Acum câteva zile s-au împlinit exact 20 de ani de la o vizită de lucru făcută la Chișinău, ca trimis special BBC. O vizită căreia amestecul de comic și tragic i-a conferit, pentru mine cel puțin, un caracter unic. Era perioada în care războiul transistrean tocmai se încheiase și în zonă domnea, cum scriam în relatarea mea pentru BBC, ”un calm nervos”.
Am plecat din București într-un Mercedes vechi dar încă foarte bun, pe care biroul nostru îl închiria, din când în când, pentru călătorii mai lungi. Drumul până la graniță a fost lipsit de evenimente demne de menționat, cu excepția poate a faptului că la fiecare câțiva zeci de km, mașina mai pierdea o parte din țeava de eșapament.
Pe șoseaua aproape goală care leagă granița de capitala Chișinău, șoferul, nea Ghiniță, a apăsat pe accelerator și circulam cu aproximativ 120 km la oră. Mă uit pe geam la câmpuri cultivate, case țărănești, ogrăzi în care frunze mari de tutun au fost puse la uscat. Mă gândesc că poate chiar pe drumul ăsta a mers, în sens invers, bunicul meu cu bunica și patru copii mici, când au părăsit Soroca, în 1926, îndreptându-se spre Constanța. Tot atunci, un frate al bunicului a plecat în Brazilia, unde astăzi trăiesc o mulțime de descendenți cu acelaș nume. Cerilalți 6 frați, mai optimiști, au sfârșit în lagărele din Transinstria, în anii 40.
Mașina frână brusc trezindu-mă din gânduri. Suntem la o răscruce de drumuri, un polițist corpolent a făcut semn șoferului să oprească.
– ”Ați mers cu peste 100 km la oră într-o zonă în care viteza maximă este de 80” ne spuse el politicos.
-”Este adevărat”, am răspuns. ”Ce facem acum?”
-”Plătiți amendă pentru exces de viteză”, spuse el scoțând din buzunar un chitanțier și un pix. Și începu să scrie raportul. După numai două cuvinte însă, pixul refuză să mai scrie. Polițistul îl scutură de câteva ori, încercă din nou, dar degeaba. I-am întins atunci două dintre zecile de pixuri cu emblema BBC pe care le distribuiam gratuit ca material publicitar.
-”Cu sunt astea?”, întrebă polițistul.
-”Pixuri BBC. Vi le ofer gratuit. Sunt foarte bune”.
-”Sunteți de la BBC?”, mă întrebă el.
-”Da”, am răspuns, ”și merg la Chișinău pentru o serie de reportaje”
-”Vai domnule, ce am făcut? Păi eu și familia mea vă ascultăm în fiecare seară. Cum să spun eu acum că am amendat pe cineva de la BBC? Și nici nu mai pot să anulez amenda că rapoartele sunt numerotate. Vai, ce am putut să fac”, continuă el să se căineze. Amenda era echivalentul a două lire sterline și i-am spus că BBC-ul își poate permite să plătească această sumă, dar el refuza să continue să scrie raportul. În acest moment, din stația de autobuz aflată la câțiva zeci de metri distanță se apropie de noi un bărbat tânăr, îmbrăcat în haine destul de ponosite, care mă luă de-o parte și îmi șopti:”doriți să cumpărați un inel de aur?”. Am izbucnit în râs și i-am răspuns că nu. M-am întors la mașină și în cele din urmă l-am convins pe polițist să termine raportul și să ne lase să plecăm.
”Îmi pare foarte rău că nu v-am întrebat de unde sunteți înainte de a începe să scriu raportul”, îmi spuse el întinzându-mi chitanța. Încă o dată vă rog să mă scuzați. Drum bun!”.
După încă o oră, ne-am făcut o intrare triumfală în Chișinău, unde toți trecătorii se uitau la noi, deoarece cu puțin timp înainte pierdusem și ultima parte din țeava de eșapament, cu tobă cu tot.
Am tras la hotelul Cosmos, un edificiu stalinist care cunoscuse cândva și zile mai bune. Am dat pașaportul la recepție, am luat cheia și am urcat în cameră. Eram frânt de oboseală și m-am culcat imediat. Călătoria de la București durase aproape o zi întreagă. M-a trezit telefonul. Buimac, am ridicat receptorul, uitându-mă la ceas. Era ora 2 noaptea.
