Home » Cultura »Opinie »Politica & Doctrine »social-democratie » Citesti:

Plângând sub steaguri

Mihai Maci martie 12, 2018 Cultura, Opinie, Politica & Doctrine, social-democratie
27 comentarii 7,070 Vizualizari

O ştire recentă ne spune că emisiunii Cooltura, realizată de doamna Mirela Nagâţ pe televiziunea publică, îi va fi înjumătăţit (sau chiar redus la o treime) timpul de emisie. Poate că acesta e primul pas pentru desfiinţarea emisiunii şi reducerea ei la un spot – şi acela ocazional (şi făcut de oricine) – în jurnalele de ştiri. Cu şase ani în urmă un întreg canal – şi doar acela! – TVR Cultural a fost desfiinţat de azi pe mâine. Doamna Daniela Zeca – Buzura reuşise să-i dea în timp un profil distinct şi, mai ales, să creeze un public care se regăsea în emisiunile postului cultural. E limpede că desfiinţarea/reducerea unor posturi/emisiuni ale televiziunii publice ţine de o decizie, ce se ia de jure în anumite Consilii de Administraţie, dar care, de facto, aparţine majorităţii politice care – prin Parlament – alcătuieşte respectivele Consilii. Aşadar, firele duc la decidentul politic, USL-ul în 2012, actuala coaliţie PSD – ALDE astăzi. Sigur, atât unii, cât şi alţii vor invoca rapid argumentul audienţiei şi, mai ales, al rentabilităţii, uitând că se referă la televiziunea publică a cărei misiune – alături de cea de informare – este, în chip explicit, şi cea de culturalizare. Argumentul ineficienţei economice a culturii e, în chip manifest, unul populist, care sugerează că ceea ce numim cultură e – în fapt – o specie de inutilitate cu care cei mulţi nu au nici o tangenţă şi o sursă de sinecuri pentru nişte persoane deştepte cu afilieri binecunoscute.

Onest vorbind, o asemenea atitudine din partea PSD-ului (şi a diverselor alianţe pe care le-a controlat) e de înţeles: “marele partid” nu a doar că a mizat mereu pe coarda populistă, dar nu a beneficiat nicicând de acea onorabilitate intelectuală la care – măcar în anumite momente – a tânjit. Să nu uităm: PSD-ul – încă de pe vremea când era FSN – a fost un partid de aparatcici, inclusiv la nivelul intelectualilor săi. Cei mai mulţi – Silviu Brucan, Virgil Măgureanu, Sergiu Tămaş, Vasile Secăreş, grupul de la revista Alternative ‘90 sau cel de la suplimentul ziarului Azi – proveneau fie din structurile militarizate (Centrul de Cercetări şi Studii Istorice al Armatei, diversele departamente de propagandă ale Securităţii), fie de la Academia “Ştefan Gheorghiu”. În mod cert, în anii ’70 – ’80, aceşti oameni avuseseră acces la o informaţie care, pentru ceilalţi muritori, se reducea la şoapte şi la zvonuri. Pe de o parte membri ai aparatului (ca atare în contact direct cu arbitrariul deciziilor de sus), pe de alta având acces la surse care nu erau publice (mai ales la dezbaterile din blocul estic şi la comentariile vestice asupra acestora), majoritatea lor aveau o atitudine reformistă în linia perestroikăi lui Gorbaciov. Ceea ce face ca, la începutul anilor ’90, să vină alături de FSN şi Ion Iliescu din convingere şi cu convingerea că schimbarea graduală – cu “marele partid cu dezbatere internă” şi “autogestiunea” întreprinderilor – reprezintă viitorul României. Numai că, probabil spre surpriza lor, istoria le-a jucat o festă. Mai întâi la scară mare: reformele lui Gorbaciov n-au ţinut nicăieri în lumea comunistă, iar “tranziţia graduală” (spre “economia socială de piaţă”) s-a dovedit a fi o simplă dorinţă pioasă a acestor “reformişti moderaţi”. Destul de repede le-au luat locul radicalii grupului lor, apoi diversele variante locale ale the Chicago boys şi, în fine, afaceriştii fără nici un fel scrupule şi nici un fel de ideologie. Unii dintre intelectualii PSD s-au retras (aveau şi o anumită vârstă), alţii au optat doar pentru mediul universitar, în fine, alţii au trecut – fără probleme – la noile discursuri sau în mediul de afaceri. Dar, mai înainte de asta, au pierdut – pe plan intern – bătălia (deopotrivă reală şi simbolică) a discursurilor.

Adam Michnik o spusese de multă vreme: comunismul nu va rezista libertăţii cuvântului. Era foarte greu ca, într-o lume deschisă, în care se vorbea şi se publica tot, să se mai argumenteze în favoarea “beneficiilor socialismului”. Să nu uităm: în anii de după ’65 se vorbise despre represiunea şi crimele stalinismului exact atât cât hotărâse Partidul să se vorbească. Fapt cu totului simptomatic, în România cel puţin, nu apăruse nici o lucrare istorică în care să fie tratate aceste lucruri. Anumite probleme se dezbăteau în “adunările de Partid”, altele “erau lăsate” să se discute în literatură; în fine, în cărţile de istorie erau condensate în câte o frază despre “sustragerea organelor de securitate de sub controlul Partidului”. Problema e aceea că în anii ’90 trăiesc o mulţime din victimele acelui timp şi, imediat ce se ridică obrocul cenzurii, oamenii aceştia vorbesc şi-şi povestesc experienţele. Era imposibil ca vocile Memorialului Durerii să fie trecute la capitolul “accidente de parcurs”. Tot aşa cum dezastrul economic al anilor ’80 – subsumat “Epocii Nicolae Ceuşescu” şi sancţionat de Congresele Partidului – cu greu ar fi putut fi trecut în sarcina “capitalismului monopolist de stat”. Astfel că nu e de mirare că, în acei ani, vocile cele mai ascultate sunt cele ce fac rechizitoriul comunismului. Iar aceste voci – reprezentate în particular de personalităţile Grupului pentru Dialog Social – se aliniază (fie şi fără o afiliere politică explicită) dreptei acelui timp. Aşadar, la nivelul hegemoniei simbolice, dreapta a stat întotdeauna mai bine decât stânga. Însă, chiar la modul cel mai concret, discursurile lui Andrei Pleşu sau Horia Roman Patapievici sunau cu totului altfel decât stilul de şedinţă (ba aluzoriu, ba bombastic) al lui Brucan din anii de după Revoluţie ori al lui Virgil Măgureanu. În Polonia, de pildă, fostul disident (şi istoric) Karol Modzelwski are un discurs critic de stânga la adresa capitalismului şi a liberalizării economice. La noi, nimeni din stânga anilor ’90 nu articulează un asemenea discurs, ceea ce înseamnă, între altele, că-n vremea comunismului (şi nimediat după) stânga intelectuală românească era ca şi inexistentă. A doua generaţie a aparatcicilor cu pretenţii intelectuale (Pavel Coruţ, Mircea Chelaru, Emil Străinu etc.) cade în conspiraţionism (ceea ce-i va asigura – la un moment dat – un succes la care “reformatorii” anilor ’90 nici nu visau). Cert e că PSD-ul a fost ocolit de intelectuali (chiar şi cei care au venit spre el au făcut-o, mai mereu, din interes) şi a rămas marcat pe de o parte de complexul lipsei unor voci marcante în susţinerea lui, pe de alta de netă reactivitate faţă de intelectualii care l-au contestat. Morala este aceea că, pas cu pas, marele partid s-a adâncit într-un antiintelectualism din ce în ce mai virulent, ai cărui exponenţi – în genul doamnei Viorica Dănicilă sau a domnilor Cătălin Rădulescu (“Mitralieră”), Şerban Nicolae, Florin Iordache, Liviu Pop, Valentin Popa – au sfârşit în ridicol şi caricatură. PSD-ul poate revendica multe, dar nu şi aparenţa de onorabilitate după care liderii lui au tânjit mereu.

