marți, martie 19, 2024

Penuria de sacru și neliniștea omului de azi

Eliberarea pe care a produs-o secularizarea s-a dovedit a fi o eliberare întru neant, o eliberare ce împinge la o rătăcire aflată în căutarea unui temei existențial. Resurecția religioasă actuală, începută cam în deceniul al optulea al secolului trecut, e semn că, dezrădăcinat spiritual, acest om contemporan, adică noi, ar dori să se reînrădăcineze, și de aici scrutările unor căi, adesea exotice, cu speranța de a-și afla certitudini. Angoasat, el iscodește cu febrilitate pe tărâmuri livrești calea care pare a i se potrivi și poate rămâne în această căutare lecturală întreaga sa viață.

Resurecția religioasă înaintează pe două căi disjuncte: una tradiționalistă și alta modernistă, deschisă unor căutari religioase în care invenția, exotismul și sincretismul formează o adevărată „nebuloasă mistico-ezoterică”[1]. Resacralizarea pe care o propun diferiți „guru” se dovedește a fi una întru virtual și extrem de „umană”: „Toate aceste încercări de resacralizare  rămân în final ambigue: pe de o parte, ele mărturisesc despre o nevoie de depășire a unei lumi extrem de domesticite, despre o dorință de a nu-și organiza experiența exclusiv în jurul imperativelor de adaptare; pe de altă parte ele sunt de asemenea purtătoare de simulacre și de iluzii în măsura în care ele rămân în general străine față de orice relație cu transcendența determinându-l pe om să nu mai fie decât o oglindă a lui însuși”[2].

Cum se face că în această abundență de oferte – librării specializate, reviste, conferințe, tehnici etc. – setea de sacru continuă să fie neastâmpărată, semn al unei penurii de sacru ?

Poate că am putea face un pas înainte pe drumul unei diagnoze defalcând sacrul în două tipuri distincte: un sacru natural[3], genuin, și unul sintetic, artificial. Deosebirea fundamentală între ele ar consta în faptul că primul, cel natural, se dăruiește omului prin revelație, în vreme ce al doilea se imprimă ființei umane prin educație.

Revelația, de fapt ce este revelația ?! Și ce anume se revelează ?!  În faimosul mit al peșterii, Platon surprinde schimbarea totală de percepție care poate surveni în conștiința umană când i se dă prilejul să iasă din acest cotidian, acest bineînțeles – cum îl numește Nichita Stănescu, în care viețuiește neproblematic. Realitatea de zi cu zi în care ne ducem viața se dovedește a fi o ficțiune ce se vădește celui care a reușit „să se răsucească împreună cu tot sufletul dinspre tărâmul devenirii, până ce ajunge să privească la ceea-ce-este și la măreața lui strălucire”[4]. Se produce un așa-numit salt de nivel prin care aceeași realitate se transfigurează. Dar cum ?

Suntem ca ființe vii obiecte dotate cu un proiect[5] spune Jacques Monod și-n această sintagmă încape tot ce viețuiește, toate plantele, toate animalele de la microorganisme la mamifere, toate speciile dispărute sau existente. Există în orice viețuiește un program întrețesut în realitatea corpului, ceea ce am putea numi program de existență și care cuprinde trei pași: dezvoltarea, reproducerea și extincția. Alături  de acest program unic există, în funcție de specificul fiecărei specii, o diversitate de programe de subzistență care vizează posibilul, nevoile și relațiile organismului cu mediul, cu evenimentele ce survin. Ar fi vorba de aflarea hranei, apărare, adăpostire, concurența în vederea reproducerii ș.a. Când privești o plantă ce stă iarna în pivniță, întrezărești în creșterea ei dezechilibrată, programul de existență realizându-se în condiții precare. În ceea ce privește programele de subzistență pe care și simplele plante le au – de exemplu, plantele cățărătoare au ramuri specializate în susținere, ca să nu mai vorbim de plantele carnivore care desfășoară adevărate scenarii pentru prinderea insectelor – ele devin din ce în ce mai complexe  la animale, unele folosindu-se chiar de unelte. Cât despre om el este o adevărată ființă a posibilului, specializată în scenarizarea unor acțiuni viitoare,  în care se folosește de unelte proiectate conform intențiilor sale. De aici și problema sa: el se îndepărtează de viață, de realitate, mai dedicat celor ce par, decât celor ce sunt. Omul își proiectează existența prin planuri  aureolate de speranțe, narațiuni prezumtive, acea schițare proiectivă prin care își vizează împlinirea. Trăim mai mult în virtual decât în realitate, înconjurați de cuvinte, de propoziții și de vagi imagini întrevăzute în viitor.

