tratarea funcțională nu e tocmai nouă, însă provocarea concretă pe care o lansează Jay Demerath este, în spirit și literă, una recentă: să tratăm sociologia religiei ca studiu de caz într-o mult mai vastă și mai versatilă sociologie a sacrului.

Lovindu-ne noi, deci, de diverse forme substanțiale ale unor aranjamente de idei care “promit ceva” referindu-se explicit sau implicit la un sens al istoriei, ar trebui să ne dăm seama că, după ce le-am clasificat minuțios, nu putem trage concluzii relevante care să ne salte pe un alt nivel explicativ. Nu rămânem cu mare lucru. Dacă, în schimb, am dori să înțelegem un comportament (care pare) religios pornind de la multitudinea de consecințe (care par) sacre și nu de la acel model structurant/substantivant invocat anterior, s-ar putea să ajungem un pic mai departe fie și numai pentru că acum avem “căderea teoretică” de a ține seama de motivele indivizilor, de dispozițiile subiective, de “tenebrele” despre care, de altfel, tot mai mulți oameni se învoiesc să ne vorbească fără opreliști.

În articolul publicat în iarnă, pornisem, fără pretenții de exhaustivitate, de la ceea ce m-a intrigat pe mine personal la comportamentele CP în triunghiul pe care îl cunosc cât de cât (SUA, Suedia, România), încercând să conduc atenția cititorului dinspre structura CP spre căile CP care – îmi părea atunci, îmi pare și acum – „conduc” sacrul incredibil de bine; și care – încă mai mult – stârnesc adeziuni spontane uimitor de puternice; și care, iată, se răspândesc uimitor de rapid și de eficient.

Dacă fenomene ca going viral, virtue signalling, lipsa nuanțelor (deja abordată în textul mare), forța simbolică a hashtag-urilor, sociologia și psihoterapia constructivistă de tip meaning-making etc. țin de datele substanțiale ale CP sau rămân un soi de factori intensificatori ai CP, n-aș ști să spun. Plecând însă dinspre funcțiile lor sacre, ne-am putea explica de unde își trage seva autoritatea CP care ține mai puțin de doctrina propusă și mai mult de resorturile autorității respective.

Desigur că dacă vrei să măsori “cantitatea” de sacru care curge prin țevile CP ca s-o compari ulterior cu ceea ce curge prin țevile altor sisteme de credințe, n-o s-o poți face. Așa cum am explicat pe larg în articolul inițial, e greu de spus care consecință sacră e mai importantă, care e mai persistentă, mai densă etc.

Dacă, însă, scopul tău este acela de a dibui niște resorturi psiho-sociale care să-ți lămurească de ce CP rămâne totuși atât de neproblematic-populară și ce anume îi determină pe oameni să facă o investiție atât de solidă în CP, de ce unii se simt efectiv constrânși la duplicitate, iar alții se auto-condamnă la ambiguitate, s-ar putea ca explorarea tipurilor de funcții sacre să-ți fie de un real folos.

Și ar mai fi ceva: nu numai că CP are aceste resorturi sacre care te fac să-ți îndrepți în primul rând atenția spre uzurile sale, dar CP rămâne în același timp perfect instituționalizabilă. Algoritmul ei dogmatic se instaurează simplu, neproblematic oriunde în lumea civilizată. Ordinea pe care o propune recompensează adeptul atât din punct de vedere moral, cât și din punct de vedere birocratic.

Un motiv în plus să-ți dorești să înțelegi ce anume e dincolo de substanța CP și ce stă în spatele forței acestor angajamente…

Întrebarea finală, așadar, nu este ce etichetă să pui pe aceste „comunități de credință”, ci în virtutea a ce rămân ele totuși laolaltă, formând aceste îngrijorătoare majorități? Care sunt sensurile care s-au depus pe țevile CP care fac ca sacrul să „lunece” atât de bine? Și cum se face că există consens profund între voința instituțională și voința populară?

Nici nu poți gândi până la capăt unde duce acest consens fiindcă îți îngheață sângele în vene: Baraba este Hristos.

