Paul Cornea. Așa cum l-am cunoscut

1.

Caut febril în mesajele de mail să văd cum a început corespondența mea electronică cu profesorul Paul Cornea și constat cu surprindere că primul mesaj e din 13 martie 2010 și că îi aparține. Mesaje astea au devenit, de ieri încoace, din păcate, un fel de manuscrise electronice de o valoare incalculabilă. Probabil va părea că mă împăunez cu ele, dar știu că el n-ar vedea așa lucrurile. Profesorul Cornea era un om tonic și lipsit de suspiciune și dacă i-aș fi povestit asemenea scrupule, mi le-ar fi dezamorsat imediat și mi-ar fi spus că admirația autentică e lucru rar și atunci cînd există, trebuie exprimată, fără fandoseli. Mă tem că ar fi folosit chiar acest cuvînt, avea o directețe pe care nu te puteai supăra, pentru că era lipsită de zeflemea și de orice intenție ofensatoare.

Paul Cornea era în 2010 profesor onorific al Facultății de Litere din București, vîrstnic deja, dar mai activ decît majoritatea profesorilor tineri. Activ într-un fel discret, nici pe departe nu era genul de profesor care refuză să se retragă, foarte răspîndit în mediul academic, ci dimpotrivă, era curios, dar neintruziv, nu voia să controleze nimic, nici să-și asigure obstinat vreo posteritate, ci pur și simplu era acolo pentru cei care îndrăzneau să-l caute. Acum îmi dau seama că ”era acolo”, generos, disponibil și plin de umor și de bună dispoziție într-un fel care, pentru mine și pentru mulții alții, a fost esențial pentru că, în lipsa lui, singurătatea ar fi fost totală, mai ales pentru cei ca bine aplecați spre depresia specifică și spre pesimismul și descurajarea aferente. (Recitind cartea sa de memorii, observ încă o dată cu ce acuitate știa să surprindă această nenorocită trăsătură în cazuri celebre, precum cel al lui Mihail Sebastian, dar și cum, recunoscînd meteahna, știa să nu te facă să te simți vinovat de ea!).