-”Devochika”? întrebă o voce de bărbat.
-”Nyet, spasiba”, am răspuns, mândru că îmi amintisem brusc rusa învățată la școală.
A doua zi dimineață, i-am spus funcționarului de la recepție să nu mă mai trezească noaptea, ci să mă întrebe seara, când îmi dă cheia, dacă vreau cumva o fată.
-”Vai domnu, se poate? Nu noi telefonăm, peștii fetelor vă sună direct. Dar o să am grijă să nu mai fiți deranjat”, adăugă el, curtenitor.
I-am mulțumit și am intrat în restaurantul unde se servea micul dejun. O hală imensă, cu zeci de mese, și eu singurul client. Într-un colț, un televizor pe perete în jurul căruie vreo 8-10 chleneri și chelneriție vizionau cu sufletul la gură un episod dintr-un serial spaniol sau sud american. M-am așezat și am așteptat să vină cineva și să întrebe ce vreau. După 10 minute, m-am ridicat m-am dus la grupul de chelneri și l-am rugat pe unul dintre ei să-mi ia comanda.
-”Azi nu servim decât grupuri de turiști”, îmi spuse el.
-”Ce grupuri domnule, că hotelul e gol ”, am răspuns eu, indignat. Și oricum, eu sunt aici în regim de ”bed and breakfast” așa că doresc să servesc micul dejun”.
-”Nu înțelegeți? Azi nu servim decât grupuri”, repetă el mai rar dar și mai apăsat.
-”Cheamă-l te rog pe responsabil”, am continuat eu, așezându-mă din nou la masă. Și mi-am adus aminte că, prin anii 60, când lucram ca translator la Mamaia, erau într-adevăr zile când erau serviți la masă numai grupurile de turiști.
-”E vreo problemă?” întrebă lângă mine un bărbat înalt, care tocmai se oprise la masa mea.
-”Da doresc micul dejun. Am plătit pentru bed and breakfast”
-”Dă-i”, ordonă responsabilul chelnerului care aștepta respectuos la câțiva pași distanță.
Victorie! Am învins sistemul, mă gândeam cu satisfacție dar și cu regretul că nu voi putea povesti nimănui în Anglia acest episod, pentru că pur și simplu nu ar fi înțeles nimic.
Am ieșit din hotel căutând un taxi să mă ducă la Parlament. M-am postat la marginea trotuarului făcând semn la toate taxiurile (mașini Volga) care treceau. Nu s-a oprit niciunul. În schimb a oprit o ambulanță.
-”Unde vreți să mergeți?” întrebă șoferul.
-”La Parlament”.
-”Urcați, vă duc eu”.
Am urcat și în zece minute am ajuns la Parlament.
-”Cât vă datorez?”
-”Cât vreți Dv.”
Nu eram încă familiarizat cu valoarea banilor moldovenești, așa că am început să-in pun bancnote în palmă până când mi-a spus:
-”Ajunge, e destul. Mulțumesc”. Și am constatat că de data asta nu m-a enervat nici acel ”cât vreți Dv” care, împreună cu ”pe unde vreți să mergem?”, era unul din aspectele care mă scoteau din minți la București, ori de câte ori luam un taxi. Poate din cauză că pe fața șoferului moldovean nu am văzut acea expresie de șmecherie balcanică, prost camuflată ca naivitate, comună la numeroși taximetriști bucureșteni.
La Parlament am luat câteva interviuri, am discutat cu câțiva politicieni, după care am decis să mă întorc pe jos la hotel, ca să fac cunoștință cu orașul. Străzi largi, destul de curate, dar cum coteai la dreapta sau la stânga de pe arterele principale, după câtva zeci de metri, intrai brusc în epoca anilor 30: căsuțe modeste cu curte, străzi înguste, atmosferă sărăcăcioasă. Lângă o farmacie am văzut un bătrân care plângea. L-am întrebat dacă pot să-l ajut cu ceva.
-”Imi lipsește un leu ca să-mi scot rețeta asta”, spuse el, ”și farmacista nu vrea să-mi dea medicamentul dacă nu am banii potriviți”. I-am dat leul și a insistat să-i dau și numele și adresa ca să-mi înapoieze banii.