Ce se întâmplă însă când, pusă într-o situație-limită, ființei umane i se blochează toate căile posibilului ?! Ce se întâmplă când toate programele de subzistență cad, programe care sunt tot atâtea paravane ce-i ascund finitudinea,  și omul e forțat să-și  vadă capătul drumului ?!  Virtuala sa realitate, acest program de operare cu toate achizițiile, aspirațiile și așteptările sale, se suspendă ca un spectacol căruia i se îmbolnăvește actorul principal și omul…  Dar pentru că am vrea să nu alunecăm în pure teoretizări, să ne referim la un caz concret.

Cazul Dostoievski e unul extrem de semnificativ, și asta în primul rând pentru că un om modern trăind într-o civilizație care, la vârf, era foarte rafinată, este pus în situația brutală a unui tânăr din perioada arhaică ce trece printr-un ritual de inițiere. Debutul său cu romanul Oameni sărmani (1846) e cu totul remarcabil, fiind apreciat de cea mai importantă voce a criticii ruse, Vissarion Belinski. Încrezător în steaua sa de superconștiință, Dostoievski se implică în activitatea revoluționară a cercului Petrașevski, mânat de suflul religiei seculare ce anima intelighenția rusă, și este arestat în 1849  de  Ohrana țaristă.  Judecat  de un tribunal militar, el este condamnat la moarte și urmează să fie executat. Și iată-l pe el, tânărul scriitor de succes care își scria la biroul său, cu un ceai în față, probabil, cărțile ce urmau să facă din el un mare scriitor,  pus într-o situație existențială cumplită, în fața morții sale reale, fără să-și mai poată face vreun proiect, dorind doar să continue să trăiască. „Dar principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința, certitudinea că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți de trup, că n-ai să mai fi om și că asta-i absolut sigur, important că-i absolut sigur” spune Dostoievski în Idiotul. Toate programele sale de subzistență îi sunt radiate și el își vede capătul drumului, extincția. Din zona virtuală a jocurilor minții omul Dostoievski se trezește în realitatea sa corporală, împins spre neant. Trecerea de la realitatea virtuală, o pararealitate, la realitatea reală este ruptura de nivel prin care el își descoperă  viața.  Gândirea sa vagantă este silită să se plieze în corp, să devină un fel de gândire subcutanată, închisă în margini epidermice, redusă la perspectiva terestră a umilei corporalități și…  înțelege.

Ceea ce înțelege Dostoievski trece dincolo de cuvinte, este identificarea cu orice e viu, cu viața celuilalt, viață care pentru revoluționarul Dostoievski era util  să fie luată, fără vreo remușcare, pentru că pe acea moarte  se putea clădi  un viitor fericit, o societate dreaptă și minunată, spera el. Trăindu-și moartea, el atinge iubirea de sine, de viață, și această reală iubire de sine duce la iubirea aproapelui, nu în numele vreunui principiu, ci printr-o empatie existențială. Aici se produce marea mutație lăuntrică ce face din talentatul scriitor, marele scriitor. Dostoievski ajunge mare scriitor, așa cum desigur că își dorea, chiar mai mare decât își închipuia, dar nu pe calea simplă a progresului măiestriei literare, ci printr-un salt, un salt de nivel care îi răstoarnă cu totul concepțiile. Suferința îl va regenera și îl va deschide spre o religiozitate adâncă, doar cunoscându-și viața, or viața, simpla viață e încărcată de sacru : „Siberia și munca silnică… teroare și amărăciune, se spune (…) Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învățat să trăiesc sănătos și fericit, abia acolo am învățat să trăiesc… să-l înțeleg pe Hristos…” îi va declara el prietenului său Vsevold Soloviev. Considerat retrograd și reacționar de gândirea progresistă și revoluționară  ce anima tineretul rus, el va avertiza în Demonii – degeaba însă – împotriva drumului ce avea să însângereze Rusia transformând-o într-un uriaș câmp concetraționar, laborator al unei inginerii sociale conduse de savanți-gangsteri.

Unde am vrut să ajung ?!  Cazul Dostoievski este în esența sa similar cu cel al unui ritual de inițiere în care tânărul ce urmează a fi inițiat este pus într-un simulator al morții și, prins într-un spațiu necunoscut și înfricoșător, trăiește o moarte controlată urmărindu-se realizarea unei a doua nașteri ceea ce implica, totodată, accederea la viața spirituală[6].

De ce omul arhaic care, după cum știm din cercetările în teren practica cultul Ființei Supreme, deci un monoteism primitiv, își educa tinerii prin inițiere ?! Înțeleseseră oamenii arhaici că doar din experierea morții se ivea suprema înțelepciune, totodată cu descoperirea Unului, a sacrului [7] ?! Știau ei că doar printr-o ruptură de nivel se putea produce saltul de nivel ce ducea la împlinirea spirituală prin asumarea sacrului viu, natural ?! De ce educației terestre, a subzistenței, i se adăuga o educație celestă în care bineînțelesul realității de zi cu zi,   acea alcătuire de imagini-obiecte prinse în armătura  logicii noastre legate de util și consum, aureolate de eu, se destramă ?! Știau ei că doar prin năruirea pararealității construite de gândirea antropocentrică se dezvăluie adevărata realitate, iar întru ea se întrevede Realul ?!