Distribuie acest articol

24 COMENTARII

  1. la nivel de individ, corectitudinea poate consta in orice set de principii si prioritati mai mult sau mai putin flexibile sau coerente, reprezentand constiinta individului, libera de orice constrangeri, inclusiv de constrangerea corectitudunii; prin definitie, un singur individ nu poate sa „ofenseze, excludă sau marginalizeze” unul sau mai multi alti indivizi
    daca se structureaza intr-un sistem de asociere a unor indivizi, cu sau fara norme coerente, corectitudinea devine politica, iar individul devine vulnerabil in raport cu CP (in raport cu legea, morala, traditiile, uniformitatea sociala, interesele de grup)
    si Hristos devine Baraba

  2. Este evident ca orice definitie am accepta pentru corectitudinea politica, terminologia poate fi lesne utilizata de catre opozanti, cu sens diferit si chiar opus. Dealtfel sintagma chiar este folosita masiv si de catre extremisti si de catre toate curentele politice. Ce sens are sa o mai utilizam, cand fiecare intelege ce vrea? In acest moment e clar ca introducerea conceptului de corectitudine politica a esuat.

    Si nu inteleg de ce ne-ar parea rau dupa asemenea concepte, condamnate practic la confuzie vesnica. E o inginerie incapatanata, un blocaj inutil intr-un proiect dubios.

  3. Stimată doamnă,
    CP e o lentilă prin care privim realități vechi, nu o realitate nouă. O cutie în care fiecare pune ce vrea și apoi se dispută cu alții asupra conținutului.
    La urma urmei, folosirea CP e parte a unui trend de pervertire a limbajului (client în loc de cetățean, pacient, vizitator, fake news în loc de minciuni etc.). Ca simplu cetățean, mă pot întreba ce anume e de pus în locul corectitudinii politice? Incorectitudinea politică? Pe de altă parte, parcă trăim un roman în care se acreditează și ni se induc accepțiunile inverse (războiul e pace, sclavia e libertate) ale cuvintelor.
    O pistă pe care vă recomand să mergeți este aceea de a examina dacă nu cumva faceți și facem inconștient exces de termeni de managementul intreprinderii pe care-i folosim din ce în ce mai puțin metaforic la realități care nu sunt intreprinderi economice, ci politice, sociale etc. Urmărind un bizon ca Trump, care dădea de pământ cu corectitudinea politică în campanie, am văzut un om de afaceri care proslăvea eficiența (în mod firesc) economică.
    CP n-are nimic nici cu religia, nici cu gnoza, nici cu Iisus, ci e un mit ca un cuțit cu două tăișuri, un instrument de cucerit și exercitat puterea. Cu gnoza au alții, în organizațiile lor mai mult sau mai puțin oculte, unele profund anti-religioase sau mai bine spus anti-creștine.

  4. Corectitudinea politica in intelesul de evitarea discriminarii ar trebui sa se faca numai pentru minoritatile care manifesta respect reciproc.
    De exemplu ar trebui sa nu discriminam evreii pentru ca ei respecta crestinismul, insa sa nu facem acelasi lucru cu islamismul extremist care dispretuieste crestinismul.

    • De ce ar trebui să fie creștinismul criteriul unic în aplicarea corectitudinii politice între „minorități”? De ce nu e budismul?! E mai restrâns, deci „mai minoritar” decât creștinismul. Sau de ce ar trebui să fie o anume religie și modul prin care o alta se raportează la ea criteriul definitiv? De ce n-ar putea fi definitoriu pentru CP o altă viziune asupra lumii, cum ar fi scepticismul, agnosticismul, Determinismul sau vreun alt „-ism”? Dumneata propui să discriminam islamiștii extremiști (și, bineînțeles, doar pe ei) pentru că îi disprețuiesc pe creștini. Dar e posibil ca pe evrei să-i disprețuiască și alți islamiști sau chiar alți extremiști. Sau viceversa. Cum procedăm atunci?

      Ideea în care CP ar fi, ca tehnică de comunicare non-violenta, totuși acceptabilă e tocmai acel minim inevitabil de reglementare, perceput de unii drept constrângere, de alții drept limită regulă a jocului, dar opus unui maxim expectabil de eficiență în transmiterea mesajului.
      Balansul permanent intre semantica „câștigată” a cuvintelor, împreună cu o frazeologie stufoasă și literalul intrinsec al lingvisticii duce la interpretări greșite și formulări absurde. Parafrazând un alt dicton, am putea spune că între claritate și confuzie sau între seriozitate și ridicol e o distanță mult prea mică pentru a nu putea fi ușor depășită.
      Personal nu consider cp o greșeală, ci doar utilizarea sa excesivă, superreglementată, intrată într-un fel de spirală a accentuării fără rost. E același lucru cu marfa din supermarket, în care informațiile despre ingrediente au devenit atât de minuțioase, încât doar fanaticii gnosticismului mai au timp să le citească. Și, totuși, aflăm periodic că un anumit aliment nu corespunde și trebuie retras din raft.
      Căutatul nodului în papură e însoțit de acribia specifică fundamentalismului atât la susținătorii cât și la negatorii conceptului. Deși pare grotesc, nu e totuși un indiciu negativ: arată că fiecare, chiar și cel mai fan sau mai fob, are nevoie de un set minimal de reguli, pe care l-ar dori impus ca universal. Dar dacă cp nu e bun, e foarte greu să găsim altceva să punem în loc!

  5. „în virtutea a ce rămân [comunitatile CP] totuși laolaltă”

    Civilizatia occidentala este fondata pe o puternica traditie de moralism universal. Ce e rau si ce e bine tu te-ntreaba si socoate. Ce tie nu-ti place, altuia nu face. Ca urmare ne consideram buni, sau cel putin incercam sa fim buni, iar cei care se opun principiilor noastre bune trebuie ca sunt rai. Antagonismul bine-rau este arhetipul din fiecare poveste si din fiecare film cu eroi.

    Societatea postmodernista, sau tarziu-moderna cum ii spuneti, este foarte superficiala. Cum am ajuns asa este o foarte buna intrebare. Rezultatul este ca orice incercare de a dezbate principiile acceptate drept „bune” duce foarte rapid la eticheta de „rau”. Odata etichetat ca fiind rau sansele unei dezbateri constructive scad imediat spre zero. Nu discutam cu „teroristii”.

    Al treilea factor sunt privilegiatii acestei religii a venerarii slabiciunii, care cauta bineinteles sa isi mentina privilegiile. Ei profita de traditia moralista si sustin cu toate mijloacele disponibile superficialitatea societatii postmoderne care le garanteaza ca lumea se va multumi cu primul principiu enuntat si nu va investiga niciodata daca nu cumva este vorba de ceva mai adanc.

  6. CP indiscutabil totalitara?!

    CP se auto-impune?! (doar pentru a mentiona citeva din afirmatiile extrem de dubioase ale autoarei)

    Cred ca e bine mai intii sa stim despre ce vorbim:

    The term political correctness (adjectivally: politically correct; commonly abbreviated to PC or P.C.) is used to describe language, policies, or measures that are intended to avoid offense or disadvantage to members of particular groups in society.[1][2][3][4][5] Since the late 1980s, the term has come to refer to avoiding language or behavior that can be seen as excluding, marginalizing, or insulting groups of people considered disadvantaged or discriminated against, especially groups defined by sex or race. In public discourse and the media, it is generally used as a pejorative, implying that these policies are excessive.[6][3][7][8][9][10][11]

    Nu vorbim aici de micro-agressions, cultural appropriations sau alte cretinisme de sorginte nord-americana.

    Intrebari:

    E totalitar sa-i inveti pe oameni sa nu mai foloseasca cuvinte de genul „jidani” sau „cioroi”?

    Daca o firma discrimineaza evident pe motive de gen, rasa sau origine nationala, vi se pare anormal ca firmei sa i se impute aceasta discriminare? Nu vorbim aici de discriminarea pozitiva in scoli la examene de admitere; exista aspecte diferite ale CP.

    Abia daca ma lamuriti cu privire la opinia dv la aceste doua aspecte cred ca putem trece la marea filosofie si discuta Hristos si Baraba.

    • cum se determina ca „o firma discrimineaza evident”? daca inlocuieste un om cu un robot e discriminare ?
      discriminarea e evidenta doar daca se constata printr-o abatere materiala de la principiul tratamentului egal
      tratamentul egal se poate defini doar in raport cu un criteriu de selectie/evaluare universal, comun tuturor categoriilor sau indivizilor care totusi se diferentiaza intr-un fel sau altul; deci criteriul insusi nu trebuie sa contina „motive de gen, rasa sau origine nationala”;
      exemple:
      un anunt de forma „angajam femeie de serviciu” e evident discriminatoriu, pentru ca utilizeaza un criteriul de selectie ce contine o constrangere de gen: „femeie”‘;
      daca utlizam drept criteriu de selectie/evaluare originalitatea coafurii, sistemul de evaluare ar putea include, printre nelimitatele categorii distincte, chiar si standardul „pavian cu mantie”, care trebuie aplicat in mod egal oricui poarta o coafura similara si nu doar unui anume VIP sau unei anume persoane vulnerabile; principiul ar trebui sa functioneze si in cazul apelativelor mai mult sau mai putin conventionale, fara a confunda tratamentul egal cu uniformitatea sau cu reglementarea unor standarde unice;
      sau poate ca urmeaza sa se inventeze si corectitudinea psihologica, de ce nu ?

      • Cum discrimineaza evident? De exemplu in cazul in care procentul de femei e apreciabil dar nu exista nici una care sa faca parte din board (cu corolarul femeie si asiatica). Ori atunci cind femeile revin dupa un concediu de maternitate si isi pierd dreptul de a fi promovate. Ori cind un grup de tari e subreprezentat la conducerea unei institutii internationale la un raport 1:10 sau chiar dublu in raport de o singura tara. Doar citeva exemple si asta de la cineva care nu aproba in general discriminarea pozitiva insa a constatat/citit despre discriminare sistemica.

        @AT

        SUA e cel mai bun exemplu de CP dusa la extrem. Mie-mi place termenul de cultural appropriation si scandalul cu studenta alba/”caucaziana” care s-a imbracat cu qipao (rochie chinezeasca) si a fost criticata de mii de ori pentru „cultural appropriation”. Un exemplu mai stupid e greu de gasit. Lume bolnava …

        • „Ori atunci cind femeile revin dupa un concediu de maternitate si isi pierd dreptul de a fi promovate.”
          Dumneavoastra nici nu aveti cum sa intelegeti in ce consta o discriminare efectiva. De pilda, Legea discrimineaza in mod clar atunci cand acorda ajutoare banesti in functie de sex. O fi bine, o fi rau? asta’i alta discutie [dar orisicat: nu este rau in esenta, cel putin atata timp cat nu se permanentizeaza o asemenea politica de stat]. Patronul care refuza sa o faca director pe femeia lauza nu discrimineaza pe criterii de sex, ci pe criterii de performanta, dar efectiv nu aveti cum sa intelegeti asta pentru ca va lipseste si experienta de manager si proprietatea termenilor pe care cu nonsalanta ii repetati pe forum.

          Si NU: NU exista dreptul omului de a promova! ok?

          • Nu, nu e deloc OK. Exista dreptul de a promova bazat pe performance reviews in caz ca firma are o asemenea politica, nu vorbim de femeia lauza in functia de director.

            Nu exista dreptul de a face parte din board ori de a deveni director si nu cred ca o impunere de cote ar schimba cu mult atutudinea unui board.

            Din pacate pt dv nu puteti ca patron sa dati afara pe cineva fara motv (slaba performanta ori reduceri de personal) in mai toate tarile civilizate.

            Cred ca impunerea de cote e tocmai din cauza unora ca dv care cultiva nepotismul si plasarea prietenilor si rudelor in pozitii de virf in defavoarea valorii si care in plus considera femeile inferioare barbatilor.

            Un ton ceva mai civilizat nu v-ar dauna.

            • Daca n’as fi obisnuit cu agresivitatea verbala a stangistilor m’ar uimi tupeul lor de a reprosa lisa de civilitate a interlocutorilor in conditiile in care anonimul necajit pe patroni [si privilegiile lor] isi incepe asaltul prin a califica astfel cuvintele autoarei comentate:

              „afirmatiile extrem de dubioase”

              „extrem de dubioase’ e o exprimare civilizata? ne dati acum lectii si de civilizatie dupa ce ne’ati demonstrat clar ca nu stiti ce inseamna ‘a discrimina’? …:)

              Deci nu, reiterez cat se poate de raspicat: dreptul de a promova tot nu exista. nu intr’o democratie liberala cu economie de piata. poate o fi prin Corea de Nord dar sincer nu’mi pasa. Nu exista in niciun Tratat sau Acord international privind drepturile omului, nu exista in nicio Constitutie a vreunui stat democrat, nu exista nici macar in practica corporatista tipic capitalista [ca doar nu o sa socotim inovatiile recente ale Suediei socialiste ca fiind vreo mostra de capitalism].

            • Pina una alta eu sint singurul care a pornit de la o definitie a CP. In lumina definitiei o afirmatie cum ca CP ar fi „totalitara” e absurda. Aspecte excesive da, nu neg, dar nu „language, policies, or measures that are intended to avoid offense or disadvantage to members of particular groups in society”.

              E amuzant dar nu si surprinzator pt mine (si trist pt autoare) ca autoarea si-a gasit aliati printre misogini ca dv care considera femeile inferioare barbatilor. Some birds of a feather …

            • „misogini ca dv care considera femeile inferioare barbatilor.”
              Pai ce sa faca stangistul cand nu are argumente? arunca cu insulte, dar d’alea ‘civilizate’. :) Multam pentru portret si drum bun.

        • Tu vrei sa ne faci sa credem ca aceasta acceptiune a corectitudinii politice este un abuz, dar de fapt este uzul curent in universitati si mass media, cum se vede si din clipul pe care l-am dat.

    • „Daca o firma discrimineaza evident pe motive de gen, rasa sau origine nationala, vi se pare anormal ca firmei sa i se impute aceasta discriminare?”

      Da. E anormal. E anormal ca discriminarea non-institutionala [adica din afara institutiilor statale] sa fie incriminata penal; din pacate, pentru cei care au asimilat doctrina CoPo, sensul originar, propriu, al termenilor a disparut, fiind prea mult timp expusi la noua_gandire si noua_limbadelemn; in exemplul de fata ‘a discrimina’ si’a pierdut sensul in mintea fanaticului CoPo [daca o fi cunoscut vreodata definitia reala] si a inceput sa insemne altceva, ceva peiorativ, aproape malefic, cand in realitate nu’i altceva decat un proces mental cat se poate de firesc.

      Deci, daca eu ca patron hotarasc sa dau afara o femeie pentru ca’i grasa si face abuz de functia reproductiva/ajutorul de stat pentru copil statul nu are ce cauta in ograda mea ca sa’mi numere angajatii si sa’mi traga amenzi, si nu are niciun temei moral ca sa’mi sanctioneze repulsia fata de obezitate/cersetorie pretinzind in fals ca ar fi repulsie fata de femei; poate ca patron imi displac betivii, habotnicii si muierile isterice, iar daca’i concediez nu fac altceva decat sa’mi exercit drepturile civile ce rezida in contractul incheiat cu persoanele respective; este un raport civil care a fost transformat cu forta de catre statul socialist in raport de drept public [‘de munca’]; simpla idee ca statul ar putea sa controleze gandurile, convingerile patronatului este pur totalitara, de inspiratie comunista. Nu intamplator doctrina CoPo tinteste mediul de business din Occident, este parte a sabotajului intreprins de cateva decenii de Internationala Socialista. Cand esti obligat sa ai cote de femei-inginer in firme de constructii normal ca lucrurile incep sa mearga prost si dezastrele se intampla: poduri construite de firme afiliate CoPo care se prabusesc de noi ucigand zeci de oameni.

  7. poate este putin tirziu pt comentariul meu dar…
    Corectitudinea politica este o doctrina cultivata de o minoritate deliranta, ilogica, promovata de mass-media oficiala, care sustine ca este posibil sa apuci o bucata de cacat de partea curata.
    nu mai tin minte de unde am luat fraza sau cine a spus-o dar se portiveste de minune.
    o zi buna

    • Asta așa este! Întotdeauna există cel puțin două strategii: fie poți înșfăca realitatea hotărât, până îți țâșnește printre degete, fie te poți purta cu ea cu mănuși. Avantajul accesoriilor vestimentare este net în favoarea celui care le poartă.

    • Nu era despre CP, ci despre doctrina partidului comunist. Dar corectitudine politică exista și-n Uniunea Sovietică Ailaltă, așa că …

  8. Am impresia ca a fost uitata complet perioada 45-90, cea a „corectitudinii politice”, cea care, de fapt, a dat numele disimularii gindirii si exprimarea de pareri conforme cu linia conducatoare, adica politically corectness, din frica animamakica de a nu fi omorit sau bagat la pirnaie!
    La sedinta de partid: Tovarase Ion, care-i parerea ta despre productia de cereale. Ion spune ca tov. Ceausescu a afirmat ca anul acesta se vor culege 200 tone la hectar. Tov. Ion, care este parerea ta despre tractoarele romanesti? Ion spune ca tov Ceausescu a spus ca in anul 2020 Romania va fi furnizoarea tractoarelor la 30% din tarile lumii. Tov Ion noi te-am intrebat care-i parerea ta, tu n-ai nicio parere? Ion raspunde Ba am, tovarase secretar, parerile mele dar…nu sint de acord cu ele.
    Si inca o idee a PC: La radio Erevan se intreaba Cum este corect sa spui Schubert sau Schumann? Radio Erevan raspunde: Este corect Schubert, este corect Schumann dar mai corect este Shostacovich!
    Lasati-va-ti (sic) fratilor de sofisme, cind Romania este o aglomerare de politikii

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Adela Toplean
Adela Toplean
Adela Toplean este doctor în filologie, activează din 2003 în Death Studies cercetând atitudinile contemporane în fața morții, a publicat numeroase studii de sociologia morții în Marea Britanie, Suedia și Germania. A studiat la Universitatea din București, Sorbona (Paris V) și Universitatea din Lund, a fost bursieră a Institutului Suedez și a Colegiului Noua Europă, este membru al Association for the Study of Death and Society. Din 2011 este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro