Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Latinitatea limbii romane. Acum, despre pești

Ionel Funeriu septembrie 2, 2017 Cultura, Opinie
55 comentarii 4,526 Vizualizari

Imaginați-vă că aveți în buzunarul din dreapta 100 de bancnote de un leu fiecare, iar în cel din stânga doar o bancnotă de 500 de lei (există…, dacă n-ați avut ocazia). Cu această imagine în minte vă rog să urmăriți rândurile următoare.

Pe la sfârșitul veacului al XIX-lea Alexandru Cihac a publicat un dicționar etimologic al limbii române. După ce a încheiat redactarea, învățatul nostru s-a apucat să numere cuvintele de origine latină și pe cele de origine slavă din dicționar. A constatat un lucru surprinzător : cuvintele de origine slavă erau de două ori mai numeroase decât cele de origine latină. Și a mai constatat că unul din cinci cuvinte era de origine turcă. În aceste condiții se naște întrebarea firească : mai avem noi dreptul să susținem latinitatea românei ? Nu e, oare, mai logic să recunoaștem că româna e limbă slavă ? Răspunsul a venit prompt din partea lui B.P. Hasdeu care, în teoria sa despre circulația cuvintelor, a demonstrat convingător latinitatea românei. Nu dispun de spațiu tipografic necesar să expun detaliile teoriei sale, redau doar ideea cadru : elementele latinești sunt mai puține[1], dar sunt cu mult mai importante decât cele slave sau turcești.

La argumentele lui Hasdeu, vreau să adaug o probă nouă în favoarea latinității care să se plieze pe specificul rubricii mele din ziar. Pentru aceasta m-am gândit să reproduc o listă a peștilor de apă dulce din România : biban, caracudă, caras, clean, crap, lin, lostriță, mreană, nisetru, păstrăv, scobar, somn, șalău, știucă și câți vor mai fi. Dacă aveți curiozitatea să verificați originea lor prin dicționare, veți constata că, exceptând șalăul, care e din maghiară, toți ceilalți sunt de proveniență slavă. Un singur nume nu este slav sau maghiar și acela e genericul… pește, provenit din latinescul piscis, și care, în sfera lui semantică, îi înglobează pe toți ceilalți. Chiar dacă preparăm ciorbă de mreană sau de somn, zicem ciorbă de pește, chiar dacă prindem crapi zicem că pescuim, nu… crăpim. Nu dispun de statistici, dar bunul simț și buna credință cu care trebuie să judecăm lucrurile ne obligă să recunoaștem că în vorbirea cotidiană rostim pește mult mai frecvent decât toate cele 14 nume de specii din inventarul meu luate la un loc. Există români care în viața lor nu au pronunțat cuvântul caracudă ori lostriță, dar nu există român care să nu fi rostit niciodată cuvântul pește. Și asta nu e tot. Acest cuvânt generic și-a înfipt rădăcini zdravene în vocabularul românesc, creându-și de-a lungul veacurilor o familie (de cuvinte) numeroasă : peștișor, pescuț, pescui, pescuit, pescărie. Din pescuit s-a creat în vechime derivatul : pescuitor. „Nu te teme, de acum vei fi un pescuitor de oameni” îi spune Isus lui Petru într-o ediție a Bibliei. (Termenul a fost preferat și în titlul operei Pescuitorii de perle a lui Bizet.) Cu timpul, pescuitor a fost împins spre periferia vocabularului fiind concurat de pescar, cuvânt provenind din lat. piscarius care îl are la bază tot pe piscis. De la pește s-au creat expresii și zicători precum : „cât ai zice pește,pește/ mămăligă prăpădește”, „asta-i altă mâncare de pește”, „se zbate ca peștele pe uscat”, „peștele cel mare îl înghite pe cel mic” etc. Frecvența lui considerabilă în limbă l-a făcut să pătrundă până și în lexicul argotic unde pește înseamnă proxenet, iar a pești înseamnă a înșela, a păcăli pe cineva. Trebuie să recunoaștem apoi că nimeni nu spune nici „cât ai zice mreană”, nici „scobarul cel mare îl înghite pe scobarul cel mic”, nici „asta-i altă mâncare de biban” și nici „întâlnirea s-a încheiat în coadă de păstrăv”.

Peștele a ajuns în română și în „variante neologice” : piscicol, piscicultură, piscicultor, piscină. Toate sunt preluate din franceză, atât numai că, la rându-i, franceza le-a preluat din latină. Să analizăm neologismul care pare a nu avea nicio legătură cu peștii – e vorba de piscină, se înțelege – și să coborâm în trecutul său. Un dicționar etimologic francez ne informează că în 1505 fr. piscine avea sensul : „vaste bassin rempli d’eau pour se baigner” (ușor de tradus), în timp ce cu mai bine de 300 de ani în urmă, la 1190, cuvântul desemna scăldătoarea în care Hristos l-a vindecat pe paralitic („le bassin où Christ guérit le paralytique”). Același dicționar indică drept etimon lat. piscina care însemna „heleșteu”, adică : „bazin cu pești”. Preluând termenul pe la începutul secolului trecut probabil, româna a reținut doar ultimul înțeles al fr. piscine, sens cu care îl întrebuințăm și astăzi.

Încercați acum să aplicați o mică hermeneutică lexicală precum cea de mai sus crapului, mrenei ori somnului, cleanului, bibanului sau oricărui alt soi și veți constata că vrând-nevrând, veți ajunge tot la „valorosul” pește.

Cum se vede, ponderea cuvintelor într-o limbă este dată de frecvența și productivitatea lor, de capacitatea de a dezvolta sensuri noi, de vocația lor integratoare și, până la urmă, de circulația lor, așa cum ne-a învățat Hasdeu. Peștele este o bancnotă de 100 de lei, bibanul, carasul și ceilalți sunt, fiecare, monede de cel mult „doi bani”.

Note__


[1] Doar aparent mai puține, pentru că Cihac n-a luat în calcul derivatele și nici împrumuturile romanice. Numai neologismele de proveniență franceză reprezintă aproape o treime din masa vocabularului românesc. Iar dacă ne gândim că, la rându-i, franceza le-a preluat din latină, perspectiva se schimbă radical.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "55 comments" on this Article:

  1. V Argesanu spune:

    O nelamurire care priveste originea limbii române și este strâns legata de limba dacilor…

    Enunturi – „bătute în cuie de istoria oficială”:
    - limba română face parte din familia limbilor latine și s-a format prin înlocuirea/contopirea limbii vorbite de localnicii daci cu latina cuceritorilor romani după ce Dacia a fost inglobată in Imperiul Roman;
    - latina colonistilor romani ca limba de circulatie in imperiu, având și un nivel mai ridicat de abstractizare și adecvarea la noua realitate, a scos de pe scena limba dacă din care nu au supravietuit decât oarece vocabule exotice (varză, barză, viezure, mânz) și niste inscripții izolate ( Decebalvs per Scorilo, etc.);
    - după un secol si jumatate de stăpânire, presiunea dacilor necuceriti și a migratorilor nord-estici obligă administratia romana să se retragă la sud de Istru, abandonând Dacia, dar populatia de aici continua sa foloseasca latina altoită cu vocabule dacice secole bune după aceea, in ciuda celor zece valuri de migratori care trec peste localnici, în cautarea legendarei cetati de aur – Roma: goții, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii și în sfârșit, tătarii;
    - definitivarea limbii române se face cu aportul celor mai nobili dintre migratori, slavii care ne completează „zestrea” cu un supliment de lexic de 30% cuvinte comune si nume proprii – pentru persoane și pentru locuri în care trăiam și nu știam să le numim, precum si cu o limbă de cult în care să ne putem înălța rugile creștine spre cerul, surd la bolboroseala latinei viciate de vocabulele „zbârnâite” de până atunci;
    - fondul de cuvinte al limbii vorbite de români se structurează astfel: circa una suta de cuvinte rămase de la daci (vocabule exotice cu corespondențe in albaneza, mostenitoarea limbii tracice (de unde până unde?), apoi majoritatea cuvintelor identificate din greaca, din latina și din urmasele europene ale acesteia (italiana, franceza, engleza, etc) și restul imprumuturi de la migratorii bulgari, slavi și turci. La final, un contigent variabil (dupa fiece autor !) de cuvinte cu etimologie incertă…

    Rationamentele „in colțuri ale lui V Argeșanu”:
    - limba dacilor și latina poate că erau inrudite, ori poate că latina influențase anterior destul de mult limba „salbaticilor daci” prin faptul că teritoriul Daciei (cam acelasi cu teritoriul pe care se vorbeste româna azi) se afla in contact strâns cu teritoriul stapânit de romanii, incepând de la nord de gurile Dunarii, urmând pe la sud aliniamentul fluviului și in amonte, până in Câmpia Panonică. Asta ar putea să explice cum a putut fi insusită atât de rapid o limba asa de complicata de către o populatie barbară ( apropo, câți lingviști cu școli grele poț susține fără efort o conversație curentă despre un subiect oarecare in latina clasică?) ;
    - teritoriul inglobat in imperiu dupa războaiele daco-romane nu corespunde total cu teritoriul Daciei. Asa, la prima aproximare, ar fi ceva mai mult de vreo treime: Scitia Minor (DobroGea), sudul Munteniei, Oltenia, Banatul, Apusenii cu băile de aur și cam jumatate din Ardeal cu cetatile-castre dinspre Panonia.
    - totuși limba nou formata intr-un secol si jumatate acoperă tot teritoriul României de azi la care se mai adauga oarece zone „extra muros”: unele la sud de Istru si altele in est – BessArabia, adică Moldova de peste Prut, cu influență dincolo de Nistru, mergând în contra directiei de deplasare a migratorilor pătrunși secole de-a rândul in spatiul carpatic!
    - determinarea originii slave/bulgare/turce a unoe cuvinte fără corespondență latină nu convinge! Două exemple numai:
    Exemplu 1: banalul porc, (latineste „porcus”) se hraneste cu „jir” (bulgărește „ziru”) și este adapostit in „cocină” (bg. „cocina”). Etimologiile sunt preluate din dictionarele editate de Academia Română. Daca pentru „porcus” nu e nimic de obiectat, pentru „hrana” și „adapostul” aduse patru sute de ani mai târziu de un popor migrator (mânându-și cătinel, cătinel porcii de pe cai tocmai din stepele Volgăi, unde nici dreak n-a pomenit urmă de fag, cel care produce jirul, etimologiile academice sunt comice… Cu atât mai mult că prin Spania, la „finis terrae” european, „cocina” desemneaza direct porcul! Sprinteni de tot, vechii bulgarii!
    Exemplul 2: un nume propriu, numele meu de familie „horobeanu” provine, cf. acad Iorgu Iordan (Ghiorghi Iordanov ?!) in al său Dictionar de nume proprii românesti de prin anii ’70, din ucraineanul „gorovei”- vrăbiuță. Numai că numele meu de familie este o forma alterată a numelui „Hurubean” purtat de strămosul Pavel din Veștem/Șelimbăr, lângă Blaj, trecut peste munți pe la 1830 și care și-a însemnat trecerea printr-un act de cumpărare de pământ în ținutul Muscel, lângă popasul domnesc de pe Râul Doamnei.(cf Arhivei comunei Domnești-Arges). Neamul originar, Hurubenii din Vestem, a fost găsit de bunicul meu intr-o calatorie la origini de prin 1918…

    In final, tonul meu un pic polemic-pătimaș care nu-l vizează, in nici un caz, pe autor. Este răbufnirea unui om invatat să gândească rational și care, timp de 25 de ani, a trebuit să refacă din bucăti disparate, recuperate de pe câmpuri de luptă, mecanisme complicate de aviatie și armament produse de alte minți, în alte parti ale lumii, dar după aceleasi principii fizico-mecanice…
    Cele de mai sus sunt pentru mine „bucăți” de adevar despre limba română care, puse impreună si „completate” în stilul de până acum, nu vor alcătui niciodată un „tot” care să meargă!
    Ori nouă ne trebuie o istorie adevarată, fara lustru nemeritat dar si fara noroi pe blazon!

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Sigur că apariţia limbii române este în mare parte un mister, dar mai sunt şi alte aspecte de văzut:
      - 150 de ani in al doilea secol de după Hristos s-ar putea să însemne 3-4 generaţii, deci timp destul de indelungat pentru ca o limbă să se stabilească.
      - s-ar putea ca limba dacilor să nu fi fost prea unitară ( sau să nu fi existat deloc o limbă dacă propriu-zisă, ci mai multe limbi tracice înrudite) ceea ce ar explica succesul latinei ca “lingua franca” ( mai ales că există şi o populaţie de colonişti destul de importantă care nu vorbeau dialecte tracice)
      - e posibil ca “migrarea” pe ambele maluri ale Dunării să fi fost mai intensă ( chiar dacă o parte a populaţiei a plecat o dată cu retragerea aureliană, nu şi-a părăsit chiar de tot terenurile) , din câte ştiu există documente – ce e drept mai noi un pic- din care reiese că băştinaşii plăteau “taxa de protecţie” la migratori, uneori era mai mică decât în imperiu ( nimic nou!) deci schimburile, inclusiv culturale, au continuat în mod sigur.

      • kinn spune:

        In imaginatia populara persista imaginea asta ca dacii au adoptat oarecum benevol limba latina, parca de dragul de a da nastere la romani. In realitate, faptele nu prea o sustin:

        - 3-4 generatii nu inseamna mai nimic la cursul istoriei. Exemplele sunt nenumarate si de bun simt: ungurii au stapanit 1000 de ani Transilvania, si nu vorbim ungureste, italienilor le-au trebuit 100 de ani ca sa impuna limba standard in fata dialectelor locale, cu toata puterea statului modern.
        - intre romani si daci n-a fost prietenie. Romanii au cucerit greu Dacia, revolte au fost multe, incursiuni ale dacilor liberi nenumarate. Nu te indragostesti de limba celor cu care te lupti.
        - “lingua franca” nu inseamna mare lucru la populatie agrara, organizata in sate risipite pe ici pe colo. Nu e ca si cum dacii comentau in timpul liber pe forumuri in latina :) )

        E foarte probabil ca elementul dominant sa provina de la sud de Dunare. Cum si cand au ajuns la nord, nu prea se stie. Dar la sud romanii au dominat peste 750 de ani (aproape dublu fata de Galia, de ex.), iar romanizarea a fost completa, pana la nivelul ca au dat 20 de imparati (Aurelian, Diocletian, Sf. Constantin, Justinian, toti au fost nascuti in Balcani). Fast forward 1500 de ani, si vezi ca la sud de Dunare nu mai e picior de latinofon, iar la nord de Dunare troneaza un stat cu 20 milioane de latinofoni, extins pe jumate dincolo de granitele vechile imperiului. E clar ca cei de la sud s-au mutat cumva la nord.

        Din pacate, atat de tare ne-a intrat frica de unguri in oase, incat ne e frica sa ne cercetam si acceptem propria istorie, nu care cumva sa le dam ungurilor “argumente”.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Cred că în sfârşit, măcar acum când ne pregătim să serbăm 100 de ani, putem să discutăm problema fără să recurgem la necesităţi politice. Dar nu cred că se schimbă prea multe.
          Exemplul cu convieţuirea cu maghiarii nu are nici un sens. Maghiarii nu aduceau nici terme, nici apeducte, nici pâine sau circ. În cât timp in America de Sud n-a mai rămas nici urmă de limba mayaşilor după conquistadori?
          Aveţi ştiinţă de vreo revoltă a galilor la, să zicem 100 de ani după Cezar? Dacă se revolta, se revolta tot vreo legiune romană, galii au fost asimilaţi repede, şi asta s-a cam întămplat peste tot.
          Asta cu dacii duşmanii romanilor e cam din Sergiu Nicolaescu. Conceptul de naţiune a apărut uşor mai târziu, pe la ’48. Nu putem compara întâmplările din vremea lui Hristos cu secolul XIX .
          Romanii aduceau colonişti şi ofereau şi cetăţenie. In plus nu stim prea clar cât de agricultori erau dacii, şi , încă o dată, nici măcar nu ştim în ce măsură ei se considerau daci şi nu se desemnau după tribul specific…
          În general lingvişti ca Puşcariu au considerat că limba română a apărut pe ambele maluri ale Dunării.( deşi e discutabil dacă putem considera toată zona lingvistică fiind unitară, de exemplu dalmata nu a fost niciodată pusă în legătură cu româna) De ce o parte din populaţie a migrat la nord sau cea de la sud s-a slavizat sau maghiarizat ( aţi văzut că geneticienii i-au “dovedit” pe maghiari ca fiind identici cu noi..) e greu de spus… Pe de altă parte, ar fi inexplicabil ca o mutare “in corpore” a românilor pe malul nordic al Dunării să fi scăpat cronicarilor bizantini, câtă vreme i-au notat pe toţi migratorii…

          • Vercix spune:

            Sunt totusi 1000 de ani, cu administratie si orase construite, cum sa nu aiba sens? Dar in fine.

            Sosirea spaniolilor in Americi a dus la diminuarea cu pana la 90% a populatiei indigene. In aceste conditii spaniola s-a impus intr-adevar relativ repede, dar chiar si asa, azi exista vreo 6 milioane de vorbitori de limbi maiase si vreo 10 mil de quechua, limba incasilor. Limbile bastinase nu au disparut nici dupa 500 de ani.

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              Poate nu am fost clar, dar mă refeream la faptul că maghiarii, în momentul sosirii lor, nu erau exponenţii vreunei culturi superioare, deci nu puteau să exercite aceeasi influenţă ca romanii asupra băştinaşilor; de asta am dat exemplul cu spaniolii. În momentul în care au început să construiască o civilizaţie era cam târziu, zona de sud a fost o perioadă sub influenţa ţaratului bulgar, cel puţin aşa presupunem, apoi au început să apară structurile locale. Nu cred că poate contesta nimeni rolul civilizator al romanilor şi în acest context e normal să exercite o atracţie puternică asupra celor din jur. Că au rămas populaţii vorbind dialecte trace, aşa cum au rămas munteni care vorbesc dialecta mayaşe…. o fi, dar în timp s-au pierdut în structurile statale locale. Poate că or mai fi fost şi la 1200 vorbitori de dacă, nu putem şti nici că da, nici că nu, ce putem şti e că erau periferici, altfel s-ar mai fi auzit de ei…

            • Roland spune:

              Au adus 3 elemente ESENTIALE ce au modificat razboiul si arta razboilului de pana atunci :
              1. scara (scarita).”Scara de şa constă într-o pereche de inele atârnate de o parte şi de alta a şeii, pe care călăreţul îşi poate sprijini picioarele. Avantajul constă în faptul că măreşte capacitatea călăreţului de a-şi controla calul.Aceasta măreşte, la rândul ei, utilitatea calului şi a călăreţului în comuni caţii, transport şi pe câmpul de luptă. Inventarea scării de şa a constituit unul din marile impulsuri spre civilizaţie şi a avut, în felul său, o influenţă la fel de mare ca inventarea roţii sau a tiparului”.De asemenea, calaretul putea trage cu arcul, ridicandu-se “in scara seii”
              2. saua calului
              3. pantalonii de piele (“evista istorică – Biblioteca Digitala BCU Cluj dspace.bcucluj.ro/…/BCUCLUJ_FP_279849_1920_006_010_01…Diese Seite übersetzen von N IORGA – ‎Ähnliche Artikel popoare de origine uralo-altaică, de la Huni prin Avari şi. Unguri”)

            • Decebal spune:

              …Ajungi sa te intrebi ce inseamna, pentru umanitate, piramidele, roata, fierul de plug, bolta, termele sau apeductele, daca le comparam cu saua si scarita?… :)
              Probabil ca fiecare neam si-a adus contributia la avansul umanitatii, in functie de indeletnicirile sale de baza… unii construiau orase si faceau agricultura, pe cand altii calareau toata ziua catre zari si luptau ca sa-i cucereasca pe constructori si pe agricultori… :)

        • Constantin spune:

          “…ungurii au stapanit 1000 de ani Transilvania, si nu vorbim ungureste”_ Unii spun, nu știu cât este de adevărat, că există lanțuri de magazine germane ai căror angajați vorbesc doar ungurește în Transilvania. Cât despre stăpânire, alții spun că durează de două mii de ani, da’ eu nu-s așa sigur. Mă rog, se zice că limba maghiară ar fi fost obligatorie mai mult în administrație și pe la biserică, iar printre țăranii transilvăneni au mai scăpat unii care s-au simțit mai liberi, așa pe interior, și n-au învățat-o.

          Acum, eu sunt sigur că ne înrudim bine de tot cu vecinii de confederație europeană bulgari. Într-atât încât UE ne-a încredințat deschiderea împreună cu ei de noi perspective spre Răsărit. Unele popoare au traversat mări, altele oceane șamd. Este puțin probabil ca populația din sud să nu fi reușit să treacă Dunărea, astfel încât mândrii stăpânitori de mai târziu să fi găsit rodnica luncă pustie.

          Prin urmare, eu zic că limba română este în mod sigur de origine bulgară. Ne asemănăm și fizic cu bulgarii, bulgăroaicele sunt chiar mai frumoase decât româncele, pentru că lanțurile de fast food încă nu sunt la fel de răspândite ca în România și manâncă ceva mai puțini acizi grași saturați…Ori fac mai multă mișcare…Habar n-am, da-s mai suple. Cele câteva cuvinte latine pe care le vorbesc românii azi au fost deprinse de populația bulgară de la nord de Dunăre de la învățații maghiari. Aceasta mi se pare cea mai bună explicație pentru formarea poporului român și a limbii române.

          • kinn spune:

            Ironia ta ilustreaza perfect frica de unguri, chiar si la magazine. Pe unguri i-a durut in cot 1000 de ani daca taranii romani stiau ungureste sau nu (pana pe 1850), pentru ca ei se stiau puternici. In schimb romanii tremura de frica la biroul lor daca niste tarani secui vorbesc ungureste la ei in batatura, pentru ca se stiu slabi. Deh, mentalitate de servitori ajuns satrap, stil Dragnea.

            Pana n-avem curaj sa ne vedem istoria de dragul nostru, nu de dragl ungurilor, suntem niste lasi.

          • donquijote spune:

            Probabil ca te bazezi numai pe influenta televiziunii bulgaresti dinainte de ’89. Altfel nu stiu de unde ai scos-o cu originea bulgara… Leka nosht detza!
            Pot sa spun ca, fara exceptie, toti cei cu care am discutat (din zone recunoscute ca fiind de sorginte latina: Italia, Spania, Franta), din mileniul anterior si pana acum, apar cumva uimiti cat de mult suna a limba latina ceea ce vorbim noi romanii, fiindca venim dintr-o zona care nu parea a fi apartinad spatiului latin. Nu mai pomenesc de partea scrisa – mult mai inteligibila pentru ei. Pe langa ei, chair si cei din zona anglo saxona si germanica, doar mai putin evident, in functie de nivelul lor de educatie. In Olanda, de exemplu se poate invata latina in scoala cel putin 1-2 ani iar asta ii aduce in aceeasi pozitie de observatori, cu cei mentionati mai inainte. Nu stiu de unde tendinta asta de a ne lovi singuri cu tesla in… genunchi… cand toti ceilalti nu au probleme.
            Asadar, toate speculatiile despre ne-lanitiniatea limbii romane sunt ‘bias” sau “hai sa ne aflam in treaba”. Alde Dodon si Putin si tarii Rusiei, (plus slugile lor si idiotii utili) da, ei au explicatii dar putem sa le intelegem motivatia. Ei au nevoie de popoare marunte, gata sa fie sclave (daca nu slave) nu de popoare cu identitate.
            Nu spun ca am o explicatie pentru faptul ca latinitatea limbii s-a pastrat pe teritoriul ocupat de poporul romana aproape 2000 de ani – in ciuda faptului ca a fost purtata (da!) de un popor slab (fara carte scrisa, fara cultul baii, etc). Probabil limba latina a fost un vector mult mai puternic decat insasi vana natiei. Dar asta este realitatea.

            Cat despre bulgaroaice… fiecare cu gustul lui. Ia un suc la o terasa pe langa Piata Romana, stai vreo juma de ora intr-o zi de primavara/vara/toamna si, daca nu sucesti gatul uitandu-te dupa chipuri si siluete frumoase, da, meriti ce vrei: mustacioase, paroase, … ma rog, nu poti sa faci, vorba aia…, in gustl omului.

          • Constantin spune:

            Lucrurile sunt cat se poate de serioase si nu prea incape loc de ironie. Urmaresc aproape zilnic un film documentar realizat de specialisti in domeniu (marketing, in cazul acesta). Vazut de multe ori, materialul documentar releva analistului dovezi incontestabile cu privire la psihologia sociala, acceptarea sau nu a opiniilor sprijinite pe fenomenologia husserliana, arumentarea logica aristotelica si rationalismul cartezian. Documenatarul este centrat asupra unei vizite la fabrica TWIX. La TWIX-ul Stang, mai precis, cel care ramane crocant cand se aplica ciocolata si caramelul. Un pusti nu se poate abtine si observa ca este identic cu ceea ce a vazut in excursia la fabrica ce produce TWIX-ul drept. Pentru a fi redus la tacere, i se aplica banda adeziva pe gura.

            Sunt atacate prin diverse mijloace (manipularea discursului prin scoatere din context, argumentul autoritatii, ducerea in derizoriu, sofisme etc.) orice argumente logice care sustin ca malul drept al Dunarii este la fel cu malului stang. Bulgarii stabiliti la Sud nu au indraznit nicicum sute si sute de ani sa-si cultive castravetii, rosiile si cerealele la nord de Dunare. S-au temlt de cerbi si caprioare, de rasi si parsi, ursi si cotofene, astfel ca nu s-au deplasat nici in ruptul capului pe malul celalalt. Si astfel teritoriul de pe malul stang al Dunarii a ramas pustiu o mie de ani. Ori, poate, logic, au fost respinsi de stapanii locurilor (huni spre exemplu) care s-au aflat acolo doua mii de ani, nu o mie, cum zic gurile rele…

      • capitaL&copitaL spune:

        Dacii erau cam primitivi. Nu aveau limba scrisa si monezile pe care le bateau semanau mai mult cu groshii moldovenesti. Sudistii si cei din Transilvania nu au batut niciodata moneda proprie!
        Statul lor centralizat s-a descentrat urgent la moartea lui Burebista, dupa care au aparut tot felul de centralizatori, ultimul fiind “Decebalus PER SCORILO.
        Iar in Nordul Marii Negre erau castre romane puternice – un soi de avanposturi, care faceau comert si furnizau protectie – vezi harta.

      • euNuke spune:

        Ma scuzati domnule Badici, dar de unde stiti ca:
        1. Latina ar fi fost lingua franca pe tot teritoriul Daciei, inclusiv acea parte necucerita de romani?
        2. Latina ar fi fost lingua franca pe teritoriul provinciei romane Dacia, din moment ce majoritatea istoricilor considera bazinul Marii Negre ca fiind sub influenta elenismului, iar popoarele de pe tarmuri vorbitoare de limba greaca*? [banuiesc ca va este cunoscut aspectul celor 2 limbi internationale ale Imperiului]

        si:
        3. Daca din secolul 6 stramosii nostri au ramas izolati intr’o mare slava, cum de lingua franca, dar si oficiala, a evului mediu autohton -slavona- nu a slavonizat definitiv limba romana in decursul a vreo 8 secole de influenta directa? de ce nu a avut succes mai ales ca avut si sprijinul activ al Bisericii? Sau de ce nu avut succes cealalta lingua franca a zonei -greaca?

        *in plus, din secolul 6, greaca koine devine limba dominanta a Imperiului de Rasarit [Bizantul, cum este denumita Roma cea noua in Occident], Iustinian este ultimul imparat vorbitor nativ [sau macar din pruncie] de latina, iar Heraclius a declarat greaca limba oficiala a Imperiului. Oricum, inca de la inceputurile Bizantului greaca era limba uzuala a administratiei:
        “Under Theodosius I, the staff of the imperial library at Constantinople had three Latin and four Greek copyists, and Theodosius II created chairs for thirteen Latin and fifteen Greek professors. You could say that Greek had always been a language of administration in the ERE, just not the official one until Hercalius’ reforms.”

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Afirmaţia mea are legătură cu “romanizarea in 150 de ani” deci se referă la perioada de până la retragerea aureliană, când nu cred că se poate contesta că limba latină era dominantă în imperiu ( dealtfel toate descoperirile arheologice o confirmă, din câte ştiu eu). După…. Dumnezeu ştie ( deşi nici El nu a fost de faţă chiar de la început :) ) Presupun că slava a luat locul treptat latinei, dar nefiind purtătoarea vreunei culturi înalte nici ea, a rămas la chestiunile de gospodărie .
          In ceea ce priveşte teza inrudirii limbii dace cu latina, eu nefiind istoric şi nici vreun latinist, nu pot să spun decât că pot găsi la intamplare, din prietenul Ovidiu:
          Threicio Scythicoque fere circumsonor ore,
          Et videor Geticis scribere posse modis:
          Crede mihi, timeo, ne sint inmixta Latinis
          Inque meis scriptis Pontica verba legas.
          Deci aş zice că nu….

    • victor L spune:

      +

    • Fane spune:

      Nu stiu daca Tabula Peutingeriana poate fi luata ca referinta foarte precisa – insa daca la secolul 4 sau 5 exista inca numeroase cetati romane la nordul Dunarii, atunci retragerea Aureliana este o retragere strict militara.
      In plus, sa nu uitam imperiul romano-bulgar de la sud de Dunare – avem aici o populatie numeroasa care va fi vorbit probabil o limba romana cu numeroase cuvinte slave.

    • Vercix spune:

      conform dexonline.ro:
      varză – e de origine latina
      barză, viezure, mânz – sunt de originie albaneza

      De fapt nu se cunoaste nimic de origine daca, cel mult originea e necunoscuta. Nici nu ai cum cand tot ce ti-a ramas scris de la daci e “Decebalus pe Scorilo”, probabil a fi de fapt un text intr-o latina stricata.

    • Mihail Dionis spune:

      “- limba dacilor și latina poate că erau inrudite”

      Fara “poate”: limba dacilor si limba latina erau amandoua limbi Indo-Europene, deci aveau o ascendenta necesar comuna datand de cateva milenii bune inaintea erei crestine. Fireste, similaritatile se opresc esentialmente aici intrucat putinul pe care totusi il stim despre limba dacilor permite lingvistilor sa o incadreze fara sovaiala in grupul “satem” in vreme ce latina este o limba prin excelenta “centum” (izoglosa satem/kentum reflecta una dintre primele macrodiviziuni — cronologic vorbind — in familia proto-indo-europeana). In alte cuvinte, este de asteptat ca similaritatea dintre limba latina si cea daca sa fie cam de acelasi ordin de marime cu cea dintre latina si proto-slava sau dintre idiomurile celto-iberilor si proto-baltica.

      “Asta ar putea să explice cum a putut fi insusită atât de rapid o limba asa de complicata de către o populatie barbară ( apropo, câți lingviști cu școli grele poț susține fără efort o conversație curentă despre un subiect oarecare in latina clasică?)”

      Imaginea este gresita: latina clasica nu este numai limitata temporal in jurul inceputului erei crestine ci reprezinta un idiom specific foarte limitat si ca patura sociala si context. Latina clasica formalizata este o particica componenta a unui diasistem fluid al limbii latine in care majoritatea locutorilor actualizau de fapt o suma de tendinte de simplificare combinata cu lipsa de rigoare pentru a favoriza intelegerea reciproca cu un minim de efort lingvistic: nu interesa pe nimeni ca norma literara cere sa se pronunte aspirata sau consoanele finale, sa se respecte cazurile ori cantitatile vocalice atata vreme cat nivelul de comprehensiune era practic inalterat. Deci: limba latina vorbita (de uz curent, neglijenta -> vulgara) nu era atat de complicata pe cat pare sistemul formalizat al latinei clasice scolarilor de astazi care nici nu se lovesc de necesitatea cruciala de a se folosi de el in mod curent.

      “pentru „hrana” și „adapostul” aduse patru sute de ani mai târziu de un popor migrator (mânându-și cătinel, cătinel porcii de pe cai tocmai din stepele Volgăi, unde nici dreak n-a pomenit urmă de fag, cel care produce jirul, etimologiile academice sunt comice… Cu atât mai mult că prin Spania, la „finis terrae” european, „cocina” desemneaza direct porcul!”

      De fapt cuvantul slav nu desemneaza neaparat produsul fagului: “cf. bg., sb. žir „ghindă”, rut. žir „aliment”, rus. žir „grăsime”. ” iar modul in care anumite cuvinte intra in limba nu reflecta nicidecum (asa cum ar trebui conform normei gramaticilor de astazi) necesitatea de a adopta un termen inainte necunoscut si fara echivalent romanesc. Raspandirea termenului slav indica cu bun grad de siguranta directia imprumutului (slava -> romana).
      In sfarsit, in castiliana “cocina” inseamna esentialmente ‘bucatarie’ precum “cucina” sau “cuisine”, avand totodata si o serie de sensuri derivate:
      “cocina
      Del lat. coquīna, de coquĕre ‘cocer’.
      1. f. Pieza o sitio de la casa en el cual se guisa la comida. [bucatarie]
      2. f. Aparato que hace las veces de fogón, con hornillos o fuegos y a veces horno. Puede calentar con carbón, gas, electricidad, etc. [plita, aragaz]
      3. f. Arte o manera especial de guisar de cada país y de cada cocinero. Buena cocina. Cocina española, italiana, francesa. [gastronomie]
      4. f. Potaje o menestra que se hace de legumbres y semillas, como garbanzos, espinacas, etc. [supa]
      5. f. caldo (‖ líquido que resulta de cocer algunos alimentos). [lichid]”

      De remarcat accentul tonic pe /i/ in toate aceste limbi.
      Termenul “cocina” din LR seamana cu cuvantul spaniol insa nu are origine comuna cu acesta.

  2. istoricu spune:

    In opinia lui Igor Dodon pana si cuvantul “cartof” vine din limbele slave! Caci in rusa se spune “cartoshki”, nu-i asa?
    Desi nici cartoful nu a fost adus din Siberia (ci din America) si nici termenul de Kartopfel nu a fost inventat la Moscova, ci pe undeva prin Austria!

    Hai sa mai revedem inca odata cuvintele astea! Adica doar slavii ne-au influentat pe noi prin secolele 16, 17 si 18 atunci cand ei erau niste cnezate amarate prin Siberia? Sau si noi, latinii i-am influentat pe ei?

    P.S. De la Vladivostok la Kaliningrad (Konigsberg) e cale lunga de 7300 km….in linie dreapta. Adica in parcursul celor 7300 de km limba rusa (impusa cu forta armelor) nu se schimba defel, nu are alta denumire, nu i se atribuie alaturarea vreunei altei culturi decat celei Ruse primordiale, unice si indivizibile, dar cale de 90 de km, de la Iasi la Chisinau limba Romana se transforma in alta limba?

    A naibii limba asta Rusa! Cum stie ea sa fie pura si neintinata! Fata de urmasii latinilor care nu-si mai recunosc propria lor limba!

  3. Marco spune:

    Spaniolii zic carpa la crap, deci, trebuie sa fie latinesc. Iar in wikipedia spaniola graieste asa: “carpa din latinescul tarziu karpa “

  4. MIHAI 2 spune:

    Ma surprinde lipsa unor comentarii. Articolul este inteligent si foarte agreabil .
    In plus readuce in discutie , cu destul umor de buna calitate, o realitate cat se poate de serioasa si care trebuie intradevar reafirmata din cand in cand – LATINITATEA limbii romane, adica aproape unica moneda cu care putem juca la ruleta lumii cu certitudinea ca este DE AUR. Sigur ca manuitorii natangi de teorii neaoșe dacice pot in continuare sa infiereze ”imperialismul” Romei de acum 2000 de ani si nu are nimeni indoieli ca dodonii vor numara mai ales crapii si lostritele slavone ca sa le iasa pasența limbii moldovenesti inventate de Tatuca lor, Iosif.
    Totusi intalnirile de gradul III , tot mai dese in epoca globalizarii , dintre italieni, francezi, spanioli, portughezi si locuitori ai Americii Latine pe de-o parte si romani pe de alta, le permie primilor sa auda cu propriile urechi si sa constate personal ca limba română le este cat se poate de familiara si FAMILIALĂ. Ne aflam , macar din acest punct de vedere, într-un club select si nobil, cu un viitor stralucit , daca avem in vedere modificarile demografice preconizate pentru SUA. Dintr-o anumita compasiune fata de suferintele si tulburarile senectutii mi-as fi dorit sa existe si o specie de pește cu denumire straveche de origine cumană, dar nu a fost cazul si abia – abia am gasit in articol un șalau ugro-finic. Ce e drept salaul e o delicatesă de elita , dar exista un proverb care explica de o maniera vadit non elitista de unde începe alterarea PEȘTELUI (ma bucur sa adaug aceasta referință celor enumerate de dl Funeriu)

    • ion adrian spune:

      De ce acest articol ar fi trebuit sa suscitemulte comentarii?
      Din contra cred ca putini sunt cei care ar accepta discutia referitoare la paternitatea tatalui lor desi in baza dictonului corect stiintificeste; pater incertus est aceasta ar putea fi considerata mai putin evidenta deat latinitatea limbii romane sau romanitatea dialectului neevoluat inca al limbii romane care este basarabeneasca.

      Personal mie o asemenea discutie imi da o senzatie de jena si ma gandesc la alt dicton francez de data asta cum ca cine se scuza se acuza. :)

  5. ion adrian spune:

    Dar mai exista indoieli in ceea ce priveste latinitatea limbii romane? Odata ce respectiv logofatul Luca Stroici a recunoscut latinitatea limbii nostre iscalind cu litere latine documentele sale de cancelarie si a dat prima versiune romaneasca a Tatalui Nostru, latinitate afirmata reaafirmata ulterior de cineva care a crescut si-n preajma lui Luca, respectiv Grigore Ureche fiu de carturar(Nestor , din aceiasi tabara politica cu Luca Stroici) ) cu al sau de la Ram ne tragem nu vad de ce ar mai trebi sa dovedim ceva ci doar sa tragem toate consecintele din acest adevar ocultatdestul de mult in umbra Bizantului si a chirilicelor.

    Lamuriri:

    Prima versiune românească a rugăciunii Tatăl nostru, cu litere latine, avea să fie tipărită pentru prima dată nu în Ţările Române, ci la Cracovia, într-o lucrare a polonezului Stanislau Sarnicki. Rugăciunea domnească” fusese scrisă la cererea logofătul Luca Stroici.

  6. victor L spune:

    Interesan articol.
    Eu sint doar amator si ma gindesc cite eforturi se vor face peste citeva secole pentru a afla originea “coaciului” din limba romana, de exemplu (caci exemple ar fi muuuultee).
    NB,
    parere personala: preluam cu avint si entuziasm din alte limbi, ca apoi sa ne intrebam care ne e originea. In copilarie, la sat, aveam “contradictii” cu bunica, obisnuita sa foloseasca citeva cuvinte sirbesti, pe care eu, şcoler, nu le ştiam.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Acum avem documente, putem stabili o etimologie. Problema limbii române e că nu avem documente scrise decât extrem de târziu, aşa că nu avem de unde să ştim ce cuvinte foloseau acum o mie de ani, să zicem. Sigur, etimologia e şi ea o ştiinţă, nu se face chiar la întâmplare, dar în lipsa premizelor bâjbâim….

  7. Etimolog amator spune:

    Trebuie sa spun de la inceput ca nu am facut filologia dar sint poliglot si traiesc si intr-o lume multilingva. M-au pasionat de intotdeauna limbile si imi aduc aminte de fascinantele dar si foarte aventuroasele comentarii ale lui Hasdeu cu privire la unele cuvinte romanesti.

    Orice vorbitor de italiana nu are nevoie de DEX ca sa stie ca varza si verza sint acelasi lucru si nu vreo chestie daca:)

    Ce e mai interesant si mai inexplicabil in romana e articolul hotarit care in romana e enclitic, adica se adauga la sfirsitul substantivului, ex. copil-copilul.

    Din pacate pt lingvisti articolul hotarit enclitic nu exista in latina, nici in celelalte limbi romanice dar nici in rusa (care rusa nici macar n-are articol hotarit) ori in celelalte limbi slave, cu exceptia bulgarei si macedonenei, existind insa si in limbile scandinave.

    Asa ca de unde vine articolul hotarit enclitic in romana cind el nu exista in latina, desi gramatica romana e bazata pe latina?

    • MIHAI 2 spune:

      La fel de misterioasa este si originea cuvantului PISICĂ care nu se gasesește decat in limbile română și AZERĂ. Cine poate explica asta ? A existat cumva si o epoca a migrației pisicesti ? Toata Europa vestica ii spune cam la fel pisicii: gatto , chat , katze sa brexit – cat. E clar ca pe urmele legiunilor romane se deplasau roiuri de pisici care si-au lasat amprenta onomastica . La noi probabil ca dacii se adresau pisicilor cu un cuvant paleo/tracic continand multe consoane (…de studiat de pilda ZZZT….pronunțat ”zît”), in timp ce felinele romane, lipsite de caracter, s-au retras toate împreuna cu Aurelian. Asa ca in vidul creat s-au infiltrat MUCIKO , piscile maghiare devenite MÂȚE, dar și PISICILE pisici aduse de cine stie ce trib turcic. Turcii actuali au insa alt cuvant pentru a desemna pisicile. Intr-un univers paralel , condus de pisici, limba roamana nu ar fi considerata romanica , ci azerica.

      • Mihail Dionis spune:

        “La fel de misterioasa este si originea cuvantului PISICĂ care nu se gasesește decat in limbile română și AZERĂ. Cine poate explica asta ? A existat cumva si o epoca a migrației pisicesti ? Toata Europa vestica ii spune cam la fel pisicii: gatto , chat , katze s[i] brexit – cat.”

        Cuvantul azer nu poate fi separat de termenii similari din alte limbi turcice (kazaha, uzbeca etc.) in care consoana initiala este /m/ in loc de /p/ din “pișik”. Pe de alta parte, nici cuvantul romanesc nu poate fi separat de gaelicul “piscín” sau de englezescul “pussy[-cat]“. Originea este probabil onomatopeica, reprezentand imitatia unui mod de a chema felina relativ raspandit.

    • Mihail Dionis spune:

      “Din pacate pt lingvisti articolul hotarit enclitic nu exista in latina, nici in celelalte limbi romanice dar nici in rusa (care rusa nici macar n-are articol hotarit) ori in celelalte limbi slave, cu exceptia bulgarei si macedonenei, existind insa si in limbile scandinave.”

      Din fericire pentru lingvisti, articolul determinativ (hotarit) exista si in toate celelalte limbi romanice, ceea ce constituie un indiciu-cheie cum ca el realizeaza o tendinta deja prezenta la nivelul vernacular al latinei. Formarea este esentialmente aceeasi peste tot in spatiul romanic: din determinativul latin considerat ca intaritor necesar al precizarii din momentul istoric extins in care sistemul de cazuri al latinei clasice se simplifica atat de mult incat nu mai poate rezolva de unul singur ambiguitatile comunicarii. Astfel devin din ce in ce mai folosite formulari de tipul “homo illo/illo homo” (‘om[ul] acela/acel om’) care stau la baza articolului determinativ romanic. In Romania contigua, topica favorizata de soarta a fost prepunerea determinativului inaintea substantivelor (ceea ce a condus la articolul determinativ modern de tipul “l’homme”/”l’uomo” etc.) in vreme ce romanica balcanica desprinsa de grupul central-vestic a retinut exclusiv formularea postpusa enclitica (“om-u-l”). Asadar latinitatea LR este evidenta chiar si din articolul hotarit. Pe de alta parte, este interesant pentru lingvisti ca aceasta solutie (cu articol enclitic, probabilitate apriorica de a fi favorizata in cursul evolutiei limbii -> 1/2) este prezenta si in alte idiomuri non-romanice din Balcani (albaneza, bulgara/macedo-slava) ceea ce sugereaza o posibila influenta reciproca de origine posibil slava in ceea ce priveste topica.

  8. euNuke spune:

    Sper să nu pice cuiva cu banat, dar am și eu “peștele” meu care demonstrează cu totul altceva. Peștele meu e o probă în favoarea unei teorii în care nu cred, ba chiar o găsesc fantasmagorică.

    Iată despre ce e vorba: peștele-oraș rumânesc și bălțile sale venetice sau cum străinii, migratori au ba, au clădit civilizația urbană autohtonă.

    Să încep prin a remarca că rumânii au descoperit urbea abia în secolul 19. Vreme de vreo 16 secole, după părăsirea Daciei de către romani, ai noștri bravi strămoși geto-daco-români au trăit în orașe și târguri, nu în spații ‘citadine’, nu in vreo urbe, nici în vreun ‘polis’, și în niciun alt sălaș fortificat de sorginte greco-latină. Singurii locuitori cu gusturi occidentale, latinești se pare că au fost țăranii, că ei au păstrat ‘satul’. Latinescul ‘civitas’ nu a născut orașe pe plaiurile noastre, ci niște biete castele, unele poreclite ‘de scaun’.

    Iar apoi zic că ar fi util să produc o lista cu termeni din limba română veche ce țin de urbanism, cu etimologia oficială indicată în paranteze: mahala [turcă], uliță [slavă], târg [slavă], obor [bulgară], maidan [turcă], prăvălie [slavă], târgoveț [slav] în paralel cu negustor [latină probabil prin intermediul italienilor], chirie [bulgară]; acum, nu e nici treaba mea, nici momentul să contest etimologiile oficiale, deși îndoiala planează asupra oricărei acțiuni întreprinse de stat, inclusiv în domeniul lingvistic. Academia și academicienii sunt slujbași ai statului, deci acțiunile lor, [ras]plătite de stat, nu sunt nicidecum în slujba adevărului istoric, ci a unor politruci ai momentului preocupați de acreditarea unor teze [pro-latinism, pan-slavism, pan-germanism, etc].

    Un singur cuvânt îmi permit să’l atac la origini -peștele meu, orașul; fenomenalul ‘oraș’ care, conform’ etimologilor de partid și stat, ar veni din maghiarul ‘város’. Da, e adevărat că ‘oraș’ seamănă cu ‘varos’, numai că și noi și ungurii l’am moștenit cam în același timp de la persani, mai exact de la un neam iranian ce a migrat forțat pe mealeagurile astea prin secolele 7-8 [tot refugiați erau și ei, dar nu islamici, ci probabil zoroastrieni, deci vânați de jihadistii epocii. La persani 'vāra' -termenul originar pentru 'oraș'- desemna o împrejmuire sau fortificație, similar gardului nostru [remarcabil cum rumanilor le'a plăcut 'gradina', dar nu și 'gradul' slăvilor, așa că orașele poartă sufixul '-oara', iar nu '-grad']. Când am preluat termenul e destul de logic că în spațiul c-d-p nu prea mai existau structuri sociale de asemenea amploare, atât de populate și întinse, iar maghiarii [nomazi] e greu de crezut că ar fi urnit după ei prin stepe megalopolisuri; cei ce au adus ‘orașul’ aici e musai să fi fost o civilizație urbana dezvoltată, capabilă să reproducă structuri administrative, să pună în mișcare comerțul și economia, să sistematizeze circulația, să imagineze fluxurile populației, să realizeze lucrările necesare de infrastructură; rumânii au numit întâi aceste așezări ale veneticilor “oare”, aproximând originalul ‘vara’, și abia mai târziu i’au atașat sufixul local “-aș” redandu’i astfel formă definitivă de ‘oraș’; ungurii au descoperit în același timp așezările persane cu numele de ‘vara’ [în fapt pluralul acestora marcat de sufixul iranian '-ha'], cât și cu denumirea pocită de către băștinaș ‘oraș’, de unde a rezultat maghiarul ‘varos’.

    Și ce demonstrează originea persană a orașului [apropo, admisă de către mai toți lingviștii maghiari]? Pasămite am fi indo-iranieni, nu indo-europeni, și nici latini, nici slavi. De ce? Păi pentru că “orașul” valorează dpdv etno-lingvistic mai mult decât toate mahalale și ulițele la un loc, așa cum susține onorabilul autor cu peștii dânsului. Fantasmagoric, nu?

    Sau, poate nu demonstrează nimic în privința caracterului persan al limbii, ori a originii neamului rumânesc, așa cum nici peștele latin nu spune nimic despre români pentru că, de la natură, este mut; mai degrabă ‘peștele’ arată o continuitate a comerțului desfășurat de orașele-stat italice la gurile Dunării, decât o continuitate latină pe tărâmul sălbatic al Daciei abandonate.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      peştele era doar o metaforă, sau, dacă vreţi, o sinecdocă în sprijinul teoriei enunţate mai întâi de Hasdeu şi amintite în articol.
      Sigur că “accidente etimologice” se produc totdeauna în limbă, cum sunt de exemplu acum cuvinte ca “drujbă” sau “xerox” ( în sensul general de maşină de copiat) fără ca limba, in ansamblul ei să îşi schimbe caracterul. Sigur româna nu e o limbă de origine americană :) Când eram copil, sătenii încă mai foloseau cuvântul “popedă” ( cred că vă daţi seama de unde vine) pentru autoturism, noroc cu Dacia :)
      Problema etimologiei persane are însă aceeaşi problemă: unde au văzut românii sau maghiarii un astfel de oraş? Pentru că o aşezare de asemenea amploare, şi mai ales nu chiar atât de veche, ar fi trebuit să lase ceva urme… ( mă rog, realitatea e că nu am săpat nici noi destul, sunt sigur că ar mai fi lucruri de descoperit, dar un oraş pe la anul 600-1000 n-ar trebui să scape neremarcat prin cronici sau documente bisericeşti….
      Acum, prin dicţionarele noastre multe cuvinte sunt date ca de origine maghiară pentru că, în româneşte neexistând documente prea vechi, ele sunt căutate în limbile popoarelor din jur…. dar nu se poate spune cu precizie că au fost preluate chiar de la ei, ci poate, în ambele limbi dintr-o a treia….

    • dorin valeriu spune:

      Despre cuvantul CETATE, cuvant romanesc de origine latina ce-ai de zis ?
      In maghiara cetate se spune VAR iar VAROS, de unde vine romanescul ORAS inseamna o localitate fortificata. S-ar putea ca ungurescul Var=Cetate sa provina dintr-un dialect iranian, ungurii, popor migrator, au intalnit cetati pe traseu, n-au construit pana cand au devenit sedentari. Cu mesteri nemti, desigur, ca in toata Europa de est !

      • euNuke spune:

        @domnul Valeriu
        daca erati atent remarcati urmatorul pasaj in comentariul meu:
        “Latinescul ‘civitas’ nu a născut orașe pe plaiurile noastre, ci niște biete castele, unele poreclite ‘de scaun’.
        in care, evident, ma refeream la ‘cetate’, ca doar cetatea era “de scaun” si nimic altceva. In limba romana cetatea nu desemneaza un oras, ci o fortificatie.

        Iar despre “ungurii, popor migrator, au intalnit cetati pe traseu”..ce va faceti sa credeti ca ai nostri stramosi ar fi fost sedentari? Eu sustin ca erau seminomazi, ca traiau in sate-pe-roti si ca roiau din Crimea pana’n Balcani si pana’n Anatolia, de unde si sintagma cea trista din limba rumaneasca: “un neam de caruta”. Asa ca si ai nostri strabuni au intalnit in peregrinarile lor cetati mari si orase infloritoare unde’si vindeau marfurile mizere, fenomenal e ca au pastrat termenul persan, iara nu cel grec sau latin, de unde putem specula asupra predilectiei triburilor de proto-rumani pentru stepele dintre Marea Neagra si cea Caspica, unde, da, i’au intalnit pe persani pe care i’au slujit indelung asa cum ii slujesc astazi pe europeni ori altadata pe bulgari, turci, maghiari, austrieci, greci fanarioti si rusi.

  9. dorin valeriu spune:

    Articolul este corect, omite insa sa spuna ca aceste cuvinte de origine latina desemneaza (in covarsitoare majoritate)relatii si membri de familie, animale domestice din gospodaria omului dar si cele mai frecvent intalnite animale salbatice (lup,urs,vulpe). alimentele curente (paine,lapte,carne,faina), plante comestibile dar si din natura. Multimea slavonismelor este imbogatita si prin arhaisme,functii politice din trecut, neactuale(voievod, vornic, hatman dar domn este latinesc !) si cuvinte din vocabularul bisericesc, datorate secolelor in care slavona a fost limba de cult.
    In privinta pestelui din argou, cred ca autorul se inseala. Este traducerea lui maquereau din limba franceza !

  10. Dedalus spune:

    Simpatic articol.

    O curiozitate de duminica: cum s-a format “piscina” din “peste”?

    Nu sunt ironic, doar incerc sa inteleg: eu nu am vazut pesti in piscine. Trebuie sa fie o explicatie.

    ==

    In Luca 5:10 nu se vorbeste despre “pescar de oameni” ci despre cineva care ar avea ocupatia de a “captura” oameni din timpul vietii.

    • Vercix spune:

      conform dexonline.ro noi l-am preluat de la francezi – “piscine”. Inteleg ca la origine piscina desemna bazinul in care se cresteau pestii, de-abia prin sec. 19 cuvantul a fost folosit si pt bazinele de inot. Probabil ca atunci cand piscina n-a mai avut peste, altceva mai bun n-a mai ramas de facut decat inotul.

      • Dedalus spune:

        Bine, dar daca e preluat de la francezi, mai putem spune ca e de origine latina? De fapt, mi se pare ca e de origine franceza in acest caz. Chiar daca in franceza e de origine latina.

        • Ela spune:

          “…daca e preluat de la francezi, mai putem spune ca e de origine latina?”
          Originea cuvantului este latina, indiferent de pasaportul aceluia cu care s-a plimbat, ajungand astfel si in Romania… :)

  11. Sapho spune:

    Din mini-disertatia dvs. se intelege ca latinitatea ar fi un deziderat, o patalama, chiar galoanele care ne-ar indreptati sa “jucam la ruleta lumii”. Cum asa ? Oare “non-latinii” sunt pe o treapta inferioara ? Moneda lor e de tinichea ?
    Un popor se afirma in istorie prin merite dobandite cu efort si inteligenta, nu prin “merite” inascute.
    Ca “noi suntem urmasii Romei” se afirma cu gura plina fara ca lucrul sa fi fost vreodata dovedit. Romanii ocupau o cu totul alta pozitie pe esichierul mondial. In toate privintele.

  12. Kogaion spune:

    Oarecum lăturalnic față de tema restrânsă a articolului, de remarcat cum latinizarea forțată din secolul XIX ne-a dus la 2 situații interesante: 1) un lexic in bună parte comun cu limba engleză prin împrumuturi din aceeași sursă – lb. franceză – ceea ce face ușoară învățarea ambelor limbi de largă circulație. 2) crearea automată de numeroase sinonime care pot fi folosite pentru a da efectul dorit unei propoziții: când folosești “neaoș” dorești să dai un sens diferit propoziției decât în alternativa cu “original”. Fenomen prezent și în alte limbi, dar poate nu atât de pregnant.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Da, existenţa sinonimelor de origini diferite dă savoare limbii. Dacă citim din Sadoveanu, de pildă, roman istoric, probabil ajungem la peste 50% cuvinte de origine slavă, ele în general dau un aspect arhaic limbii, potrivit cu atmosfera “de epocă”
      Relatinizarea a fost “forţată” doar în sensul de grăbită, nimeni nu i-a obligat pe bucureşteni să cânte “vive le son du canon” ca să devină filfizoni :) Are legătură cu modernizarea culturii române, care avea nevoie de cuvinte noi pentru a exprima concepte mai abstracte sau realităţi noi. Şi a avut succes tocmai pentru că structura limbii permitea, era adaptată la limbile înrudite ( vedeţi că mouse-ul nu-l prea putem articula bine că e englezesc).
      Un alt aspect interesent e cel al dubletelor etimologice ( cuvinte intrate in limbă pe două căi: moştenite + împrumut recent) de ex plămân/pulmon(ar) ). La cursul de limbi romanice ni s-a povestit că spaniola are chiar triplete etimologice, pentru că unele cuvinte – tot medicale unele din ele – au intrat în limbă ca împrumut în perioada evului mediu/renaşterii şi încă o dată in cea modernă. E fascinant, sper să existe reîncarnare ca să pot studia şi etimologie într-o altă viaţă :)

  13. Cinicul spune:

    Multe comentarii de mai sus isi exprima mirarea ca numai 150 ani de stapanire romana a dus la formarea rapida si conservarea timp de un mileniu a limbii romane.
    Ma mir ca nimeni nu l-a citat pe prietenul nostru Dan Alexe, care intr-o carte publicata recent la Humanitas reintroduce pe sest teoria lui Engel, Roesler et al (inclusiv mai traziu de stalinistul Roller) a formarii limbii romane la sud de Dunare, afirmand ca poporul roman a locuit o perioada lunga in proximitatea sau impreuna cu albanezii.
    Trec peste alte atacuri ieftine la tot ce este romanesc din acesata carte si multe “greseli” de istorie (autorul contesta sinuciderea lui Decebal, ori afirma ca nu stim nimic despre limba macedonenior lui Filip al II-lea), dar ma surprinde ca o astfel de carte n-a avut un aparat critic si nici macar o prefata scrisa de un profesionist. Am incercat de doua ori sa scriu un comentariu pe site-ul Humanitas, dar cerberul celei mai “liberale” edituri din Romania le-a sters.
    in final nu conteaza unde s-a format limba romana, cea maghiara s-a format in Asia si ungurii nu-si fac complexe din cauza asta.

  14. Vercix spune:

    Foarte interesant articolul.

    Astazi nu cred ca latinitatea limbii romane mai este pusa in discutie de vreun om rezonabil.

    Dar ceea ce nmi se pare interesant e puternica influenta slava.

    De cele mai multe ori se spune despre un cuvant slav ca provine din slavona. Dar slavona nu este altceva, din cate stiu, decat bulgara veche.

    Cu alte cuvinte, limba romana este puternic influentata de bulgara – undeva la 15% din vocabularul uzual si 20% din vocabularul total este de origine slava, majoritatea bulgara. Procente uriase care nu puteau proveni decat dintr-o lunga convietuire a romanilor cu vecinii de la sud.

    Prea putin se spune (si cunoaste) despre aceasta convietuire, probabil si din ratiuni politice si de mandrie nationala.

  15. TM spune:

    Există vreun motiv pentru care originea unei limbi (în speță, limba română) este determinată prin raportare la vocabular, iar nu prin raportare la gramatică? Ca ne-lingvist, sper că nu apreciez greșit metoda autorilor, însă acestea sunt aparențele în discuțiile online pe care le-am mai întâlnit.

    Curiozitatea mea este cu atât mai mare cu cât evoluțiile din ultimele două secole ale vocabularului limbii române sunt un bun exemplu al caracterului fluctuant al acestuia, fără a fi împiedicată însă conservarea gramaticii latine. În aceste condiții, de ce este mai importantă proveniența lui „sendviș” decât modul în care îl integrăm într-un enunț? Oare acest cuvânt le va indica cercetătorilor de peste două milenii că limba română era o limbă anglo-saxonă sau că vorbitorii de limba română au fost, vremelnic, sub influența unei culturi care vorbea o limbă anglo-saxonă?

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      In general se iau în considerare toate aspectele, iar gramatica este importantă pentru că se schimbă mult mai puţin. Dar la limba română lucrurile sunt clare în privinţa gramaticii; vocabularul este însă destul de heterogen ( iar acum 200 de ani era şi mai heterogen), motiv pentru care lingviştii au încercat să explice de ce.
      Bineînţeles, nu putem ignora faptul că dovada latinităţii a avut o componentă ideologică puternică, de care după părerea mea acum nu prea mai avem nevoie; de bine de rău avem un stat consolidat, cel mai mare din regiune ( deci a funcţionat bine ca stimulent :) ) . Chiar mă gândeam ce s-ar putea întâmpla dacă s-ar inventa călătoria în timp şi am constata că naţionaliştii maghiari au dreptate şi ei au fost primii în Ardeal: presupun că armata română s-ar retrage a doua zi la Predeal iar celebrul vlogger s-ar duce să îşi ceară scuze de la Kaufland Odorhei :)
      Oricum am întoarce-o, supravieţuirea limbii române în zona asta este destul de misterioasă, chiar fascinantă, iar acum cred că putem în sfârşit să aplicăm rigoarea ştiinţifică în chestiunea ei. Eu personal cred că în afară de unele exagerări, lucrurile sunt destul de bine demonstrate, pentru că lingvişti cu probitate au existat mereu. Din păcate, în lipsa unor documente scrise sau descoperiri arheologice excepţionale legate de perioada de la retragerea aureliană până pe la 1200, greu să progresăm în domeniul ăsta la nivel de amănunte…

      • donquijote spune:

        Gramatica este un argument semnificativ pentru supravietuirea latinitatii. Este vorba, de fapt despre maturitatea unei limbi, limba latina, care avea, la momentul respectiv, structura necesara pentru a sustine orice adaos vent din afara.
        Argumentul din articol (poate fi si simplu pretext pentru a declansa polemica) este destul de subtire, daca nu chiar tendentious. “Peste” este denumirea generica; faptul ca fiecare specie are denumire nelatina nu are nicio relevanta – majoritatea oamenilor nu au habar cum se numeste un anumit soi de peste iar, de la un sat la altul nemele pentru unsoi d peste pate sa fie diferit. In satul meu pescarii profesionisti erau toti lipoveni, dar nimeni nu zicea “riba” in loc de peste si 99% nu stiau sa faa diferenta intre lufar si chefal sau laban sau intre biban si stiuca sau salau, daca le puneai pe taraba.
        Misterul devenirii limbii romane merita studiat, pentru ca toate dovezile materiale sunt impotriva. Fenomenul este “fenomenal”. Latinitatea a supravietuit inexplicabil, aici.
        Daca adunam toate documentele scrise recuperate nu putem compara cantitativ, ceea ce s-a scris in limba romana /daco-romana de la Aurelian cu ceea ce s-a adunat in Anglia de la Shakespeare incoace, , in Franta de la Rabelais, in talia de la Dante, (ca sa nu mergem prea mult in trecut) sau in Turcia, de unde vreti, in Armenia, in Georgia in Ukraina – incluzand literatura laica, bisericeasca sau acte administrative sau civile.
        Deci, in afara de puterea influentei Romei asupra oricarei influente minore, timp de o mie de ani, pana cand s-au stabilizat niste directii in toata Europa, nu prea avem alta expicatie.

  16. ion adrian spune:

    Si in incheiere si ceva mai concret dupa ce acum cateva zile s-a sarbatorit ziua Limbii Romane:

    In Romania inca mai traiesc oameni care xhiar au facut ceva pentru Limba Romana pe care am serbat-o de curand.

  17. Ela spune:

    Excelent articol!
    Instructiv, binevenit si mai ales : binevoitor! (n-am gasit alta traducere pentru “bienveillant”)!
    Este o abordare rara a intelectualilor romani, care prefera luari de pozitie autoritariste si mai mult critice decat pedagogice, adica, cu foarte putine sanse de a produce vreo “revolutie culturala”(sau brain-storming, pentru ca tot vorbim de latinitate :) )
    Foarte bun exemplul cu pestii, chiar si eu am priceput ce inseamna notiunea de “important” in lingvistica, multumesc.
    Cred ca este important sa intelegem si ca limba romana, ca oricare alta, este VIE. Transformarile pe care i le impunem sunt, deocamdata, auto-reglementate datorita reminiscentelor de reguli gramaticale care mai rezista invaziei aproximatiilor si a superficialitatii ambiante…mi-e teama insa ca nu va rezista la asaltul americanismului nivelator, fara interventia hotarata a aparatorilor limbii romane.
    In opinia mea, totul a inceput in 1990, cand au aparut pe usile institutiilor si ale magazinelor, inscrisurile “trage” si “impinge”. S-a continuat cu subtitrarea filmelor, publicitatea si chiar cu campaniile electorale si tutuirea generalizata a invadat mentalitatea romaneasca, eliminand categoric notiunea de politete, adica pur si simplu excluzand respectul din exigentele de comportament in societate. Consecintele dramatice ale acestei “libertati de exprimare” importate cu toptanul din engleza, sunt astazi palpabile…
    Un om care-si nesocoteste limba materna, care o stalceste si o modifica constant, dand prioritate altora, mereu altora si niciodata bietei limbi romane, nu este si nu va fi niciodata INTREG, nici echilibrat, si nici respectat de vreun strain.
    E verificat.

  18. Decebal spune:

    Se pare, un subiect ce starneste pasiuni… :)

    Dincolo de etichetele “latina”, “slavona” etc., eu m-as rezuma la fapte: Locuitorii celor trei provincii (Moldova, Muntenia si Transilvania) vorbeau aceeasi limba, in esenta. Indiferent de originea limbii respective, ea era vorbita in cele trei provincii romanesti. De-a lungul istoriei, fel-de-fel de colonisti s-au aciuat, in diverse zone ale tarii, cu limba si obiceiurile lor. Romanii sunt un popor tolerant si primitor si nu i-au ridicat in furci pe colonisti, chiar daca imperiile ce-i adusesera aici au decazut.
    Natural, mai multe imperii efemere si-au pus amprenta asupra Romaniei si asupra limbii romane. Iar limba romana se transforma in continuare, adoptand cuvinte din alte limbi. Asta nu inseamna altceva decat ca este o limba vie, limba unui popor care exista si merge inainte.

    Cum-necum, Romania a supravietuit imperiilor roman, otoman, tzarist, austro-ungar etc. (care s-au contractat, iar acum traiesc din amintiri si, poate, isi doresc marirea de altadata).
    In ciuda unei clase politice infectate de cei ce nu-i vor binele, Romania merge inainte. La fel si limba romana, chiar daca unii romani se saluta intre ei cu “Servus!”, “Ciao!” sau “Hello!”. Mergem inainte, iar Centenarul Unirii este (si trebuie sa fie) o sarbatoare pentru toti romanii, chiar daca unii fac bube pe piele, la gandul lui (bube vizibile si online). :)

  19. DragosH spune:

    Un ghid, intr-o exursie in Turcia, ne-a explicat cu ocazia vizitei la o fabrica de rahat, ca:

    Rahat (turca) = confortabil (romana) si ca de fapt Lokum (turca) = rahat (romana).

    In vremuri indepartate, gazdele serveau musafirii sau invitatii cu “rahat lokum” (confortabil rahat), adica desert servit intr-o atmosfera relaxanta, destinsa.

    In limba romana a ramas ca de fapt primul cuvant, rahat, se refera la desert.
    Deci cand se spune ca cineva mananca rahat, de fapt mananca confortabil. Bun proverb romanesc! :)

  20. Cinicul spune:

    Cantemir este probabil primul care a analizat serios si a dovedit latinitatea limbii romane (a graiului moldovenesc cum s-a tradus in limba romana). El da exemple de cuvinte latinesti care s-au pastrat mai bine in limba romana decat in italiana. Iata doar unul: albus (lat), blanco (it), alb (rom).

    Analiza sa este mai rece decat a latinistilor secolului 19, ferita de excesele scoliii ardelene. Lectura Descriptio Moldavie surprinde nu numai prin erudita autorului dar si modernitatea abordarii diverselor problematici din lucrare: geografie, istorie, lingvistica, sociologie, economie, etc.

  21. G. Petrineanu spune:

    Multumesc autorului pentru consideratii interesante pe care nu le afli peste tot!

    Dupa parerea mea, ambitia, spaima si disperarea de a avea neaparat o limba romanica tine de trecut, iar in prezent, de lipsa de maturitate, copilareala. O astfel de atitudine se opune mai voalat sau mai violent, principiilor rigorii stiintifice.

    Apropo de disperarea latinitatii, as mai recomanda eseul unui lingvist, bun cunoscator al limbii române, un suedez, Alf Lombard. Ce bine ar fi daca am termina odata cu fasoanele lui â si ne-am maturiza. Nu ne ameninta nimeni…
    Despre folosirea literelor î și â
    Alf Lombard în Limba română, 1992, nr.10, p.531
    https://dexonline.ro/articol/Alf_Lombard_-_Despre_folosirea_literelor_%C3%AE_%C8%99i_%C3%A2

    Despre calcurile grosolane din engleza, care ar merita mai multa atenite si necesita ceva inteligenta si deprindere, nu mai vorbesc.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ionel Funeriu


Ionel Funeriu

Profesorul Ionel Funeriu s-a dedicat studiului versificației românești, lucrarea sa majoră, Versificația Românească, propunând o nouă teorie asupra versului românesc. Por... Citeste mai departe


Bucharest Science Festival 2017

Bucharest Science Festival 2017, 27 septembrie - 1 octombrie

Cateva dintre evenimente:
  • Exploratorii frontierelor Cosmice - Conferința susținută de Prof.l Mark McCaughrean, Senior Advisor pentru Ştiinţă şi Explorare în cadrul Agenţiei Spaţiale Europene
  • Food Evolution - Cum decidem cum să ne hrănim? - vizionarea documentarului Food Evolution + o discuţie prin Skype cu scenaristul şi producătorul lui, Trace Sheehan
  • Atelierele de chimie Kids' Lab
  • Atelierele GeneEd - ateliere practice de extragere a ADN-ului
  • Noaptea Cercetatorilor de la Muzeul Muzeul Naţional de Istorie Naturală "Grigore Antipa" si de la Muzeul National de Geologie

Pentru detalii despre programul complet al festivalului și rezervări vă invităm să vizitați siteul www.BucharestScienceFestival.ro.

E randul tau

Nu se pune problema „acceptării” anonimatului. Pur și simplu nu am fost întrebați, am fost r...

de: Gabriel Fornica-Livada

la "Învățământul care îl merităm. Despre țapul ispășitor și arderea canapelei"

Cauta articole

septembrie 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Aug    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)