Cert e că, deși existase o asemenea perioadă magnifică, ea se obliterează prin intrarea în istorie și Mircea Eliade nu obosește  prezentând în mai multe rânduri un asemenea moment de uitare în care ritualul de inițiere se mai practica doar formal – tatăl construind o colibă-monstru, numită Kaiemunu, cu fiul său alături!, niciunul nemaiînțelegând nimic[8].

Peste tot unde cultul Ființei supreme și corolarul său, ritualul de inițiere, se sting se dezvoltă gândirea magică, o gândire ce pregătește cultul sacrului sintetic, un sacru narativ și lucrativ pe care se vor întemeia religiile ateice, religii lipsite de sacrul trăit efectiv, declarat doar. Sacrul se mută în situații de limbaj, în povestire și înțelepciune teoretică, în timp ce Ființa supremă ce se revela ca evidență prin inițiere devine deus otiosus pe a cărei amintire se construiesc zeități de asigurare ce implică credința și funcționează pe principiul do ut des. Personalizarea si mitologizarea corespund unei idolatrizări, iar misterul, care se vădea în simpla existență renăscută, e înlocuit cu miracolul.

Omul istoric este un om funciarmente neîmplinit și cu a cărui neîmplinire se imbrică în societatea istorică. Sacrul devine unul sintetic, mitologizat și personalizat, un sacru al posibilului, de fapt un  program de subzistență teoretic, generalizat, extins la nivelul grupului social. Omul începe să se afle  într-o penurie de sacru natural, penurie pe care o simte ca o nostalgie freatică[9].  Situația noastră e aceea de a ne afla într-o permanentă penurie de sacru natural așa cum suntem neîmpliniți, cu promisiunea vagă și vană de a ne mântui undeva, cândva, în zări imaginare. Suntem educați să rămânem neîmpliniți pe viață.

Într-una din cele mai profunde observații-meditative ale sale, Mircea Eliade pare să dea o cheie explicativă acestor stări: „Dar în nici o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență. Nu este de conceput, de exemplu, că se poate întrerupe un ritual de trecere inițiatic; în acest caz tânărul nu va mai fi nici copilul care era înainte de a începe inițierea, nici adultul care ar fi trebuit să fie după toate probele”[10].

Ce s-ar întâmpla oare cu un  tânăr căruia, dus în spațiul de inițiere, nu i s-ar aplica teroarea benefică ce-i poate produce mutația sufletească, ci i s-ar spune doar – gravă încălcare a secretului de autentificare a trăirii – despre posibilitatea unei înnoiri spirituale ?! Cum s-ar putea împlini tânărul prin transparența sterilă a unor explicații ?! Convingerea noastră e că nicicum. În loc să se întoarcă acasă înnobilat de un înțeles de nerostit ce-i dă un temei existențial, el va năzui toată viața spre o țintă imaginară.

Imatur perpetuu, omul istoric e într-un etern exil, el pierzându-și inocența copilăriei fără a atinge seninătatea înțelepciunii. Prinși într-un labirint hermeneutic „oamenii nu mai au nevoie astăzi de idei mărețe, de noi ideologii care pretind să salveze, ci de experiența concretă a întâlnirii cu Dumnezeu”[11].

Care ar fi soluția ?! Multitudinea de căi teoretice, atât tradiționale cât și moderniste, e desigur una din piedici, pentru că ele ne poartă în realitatea virtuală și echivalează cu deconspirarea secretului. E bine știut că toate riturile de inițiere erau înconjurate de un secret păzit cu strășnicie și a cărui deconspirare se pedepsea  extrem de aspru, cu moartea.  Rostul secretului nu era acela de a ascunde din cine știe ce motive oculte de castă scenariul ritualului, ci era unul „igienic”, și anume de a încredința novicele că moare cu adevărat, deși acest lucru nu se întâmpla. A păstra conștiința novicelui în registrul real, a nu-i da nici o speranță ocolitoare era o condiție sine qua non a producerii rupturii de nivel care premergea saltului de nivel. Dostoievski se iluminează tocmai pentru că nu crede în vreo șansă de a scăpa, el văzându-și moartea cu ochii. Speranța lui, dacă mai poate fi numită speranță era una cu respirația, cu simțurile pliate în prezent. În cazul ritualului de inițiere, maeștrii, care ei înșiși vor fi trecut la începuturi printr-o inițiere spontană, știau prea bine că numai trăind moartea, această  coincidere a contrariilor, spaima putea fi depășită și omul eliberat întru real, iluminat de misterul existenței. Religiile istorice nu fac decât să ecraneze misterul, înlocuindu-l cu miracolul ce inoculează speranțe iluzorii care nu fac decât să ne sporească neliniștea.

Și-atunci, care ar fi soluția ?!