O vreme – sub Ion Iliescu şi, parţial, sub Adrian Năstase – a persistat ideea că această seducere a publicului merită încercată. Ion Iliescu a ştiut să-i curteze – acordând patronajul său unor evinemente organizate de instuţiile pe care le reprezentau – pe câţiva din intelectualii exponenţiali ai anilor dinainte de Revoluţie (Augustin Buzura, Marin Sorescu, Eugen Simion – care se plasau ca “apolitici”), iar Adrian Năstase, de la Muzeul Hărţilor şi conducerea Fundaţiei Titulescu, la aducerea în guvern a lui Vasile Dâncu şi pe postul de consilier al lui Alin Teodorescu, îşi avea şi el ambiţiile lui culturale. Probabil, în alte condiţii, şi lui Victor Ponta i-ar fi surâs asemenea companii, însă – de la bun început – el a avut de-a face cu o contestare academică fără precedent: acuza de plagiat în teza de doctorat. Felul în care reacţionat – prin intermediul lui Liviu Pop – l-a discreditat complet în ochii intelectualilor. Din acel moment, PSD-ul a renunţat la orice tentativă de-a mai avea pretenţii de respectabilitate culturală. Dimpotrivă, sesizând valul de submediocritate pe care l-a generat societatea, media şi şcoala ultimelor decenii, a ales să speculeze populist reactivitatea oamenilor faţă de cultură şi de studiu. Dacă nici o formă a capacitării nu a funcţionat, “noul” PSD al lui Liviu Dragnea a hotărât că e preferabil să-i arunce pe intelectali mulţimilor, înfăţişându-i ca pe nişte “străini de neam şi ţară” (vânduţi lui Soros – dat fiind că mulţi au beneficiat de burse în străinătate), “rupţi de tradiţiile poporului” (care sunt – în această viziune – religioase, nu culturale), “multiculturali”, “progresişti”, adepţi ai “invaziei imigranţilor”, “propagatori ai LGBT-iştilor”, “elitişti” (adică un fel de sectă închisă), susţinători necondiţionaţi ai “dictaturii lui Băsescu” şi ai “amestecului în treburile interne” ale “noului URSS” – Uniunea Europeană (cu filierele ei, marile corporaţii ce “devalizează bogăţiile ţării”). Poate părea straniu, dar acest discurs la adresa intelectualilor e – pentru cine ştie puţină istorie – aproape identic cu cel al Partidului din anii ’50. Intelectualii sunt, dacă nu duşmani declaraţi ai “noului curs” (al “reformelor” de tip Olguţa Vasilescu – Darius Vâlcov), atunci măcar nişte “paraziţi” ce se hrănesc cu “banii poporului” fără a produce nimic (decât, eventual, “opere” ridicole, căci străine “tradiţiilor noastre”). Ca atare, dacă nu-i putem lichida fizic, măcar să-i terminăm simbolic, luându-le cuvântul şi imaginea. Iar lucrul acesta e cât se poate de uşor fezabil, dat fiind că poporul nu suspină deloc după lucruri pe care oricum nu le înţelege.

Ne place sau nu, aici PSD-ul are dreptate: pentru cea mai parte a populaţiei cultura nu înseamnă mai nimic. Oamenii care alcătuiesc societatea aceasta au trecut printr-o şcoală (aşa cum a fost ea şi, adesea, doar până la nivel liceal), au câteva certitudini inebranlabile (de genul “Mihai Eminescu e cel mai mare poet”, deşi din Eminescu abia dacă au citit o poezie – două, iar numele altor poeţi nu le spune nimic), au o religiozitate vagă (în care cultul sfinţilor locali se amestecă cu spaime ancestrale şi cu credinţa în “noroc”), dar nu citesc şi, în general, nu sunt interesaţi de ceea ce nu are un impact imediat asupra vieţilor lor. Nevoia lor de spiritual (atâta câtă e) e satisfăcută de Biserică – aceasta fiind adesea şi singurul mod de socializare comunitară  – şi, mai ales, de televiziune – care le oferă nu atât informaţii, cât mode şi modele: de a trăi, de a se îmbrăca, de a se comporta şi de a gândi, toate acestea oferindu-le impresia faptului de a fi contemporani cu lumea în care vieţuiesc. Vedem, an după an, cum – în statisticile europene ale surselor de informaţie – pentru români prevalează inevitabil (şi cu cifre record) televiziunea. Or, televiziunea e ceea ce ştim cu toţii: multă vorbărie, iar rolul ei atât de important în viaţa multor compatrioţi de-ai noştri ne spune un fapt esenţial: că am rămas o cultură orală, în care predomină ceea ce transmite vocea – zvonul. Zvonul e ceea ce ai auzit (dar nu neapărat crezi întru totul), poate nu prea limpede şi de aceea, atunci când îl treci mai departe, îi mai adaugi ceva din patosul sau din părerile tale. Într-o cultură orală ideile sunt ambalate în poveşti, iar poveştile acestea cresc de la sine, pe măsura povestirii. Ele lasă să se întrevadă un sens – care, adesea, e de o tristă banalitate – dar, în afara acestuia, nimic nu e clar şi verificabil. Ceea ce se spune vine întotdeauna de la altul, care poate fi vag sau localizabil; iar cel localizabil poate doar să dea expresia “canonică” (sau o anumită turnură) unei poveşti care circulă, fără ca el s-o fi creat. Cert e că avem de-a face cu un mediu în care “totul e al tuturor” şi “toată lumea ştie despre ce e vorba”. Forma paradigmatică a acestui mediu – de iluzorie comuniune şi de la fel de iluzurie polemică – e talk-show-ul. Ca o paranteză: aceast tip de comportament explică şi lipsa de reacţie socială la încălcarea normelor de proprietate intelectuală şi de etică a cercetării, mai precis, la plagiat (dar şi la construirea de cariere prin compulsarea mediocră a lucrărilor altora). Dacă pentru societate creaţia înseamnă că mai adaugi şi tu ceva – “ca să te bagi în seamă” – la o “chestie” ce circulă în aer, de ce ar fi “cercetarea doctorală (ori cea de licenţă, de master, pentru publicarea unei cărţi etc.), democratizată şi ea, altceva? Iei şi tu ce poţi, de unde poţi (sărac fiind, ai tot dreptul), mai adaugi ce crezi tu, îţi dai cu părerea – aşa, că e dreptul tău (căci “fiecare are dreptul de-a spune ce vrea”) – şi dai lucrurile mai departe (de pildă unei comisii). Ce e rău în asta? Nu facem cu toţii, cotidian, aceste lucruri? Tocmai pentru că procedăm mereu aşa, ştim foarte bine care e valoarea acestor lucruri şi, de aceea, nu ne încredem în ele (chiar dacă mimăm, circumstanţial, încrederea). Lumea zvonului e, în acelaşi timp, lumea suspiciunii: dacă unul zice ceva, întrebarea nu e ce zice, ci cine e cel ce zice?, al cui e?, ce interese are?, de ce zice aşa?, de ce zice acum?, de ce nu zice (şi) altceva? (şi, evident, toate aceste întrebări se descompun în altele, la fel de direcţionate asupra omului, nu asupra mesajului). Ceea ce se spune se pierde în această avalanşă de întrebări oblice; dar – în fond – ce s-ar putea spune semnificativ şi să nu ştim deja? Că lumea merge din rău în mai rău, că străinii ne vor pieirea (“şi nu te poţi baza decât pe-ai tăi”), că e bine s-ai (mulţi) bani, că politicienii sunt ticăloşi (sau proşti, sau – şi mai bine – ambele), că te uită copiii, că cresc preţurile, că sănătatea nu mai e ce-a fost, că tinerii de azi “au mintea plină de prostii” şi că – la modul general – sfârşitul lumii e pe-aproape. Mai vrei şi altceva? Restul e în Biblie. Iar pentru lucrurile concrete merită să apelăm la americani şi la nemţi. Bandiţi – bandiţi, dar ştiu să facă chestii trainice! Cum să numim toate aceste lucruri?! Cert e faptul că ele se dispensează de orice argumentare şi se exprimă într-o poveste de viaţă pe care, în fapt, nimeni n-o ascultă, deoarce fiecare îşi are propria lui poveste de viaţă, cu aceeaşi morală. Forma lor sintetică e telenovela: o desfăşurare ad oculos a acestor pattern-uri universale care îi face pe spectatori să plângă. Nu după Luisa Fernanda sau Luis Fernando, ci după propria lor viaţă risipită, după visele lor din care s-a ales praful şi după tot ce-ar fi putut să fie, dar nu va fi nicicând. Dacă ar fi să tragem linie aici, ar trebui să constatăm că suntem o ţară de colportori de vorbe şi de oameni ce-şi plâng de milă (considerându-se mereu victime).