Mesajul din martie 2010 arată limpede cum profesorul Cornea, în vîrstă atunci de peste 80 de ani, se duce la secretariatul Facultății de Litere și află de acolo adresa mea de mail, după care îmi scrie un mesaj deosebit de binevoitor prin care mă anunță că a terminat de scris referatul pentru susținerea tezei mele de doctorat și mă roagă să-l sun ca să mi-l dea și să stăm puțin de vorbă. Așa era el,   simplu, firesc, amabil și surprinzător. La o vîrstă la care majoritatea congenerilor lui nu doar că nu știau să folosească un calculator, dar făceau și o virtute din asta, Paul Cornea îl folosea cu o normalitate extraordinară. Era pur și simplu un mijloc de comunicare eficient și, în consecință, nu întîrziase să și-l însușească. Încă un lucru: dintr-o poziție de o superioritate absolut indicutabilă, nu doar instituțional, dar și moral și profesional, Paul Cornea nu ezita să contacteze el un doctorand cam aiurit și cam dezordonat, care întîrziase aproape 10 ani cu scrierea lucrării, să-i amintească că se apropia data susținerii tezei și să-i ofere un referat scris cu o atenție și cu o prețuire pe care, o spun fără nici un fel de falsă modestie, sînt sigură că nu le meritam. Nu mi-a reproșat sutele de greșeli de redactare, deși mi le-a semnalat expeditiv. De fapt, teza mea, în tot ce avea ea pozitiv, i se datora. Cu cîțiva ani înainte, mă întîlnisem cu Paul Cornea pe holurile aceleiași Facultăți. Mă întrebase, cu umorul caracteristic, cît mai am de gînd să întîrzii cu doctoratul. Ascultase văicărelile mele. De abia acum îmi dau seama, atunci eram probabil prea copleșită de eternele mele „probleme”, că ar fi trebuit să fiu uimită și recunoscătoare că Paul Cornea își amintea că făceam un doctorat, că își consuma minute bune din viața lui prețioasă ca să se intereseze de o teză pe care n-o conducea, în fine, că mă ținea minte, că știa ce scriu… Dar probabil eram prea tînără și prea autocentrată pe vremea aia ca să realizez imensul cadou. Cumva, printre văicăreli, am reușit totuși să-i spun că mă simțeam foarte prost cu subiectul ales, că n-o scoteam la capăt, că mi-ar fi plăcut ca în loc de o teză de interpretare să fi făcut una descriptivă, de pildă, să descriu ce găseam în revista asta, Gazeta literară, pe care el o cunoștea ca nimeni altul, revistă pe care o consultasem sporadic ca mijloc, nu ca scop în sine. Schimbarea subiectului, după ce parcursesem etapa referatelor, după ce deja mă aflam în prelungirea perioadei ca doctorand, era ceva de neconceput. Dar Paul Cornea mi-a ascultat lunga și dezlînata poliloghie și la sfîrșit mi-a spus, fără înflorituri: fă-o. Du-te la bibliotecă și citește revista număr cu număr, primul an, apoi scrie despre ce găsești acolo. Vezi ce-ți iese. Apoi, dacă vezi că se susține ideea, că ai ce spune, că nu te obosește peste măsură, schimbă, cu orice risc. După ce ai întîrziat aproape șapte ani, nu mai contează încă doi, trei. Iar ca demers, descrierea la firul ierbii a celei mai importante reviste din epocă e mai utilă și mai valoroasă ca demers doctoral decît interpretarea, oricît de ingenioasă, a unor romane. Ai grijă, însă, că o asemenea muncă necesită răbdare, constanță și nu-ți va aduce glorie imediată. Cu cîtă delicatețe știa să pună degetul pe rană! M-am dus la bibliotecă în următorii doi ani, uneori zi după zi, doar ca să-i demonstrez profesorului Cornea că nu eram așa de inconstantă cum bănuia, că puteam să amîn recompensa, că nu căzusem în mrejele gloriei literare imediate, în fine, că meritam atenția sa. N-am știut atunci de ce, dintr-o dată, devenisem un om mult mai serios decît obișnuiam să fiu, spre uimirea prietenilor care nu se așteptau, probabil, să mă transform într-un șoarece de bibliotecă. Uneori devenim mai buni doar ca să confirmăm generozitatea cuiva.  Am găsit apoi teoretizată în Memorii atitudinea asta: ”Or, experiența m-a învățat că încrederea îi responsabilizează pe oameni, mobilizîndu-le, în chip uluitor, toate resursele și posibilitățile ascunse, pe care uneori ei înșiși le ignoră.”

Se va fi gîndit la propria biografie atunci cînd m-a încurajat să descriu Gazeta literară, la volumul nedrept uitat  care facsimila revista Propășirea, urmașa Daciei literare? E posibil. Oricum, avînd în vedere că n-a avut prea multe satisfacții de pe urma lui, e remarcabilă, încă o dată, seninătatea în care a știut să topească chiar și eșecurile. (Volumul a fost ostracizat de Elena Ceaușescu care a crezut că grafia chirilică a revistei însemna că Paul Cornea  publicase un volum în limba rusă!)

2.

Îl cunoscusem nemijlocit pe celebrul profesor, a cărui legendă îl preceda pe holurile Facultății de Litere, în 2001, la cursul de Hermeneutică pe care-l ținea la Master. Eram 10 studenți în jurul unei mese, mulți dintre noi deja scriam în presă, iar unii aveam, îmi amintesc cu neplăcere, deja aere de vedete literare. Trebuie să fi fost un spectacol în sine pentru profesorul care le văzuse și le cunoscuse pe toate. Eu am hotărît încă de la primul curs că mă simțeam dezamăgită și m-am străduit să-mi alimentez decizia luată. Mai mult, am și verbalizat-o, cred că la a treia întîlnire. Nu știu exact de ce, cred că din cauza sonorității numelui, calul de bătaie a fost Schleiermacher. Eram, vezi Doamne, sătulă de Schleiermacher, ale cărui idei profesorul Cornea insista să ni le expună metodic. Mă așteptasem la altceva de la cursul lui, speram să avem, în sfîrșit, un contact direct cu textele, o comunicare mai directă cu profesorul, citisem opera lui Schleiermacher destul, în anii anteriori (exageram, firește). M-a ascultat, surprins. M-a lăsat să perorez, să mă simt al doilea Cucuzel, eroul creștinătății. N-a părut însă prea impresionat de îndrăzneala mea. Nu m-a pus la punct, dar nici prea multă importanță nu mi-a dat. Eu, mofluză, am hotărît că nu prea mai avea sens să mă duc la curs după așa o ofensă (tot eu mă simțeam ofensată, cred că e o trăsătură a tinereții prost înțelese, a tinereții ca imaturitate, nu ca mobilitate spirituală, tu ofensezi și tot tu te simți apoi ofensat!). M-am dus direct la examen, după ce am citit totuși din nou Schleiermacher și celelalte texte din bibliografie. Fără urmă de parapon, profesorul Paul Cornea nu doar mi-a pus 10, cred că majoritatea am luat 10, dar a ținut să mă laude de față cu toți. A fost unul din acele momente cînd simți că îmbătrînești în sensul cel mai bun al cuvîntului. Ori de cîte ori un student mă irită cu vreo ieșire intempestivă, cu teribilisme, cu provocări rizibile, încîntat de propriul curaj și îmbătat de prepotența pe care ți-o dă doar puținătatea inevitabilă a lecturilor la 20 de ani, îmi amintesc de mine, în 2001 și de Paul Cornea și reacția lui exemplară. Încă o dată mă străduiesc să-mi depășesc limitele datorită lui. Am citit apoi în memoriile sale că, de fapt, jucase și el, la rîndul lui, aceeași scenetă, cu mulți ani în urmă. Că profesorul pe care îl provocase nu-l pusese la punct suficient și că, uneori, e bine ca profesorii să iasă din neutralitatea auto-impusă și să tundă excrescențele învățăceilor, ca să-i scutească de greșeli viitoare, de suferințe și drame interioare evitabile, dar depun aici mărturie că, la rîndul lui, a fost cel puțin la fel de delicat ca Mihail Sebastian, deși avea un temperament diferit. Că nu și-a urmat propriul sfat. Că a rămas, cel puțin față de mine și cred că față de mulți alții, îngăduitor, generos și iertător fără rest. Nici măcar un sarcasm, nici măcar o glumă sau o aluzie, în toți anii care au urmat și în care am comunicat mult și la adîncime, care să-mi aminteaască ieșirea mea juvenilă din 2001. M-a tratat, exact așa cum învățase de la Mihail Sebastian, cu un respect total, cu aerul că eram un adult demn de un tratament egalitar și atent, fără să mă tuteleze o secundă, fără să alunece vreodată sub gheața politeții exemplare, deși am schimbat confesiuni și i-am povestit lucruri cu o sinceritate pe care n-am avut-o față de nici un alt profesor de la Litere. Cred că, așa cum abuzul se transmite și abuzatul devine abuzator, la fel se întîmplă și cu opusul, atunci cînd ai avut parte de generozitate și respect, le transmiți la rîndul tău, ca pe o moștenire neprețuită. E uimitor cum, trăindu-și tinerețea în condiții de discriminare atroce, mutat fiind de la un liceu normal, la unul doar pentru elevii evrei, ce nu mai meritau, conform gustului politic al unor scelerați, să învețe la liceul obișnuit, Paul Cornea n-a internalizat și n-a dus mai departe frustrarea, ci, dimpotrivă, a selectat privilegiul de a-l fi avut profesor, la liceul Cultura B (!) pe extraordinarul Mihail Sebastian. Iar de la acesta, deși i-a intuit ca nimeni altul, scăderile, a știut să primească și să ducă mai departe nu partea blestemată, ci luminosul și delicatețea personalității lui complexe.