Cu siguranță ea nu e de aflat în pletora de „soluții” care circulă pe piața spirituală. Toate „soluțiile” par a fi mânate de aceeași  exaltare a imaginației utopice și care nu face decât să amplifice rătăcirea în labirint. Oprindu-ne asupra unor cazuri reale, putem constata că soluția nu se ivește prin împlinirea căutărilor și aspirațiilor, ci, dimpotrivă, atunci când ele se năruie. Căutările noastre vizează mereu un sacru sintetic de sorginte imaginară și expresie narativ-explicativă, care, prin natura sa denaturată, construiește „jocuri religioase” ce implică diferite credințe-regulament ca suport de autentificare și rampă a unor speranțe deșarte. Sacrul sintetic e produsul unei gândiri magice, postreligioase, vidată de experiența directă a sacrului și producând religii ateice din care vor deriva religiile atee, seculare, religiile criminale ale secolului XX. Toate aceste pseudoreligii se autentifică prin mit, or mitul este deja un reziduu narativ al experienței spirituale atunci când omul îi pierde înțelesul trăit și-l transpune în limbaj.

Un diagnostic lucid al situației noastre reale ar putea constata că, peste afirmația lui Nietzsche că  „Dumnezeu a murit”, sacrul există, că el nu est o ficțiune, iar, atunci când se revelează  direct, conduce spre logica divină pătrunsă de o iubire a tot și a toate, purtând în ele evidența Unului, în vreme  ce sacrul surogat nu face decât să se fenomenalizeze prin specificitatea umorală a unor grupuri sociale ca dogmă impunându-și autoritatea prin tradiții ce se anchilozează și se alterează până la toxicitate.

O ecologizare a sacrului ar presupune nu soluții, ci, în primul rând distincția clară între cel natural, același pentru toți oamenii și cel sintetic, restrâns, ce impune un autoritarism sectar și adesea violent. Ar fi vorba de o purificare de toate tehnicile, verbale și gestuale, nu mai mult, pentru că de e să se deschidă o cale reală, ea va fi neașteptată, luându-ne pe negândite, încărcată de un înțeles de dincolo de cuvinte, cum spune și Basarab Nicolescu: „Evidența absolută are o natură cuantică. Ea este Realitatea dezvăluită: numai printr-un salt cuantic îi cădem în brațe”.

NOTE ________________

[1] Francoise Champion „Spirit religios difuz, eclectism și sincretisme”, trad. Carmen Stoean,  în vol. Jean Delumeau, Religiile lumii, Humanitas, București, 2014, p. 715. „Aceste religiozități paralele sunt extrem de eterogene; de la francmasonerie la monahismul budist, trecând prin alchimie și literatura straniului și a misterelor (ale piramidelor sau ale Atlantidei), flirtând mai mult sau mai puțin cu religiosul. Cea mai semnificativă manifestare a tendințelor contemporane ale acestor religiozități paralele, manifestare care va fi numită „nebuloasă mistico-ezoterică” reunește curente de tip mistic și ezoteric care s-au dezvoltat începând cu anii 70 în contextul (prost)numitei „întoarceri a spiritului religios”.

[2] Jean-Jacques Wunenburger, Sacrul, trad. Mihaela Căluț, Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 118.

[3] Rudolf Otto, Sacrul, edit. Dacia, Cluj, 1992, p. 13. „Lucrul despre care vorbim și pe care vom încerca să-l indicăm oarecum, făcând, adică, să fie presimțit, este viu în toate religiile și constituie parte lui ce mai intimă”. Rudolf Otto propune numele de numinos. Problemae că orice descriere și chiar numire obiectivează (Heidegger) ceva ce prin natura sa nu suportă obiectivarea.

[4] Platon, Republica, trad., Andrei Cornea, Editura Științifică si Enciclopedică, București, 1986, 548d (p.317)

[5] Jacques Monod, Hazard și necesitate, trad. Sergiu Săraru ,Humanitas , București , 1991, p. 19.

[6] Mircea Eliade,  Nașteri mistice, trad. Mihaela Grigore Paraschivescu, Humanitas, București, p.12.„Moartea inițiatică este indispensabilă începutului vieții  spirituale. Funcția ei trebuie înțeleasă în legătură cu ceea ce se pregătește: nașterea într-un mod superior de a fi”.

[7] Aurel Codoban, Sacru și ontofanie, Polirom, Iași. 1998, p. 152. „dacă noi căutăm o origine religiei , n-o putem găsi decât într-o stare de religiozitate imediat anterioară ei. Or, cea mai clar conturată stare de religiozitate prealabilă este, după cum s-a văzut, ontofania”.

[8] Mircea Eliade, „Mituri,vise și mistere” în vol. Mircea Eliade, Eseuri,trad. Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Editura Științifică, București, 1991, p. 301.