De partea cealaltă sunt cei care îşi iau informaţia din surse scrise. Lectura presupune două lucruri, esenţiale: mai întâi logica lineară a parcurgerii textului (care valorizează raţionamentul) şi, în al doilea rând, răgazul lecturii şi al meditaţiei asupra ei (care pune în joc atitudinea critică). Cititorul se lasă în voia textului dar, în egală măsură, structurează textul, îl ordonează, îl descompune şi-l analizează, îl sintetizează şi îl compară – critic – cu altele, verifică informaţiile şi le dispune în “biblioteca Babel” a memoriei sale. Scripta manent, nu doar în sensul materialităţii suportului textului, ci şi în cel al travaliului lecturii şi asimilării mesajului citit (o ştie oricine a studiat serios). Textul scris se înscrie deopotrivă în individul care-l citeşte şi, prin medierea muncii lui (de copist sau comentator), într-o memorie colectivă pe care o numim cultură. Culturile scrisului sunt, în egală măsură, culturi ale reflexivităţii şi, tocmai de aceea – cum bine se ştie – scrierea marchează trecerea de la pre-istorie la istorie. Istoria este ea însăşi o continuă reflecţie a oamenilor asupra rosturilor indivizilor şi ale societăţii, în opoziţie cu evidenţa (fatalistă) a unui sens manifest în experienţa cotidiană. Scrisul îi deschide pe oameni unui dialog – viu, căci tensionat – ce depăşeşte (şi în spaţiu, şi în timp) simpla partajare empatică a unor adevăruri sapienţiale.

Problema lumii noastre e aceea că am descoperit târziu şi – din păcate – am asimilat puţin cultura scrisă. Să nu uităm: abia în anii ’60 ai secolului XX comuniştii îşi arogă (probabil cu exagerat optimism) eradicarea analfabetismului din România. Mie unuia – am doar 46 de ani – mi-a fost dat să cunosc şi oameni ce nu ştiau (deloc) să scrie, şi persoane care au urmat (la maturitate) intensiv cursurile claselor primare. Să nu uităm nici faptul că şcolaritatea comunistă a fost – mai ales în mediul rural – una de bază: de 4, 6, 7, 8 sau 10 clase (în funcţie de epocă şi de modelul pe care se cala învăţământul) şi, de asemenea, să nu uităm că şi în acel timp, în mediile sărace, prea adesea părinţii îşi retrăgeau copiii de la şcoală înainte de încheierea ciclurilor de studii. Iar acei copii, a căror şcolaritate era întreruptă sau limitată, înotau într-o cultură orală, care a rămas pentru ei referenţialul ultim (dimpreună cu spaima – deopotrivă magică şi tradiţională – de stăpânul cuvântului scris, care, cu o bifă, le putea schimba viaţa). Dacă mergem mai departe, în interbelic, descoperim că o treime din populaţie era analfabetă şi mai mult de jumătate din cei ce se duceau la şcoală urma doar clasele primare. Cu mai bine de un veac în urmă, Spiru Haret a început tocmai cu aceste şcoli primare, esenţiale deopotrivă pentru alfabetizarea populaţiei (condiţie a dezvoltării unei agriculturi raţionale şi a industriei) şi pentru crearea unei piramide a cunoştinţelor şi a talentelor din care să se aleagă pătura conducătoare a societăţii. Două decenii mai înainte de Haret, Eminescu era un anonim pentru opt zecimi din populaţia Regatului: fiind incapabili să citească, cei mai mulţi dintre oamenii acelui timp ignorau cu cine sunt contemporani. Iar dacă mai facem pun pas pe scara timpului cu o generaţie sau două, întâlnim… pre-istoria. Adică o lume care nu cunoştea – decât la nivelul unei elite restrânse (şi, de cele mai multe ori, alogenă) – scrierea. În al treilea deceniu al veacului XIX, Gheorghe Lazăr, chemat la Şcoala Domnească de la Sfântul Sava şi însărcinat cu traducerea unor manuale în limba poporului (până atunci, în Academiile Domneşti, se predase în greacă), se plânge că-i lipsesc cuvintele din română pentru a transpune termenii abstracţi ai filosofiei sau ai matematicii. De aceeaşi problemă se lovesc – în acelaşi timp – şi dascălii Blajului. Uităm, adesea, că meritul marilor clasici, două generaţii mai târziu, nu e doar acela de-a ne fi dat operele pe care le studiem şi azi în şcoală, ci şi (poate mai ales) acela de a fi creat limba română modernă, cea în care, în linii mari, vorbim şi astăzi. Ce era înainte de Lazăr (şi de Şcoala Ardeleană)? La nivelul elitelor, o mână de texte – aproape fără nici o circulaţie (majoritatea au fost editate abia la finele secolului XIX şi pe parcursul secolului XX, iar unele au rămas inedite şi azi) – pe care le-a analizat, cu har, iubire şi acribie Dan Horia Mazilu. Dar la nivelul marii mase a populaţiei avem de-a face doar cu ceea ce înregistrează – la fel ca în cazul celor numiţi până nu demult “primitivi” – etnologia.  Avem mitologie, cântece, dansuri – înregistrate toate abia începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea – care, la fel ca habitatul oamenilor (căci într-o civilizaţie a lemnului şi a pâmântului urmele fizice se şterg), permit telescoparea, prin reconstrucţie, a unui trecut ce altfel rămâne opac. Reflexivitatea pe care o presupune scrierea este absentă cu desăvârşire; nu ştim cum se percepeau pe ei înşişi oamenii pământului dinaintea secolului XIX. Avem date şi mărturii care provin de la alţii – unguri, austrieci, greci, turci, călători străini – însă acestea sunt aidoma însemnărilor greco-romane despre daci: surse secunde. Avem şi actele de cancelarie – pe model bizantino-slav – ale copiştilor domneşti, mai preocupaţi de fidelitatea faţă de un model arhetipal, decât faţă de realităţile lumii lor. Alfel spus, înainte de 1820 avem o lume ce nu cunoaşte scrisul, cu rare excepţii (a unei infime elite) analfabetă, trăind în mici comunităţi, dependentă de munca fizică grea (şi, ca atare lipsită de loisir-ul studiului), cu o tehnologie arhaică (a cărei utilizare putea fi deprinsă prin contactul direct) şi pentru care singura formă de cultură (dacă o putem numi astfel) ar fi ceea ce azi desemnăm ca folclor. Adică exact ceea ce, mai înainte, am numit cultură orală.

În această lume, alfabetizarea vine târziu şi, atât în cazul Principatelor (şi a viitorului Regat), cât şi în cel al Transilvaniei, ea e legată de imergenţa şi/sau extinderea statului modern. Acesta e cel care, în siajul Iluminismului – fapt foarte vizibil în Transilvania – îşi propune transformarea supuşilor medievali în cetăţeni moderni. Libertatea, pentru Iluminism, este forma socială a raţiunii ce înţelege lumea şi se înţelege pe sine. De aceea, în chip manifest, şcoala e o instituţie a emancipării şi a modernizării. Numai că şcoala aceasta, la fel ca modernitatea al cărei vector e, nu se naşte dintr-o dinamică proprie a societăţii autohtone, ci vine din afară, ca un model de împrumut. De aceea, mult timp, în loc de-a fi îmbrăţişată, stârneşte ostilitatea – ce exprimă printr-o reşistenţă pasivă – (a) populaţiei. La ce bun să înveţe un copil socoteli complicate într-o lume (aproape) nefiscalizată şi în care “muncile şi zilele” nu erau cuantificate deloc (şi, în bună măsură, nu sunt nici astăzi)? Care era folosul învăţării unor denumiri de ţări şi oraşe străine pentru oameni care aveau puţine şanse de a depăşi orizontul judeţului/comitatului lor? Sau, la fel de bine, de ce să pierzi vremea învăţând în şcoală limba pe care oricum o vorbeşti sau despre plantele şi animalele pe care deja le cunoşti? Părinţii acelor prime generaţii de elevi nu înţeleg utilitatea acestei şcoli şi preferă să-şi întrebuinţeze copiii, imediat ce pot, ca mână de lucru în gospodărie. Să nu uităm: viaţa acelor oameni era foarte grea; toate muncile care alcătuiau trama existenţei lor cereau un efort continuu (în care fiecare braţ în plus conta), iar ceea ce era de învăţat, se învăţa din tată-n fiu şi din mamă-n fiică, fără necesitatea nici unei medieri neutre a şcolii. Sărăcia şi constrângerile acelui tip de viaţă, făceau şcoala superfluă. Chiar şi în Occident, care are un avantaj de trei secole asupra spaţiului românesc, şcoala fusese legată de oraş (cu diviziunea muncii ce-l caracteriza şi cu nevoia de a negocia într-un mediu – relativ – neutru) şi generalizarea ei vine tot dintr-un proiect universal: imperativul cunoaşterii personale a Scripturii (pe care-l formulează Reforma şi – după Conciliul Tridentin – Contrareforma catolică). Iar mediul în care difuziunea învăţământului se face cel mai încet şi cel mai dificil este, evident, cel al ruralului. Or, problema lumii româneşti la jumătatea secolului XIX e aceea că e, în cvasi-totalitatea ei, o lume rurală.

Pas cu pas, acumularea rapidă a evenimentelor – Unirea lui Cuza, venirea lui Carol I ca Principe, opoziţia la politica de maghiarizare de după 1867, Războiul de Independenţă şi, apoi, Marea Unire – permit structurarea învăţamântului în jurul unei “mari naraţiuni” (deopotrivă legitimatoare şi motivante): aceea a constituirii Statului Român. Avantajul ei nu e doar acela unificator – şi uniformizator – ci şi acela (cât se poate de hegelian!) de a face din fiecare leat de elevi “generaţia promisă”, cei cu care se împlineşte şi cei pentru care s-a desfăşurat întreaga istorie (care imerge rapid în istoriografia timpului) a românilor. De astă dată, şcoala şi alfabetizarea capătă un rost şi cultura scrisă (mai ales după ce integrează folclorul) începe să concureze cultura orală. Problema cea mare este însă aceea că “naraţiunea dominantă” a istoriei naţionale în loc să devină în factor raţionalizator (care să atragă în orbita lui întreg spectrul disciplinelor socio-umane) se sublimează – atât în interbelic (cu obsesia legitimităţii Marii Uniri), cât şi în comunism (ca reacţie la “internaţionalismul proletar” şi, apoi, ca naţional-comunism) – într-o vulgată mai apropiată de expresia orală şi mito-poetică decât de cea scrisă şi critică. Căderea istoriei în poveste (cu “epopeea cinematografică a istoriei naţionale” din vremea lui Ceauşescu) sau în istorii (de tipul celor ale lui Dumitru Almaş, Mihail Drumeş sau Petru Demetru Popescu) are ca efect abandonarea – de către şcoală, în primul rând – a aparatului critic care structurează studiul în favoarea noii oralaităţi, incantatorii, pe care o cer marile spectacole ale Partidului şi, apoi, examenele codificate ale Bacalaureatului post-revoluţionar. La celălalt capăt, al disciplinelor reale, formalizarea şi matematizarea excesivă transformă învăţărea mai întâi în corvoadă (inutilă pentru cei mai mulţi) şi apoi în butaforie. Faptul că, de nevoie, oamenii citeau în acel timp maschează, destul de precar, revenirea – în masă – la oralitate (să nu uităm: ascultatul Europei Libere şi colportarea informaţiilor auzite ţinea şi el de cultura orală). Şi apoi ce se citea (în masă)? Literatură escapistă (aventuri, spionaj, roman de călătorii şi de dragoste), “literatura obsedantului deceniu” (pentru aluziile la ceea ce nu putea fi dezbătut public) şi literatură conspirăţionistă (cu “enigmele” istoriei şi ale naturii, ufologie, crime celebre etc.). Practic, literatura citită a acelui timp ajunge a fi un substitut al unei culturi orale ce nu avea unde se exprima (dat fiind că media era în întregime aservită propagandei).

După 1990, lucrurile acestea deopotrivă s-au diversificat şi s-au sintetizat. Mai înainte de toate boom-ul presei şi al televiziunii a confirmat clasica vorbă “românul e născut poet”, în sensul în care orice cetăţean al patriei poate emite orice elucubraţie posibilă dacă are talentul şi/sau sanşa de a o impune în media naţională. S-au lasat cele mai teribile idei, s-au copiat (şi s-au prezentat ca autohtone) năstruşnicii incredibile şi s-au vehiculat ciudăţenii greu imaginabile. Mai întotdeauna, lucrurile acestea au beneficiat de suportul televiziunii (unice mai întâi, apoi, după apariţia canalelor private, plurale). De la “Revoluţia în direct”, televiziunea a rămas principala formă de prezenţă socială a celor lipsiţi de participare civică şi iluzia faptului că ei sunt judecătorii lumii a celor care refuză să coboare în arena publică. Lipsiţi de program şi de voce (aceea, împrumutată ocazional, a partidelor dezamăgindu-i mereu), cetăţenii absenţi ai României fie s-au pierdut în ceaţa problemelor lor de zi cu zi, fie s-au lăsat pradă frustrărilor unei vieţi excluse din dezbaterea publică (altminteri firavă, dacă nu absentă), fie pasiunii unei naraţiuni – eroice şi/sau conspiraţioniste – a culturii orale, fie, cel mai adesea, unui amestec al tuturor acestora. Atât media, cât şi partidele – mai ales PSD-ul – au înţeles bine acest absenteism civic dublat de patosul repetării unor meme menite (dar neputând) crea o solidaritate ce persistă doar ca nostalgie şi s-au întrecut în a-l cultiva. Treptat – treptat temele discursului s-au împuţinat până la ajunge aproape strigăte de luptă: străinii, Serviciile, furtul, pensiile, copiii noştri, credinţa, dacii, patria şi alte câteva. Aproape de la sine, aceste piese de puzzle încep să se aranjeze într-o ordine proprie (şi într-un vechi tipar), alcătuind, iarăşi, o “mare naraţiune” în care suntem deopotrivă eroi şi victime, luptători şi perdanţi. Expresia ei ultimă va fi aceea a sărbătorilor Centenarului în care, în lipsa a ceva mai bun, ne vom sărbători pe noi înşine în persoana oficialilor noştri. Cred că, în ciuda a ceea ce spune, nu va fi o parodie, ci expresia unei nevoi comune a oamenilor de a fi împreună, şi de a plânge sub steaguri, fără nici o teamă sau ruşine, pentru tot ceea ce n-a fost şi (o ştiu, chiar dacă nu o recunosc) nu va (mai fi) nicicând. Ceea ce vor spune gurile feţelor publice nu va avea nici o legătură cu plânsul celor mulţi. Iar cei mulţi vor îngâna cântecul gloriei trecute aşa cum ar drumul unui porumbel spre cer, căci trecutul acesta are mai curând consistenţa viselor şi a speranţelor lor deşarte. În realitatea pământului pe care trăiesc vor ajunge doar lacrimile lor, prea puţine pentru a face ca ceva să rodească.

Experiment, noutate, diversitate – toate aceste cuvinte nu le spun nimic celor care se nu vor decât să se adune, înfriguraţi, sub steaguri. Nu le trebuie această cooltură, nu o înţeleg şi nu le vorbeşte. Şcoala lor – dacă şi-o mai amintesc – e teribil de în urmă. Lecţiile ei i-au speriat şi i-au dezorientat, nu i-au ajutat să devină oameni. Viaţa i-a împrăştiat, veacul i-a rispit şi au ajuns, fiecare, închişi în carcera apartamentului lor, abandonaţi de stat, abandonaţi de vecini, abandonaţi şi de copiii. Din adâncul disperării lor, ei se caută, asemeni unor orbi, unii pe alţii. Şi caută, în lumina spectrală a televizoarelor, o voce, una singură, care să le spună încotro s-o apuce după ce drumul în trecut – singurul pe care-l cunosc – li s-a închis. Vocea lui Iliescu nu le-a spus-o, vocea lui Vadim nu le-a spus-o nici ea şi nici cea a lui Arsenie Boca. Însă o voce stranie a împărţit lumea noastră în două, poruncindu-le celor tineri să-şi ia lumea în cap şi să plece în pământul făgăduinţei. Celor care au rămas nu le-au mai rămas decât lacrimile, steagurile şi poveştile pe care nu le mai ascultă nimeni. Acum două veacuri, strămoşii lor se strângeau şi cântau la lumina focurilor. Acum, din adâncul televizoarelor, alţii vor cânta pentru ei, până când îi va cuprinde, izbăvitor, somnul.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "27 comments" on this Article:

  1. UnOarecare spune:

    Multumesc

  2. dorin valeriu spune:

    Admirabila – desi atat de trista – sinteza. Felicitari !

  3. Unu spune:

    Articolele dstră au mare valoare explicativă: sunt, cum s-ar zice în știință, modele mult mai izomorfe realității decât articolele altora. Face bine să citești așa ceva când, abia acum două zile, un om cu dinții stricați și mai multe țațe au organizat un bâlci cu petarde, perdele de fum și promisiuni.
    Oare oameni ca dumneavoastră de ce nu sunt consultați de mai marii partidelor? De ce nu recunoaștem napalmul turnat pe creiere de comunism? De ce nu recunoaștem că suntem o cultură secundară, în derivă și în declin? Poate atunci am începe să ne tratăm (dacă nu cumva procesul de disoluție a culturii române e prea avansat)…
    În ultimul paragraf, ați pus frumos aluzia la unire, în anul centenarului, sărbătorit de un popor mai dezbinat ca niciodată, precum și cea la imn (somnul …).

  4. Ursu spune:

    Antropologia politicii românești

  5. man of war spune:

    nu toti inteleg miscarea electronilor in atom, niciunde n lume. cind se cultiva individualismul in dauna colaborarii, rezultatul va fi eventual benefic virfurilor. dar acestea vor migra in societatile care i apreciaza, acolo unde se proiecteaza surubul. cei ramasi la vatra, si care ar fi putut stringe piulita, din nefericire nu au ce sa infileteze. vaduviti de suruburi, ingroasa rindurile politrucilor si gargaragiilor de partid, al analistilor si pr istilor, marketerilor si latrailor de televiziune, functionarilor publici buni la nimic sau ciomagarilor cu abilitati in minuirea bastoanelor

  6. Vlad spune:

    Un nou articol excelent al d-lui Maci. M-as bucura sa-i vad contributiile adunate intr-o carte !

  7. donquijote spune:

    Domnule Maci,
    Articolul dumneavoastra este corect si merita toata atentia .
    Dar, cand va plangeti de distanta dintre intelectuali si masele de care profita psd, cum nu va puteti abtine de la exprimari ca :
    “….au câteva certitudini inebranlabile … ”
    Oare nu gasiti in limba romana un termen care sa fie inteles si acceptat si de cei care “din Eminescu abia dacă au citit o poezie – două” ?
    Mai gasim si altele pe Contributors …inenarabil? nici asta n-are corespondent ne-”pretios”.

    Chiar va intereseaza sau nu, sa fiti intelesi de acesti oameni fara studii postdoctorale?
    Cine se distanteaza de cine?

  8. cetățeanul turmentat spune:

    Am ajuns să plătim arieratele din cultură, educație și învățămînt, chestie care ne cam ustură pentru că e o notă de plată extinsă și care acoperă cîteva sute de ani din urmă. Sîntem un neam de proști cu gura mare și plini de fudulie, cu un sistem de valori profund viciat în care orice cretin care are o diplomă cumpărată se consideră a fi intelectual iar societatea acceptă tacit acest lucru. Un popor de idioți căruia a trebuit să îi faci benzi desenate pe pereții bisericilor ca să priceapă ce scrie în Biblie fiindcă nu știa să citească și care acum e mîndru că are biserici pictate minunat în timp ce proștii ăia de străini nu au așa ceva. Catehizarea și teologhiseala făcută pe model DC Comics a lăsat urme adînci care se văd și astăzi, cînd boborul crede ce vede și ce aude la tv sau prin vecini și are păreri de neclintit despre toate cestiunile arzătoare de la ordinea zilei bazate în principal pe ”las’ bă, că știu eu cum e treaba, dă-i în gura mă-sii de ‘oți!”. Este tragic pentru că poate nu știe el exact cam care-i treaba, dar în problema urărilor are dreptate.

    • baraka spune:

      be serious, aia care au venit cu religia aia pe la noi vorbeau o alta limba si nu aveau niciun interes sa-si invete sclavii sa o stapaneasca.
      altceva, trebuie sa te hotarasti, comics-urile sunt cauza pt care sunt prosti ori efectul; ca o data zici ca au fost nevoiti sa le faca fiindca erau idioti si nu pricepeau, apoi spui ca sunt idioti pt ca atata vreme si-au belit ochii la alea.
      sau keep up the good work.

    • Gabriel Deliu spune:

      Da, sunteţi!

    • donquijote spune:

      Cred ca de data asta ati cam dat-o-n bara; nu stiu ce va venit cu comentariul asta.
      Italia este plina de benzi desenate pe pereti (mult mai frumos desenate, ce-i drept) care fac mandria patrimoniului universal.
      Acelea ar putea acoperi peretii a o mie de manastiri ca cele vreo sapte cu care ne inscriem in acest patrimoniu…

      • cetățeanul turmentat spune:

        Păi, cam despre asta-i vorba, noi cu Pîrvu Mutu, ăia cu Michelangelo…

        • donquijote spune:

          Asa-i dar nu povestea desenata e proba. Si acolo stam prost, cantitativ.
          Calitativ…
          E bizar ca ne fudulim cu pictura naiva (ca asta sunt frescele din manastiri) cand frescele din lumea apuseana sunt bazate pe studii aprofundate (perspectiva, geometrie, stiinta luminii, anatomie si cate si mai cate) iar frescele noastre naive sunt naive chiar si in raport cu pictura islamica in care dimensiunea era – prin lege – proportionala cu importanta personajului…
          Ca, izvoarele scrise gasite pe teritoriul Daciei pana in sec 17-18 incap intr-o valiza iar cele din Italia (sau orice alta tara apuseana) probabil ca se pot incarca intr-un tren cu multe vagoane, nu mai este observabil si nici nu da fiori nationalistici.

  9. MIHAI 2 spune:

    ”Orice cetăţean al patriei poate emite orice elucubraţie posibilă dacă are talentul şi/sau sanşa de a o impune în media naţională” Nu mai putin adevarat este ca aceasta abundentza permite si decantarea valorilor cu baza genetica solida, nume precum Mungiu, Nagâtz sau Vijulie impunandu-se la dublu dupa acelasi obsedant 1990.

  10. CzC spune:

    Mulțumesc și eu, o reală contribuție și mai multe analize elegante. Pentru optimismul meu cel puțin, și o bază pentru tratament. Oare cât de mare trebuie să ajungă o minoritate ce a ieșit din feudalism pentru ca țara ca întreg să evolueze, mai repede sau mai încet?

  11. CID spune:

    Foarte reușit articol. Chapeau!

  12. contributor spune:

    Patosul şi graba voroavei ce se voia născută se repercutează, ici-şi-colo, şi asupra grăbitei punctuaţii, dar, în faţa acestui studiu (reusit) al moravurilor (si moralitatii) societăţii româneşti, entuziasmul cititorului îşi împarte câstigul cu tristeţea adevărului.
    Chiar ştiut (de unii), acest adevăr ne prefigurează viaţa atâta timp cât, în clipele de solitudine reflexivă (ce-ar trebui să ne balizeze viaţa), nu reuşim să spargem oglinda aparenţelor.
    Refuzul (sau ceea ce noi percem ca atare) societăţii de a ne recunoaşte, prin eventuale manifestări exterioare ale sale, de aprobare a unui ego-u (al nostru) nestăpânit, ne dezechilibrează şi ne împinge spre alunecoasa pantă a agresivităţii angoasatului neînţeles.
    Avem, pe de o parte, prostia ignorantă si imatură a clasei “ajunse”, ce-si etalează “splendoarea” închipuită prin prelungiri egolatrice ce-i asigură neîncrederea în sine : soţi (neveste, bărbaţi), îmbrăcăminte “străina”, masini falice, case disproporţionate, cuvântul gângav mediatizat, etc, şi avem nevoiaşul anonim, îndeobşte pensionar, bătrân si singur, sau poate chiar tânărul nemulţumit de realitatea comparaţiei cu “idealul” de bogăţie la care tinde (mai mult sau mai puţin conştient) şi, drept rezultat, vom obţine acreala agresivă a cotidianului paranoic.
    Este mica şi umila mea contribuţie la ridicarea cortinei asupra spiritului rătăcit prezentat în ultimele paragrafe.

    Şi aş mai adăuga ceva.
    Pentru a fi trăit cam aceeaşi perioadă ca şi autorul articolului, comunismul, mai ales după ’70, nu a interzis total accesul la cartea de calitate…Se putea procura fără (mari) probleme, orice carte, ba chiar în bune traduceri, căci limba română era încă ştiută şi nepoluată de “trendurile” romglezite actuale, dar ceea ce este important, cred, de susţinut, este că, în faţa unei oferte generoase, preferinţa personală către un gen sau altul face toată diferenţa. Se poate astfel explica preferinţa manifestata pentru “romanul de aventuri”.

    Să pozezi cu o, sau în faţa unei biblioteci personale pline, ochi, dar niciodată citite, echivalează cu exact ceea ce încearcă să ne ofere noua clasă politică (şi nu numai, articolul fiind destul de exhaustiv) : imaginea trunchiată a unei legitimităţi inexistente (vezi Codrin Stefănescu pozând în faţa bibliotecii sale cumpărate la metru…). Este adevarat si pentru noi-însine !

  13. Poezie spune:

    Sfarsitul articolului mi-a dat fiori, de tristete dar nu numai. Poezie curata. Respect, d-le Maci!

    “in ciuda a ceea ce spune, nu va fi o parodie, ci expresia unei nevoi comune a oamenilor de a fi împreună, şi de a plânge sub steaguri, fără nici o teamă sau ruşine, pentru tot ceea ce n-a fost şi (o ştiu, chiar dacă nu o recunosc) nu va (mai fi) nicicând. Ceea ce vor spune gurile feţelor publice nu va avea nici o legătură cu plânsul celor mulţi. Iar cei mulţi vor îngâna cântecul gloriei trecute aşa cum ar drumul unui porumbel spre cer, căci trecutul acesta are mai curând consistenţa viselor şi a speranţelor lor deşarte. În realitatea pământului pe care trăiesc vor ajunge doar lacrimile lor, prea puţine pentru a face ca ceva să rodească.”

  14. Kurt spune:

    La nivel de indiv s-ar putea să se deosebească analfabeţii, semidocţii şi alfabetizaţii.
    Nu sunt de acord cu acuzaţia la adresa „opincarilor”, al acelora cu o scolarizare rudimentară. Intelectualii nu sunt oameni mai buni, opincarii nu sunt oamenii mai răi.

    Colaboraţionismul intelectualilor a slujit puterea, a slujit dictatura (Eliade, Cioran în publicistica interbelica) a dăunat 1939-1989 mai mult locuitorilor (epurarea etnică 1941-1944 după religie & naţionalismul legionar ortodox al intelectualilor, lupta de clasă 1945-1989 comunistă, epurarea etnică în naţionalcomunismul autohton, vânzarea cetăţenilor pentru dolari, toate mârsăviile statului/partidului cu sprijinul celor „cu studii”. Unde sunt azi cei 10.000 asistenţi, dascăli, profesori care au predat socialismul ştiinţific tinerilor elevi şi studenţi?) ţării decât „opincarii”.

    … „….. Culturile scrisului sunt, în egală măsură, culturi ale reflexivităţii şi, tocmai de aceea – cum bine se ştie – scrierea marchează trecerea de la pre-istorie la istorie. Istoria este ea însăşi o continuă reflecţie a oamenilor asupra rosturilor indivizilor şi ale societăţii, în opoziţie cu evidenţa (fatalistă) a unui sens manifest în experienţa cotidiană. … „…..

    Ceva mai sever scrie Edgar O. Wilson, (41 ani profesor de biologie evoluţionară la Harvard/SUA) în: Consilience. The Unity of the Knowledge. 1998 NY.
    Stiinţele naturii: Azi deosebirea nu se mai face între analfabeţi şi şcolarizaţi, între religii sau rase. Azi deosebirea se face între culturi ştiinţifice de cele preştiinţifice (mitologice). Aceste culturi/ societăţi preştiinţifice nu dispun de cunoştiinţele ştiinţifice din fizică, chimie, biologie. Ei inventează tot felul de mitologii când se întreabă cum arată lumea, istoria. Ei sunt ca peşti inteligenţi care s-au născut în ape adânci tulbure. Viziunea peştilor din apă despre soare, lună, lume….E o imaginaţie falsă.

    Stiinţa nu e o filozofie sau un sistem de credinţe. E o conectare a unor procese spirituale la unele popoare care descoperă din ce în ce mai mult din lumea reală materială.
    Cine în ţară e parte a lumii ştiinţelor naturii şi cine propagă vechile lozinci „mitologice (academicienii 2017, istorici 2018 care consideră mitologia egală cu ştiinţa)?

    Cum se ajunge în societatea civică de azi la un interes orientat mai mult spre lumea ştiinţelor şi mai puţin spe „mitologia balcanică mincinoasă”?

    Sunt de părerea profesorului de biologie evoluţionară de la Harvard. Deosebirea societăţilor / culturilor orientate spre ştiinţele naturii (iluminismul, renaşterea occidentală) de cele „balcanice- mitologice”….

  15. nnm spune:

    Cainii latra, caravana trece… Dragnea si-a atins obiectivul, prin desfiintarea taxei tv (oricum ridicol de mica) TVR devine dependenta direct de buget, de parca nu era suficient controlul parlamentar. Probabil nici Voiculescu si ceilalti moguli nu sunt straini, au mai dat lovituri de genul acesta (cum e cea cu interzicerea reclamelor in interiorul programelor). Dar romanul se bucura, are doi lei de covrigi in plus. Bine ca Maruta si Capatos nu sunt afectati.

  16. euNuke spune:

    “Argumentul ineficienţei economice a culturii e, în chip manifest, unul populist”
    Nu. Nicidecum in ‘chip manifest’. Mai degraba pe dos: in ochii unui aparatcik cultura nu poate fi altcumva decat nationala, ca atare parte a ‘interesului national’, intrinsec legata de orice discurs pre-electoral populisto-nationalist; finantarea culturii ‘nationale’ devine astfel camp de bataie electorala, fiesce politruc luptindu’se pentru atragerea in tabara sa a ‘artistilor poporului’, adica a arsineilor si caramitrilor si dinestilor cu care e populata culturnikia bastinasa.

    Cultura, atunci cand este apropriata masiv de catre partide si stat, se transforma in propaganda de partid/stat; nu e vorba numai de sinecuri aici, cum sugereaza domnul profesor, si nu, nu e o critica meschina sa discuti despre eficienta, ci, dimpotriva, meschini sunt cei care concep si accepta cultura ca pe un instrument al politicianului si culturnicului chititi sa obtina diverse avantaje [nu neaparat pecuniare] de pe urma indesarii culturii in coconul nationalist. Meschini sunt ce privesc cultura in launtrul granitelor, captiva unei viziuni de mahala asupra ‘valorilor neamului’.

    De altfel, canalul disputat -TVR Cultural- nu exista de la facerea lumii, ori a Romaniei, ci a fost infiintat in 2002, in vremea lui Nastase [mare tartor PSD], iar mai tarziu a fost lichidat sub directiunea unui anume Saftoiu [fost consilier al lui Basescu]; deci…se pare ca lucrurile stau cumva pe dos: pesedistii sunt cei care au sustinut “cultura” [obligatoriu cu ghilimele, caci tvrcultural nu poate fi echivalent cu vreo cultura, nationala sau altcumva], iar dreapta aia aproximativa, de mamaliga, a tradus reforma TVR impusa prin OG de guvernul Ponta tocmai prin inchiderea sectiei culturale [cand puteau foarte bine sa capaceasca sacalii care sifoneaza la greu bugetele tvr]. Asta pentru ca audienta tvrcultural era minora pentru toate partidele, iar ‘cultura’ confiscata de organul de propaganda al statului era atat de jalnica incat nu mai interesa pe [aproape] nimeni. O jucarie inutila pentru lumea politica a fost aruncata la gunoi. Ar trebui sa ne pese noua de prestatorii de cultura falsificata in folosul clasei politice? Pai de ce? N’avem altceva mai bun de facut si privit? Sunt gramada de posturi teve europene, ca sa nu mai zic de internet, unde poti gasi si urmari pe indelete tot ce doresti, De ce sa nu ne bucuram de aceasta minunata deschidere pe care retelele de cablu si internet ne’au adus’o in case, la un singur click distanta?

    si inca ceva: nu inteleg si pace de ce sunt ilici, brucan, boca si alti cuvantatori afurisiti de prin sfera politicii atat de prezenti in acest articol despre…cultura? Eu nu vad deloc disperarea aia de care vorbiti, nu am auzit pe nimeni sa’i duca doru’ lui brucan ori lui boca si, evident, nu am auzit pe nimeni sa participe/sa pomeneasca macar de evenimentul-paranghelie numit “priveghiul tvrcultural”, si nu, nu am auzit/citit nicaieri vreo parere de rau legata de disparitia acelui post jenant. e prima data cand citesc asa ceva.

    • nnm spune:

      Atata “bataie de campi” (ca sa ma exprim in ton), etalata cu atata suficienta, rar mi-a fost dat sa vad. TVR Cultural n-a fost nici pe departe promotorul vreunei (sub)culturi de partid. Acolo si-au gasit locul intelectuali de marca, de la Patapievici pana la Plesu si Liiceanu, de la Cartarescu pana la Alex Stefanescu. Acolo si-au gasit locul si valorile universale, de la emisiuni de istorie pana la arhitectura. Ultimul film de Truffaut pe care l-am vazut la un post romanesc a fost in ultima seara a TVR Cultural. Poate ca nu era un canal perfect, (cine in afara de dumneavoastra este?), dar era singurul canal de profil.
      Afirmatia ca exista atatea “teve”-uri (“teve-e”?) europene e absolut ridicola. De exemplu eu am doua retele de cablu si niciuna nu ofera Arte. Sundance Channel a fost pe una singura, dar s-a scos din lipsa de audienta. Cam care ar fi acele canale TV si emisiunile lor minunate? Poate History cu emisiunile de licitatii si amanet? Sau poate extraterestrii antici? Sau constructorii de motociclete agramati de pe Discovery? Poate expeditiile “arheologice” cu amatori? Idioti care cad de pe bicicleta? Concursurile de supravietuire dezbracat? Sau filmele de pe TNT, la care singurul criteriu de selectie e vechimea? Asta e “minunata deschidere” pe care ne-o recomandati?
      Cat priveste internetul, printre milioanele de clipuri cu pisici, exista intradevar si unele site-uri cu continut de calitate (nu includ in aceasta categorie seriale online), dar cautarea necesita timp. Sa pierzi o ora ca sa gasesti ceva interesant e un lux pe care nu ni-l putem permite intotdeauna. Pentru asta s-au inventat revistele si posturile TV, unde selectia se face de catre un redactor calificat, nu pe baza de like-uri.
      La fel de penibila e si ideea ca prin cultura s-ar intelege doar cultura universala. Pana la urma ce este cultura universala? Nu cumva o suma a culturilor nationale? Cine are dreptul sa spuna ca o cultura nationala e inferioara alteia? Daca educatia e bazata exclusiv pe cultura universala, cum poti aprecia corect?
      Acest neo-cosmopolitism este ruda apropiata a nationalismului. Sunt doua fete ale ignorantei, una a celui care necunoscand valorile universale se crede buricul pamantului (de aceea comunistii urau cultura universala), iar cealalta a complexatului care neavand un set de repere bine conturat prefera sa ignore cultura nationala de teama de a a nu fi inclus in prima categorie.
      Suprimand sistematic orice forma de cultura nationala, si lasand educatia doar pe seama unor surse indoielnice sau incomplete, nu facem altceva decat sa producem ignoranti pe banda rulanta. Ignoranti care ajung sa ne conduca.
      Din acest motiv trebuie sa ne pese nu atat de audienta emisiunilor culturale, cat de calitatea publicului lor. Pentru cativa lei, un nimic fata de sumele fabuloase risipite an de an, ne distrugem viitorul. Si nu sunt vorbe mari, e cat se poate de clar daca ne uitam la situatia politica actuala. Avem o garda veche de politicieni care n-au citit in viata lor o carte, unii agramati la propriu, si o generatie noua formata de MythBusters (infantilismul etalat cu nonsalanta de unii paralamentari USR e revelator).

  17. Tudor spune:

    Excelent articolul! Vă mulțumesc!

    Însă ce putem face pentru a îmbunătăți această situație? Din păcate oricât de bune ar fi articolele dumneavoastră, ele nu ajung la cei “înspăimântați” de școală și chiar dacă ar ajunge, nu le-ar folosi la nimic.

    • donquijote spune:

      Pai nu ajunge un astfel de articol la cei “înspăimântați” de școală pentru ca, din pacate nu li se adreseaza si lor.
      In ciuda bunelor intentii.

  18. euNuke spune:

    Se pare ca insusi Dragnea v’a citit articolul si iata’l la rampa cu panseurile lui coolturnice:

    “De asemenea, conventia nationala pentru cultura. Trebuie sa facem din cultura nationala un brand.” [parte din asa-numitul proiect de tara pesedist]

    fac pariu ca tvr cultural va fi reinfiintat, de data asta cu buget generos, ca doar s’a strans atata hipsterime proletara [pusa pe rebeliuni] care d’abia asteapta sa fie potolita cu…un oscior.

  19. Adrian spune:

    «Acesta [ statul modern ] e cel care, în siajul Iluminismului – fapt foarte vizibil în Transilvania – îşi propune transformarea supuşilor medievali în cetăţeni moderni. »

    Părerea mea este că pașoptismul și-a propus doar naționalizări.

  20. Liviu Papadima Liviu Papadima spune:

    Excelent articol, d-le Maci. Unii dintre cei care vă înțeleg și vă împărtășesc punctele de vedere ar spune – o și spun! – ”Trist, dar adevărat”. Eu mă mărginesc să spun ”adevărat”. Menirea adevărului nu este nici să ne bucure, nici să ne întristeze. Este să ne preocupe.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Mihai Maci


Mihai Maci

Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de S... Citeste mai departe


E randul tau

Orice temă mediatică se dezumflă după vreme, însă reflectarea problemei nu este problema. Cum ...

de: W

la "Creșterea și descreșterea interesului public pentru încălzirea globală "

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

iulie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iun    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)