Cînd povestește episodul cu Mihail Sebastian, nu ezită să adauge că ceea ce-l surprinsese neplăcut pe profesorul Mihail Sebastian fusese nu îndrăzneala liceeanului, ci slaba calitate a comentariului oferit pe post de provocare! Mă îndoiesc că eseul liceeanului Paul Cornea fusese așa mediocru cum spune, dar intervenția mea a fost fără îndoială deplasată. Înțeleg însă de ce am făcut-o, de ce dintre toți profesorii de la Litere, dintre care mulți mă plictisiseră cu adevărat, am ales să-l apostrofez tocmai pe Paul Cornea, deși era, probabil, ultimul care ar fi meritat-o: pentru că am intuit, cu antenele mele de animal tînăr, că el era singurul cu care era posibilă o comunicare autentică. În rest, mă prefăceam cu succes și aveam să mă mai prefac încă ani buni pentru că prefăcătoria era nutrețul pe care-l cereau cu insistență cei mai mulți dintre funcționarii universitari, inclusiv cei care  se credeau rebeli (sau mai ales ei). Cu alte cuvinte, moțăisem fără prea multe dileme morale la multe cursuri adormitoare, dar mă trezisem vie și combativă la cel mai puțin adormitor dintre ele pentru că profesorul, chiar și cînd citea disciplinat din fișele lui cu Schleiermacher, îmi dăduse cumva, la nivel subliminal probabil, senzația că e un om viu, autentic și că merita să încerc să fiu, la rîndul meu, vie și autentică. Și am făcut-o cu brutalitatea și stîngăcia specifice vîrstei. Am avut imensul noroc, extraordinarul privilegiu, ca profesorul să știe să vadă dincolo de acel ambalaj nu tocmai îmbietor.

3.

Îmi amintesc apoi mici frînturi care pot părea nesemnificative, dar pe care vreau să le povesesc pentru că deschid culisele spre ceea ce va fi fost profesorul Paul Cornea în viața de zi cu zi. Nu pretind că am fost prieteni, nici pe departe, în ciuda confesiunilor mele și a sfaturilor concrete, omenești, pe care mi le-a dat întotdeauna prompt, mai ales în cele cîteva zeci de mail-uri pe care le-am schimbat după ce eu am plecat din România, n-am fost apropiați. Însă cîte ceva am furat și îmi amintesc aceste frînturi omenești cu multă afecțiune, ca pe  modele de viață, nu doar de profesie.

O dată ne-am întîlnit la Facultate, nu mai știu cu ce prilej, iar eu m-am oferit să-l duc acasă cu mașina. El mi-a mulțumit, dar m-a rugat să-l aștept pentru că trebuia să cumpere cina, îi promisese soției că în seara respectivă nu vor găti și nu vor fi nevoiți să pună și să strîngă masa. Am zîmbit în sinea mea, cu acea înduioșare și secretă dorință pe care le simți cînd vezi două persoane în vîrstă care se țin încă de mînă. (Cam asta ar trebui să însemne familia tradițională, dacă sintagma n-ar fi complet discreditată, nu?) L-am însoțit doar ca să constat, cu uimire, că se ducea nu la vreun restaurant pretențios, ci, ca un adolescent, la PizzaHut. Am așteptat alături de el să primească pizza împachetată, pentru acasă. Știa toate soiurile și combinațiile, dar a ales una nu foarte încărcată și nu două, nici măcar una întreagă, ci două felii. Mi-a explicat virtuțile frugalității. Nu le-am uitat nici azi, deși nu prea le-am urmat, încerc însă să fiu un gurmand chibzuit, cînd sînt în pericol să depășesc limita, îmi amintesc de cele două felii de pizza, una pentru sine, cealaltă pentru soție, cumpărate de Paul Cornea. Și totodată îmi doresc să pot să dau și să primesc, pînă la sfîrșit, același tip de omagiu discret, casnic, lipsit de orice grandilocvență, care e adevăratul semn al loialității statornice dintr-o familie adevărată.

Altă dată mi-a explicat cum se poate trăi bine la marginea Bucureștiului, într-un cartier urît de blocuri ceaușiste, după ce ai trăit o viață în centru. Soluția era una simplă, zicea Paul Cornea: să ai aproape un parc. Să cauți să te ții de obiceiul de a te plimba în fiecare zi, nesmintit, pe ploaie, vînt sau frig. Am găsit apoi același sfat, întruchipat exemplar, cotidian, la Unamuno. Paul Cornea n-avea baston, ca acesta din urmă și nu se plimba, din păcate, pe străzile spălate zilnic cu detergent parfumat ale Salamancăi, nici printre monumentele ei aurite, dar avea tot restul în comun cu filosoful salamantin: constanța, înțelepciunea și extraordinara știință de a trece cu demnitate prin cele mai tulburi vremuri, cu același pas măsurat, egal, al plimbărilor de fiecare zi. La fel ca Unamuno, avusese excesele lui, făcuse greșelile lui, despre care vorbea cu subiect și predicat, dar știuse apoi să le compenseze și avusese și timpul biologic s-o facă. Poate și datorită frugalității, poate și datorită unui echilibru pe care l-am intuit mereu ca fiind unul lucrat, muncit, nicidecum un dat temperamental și am văzut apoi, în Memorii, că intuisem corect. Paul Cornea era, de fapt, un impulsiv desăvîrșit temperat. Disciplina, chiar și cea măruntă a plimbărilor zilnice sau a alimentației raționale, fusese una construită și, într-un anumit fel, fusese un manifest în contra determinismului, a fatalismului atît de prețuit la români, un reflex de modernitate, un nonconformism (față de conformismul mioritic, în primul rînd) care l-au singularizat definitiv în peisajul dîmbovițean. Paul Cornea era diferit. Paul Cornea nu mînca patagruelic, nu te invita cu gesturi grandilocvente la restaurant, nu-ți făcea complimente galante, nu se îmbrăca în blugi ca să pară tînăr, nu am auzit absolut niciodată vorbindu-se despre el ca despre un galant, deși avea un farmec indubitabil, era sportiv fără emfază, era igienic fără să pară steril. Nu bea, nu (mai?) fuma, dar nu ținea predici în contra. Era lipsit de naționalism și în general de orice formă de sectarism. Era de stînga? Era un apostat marxist trecut în extrema cealaltă? Nici una din cele două. Era echilibrat, pur și simplu. Și cred că cel mai prețios legat al său acesta a fost: caută-ți echilibrul și o dată găsit, acceptă-l fără frica de a părea demodat, vetust, nu căuta să pari tînăr cu orice preț, nu vei fi decît ridicol. Nu mi-a spus niciodată ceva atît de explicit, doar pun eu acum, în cuvinte, mesajele pe care cred că mi le-a transmis de-a lungul timpului în tot ce a lăsat să se vadă, ca profesor, ca cercetător, ca scriitor, ca om.

4.

Paul Cornea avea 95 de ani, dar îmi dau seama azi că niciodată, absolut niciodată nu m-am gîndit că era posibil, ba chiar omenește previzibil, ca, într-o tristă zi ca asta, să nu mai fie acolo, la capătul e-mailurilor. Ultimul mesaj pe care îl găsesc e din decembrie 2015 și îl reproduc aici, lăsînd la o parte amabilitățile către mine, care nu lipseau niciodată și care, iarăși, îmi dau seama de abia acum, au fost cel mai bun sprijin de-a lungul acestor ani. Vreau doar să se vadă cum vorbea despre un coleg, prematur dispărut dintre noi, pentru că aceleași cuvinte ar trebui să fim în stare să le spunem azi, la rîndul nostru, despre cel care a fost Paul Cornea:

”Draga Luminita.

Iti multumesc pentru necrologul tau pe Contributors despre Florin

Manolescu. A fost un eminent coleg al meu, l-am admirat pentru

exceptionala Enciclopedie a exilului romanesc (cu care s-ar fi

putut mindri un institut intreg ), ca si pentru contributiile de istorie literara

ori incintatorul volum de nuvele SF, Mentalistii. De fapt, tot ce a facut

poarta amprenta talentului, a unei minti subtilie, a unei  tenacitati in

munca, iesite din comun, si nu in ultimul rind, al unui fin umor

intelectual. Ai mare dreptate sa-i deplingi nerecunoasterea meritelor. Era prea

decent ca sa ceara ceva iar cei care aveau piinea si cutitul  l-au

remarcat cu atit mai putin,cu cit el insusi,acceptind un post in

Germania, le-a iesit din orizontul privirii. Am multumirea sufleteasca

de a-l fi incurajat si ajutat concret, cind si cind. (Din pacate,in

limita puterilor mele modeste). Fie-i odihna usoara !”

Era prea decent… la fel ca Paul Cornea. De multe ori îmi tempera avîntul justițiar, atunci cînd eu, indignată, îi scriam despre vreun premiu primit de cîte un scriitor pe care-l sperasem mai vertical, despre cîte un intelectual care semnase scrisoarea lui Stelian Tănase din 2012, în fine despre mizeriile tipice ”Bucureștiului mic și rău”. Părea îngăduitor, părea că înțelese mai bine ca alții natura umană, faptul că ”scriitorii trebuie să continue să scrie, regizorii, să regizeze…” în oricare dintre lumi, fie ea comunistă sau post-. Uneori mi se părea prea îngăduitor, prea înțelept, prea iertător. Mi se părea că tocmai înțelegerea asta prea largă ajuta ticăloșia să supraviețuiască. Acum, azi, mă uit înapoi, la ultimii 10 ani, de pildă, și constat un lucru simplu: că Paul Cornea a fost singurul sau, oricum, unul dintre puținii, care s-a ținut constant, neabătut, departe. De premii, de fundații dubioase, de doctorate honoris causa, de posturi diplomatice, de orice fel de sinecuri care nu se poate să nu-i fi dat tîrcoale. Nu am dovezi, dar mi se pare limpede că va fi primit numeroase propuneri. Într-un fel, fără s-o declare explicit și fără să-mi dea apă la moară în perorațiile mele indignate, el însuși întruchipa ideea de demnitate pe care eu o revendicam insistent.  Ocolise o recunoaștere publică pe care ar fi meritat-o ca nimeni altul. Pînă la urmă, e inutil să le reproșezi celor care cedează că o fac, e în natura lor, în limitele lor inerente, e măsura anvergurii personale sau, mai bine zis, a lipsei ei. Important e, ca atunci cînd îți vine ție rîndul, să știi să refuzi, să reziști, să te ții departe. Și dacă, între timp, se poate să nu te acrești în reproșuri adresate altora, cu atît mai bine. Iarăși, nu-mi spunea explicit asta, era, cum ziceam, întotdeauna foarte sportiv în relațiile cu cei mai tineri, niciodată nu-i tutela, dar mesajul era implicit în atitudinea lui, în umorul cu care de-dramatiza situațiile. De pildă, ajuns în acest punct cu lectura textui de față, mi-ar fi spus, zîmbind șugubăț: prea te-ai întins! Iar eu i-aș fi răspuns: nu-i nimic. Oricît de mult aș scrie, tot n-ar fi de ajuns!

În primăvara lui 2013 am avut iar un schimb de mesaje, într-un moment de mare cumpănă pentru mine. Nu m-a îndemnat să demisionez de la ICR-ul ajuns sub Marga, așa cum m-au îndemnat atîția alții care apoi au fost destul de acomodanți cu realitatea respectivă. Dimpotrivă, m-a îndemnat să rezist și să caut stabilitatea. Întotdeauna pragmatic, întotdeauna preocupat de binele celui cu care vorbea, încercînd să empatizeze cu postura lui, nu cu cine știe ce imperative morale. Încă o lecție. El însă, consecvent și discret, în timp ce alții, unii foștii lui discipoli, semnau infama scrisoare către UE, se ținuse departe de noul Consiliul ICR, nu-l cauționase în nici un fel pe Marga, deși, probabil, o singură vorbă din partea lui ar fi fost, pentru clica ajunsă la putere, aur curat. N-a rostit vorba asta, așa cum n-a făcut nici un fel de alte gesturi echivoce în toți acești ani, mai ales din 2012 încoace, de cînd tot cad socluri, ca popicele. Nu cred c-a fost academician, de pildă. A trăit în ultimii ani discret, în cartierul de la marginea Bucureștiului, în timp ce lui Păunescu i se ridica statuie și lui Vadim i se făceau funeralii naționale.

5.

Doar încă puțin, domnule profesor, trebuie să mai spun cîteva lucruri…

Întrebarea esențială cu privire la extraordinara personalitate care a fost Paul Cornea ar fi: cum de a putut să fie atît de ecumenic în admirația pe care o trezea? Cei mai diferiți oameni s-au apropiat de el în egală măsură, cei mai mari inamici de idei, de temperament sau de valori s-au întîlnit în jurul lui Paul Cornea și, uneori, chiar și-au temperat pornirile datorită lui, deși, o spun fără nici o ezitare: nu era un împăciuitorist, nu avea ipocrizia specifică, nu te agasa cu o pretinsă și omenește imposibilă neutralitate. Cînd chiar avea încredere în cineva, se dezlănțuia în portrete de un haz nebun, știa să pună eticheta laconică și perfectă, dibuia punctul slab al fiecăruia cu o dexteritate care pe alții i-a transformat în mari intriganți ai lumii literare, dar nu și pe el. De ce? Explicația pe care o încerc e că pur și simplu știa să nu depășească o barieră invizibilă. E o trăsătură misterioasă și foarte rară. Putea fi ironic, dar nu coroziv. Nu-și instrumentaliza extraordinara putere de influență pe care o avea asupra celor mai tineri, iar asta e ceva ce se simțea de la primele fraze. Te lăsa în pace, te respecta în integralitatea prostiilor tale și, deși îți spunea verde în față părerea lui, nu se punea de-a curmezișul. Dacă tu erai decis să faci prostia, nu te oprea Paul Cornea, dar dacă n-o făceai, era primul care te lăuda. Și mai ales, niciodată, dar niciodată nu te influența insidios, nu căuta să te transforme în unealtă, deși era limpede că, cel puțin unii dintre noi, am fi fost niște unelte fericite. Știa, cred că inclusiv se bucura să constate că încă era iubit, admirat, nu era un stoic, dar un fel de austeritate, un autocontrol pe care l-am mai văzut doar la cei din lumea veche, la cei educați înainte de 1945, îl oprea înainte de a profita de ascendentul pe care îl avea asupra ta. În felul ăsta, tratîndu-ne pe toți cei care gravitam în jurul lui cu egală considerație, cu răbdare, cu o politețe neprefăcută și atașantă, adică lucruri cu care nu fusesem obișnuiți în mediul intelectual bucureștean, ne făcea părtași la o comunitate lipsită de radicalism. Cînd eram în preajma lui Paul Cornea, eram brusc mai deștepți, fiecare dintre noi, indiferent de ideologiile, convingerile, obsesiile noastre, ale fiecăruia.

Circulau multe legende despre tinerețea profesorului, dar cumva etichetele nu se lipeau de el, era prea viu, prea în mișcare, ca să devină simbolul a ceva. Mă amuză să văd cum unii dintre tinerii stîngiști și-au făcut icoană din Ion Ianoși, care va fi fost o persoană cu calități, dar a cărui carte de memorii e ilizibilă, plină de parapon, de bolile prietenilor și ale dușmanilor și de o bolnăvicioasă și, din păcate tipică multor bătrîni, dorință abia camuflată de cortegiu, de fidelitate și adeziune. Sigur, Paul Cornea ar fi fost infinit mai interesant ca stindard al marxismului resuscitat, dar el nu obișnuia să stea nemișcat, în poziție de statuie, ca să primească ofrandele. I s-a reproșat, în consecință, că prea a devenit anti-comunist, că s-a pliat prea bine pe capitalism și multe alte obtuzități. Nimic mai departe de adevărul din cartea sa de Memorii. (Nu mă pot împiedica să fac o recomandare: citiți cartea sărind peste întrebările lui Daniel Cristea-Enache! Sigur, e lăudabilă inițiativa lui și faptul că l-a mobilizat astfel pe Paul Cornea să scrie aceste memorii, dar o nouă ediție, cu minime modificări, cursivă, fără întrebările de lemn, ar fi de dorit, coliziunea dintre verva și precizia de limbaj ale profesorului și limba de lemn a intervievatorului e frontală și strică peisajul. Ca o consolare pentru DCE: e ușor să pari anodin cînd împarți aceeași pagină cu Paul Cornea!)

Dacă atunci, la începuturi, comunismul va fi avut ceva pozitiv, ca agent de progres social, ca anti-fascism anti-anti-semitism și ca purtător al unei modernități reale, Paul Cornea, ca tînăr ilegalist, a fost unul dintre cei mai onești reprezentanți ai lui. Nu o neagă niciodată, ba chiar explică, cu amănunte revelatoare, ce însemna adeziunea la UTC în anii războiului, înainte de 1944. Nu e niciodată zeflemitor față de tînărul care umbla prin fabrici să convingă muncitorii să se înscrie în UTC, dar nici duios. Dacă foarte tînărul Ion Iliescu, venit să se înscrie în UTC, îi face în epocă o excelentă impresie (zîmbet cuceritor etc), o lasă așa, nu urîțește retrospectiv impresia, deși profesorul Cornea n-a fost nici pe departe un iliescian, așa cum au fost și sînt încă mulți congeneri. Dar nici conservator n-a fost, dimpotrivă, a fost, îndrăznesc să spun, cel puțin după 65 de ani, adică după 1989, un intelectual de stînga într-o lume în care așa ceva nici nu exista, nici nu avea dreptul să existe. Pe de-o parte, în România post-decembristă e în continuare o rușine, aproape o trădare, să ai ceea ce se cheamă ”alunecări de stînga”. E de înțeles, istoric vorbînd, nici în Spania post-franchistă nu prea te poți numi intelectual dacă ai convingeri de dreapta. Dar Paul Cornea era, intelectual și comportamental, întruchiparea intelectualului progresist, scientist și egalitar (niciodată n-ar fi schițat, de pildă, gestul de a-i săruta mîna unei doamne, niciodată nu l-am auzit făcînd complimente unei colege), era internaționalist în sens cosmopolit (avea, după cum se vede în mesajul despre Florin Manolescu, îndrăzneala de a nu-i disprețui pe cei din exil, dimpotrivă) și avea aceeași relaxare față de granițe cum avea față de noile tehnologii, era preocupat de jobul celor mai tineri, te întreba cum o duci, dacă ai cu ce plăti chiria, nu avea nici un fel de fanatism al inițiativei private, dimpotrivă. În general, nu părea să aibă frici, nici nevoia de delimitări, de constrîngeri specific conservatoare și știa să transmită o sănătoasă mefiență față de verdicte. I-am povestit o dată, după ce plecasem din țară, cum o scriitoare mă avertizase că mă voi ”delexicaliza” și că, în cazul în care voi scrie cărți, nu-mi voi mai găsi locul în nici o istorie literară, nici dintr-o țară, nici din cealaltă. Îi aud și acum rîsul contaminant și îmi amintesc că a zis să nu-mi fac griji, că s-au mai văzut cazuri de desțărați, unii celebri, cît despre scriitoarea respectivă, dacă o preocupa locul în istoriile literare, nu era o persoană fiabilă. Față de mulți intelectuali din generația lui, mai ales cei care reușiseră să supraviețuiască absurdului totalitarist, Paul Cornea avea modernitatea, nonconformismul pe care le-am regăsit apoi la intelectualii de stînga onorabili din Occident. Într-un fel paradoxal, a devenit de abia după 1989 ceea ce încercase să fie imediat după Război și se lămurise repede și dureros că era imposibil, doar că, din nou, în ciuda admirației pe care o trezea, vremurile tot nu erau suficient de libere și nici compatrioții, suficient de onești, încît să-i fi oferit locul care i se cuvenea. Încă o dată, n-a dramatizat, nu s-a plîns, n-a revendicat și n-a dezbinat, ca Adrian Marino, ca Ion Ianoși, ca atîția alții, merituoși desigur, dar nici pe departe de calibrul și de noblețea lui Paul Cornea.

Și totuși, s-ar putea ca într-o bună zi să constatăm că pe dedesubtul mizeriei umane care a capturat în ultimii ani nu doar politica, ci și multe instituții culturale, care continuă să denatureze receptarea firească a cărților, care face ininteligibil peisajul cultural românesc, pe dedesubtul acestei forfoteli de mediocritate, răutate și prostie, a existat mereu un fel de ștafetă secretă, luminoasă și invicibilă, a oamenilor de calitate, a intelectualilor adevărați, cu bunele și relele lor, cu împliniri și eșecuri, dar autentici, stimulativi și care, prin simpla prezență, au luminat întunericul.

Rămas bun, domnule profesor!