[9] Mircea Eliade, Nostalgia originilor, trad. Mihaela Grigore Paraschivescu, Humanitas, București, p.198.„Aceasta înseamnă că nostalgia pentru încercările și scenariile inițiatice, nostalgie descifrată în atâtea opere literare și plastice dezvăluie aspirația omului modern pentru o regenerare totală și definitivă, pentru o renovațio în stare să-i schimbe radical existența”.

[10] Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, op.cit., p.163

[11] Tereza-Brîndușa Palade ,Partea cea bună, edit. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2012, p. 24.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. :) ne am eliberat de tirania lui Dumnezeu, parc asa propovaduiau fauritorii omului nou si societatii multilateral dezvoltate ! astazi, technologia este noua religie, „sky is the limit” e tot ce conteaza pentru sufletele moarte !

  2. Și atunci se pune întrebarea dacă sacrul autentic mai are vreo legătură cu feluritele forme de religie organizată. Dacă sacrul autentic nu înseamnă kitsch miraculos, superstiție, contradicții puerile în textele sfinte, antropocentrism vulgar sau frică de pedeapsa veșnică, atunci e de la sine înțeles că nu-l putem identifica cu nicio denominație religioasă existentă.

  3. Excelent. M-as intreba doar daca e necesar ca sacrul „natural” sa fie acelasi pentru toti. E o presupozitie de universalitate care nu are nici o acoperire faptica, ci tine mai degraba de pretentiile metodologice ale unui discurs stiintific. Alt aspect, e limpede ca ritualurile de trecere nu mai pot fi actualizate. Apar insa accidental destule situatii cu efecte similare care populeaza lumea cu oameni care au experiente similare celei rezultate din astfel de ritualuri.

    • Stimate domnule Virgil Iordache,
      Va mulțumesc pentru înțelegerea problematicii și pentru întrebările extrem de pertinente.
      Răspunsul meu este : Da, această experiență este universal umană. În cartea „O ecologie a sacrului” am încercat să decelez în mari opere literare (Ghilgameș, tragedia greacă, Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Kafka, Proust, Camus, Eugen Ionescu, Francis Ponge – lista rămâne deschisă) această experiență spirituală. Cartea pe care am scris-o nu-și are însă rădăcinile în vreo idee care mi-a trecut prin cap, ci într-o experiență trăită cu vreo patruzeci de ani în urmă, în perioada efectuării serviciului militar, o experiență neanticipată de nimic și pe care am trăit-o în puritatea ei, undeva la hotarul dintre tăcere și rostire . Mai târziu aveam să descopăr în lecturile mele similarități, dar abia prin lectura lui Mircea Eliade, și nu numai a lui, am putut să întrevăd o invariantă a acestei experiențe revelatoare, cum o numește Virgil Podoabă. Experiența ar consta în doi pași, ruptura de nivel, acea disperare totală pe care ființa umană o poate trăi când, trezit din somnul vieții, descoperă că toată realitatea e una personală și inconsistentă – ca cea a umbrelor din peștera lui Platon – , și că drumul făpturii sale e unul spre moarte. Această ruptură de nivel poate conduce la un salt de nivel (la Eliade ruptura de nivel cuprinde ambii pași) care, printr-o mutație de sensibilitate sacralizează tot ce ne înconjoară, până și crinii câmpului. Mutația care se produce nu are nimic miraculos, ea însă încarcă de mister tot ce ne înconjoară. Ceva similar se întâmplă cu omul vindecat care se întoarce de la spital și trăiește bucuria de a-și regăsi casa și viața sa care îi apar minunate. Această experiență a fost pentru mine acoperirea faptică a mutației umane, acoperire întărită de similarități din opere literare (vezi Pierre Bezuhov în prizonierat din Război și pace).
      Încă o dovadă că așa ar sta lucrurile e faptul că toate religiile arhaice sunt monoteiste, întemeiate pe cultul unei Ființe supreme și sunt însoțite de ritualul de inițiere, un adevărat simulator al experiențelor spirituale. Aceste religii nu au în spatele lor alte credințe (cultul morților, animism le urmează) și atunci e de presupus că originea lor este în revelații spontane.
      Desigur că nu se pune problema actualizării ritualurilor de trecere, dar, cum se vede la mari artiști și nu numai, experiențele spirituale pot fi spontane.
      O ecologizare a sacrului nu se vrea o soluție dar ar putea măcar să conștientizeze faptul că religiile istorice sunt ateice, fără a mai avea nimic de-a face cu sacrul viu. Pe fondul unui așa-zis sacru care poate justifica și crima (nu mai vorbesc de religiile atee, seculare, religii cu totul criminale) ar fi de dorit o purificare de tot felul de credințe care devin toxice. Știu ca cele spuse sunt greu de acceptat pentru minți care se fixează în tot felul de amănunte hermeneutice dar…

      • Va multumesc foarte mult. Stiintific vorbind sunt invariante. Experiential cred ca ne e inaccesibil daca e vorba de acelasi „lucru”, oricat de asimptotice ar parea lucrurile.