A doua zi, primesc un telefon de la aghiotantul colonelului Bergman din Armata a 6-a rusă, staționată în Transistria, că cererea mea pentru un interviu este refuzată.
-”A făcut cerere și o colegă a dv de la BBC în engleză, o domnișoară pe nume Sanchia Berg, și colonelul a decis că un reporter de la BBC e suficient”, îmi explică el politicos motivul refuzului.
Sanchia mi-a povestit ulterior că prima întrebarea pe care i-a pus-o Bergman a fost: ”numele dv e de origină germană sau evreiască?”. Sancha i-a răspuns că mama ei e spaniolă (de unde numele Sanchia) iar tatăl ei e evreu. ”Foarte bine”, a continuat Bergman, pentru că dacă erați germană nu vă acordam nici un interview”. Bergman era, se pare, evreu si superiorul său, generalul Lebed spunea adesea că e vai și amar de cel care se atinge de un fir de păr din capul colonelului (Bergman era complet chel).
Dezamăgirea mea a fost însă de scurtă durată pentru că aproape imediat am primit un telefon de la Ministerul Apărării și am fost informat că solicitarea mea de a vizita linia frontului a fost aprobată și că voi fi însoțit acolo de un locotenent din forțele armate moldovenești.
În ziua următoare, la 8 dimineața, un tânăr locotenent într-un Gaz sovietic, condus de un caporal, mă aștepta în fața hotelului. După un timp am ajuns la Nistru. Impresionant! Calm și majestuos. Am trecut fluviul cu bacul, răcind instantaneu. Era august, foarte cald, dar nu mă gândisem, că pe apă ar putea fi curent.
Pe malul celălalt, am ajuns la Benderi. Localitatea era complet părăsită. În curțile oamenilor, pomii gemeau de fructe neculese care începuseră să putrezească. Câinii, care în mod normal ar fi lătrat la apariția oricărui străin, se gudurau acum pe lângă noi, în speranța că străinii le vor da ceva de mâncare. Domnea peste tot o liniște nefirească. Parcă îți făcea chiar frică. O atmosferă ireală, foarte greu de descris. Pe linia frontului am stat de vorbă cu soldați, îmbrăcați în mantale care păreau a fi din primul război mondial și înarmați cu puști care arătau cam tot din aceeaș perioadă. Ne-au întrebat dacă nu avem cumva pâine sau țigări. Pâine nu aveam cu noi, dar le-am dat toate țigările noastre. Am intervievat un tânăr prizonier, un om simplu care mi-a răspuns la toate întrebările cu acelaș refren: că toți suntem oameni și că ar trebui să fie pace între noi. Sună poate a clișeu simplist, dar nu asta spun și politicienii? Mai greu este să le explice oamenilor simpli de ce nu e pace. Să le explice că războaiele izbucnesc când ambele tabere au dreptate, sau, cel puțin, când ambele consideră că dreptatea este de partea lor.
Am ajuns seara înapoi la Chișinău și l-am invitat pe locotenent la un restaurant. M-am așezat la o masă în mijlocul localului.
-”Nu e bine aici. O să vedeți de ce. Veniți cu mine”, spuse el și mă conduse la o masă din colțul cel mai îndepărtat al restaurantului. După o jumătate de oră am înțeles. Dopurile sticlelor de șampanie zburau în toate direcțiile. Era mai periculos decât pe linia frontului, unde oricum era în vigoare încetarea focului. La Chișinău, lumea petrecea. Atmosferă de ”fin de siecle”.
-”Și unirea cu România?” l-am întrebat pe interlocutorul meu.
-”Prostii”, răspunse el. ”O vor doar câțiva. Mulți nu au uitat cum a fost tratată Basarabia de ”patria-mamă” între 1918 și 1940. Ca provincie colonială. Iar noi moldovenii, ca cetățeni de categoria a doua. Mai bine independenți”.
Pentru reportajul pe care l-am scris atunci, citând opiniile multora despre reunificare, am primit multe înjurături și remarci ca ”ei, el nu poate înțelege”, sau ”nu are cum să știe, nu sunt frații lui”. Erau anii ”podurilor de flori”, ai entuziasmului frenetic declanșat de căderea regimului Ceaușescu și de independența Moldovei. Viitorul părea într-adevăr foarte luminos. Cu timpul însă, acest entuziasm a cedat treptat locul diverselor interese, influențe, realități.
Misiunea mea de ”trimis special la Chișinău”se încheiase. Mai rămânea problema ajungerii înapoi la București. Mercedesul în care venisem fusese remorcat înapoi acasă pentru reparații iar o călătorie cu trenul nu mă îmbia deloc. Prin intermediul corespondentului nostru la Chișinău, m-am înțeles cu un tânăr, posesor al unei Pobede, proprietate personală, să mă ducă la București în schimbul unei sume rezonabile. După primii 10 km, am simțit că mă sufoc. Temperatura din mașină se apropia, cred, de punctul de fierbere a apei.
-”Merge cumva căldura?”, am întrebat.
-”Da”, mi-a răspuns șoferul.
-”Fiți bun și opriți-o”, l-am rugat cu ultimele puteri.
-”Nu pot”, veni răspunsul. ”E fixată pentru iarnă”.
Și așa am ajuns la București, după opt ore de sauna într-o mașină sovietică. Niciodată nu mi s-a părut Bucureștiul mai frumos și mai primitor. Mai ceva decât Parisul!
Articol aparut in Acum.tv
OK, frumos, am citit cu interes.
Dar cred ca ar fi mai eficient sa fie articolele astea mai scurte, si cu o concluzie care sa invite la dialog cu cititorii. Altfel, la ce mai e buna facilitatea de comentarii?!
Domnule Galbinski,
Foarte dificil sa imi exprim satisfactia generata de articolele Dvs. Voi proceda prin opozitie: multi publica la noi tot soiul de experiente-reportaje sau, mai ales aici pe contributors, diverse editoriale-pamflete, mai bune sau mai rele. Ceea ce razbate din creatiile Dvs., pe linga talentul de a prezenta lucrurile clar si inteligibil (o fi BBC o scoala de prima mina, dar mai conteaza si PERSOANA), este un patriotism de cea mai buna calitate. Fara fraze sforaitoare sau ultra-elevat-alambicate, cele scrise transmit puternic mangaietoarea senzatie ca „astuia CHIAR II PASA”. Nici nu mai vorbesc de retrezirea amintirilor din scarboasa epoca comunista pe care experienta de la restaurantul din Chisinau mi-a provocat-o.
Deh ! Se spune ca „fiecare tara are evreii pe care ii merita”. Zeci de ani NU v-am meritat (cu sau fara Dvs. BBC ar fi facut acelasi lucru). Macar acuma sa va recuperam. Si asta nu-i putin lucru !
Am făcut în articol o confuzie regretabilă. Vizita mea pe linia frontului nu a fost la Bender (Tighina) ci la Dubăsari.
Foarte frumos scris! Continuati tot asa, pote se va trezi si in noi sentimentul patriotic.
Felicitari!
Excelent articol
Placut, frumos; sa nu va deranjeze cei ce spun ca ar fi prea lungi relatarile.
Va mai astept. Imi place ca scrieti concis si pe inteles. Ca stiti sa sintetizati.
:) Mai povestiti-ne, va rog!
Si eu zic la fel: mai povestiti-ne, va rog!
Foarte frumos povestit.
„pe unde vreti sa mergem ?” haha, mi s-a intimplat intotdeauna in Bucuresti cu taxi.
Admirabil! Bravo!
mie nu mi s a parut lung!chiar reconfortant.doar ca n am vazut ca ar fi un indemn la patriotism,ha ha ha.
unu in brazilia cu multzi moshtenitori si shase sub pamint ca erau optimishti….
da,o decizie itzi poate schimba total cursul vietzii…
deshi facetzi parte din populatzia care a suferit datorita curatzeniei etnice practicate de romanica,eu vad ca n o privitzi cu ura.
sa shtitzi ca romanica are si azi dupa lupta de clasa,trei categorii de cetatzeni;cei mai buni fii,fii obishnuitzi si fii vitregi.
O istorisire remarcabila. Mi-a facut placere sa o citesc. La cat mai multe!
frumos. sper sa le strangeti intr-o carte.
Foarte frumoasa poveste
Mă simt foarte onorat de aprecierile Dv. Vă mulțumesc mult.