        Toate cele bune,

  4. Tocmai ma pregateam sa raspund ceva ironic, de genul „Clar, e vorba de o demitizare exhaustiva a incongruentelor fenomenologice si introspectiv cromatice…”, cand am vazut anul nasterii autorului. Ma iertati, domnule Iosif.
    Eu cred ca orice om, daca apuca o perioada cand nu mai trebuie sa umble disperat dupa mancare, sanatate, sex si recunoastere sociala. ajunge sa-si puna intrebarea veche de cand lumea: Care este sensul vietii?
    Raspunsul este ca sensul si-l gaseste fiecare, unul in ajutorarea celor din jur, altul in adunat bani, altul in cresterea copiilor, altul in religie. Problema este ca sunt multi altii care incearca sa ne convinga ca sensul vietii noastre este unul care ii avantajeaza pe ei.
    Dvs. interpretati asta in cheie crestina, ca o angoasa existentiala a omului in cautare de resacralizare. E dreptul dvs., la fel cum e si dreptul nostru sa nu fim de acord.

      • Poate ne mai dezvoltati va rog ideea cu „religii arhaice monoteiste” care preced animismul. Oare primii „idoli” sculpati nu au au avut forme zoomorfice acum 30-40.000 de ani, si nu au fost urmati de zeitati multiple, de ambele sexe? Majoritatea covarsitoare a marilor religii ale antichitatii nu erau politeiste? Revelatia care ar sta la baza monotesimului iudaic ar avea oare un impact mai mare fata de „imprumutul” miturilor sumeriene?

  5. O opinie : pot fi recunoscute doua teorii sau influente in aceasta viziune despre ¨sacru¨ : teoria heideggeriana a uitarii Fiintei si teoria lui Eliade ( lector al lui Heidegger ) despre religia arhaica si ¨cosmica¨ , cu ontofania si deus otiosus : strict la acestea ma voi referi . Ambele implica insa , mai pe fata , mai pe dos , o devalorizare a religiei revelate si institutionalizate , adica a religiilor asa cum le stim , cu reconstituirea ipotetica si neverificabila a unei religiozitati ¨primordiale¨ mai autentice .Care religiozitate are un caracter vadit si hotarit panteist , o reluare a panteismului romantic mai ales in forma goticului ¨modernismului reactionar¨ , un ¨primordialism¨ utopic si revolutionar . Heidegger a ajuns , la batrinete si dupa ce renuntase rind pe rind la catolicism si protestantism , la un fel de ¨taoism¨ ecologist , revelatie personala a unui nou profet . Ca si in cazul conceptiilor lui Jung ( v. de ex. R. Noll ) , acestea sint forme de neo-gnosticism iar in cazul lui Eliade , un neo-paginism cult : asadar , tot forme de religiozitate alternativa , agravante inca prin implicatiile ¨meta-politice¨ ( un A. de Benoist sau un T. Altizer se exprima cam in acelasi fel ) , Eliade devenind , alaturi de Jung , Marcuse , Huxley , W. Reich sau A. Watts , un guru al generatiei hippie . Alegoria platoniciana a pesterii ar putea semnifica si iesirea dintr-o matrice si conditionare culturala si ideologica .

  6. „Dumnezeu ride de cei care deplora efectele produse de cauze pe care le indragesc intr-atat, incat le reproduc in permanenta.”- Bossuet
    Constatul dvs anuntat deja din titlu, stimate domn, este just, la fel ca si ideea ca prin resacralizare, omul de azi si-ar putea redobandi echilibrul vital, pe cat de pretios pe atat de fragil.
    Apoi…nu cred ca acesta trebuie cautat prea „departe”, si in niciun caz nu mi se pare accesibil prin metoda obscurum per obscurius, atat de indragita de unii reprezentanti ai elitelor locale, dar care si-a dovedit limitele de vreo cativa (2000…?) ani deja!
    Deci, daca in cauza este perceptia omului modern despre sacru, daca distantarea lui de spiritualitate ii produce nelinistea de zi cu zi, generatoare de boli psiho-somatice, neincredere in sine, frica permanenta, atitudine subalterna si lipsa de repere, imi zic ca acolo trebuie intervenit: la nivelul intelegerii omului care sufera…nu?
    Poate ca ar trebui incercate metode simple, dar care s-au dovedidt eficiente alta data, de ex o intoarcere la clasici, asa cum s-a facut la Renastere, cu succesul incontestabil pe care-l cunoastem!
    In contextul spiritualitatii crestinului debusolat, cred ca „reabilitarea” catorva capitole din Vechiul Testament ar fi de mare folos tuturor.
    Explicand un pic Geneza, oricine ar intelege ca este unic si de neinlocuit, dotat cu calitati si un potential, incontestabile, pentru simplul motiv ca este creatie divina! Daca Cel care a creat Universul l-a creat si pe Om, cum suna cand desconsideram calitatea actiunii divine, calificandu-ne ca neputiinciosi sau nedemni de o viata decenta? Pai, suna prosteste!
    Din Exod, daca s-ar explica un pic cele 10 porunci, punandu-se fata in fata primele 5 cu urmatoarele, cred ca am avea fix solutia resacralizarii atat de dorite…Intr-adevar, primele porunci se refera la obligatiile omului fata de Dumnezeu, iar urmatoarele la cele fata de oameni, prima porunca „corespunzand” la a 6a, a 2a la a 7a, etc. Remarcam, daca dorim, ca Dumnezeu nu a dat oamenilor o tema imposibila, ci le-a aratat pur si simplu cum sa traiasca mereu in acord cu El, adica echilibrat.
    Nu vei ucide (6), pentru ca cel care are dreptul sa ia viata unui om, este exclusiv Dumnezeu care a creat-o (1). Nu vei comite adulter (7) corespunde la Nu te vei prosterna in fata altor idoli..(2), deci omul trebuie sa-si respecte angajamentele „lumesti”, ca sa fie respectat si sa traiasca demn si onorabil, adica pe placul lui Dumnezeu, etc., etc
    Penuria de sacru se poate stopa, si tendinta inversa, prin repunerea Omului in centrul preocuparilor umane, prin decizia de a revedea, poate, care sunt prioritatile umanitatii…
    As inlocui „salvarea sufletelor”, prea abstract si imprecis, cu „salvarea concreta a oamenilor” de la saracie, dependenta, agresivitate, foame, etc., mi se pare mai realizabil, mai inteligent, mai…sacru!

  7. Cu tot respectful pentru eruditia d-voastra…. articolul mi-a smuls un zambet. E similar in constructia inversa cu tentativa pseudo-stiintifica numita creationism. Sa ma explic. D-voastra porniti de la concluzie: monoteismul trebuie sa fi eTHE True Religion, (ortodoxia e probabil singura revelatie:)) si apoi incercati sa construiti si argumentatia cronologica. Trecand peste orice considerent tehnic inclusiv politeist (am pus o intrebare mai sus..), v-ati intrebat sincer vreodata cum e posibil sa sustineti o religie, cea ortodoxa, doar din determinism geografic…. locul si momentul nasterii inlocuind orice revelatie??Si v-ati intrebat vreodata daca din 7,5 mld. locuitori maxim 2,2 sunt crestini, si maxim 250 de milioane sunt ortodocsi (adica vreo 3%…. si vorbim de niste popoare care nu sunt tocmai varful civilizatiei…), cam ce sansa are religia asta sa fie cat de cat adevarata revelatie sacra asupra creatorului (creatorilor) si naturii umane…? I rest my case. PS daca vrem sa vedem unde duce religia asta atunci cand ajunge la putere… si ca doar o nuanta fina o deosebeste de jihadism… hai sa ne uitam cu atentie la bible belt states.

    • Din pacate mai mult decat un zambet (cel putin mie). Vad pe Contributors o multitudine de autori promovand religia si chiar incercand sa o justifice in termeni stiintifici. (serios, nu il inteleg pe acel profesor de filosofia biologiei de la catedra Universitatii Bucuresti cum poate sa promoveze un proiect propriu „compatibilitatea teoriilor evoluției naturale și culturale cu creștinismul” –> in acest context un PhD studiind „Efectul razelor de luna asupra anemonelor marine” nu mai pare un proiect (h)ilaric :-) ). Ma tot intreb cum va reusi dansul sa combine „proiectul de cunoaștere creștină, de îndumnezeire” cu „procesele de fosforilare oxidativă cuplată cu lanțul respirator la nivelul membranei interne mitocondriale”. Dar probabil ca trebuie sa fiu atins de Sfantul Duh ca sa inteleg – si cum sunt un pacatos ca Toma necredinciosul, Sfantul Duh ma ocoleste – un cerc vicios as zice :-) .

      Folosind un limbaj complex gen „demitizare exhaustiva a incongruentelor fenomenologice si introspectiv cromatice” (multimiri domnule Toma Caragiu, incantatoare prestanta in sceneta Mefisto) prin care incearca sa ne convinga ca noi profanii nu intelegem, ei au dreptate. Ma sperie …

    • Stimate domnule OvidiuF,
      Imi pare rau ca nu am reusit sa ma fac inteles.
      Ceea ce am dorit sa spun este faptul ca exista o revelatie imaculata dincolo de toate religiile, o revelatie care ne pune in contact cu sacrul viu, natural. Religiile nu fac insa decat sa manipuleze un sacru sintetic si chiar de aceea sunt ateice, lipsite de sacru.

      • Domnule Marius Iosif, imi place comentariul dvs (articolul mi se pare greoi, insa comentariul dovedeste ca aveti „fatza umana”). Indraznesc doua remarci:

        1. legat de contextul articolului – daca va referiti la sacru provenit din conditia noastra umana si nu va referiti la sacrul provenit din divinitate, sunt de acord cu dvs. Explicandu-ma pe scurt, nu sunt de acord cu afirmatiile de genul „legile noastra morale (nu fura, nu ucide, respecta-ti si ibeste-ti aproapele, etc) provin de la divinitate” – nu ! aceste valori sunt valori umane, dobandi-te cu greu in sute de mii de ani (poate milioane) de evolutie umana. Si eu simt nevoia de sacru, uneori imi e dor de momentele in care credeam in sacrul divin, era un punct pur si curat undeva in sufletul meu de care ma agatam. Am realizat mai tarziu ca acest sacru este un element uman si merita promovat ca atare.

        2. legat de forma articolui – daca vreti sa ajungeti la mintea omului „neuniversitar” (in sensul ca suntem oameni care fac alte munci decat dvs, nu stam asa de mult in biblioteca, o carte in mana printre picaturile momentelor cotidiane – dar asta nu ne face mai putin interesati sau mai „profani” (in sens prejoratif). Vrem sa intelegem si sa invatam – schimbati modul de scriere, faceti-l mai … uman. Cobarti din lumea rece a Luceafarului. Si Iisus avea doua feluri de a vorbi – unul pt cei eruditi si unul pt cei ca noi :-). Luati-l ca pe un exemplu de sacru uman.

  8. Stimate Domnule Marius Iosif,
    felicitari si multumiri pentru eseu; diferenta intre experienta religioasa si misticism este abordata de multi autori, inclusiv Mircea Eliade, Joseph Campbell, etc, insa legarea sacrului de un ritual de initiere sau este un alt lucru si am de intrebat:
    – contemplarea mortii iminente este o experienta personala coplesitoare si de multe ori schimba individul, insa simularea mortii intr-un ritual de initiere aduce indoieli asupra autenticitatii experientei (poate fi sacrul lipsit de autenticitate?) si ar fi si foarte periculos. Exista un caz (sfarsitul anilor 90 in SUA) in care o asistenta medicala a apelat la un psihiatru pentru a-si apropia emotional fiica ei adolescenta; psihiatrul a simulat asfixierea (la sfarsitul careia fiica ar fi trebuit sa cada transformata in bratele mamei), insa in mod tragic fiica a fost omorata in timpul tratamentului de psihiatrul prea zelos….
    – ritualul trecerii de la copilarie la viata adulta, prezent in mai multe societati vechi si noi, are predominant valente sociale, nu spirituale; implica umilinte si suferinte, insa nu pentru revelatie sacra, ci elevare a statutului societal
    – Budha a incercat fara succes sa obtina iluminarea spirituala pornind de la trup si sine (1 bob de orez/zi), insa a atins Nirvana prin meditatie, dupa detasarea de cele trupesti
    In fine, o intrebare la care nu astept raspuns:
    – in ce masura depinde apropierea de sacru de propria vointa?

  9. Stimate Domnule,
    Va multumesc pentru apreciere.
    Ceea ce spuneti e foarte interesant, profund si nu usor de raspuns.
    Cred ca ceea ce conta si conteaza e autenticitatea trairii pentru cel initiat. Secretul care ascundea experientele initiatice avea chiar darul de a pastra constiinta in registru real, fara nicio speranta ocolitoare. E si situatia lui Dostoievski. Ma gandesc ca va puneti intrebarea daca simularea nu tinea de ianutenticitate. Cred ca nu, cei ce initiau descoperisera o metoda. In Misterele de la Eleusis se aplica tot o metoda. (In ce priveste accidentele din perioada arhaica se spunea mamelor ca tinerii nu fusesera regurgitati).
    La inceputuri riturile trebuie sa fi avut deschidere ontofanica, avand in vedere centrarea pe Fiinta suprema. Stim ca ele isi pierd cu vremea intelesul, sunt practicate formal,si in cele din urma sunt transferate in registru virtual ca basme fantastice.
    Ma bucur ca nu asteptati raspuns. Ma gandesc totusi ca si in cazul unor cautari orientate teoretic, revelatia reala e catalizata de o intamplare esentiala cu totul neprevazuta, si ma gandesc aici la Cusanus si experienta lui de pe mare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marius Iosif
Marius Iosif
Marius Iosif (n. 25 martie 1953, Timişoara) – strănepot al poetului Şt. O. Iosif – este eseist, prozator, poet și traducător. A absolvit cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii Babeş-Bolyai (1979), iar în 2012 a obţinut titlul de doctor în filologie. A debutat în 1978, în revista Echinox. Publică periodic articole în publicații din România şi de peste hotare precum Vatra, Familia, Transilvania, Idei în dialog, Agora, Forum studenţesc, Filozofie magazine (Belgia & Olanda), Clipa (SUA). Este autorul a trei volume, Tragedie şi Haiku (1999), Petra (2000) și O ecologie a sacrului (2014). Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro