Home » Cultura »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Politologie si conformism in „Epoca de Aur”. Cazul Ovidiu Trăsnea

Vladimir Tismaneanu octombrie 15, 2011 Cultura, Politica & Doctrine, Societate/Life
31 comentarii 4,264 Vizualizari

Ma intreaba cineva daca impartasesc admiratia unora pentru cel care a fost Ovidiu Trăsnea. Pe scurt: nu voi uita ca am invatat mult de la el. Tot astfel, nu pot ignora ca a participat, prin scrierile sale si prin performante publice, poate rusinat, dar nu mai putin activ, la riturile bizantine ale comunismului dinastic. A fost, mai ales intre 1977 si 1987, o figura importanta a aparatului de reproductie ideologica a sistemului totalitar. Mi-a fost profesor de doctrine politice la Facultatea de Filosofie, Sectia de Sociologie, in primavara anului 1974 (eram in anul patru, deci cu putin timp inainte de absolvire). Teza mea de licenta, condusa de profesorul Constantin Nicuta (un personaj fara opera, dar hatru, barfitor si erudit), era despre Herbert Marcuse si Noua Stanga, subiect controversat si oricum ne-ortodox pe atunci. Ovidiu Trasnea a venit de cateva ori la curs, vorbea pe un ton foarte jos, aproape soptit, tuşea mult, era un chinuit astmatic. La care se adauga si o ipohondrie devenita legendara. Cursurile si seminariile le tinea doctorandul sau (la Universitate), lector de socialism stiintific (de fapt de doctrine politice) la „Stefan Gheorghiu”, Virgil Magureanu. Mi-au spus, adica m-au prevenit, mai multe cunostinte ca, dupa absolvirea Facultatii de Filosofie, prin 1966, lucrase in Securitate. L-am cunoscut deci pe Magureanu in 1974, ma remarcase, m-a invitat sa stam de vorba. Ulterior, am obtinut prin el carti din fabuloasa biblioteca de la „Stefan Gheorghiu”, singura constructie culturala lasata mostenire de groparul culturii romanesti, Leonte Rautu. In fine, acesta este alt subiect. Cursul tiparit al lui Trasnea era anost, dar nu scandalos apologetic si neindoios blindat bibliografic. In plus, in prelegeri nu facea nicio referinta la Ceausescu ori la „documentele de partid”. In scrierile sale aparute in anii urmatori a facut concesii jenante (de pilda in „Mica Enciclopedie de Politologie” unde a fost co-autor impreuna cu Nicolae Kallos, profesorul de materialism istoric de la Universitatea „Babes-Bolyai” si apropiatul sau prieten, exista un capitol naucitor despre „Doctrina Ceausescu”).

Politologie sub comunism

De origine ardeleana, Ovidiu Trasnea facuse dreptul la Bucuresti, in anii sovietizarii fortate a invatamantului romanesc (1948-1953). A pornit ca membru in Tineretul Social Democrat, aripa pro-comunista, apoi a fost activist UTM in universitate. Am auzit de la fostii sai colegi (tineri liberali si taranisti) ca era un tip dur, extrem de rigid. A ramas asistent in catedra de materialism istoric, asa s-a cunoscut cu tatal meu care era seful catedrei de socialism stiintific din Universitatea pe atunci numita „C. I. Parhon”. Intre timp, mai ales dupa 1956, Trasnea devenise mult mai putin dogmatic, nu a alergat dupa functii de partid, si-a urmat cariera academica. Scria, ca atatia altii, maculatura propagandistica, dar citea foarte mult si astepta un moment de dezghet. A fost scurt timp seful sectiei culturale a Sfatului Popular al Capitalei, prin 1960. Nu deranja pe nimeni, era de fapt retractil, statea de-o parte. In felul sau, a fost un lup solitar. Nu-mi amintesc sa fi fost un colaborator frecvent al “Erei Socialiste”, nu scria, precum un cunoscut profesor de estetica, “reportaje din actualitatea socialista”

Cu prima sotie, Trasnea a avut o fiica, Liliana, parca, a facut teatrul, s-a maritat, apoi a emigrat in Israel (sotul era evreu). Trasnea ajunsese la „Stefan Gheorghiu”, in momentul emigarii fiicei s-a pensionat. Am fost doctorandul sau cand mai era inca in Universitate. M-a acceptat in 1976, atunci cand Radu Florian si Niculae Bellu, oameni pe care parintii mei ii cunosteau de ani de zile, iar Bellu imi fusese profesor, nici n-au stat de vorba cu mine, au refuzat sa ma accepte, desi terminasem ca sef de promotie si publicasem de-acum articole in „Revista de Filosofie”. La admitere, a avut loc o discutie la care participau, pe langa posibilul conducator sttiintific, doi alti profesori, acelasi Radu Florian si Ionel Iancu (un dentist devenit cadru didactic, om linistit si tacut, emigrat apoi in Israel). Nu stiu ce l-a apucat pe Florian, nu-i era de ajuns ca ma respinsese, a devenit subit agitat, a inceput sa se rasteasca furios, sa-mi reproseze ca in bibliografie aveam nume de ganditori burghezi, toti acesti Aroni, Berlini si altii ca ei (de Hannah Arendt nici nu mai vorbesc). Cand aud ca unii il prezinta drept liberal, izbucnesc in ras (si nu doar eu, dar si profesorul Toma Pavel care a avut de-a face cu politrucul in anii 50). Trasnea l-a ignorat, am fost admis. M-a ajutat enorm cu carti, mi-a daruit „The Dialectical Imagination”, minunata lucrare a lui Martin Jay despre Scoala de la Frankfurt, mi-a imprumutat pe termen nelimitat trilogia lui Leszek Kolakowski despre marile curente ale marxismului. Mergeam adeseori la el, in apartamentul de pe strada Batiştei, deasupra reprezentanţei liniilor aeriene bulgare. Mi-a lasat deplina libertate in scrierea tezei cu tema „Ratiune critica si revolutie. Radicalismul de stanga si doctrina politica a Scolii de la Frankfurt”. Am sustinut teza in noiembrie 1980. Din comisie au facut parte, pe langa Trasnea, profesorii Stelian Stoica, Alexandru Boboc si Nicolae Kallos. Acesta a stat la mine in noaptea dinaintea sustinerii, venise cu trenul de la Cluj. Am vorbit mult despre gandirea germana din veacul XX, despre Adorno si Benjamin, Hannah Arendt si Habermas. Era greu de inchipuit ca acelasi om, cult, calm si decent, fost detinut in lagarele naziste, scria articolele de glorificare a lui Ceausescu in varii ziare si reviste. Referatul lui Kallos era emotionant, insista pe refuzul colaborarii cu statu quo-ul, relua din teza un citat din Max Horkheimer despre obligatia de a nu colabora (nicht mitzumachen).

Intre timp, Trasnea se mutase la „Stefan Gheorghiu”. Ultima afiliere in Facultatea de Filosofie a fost, cred, in cadrul Catedrei de Sociologie unde se bucura de autonomie totala. Era un expert in a evita sedintele, prelucrarile, instructajele, toate acele activitati cronofage proprii socialismului. Avea relatii cordiale cu Leonte Rautu si cu Paul Niculescu-Mizil, asa se explica probabil faptul ca putea calatori si avea sansa dialogurilor cu personalitati academice occidentale. Tot asa cum un Sergiu Verona, cercetator principal in cadrul Institutului de Stiinte Politice de la “Stefan Gheorghiu” si expert oficial in “cursa inarmarilor” beneficia de relatiile speciale pe care le avea cu Rautu, dar mai ales cu Stefan Andrei, pentru a participa anual la reuniunile Institutului de Studii Strategice de la Londra. Miron Constantinescu il respectase pe Trasnea si il adusese in catedra de sociologie in 1966. Se stia bine cu Ion Iliescu, cu Valter Roman si cu Silviu Brucan. Vorbea fluent engleza, cand avea chef avea un umor irezistibil. Masca posaca era o aparenţă menita sa-l elibereze de varii obligatii institutionale. Aparitia cartii sale despre stiinta politica a fost benefica in datele vremii. Nu se mai recitau extenuatele teze despre stat, natiune, lupta claselor etc Se vorbea in schimb despre autoritate, influenta, grupuri de presiune, conflict.

Dialoguri sincopate

L-am vazut in Statele Unite, cred ca in 1988, venise la Conferinta IPSA (International Political Science Association). Conducea, cred, Comitetul pentru definirea stiintei politice. Mi-a scris, inainte de a veni, la Foreign Policy Research Institute. O scrisoare cat se poate de deschisa, a pomenit de faptul ca vorbisem frumos despre el. N-a spus unde, dar era clar, la „Europa Libera” unde dadusem un lung interviu autobiografic lui Max Banus, un fel de „Cine esti dumneata, Vladimir Tismaneanu?”. Dintre profesorii remarcabili, ii mentionasem, din ce-mi amintesc, pe Alexandru Valentin, pe Radu Stoichita, pe Ovidiu Trasnea, pe Florica Neagoe (care trecuse in lumea dreptilor) si pe H. H. Stahl. Eu locuiam la Philadelphia, am mers special la Washington sa-l vad. M-a chemat in camera sa de hotel, privea speriat in jur, ii era teama de microfoane. Mi-a vorbit cu disperare, mai degraba aluziv, despre situatia din tara. Era profund ingretosat. La un moment dat, a batut la usa cineva. Era Dorin Tudoran, redactor la „Vocea Americii”, fusese trimis sa faca un interviu profesrul Trasnea. Era in fond un post guvernamental, n-ar fi trebuit sa fie vreo problema. Bietul Trasnea a inceput sa gesticuleze, sa puna degetul in fata buzelor, sa ridice mainile spre tavan, pe scurt, s-a derobat. Am coborat in holul hotelului. Erau acolo Mihai Botez si Solomon Marcus, venit sa prezinte o lucrare in cadrul conventiei. Ovidiu Trasnea s-a speriat, nu stia cum sa plece mai repede. Una era o intalnire quasi-clandestina cu mine, altceva sa fie vazut intr-un grup care cine stie ce complota. Imi pare adeseori rau ca nu tin un jurnal. Cred ca tot atunci se afla la Washington, la aceeasi reuniune, cu mii de participanti, si profesorul Ghita Ionescu care conducea un comitet pe tema unificarii europene. Nu cred ca s-au intalnit. Dimineata, fusesem intr-un panel la care participa si Fiodor Burlaţki, fostul consilier, apoi biograful lui Hrusciov, vedeta a glasnost-ului. Ma ocupam intens in acei ani de URSS, de Gorbaciov si gorbaciovism, am fost rugat sa traduc pentru Burlaţki speech-ul unui politolog francez care nu vorbea engleza. As fi dorit sa iau pranzul cu politologul sovietic, sa fac eventual un interviu cu el pentru „Orbis” sau „Agora”. Ovidiu Trasnea era in sala, m-a rugat sa merg cu el, avea sa-mi spuna lucruri importante. Nu mi-a spus nimic, nu l-am mai vazut pe Burlaţki, am ramas depozitarul tacerilor lui Trasnea.

Dupa 1990, l-am vazut de cateva ori, am citit un interviu in care spunea ca am fost doctorandul sau favorit (a vorbit frumos si despre Dorel Şandor si Stelian Tanase). Am mai spus-o, in datele acelor ani cumpliti, Ovidiu Trasnea mi-a oferit o mare sansa. Sigur, as fi preferat sa-mi dau doctoratul la Paris cu Raymond Aron, la Oxford cu Leszek Kolakowski ori la Harvard cu Daniel Bell. Dar nu acestea erau optiunile noastre atunci si acest lucru nu trebuie uitat. Cand altii produceau indigeste variatiuni pe tema „determinismului istoric”, Ovidiu Trasnea a luptat pentru intemeierea unei politologii romanesti sincrona cu marile directii metodologice din Vest. Era un gest quijotic, dar nu mai putin important. A pactizat cu sistemul comunist, s-a raliat apoi FSN-ului. A devenit decan al Facultatii de Stiinte Politice din „Inalta Scoala” infiintata de Vasile Secares. Multa lume i-a reprosat acest gest, cata vreme s-a cam tacut in legatura cu Radu Florian, numit de Iliescu si echipa sa in fruntea Institutului de Teorie Politica, adevarat mostenitor ca mentalitate la varf al Academiei de partid (dar si al bibliotecii).

Comparat cu politrucii „Epocii de Aur”, cu trambitasii ideologici aflati in permanenta transa encomiastica, de la Marin Voiculescu si Gh. Al. Cazan la Ion Tudosescu si Nicolae Gogoneata, a fost mult mai putin nociv, si-a pastrat un minimum de pudoare. Avea si o inclinatie grandomana care te facea sa-l indragesti. Imi amintesc ca la un moment dat, prin 1978 sau 1979, mi-a spus: „Citesc o viata a lui Napoleon. Constat ca avea acelasi tip de migrene ca si mine”. Cu alt prilej, se arata excedat: „Iar mi-a scris Giscard d’Estaing, zau ca nu mai suport”. Multi dintre fostii sai studenti si colaboratori (la Universitate, la „Stefan Gheorghiu”, la ADIRI, in nenumaratele volume colective pe care le-a coordonat) au ajuns inalti demnitari dupa caderea dictaturii comuniste, de la Adrian Nastase si Adrian Severin la Vasile Secares si Virgil Magureanu. Au existat tentative de a-l proclama un fel de guru ideologic. Nu-l amuza o asemenea postura si s-a ferit de ea. Cred ca Ovidiu Trasnea intelesese ce jocuri se faceau, cine erau beneficiarii reali ai noii puteri, dobandise un scepticism sanatos in raport cu doctrinarii, ideologii si scribii ancilari, era insa prea batran si prea bolnav pentru a se delimita de ei. Purta el insusi o imensa povara de compromisuri nedemne de care, inteligent fiind, nu putea sa nu fie constient. Prefera sa le faca noilor potentati vizite de curtoazie si sa obtina mici privilegii.

Autorii sai favoriti, daca ma gandesc bine, au fost Walter Lippman si Hans Morgenthau. Pe sicofantii regimului comunist i-a dispretuit, ceea ce nu l-a impiedicat sa primeasca ani de zile salariul de la „Stefan Gheorghiu”. In sinea lui, se amagea cu gandul ca era un liberal realist. De cate ori l-am cautat dupa 1990, a fost instantaneu gata sa ne vedem. Niciodata nu mi-a reprosat ceva din ceea ce-am scris, niciodata nu m-a descurajat. Mi-a raspuns franc la orice intrebare. La ultima intalnire m-a asigurat ca ma citeste mereu cu mare interes. Nu avea nerv metafizic, dar avea, in schimb, o acuta sensibilitate istorica. In ceea ce Marin Preda a numit „era ticaloşilor”, a fost un om slab, poate laş, dar nu a fost un ticalos.

Cititorii interesati pot citi articolele “Apologie si mistificare in stiinta politica romaneasca”, “Dialoguri ratate, confruntari iluzorii”, “Ambitii si abdicari ale politologiei romanesti”, “Silviu Brucan si refomismul de curte”, transmise in anii 80 la postul de radio Europa Libera, in volumul meu “Scopul si mijloacele. Eseuri despre ideologie, tiranie si mit”, Curtea Veche, 2004.

http://www.curteaveche.ro/Scopul_si_mijloacele_Eseuri_despre_ideologie_tiranie_si_mit-3-207

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "31 comments" on this Article:

  1. Ioan Mircea Pascu Ipascu spune:

    Stimate Domule Profesor,
    L-am cunoscut si eu pe profesorul Ovidiu Trasnea, pe la inceputul ani or ’70. Mai intai, am dat cu domnia sa examenul de relații internaționale in cadrul doctoranturii (confirm, Hans Morgenthau era unul dintre “favoritii” săi), apoi am lucrat direct cu domnia sa in calitatea mea de secretar al Asociatiei Romane de Stiinte Politice (prilej cu care am cunoscut mulți oameni, inclusiv pe fostul nostru ministru de externe, dl. George Macovescu, care mi-a dat atunci un sfat: tinere, nu uita, o tara de talia noastră nu are decât un singur atu pe scena internațională: onorarea cuvântului dat!).
    Profesorul Trasnea era, cum ati spus, un om mai degrabă retras, cu un dezvoltat simt al umorului, prea putin dispus sa paseasca in arena. Spun asta nu numai bazandu-mă pe perioada de dinainte de revolutie, ci si pe cea de imediat după, cand profesorii Magureanu si Secares i-au făcut invitatia de a ni se alătura in efortul de construire a institutiilor României democratice. Cine altul, daca nu domnia sa, profesorul nostru, al tuturor? Circula informatia ca, in zilele revolutiei, profesorul Magureanu s-ar fi oferit sa trimită un TAB pentru a-l aduce la Palatul Victoria, insa a refuzat. A acceptat, totuși, sa predea la recent infiintata Scoala Naționala de Stiinte Politice si Administrative, unde a rămas pana la sfârșit …
    Dumnezeu sa il aibă in paza lui …

    • Va multumesc pentru cuvintele de apreciere. Comentariile dovedesc cat de controversat ramane subiectul, lucru normal in conditiile perpetuarii amneziei si al eforturilor de reabilitare, directa ori indirecta, a celor care au servit neconditional acel sistem in varii planuri, inclusiv, ori mai ales, cel ideologic. Trasnea a facut si lucruri onorabile, mai ales ca profesor, m-am straduit sa le mentionez. A fost insa un stalp al ideologiei oficiale, mai putin activ decat altii (Tudosescu, Rebedeu, Gh. Al. Cazan) dar a a fost. Dumitru Popescu il pomeneste admirativ in ale sale memorii. Ganduri bune.

  2. Ciprian Ciucu spune:

    :) Acum chiar ca ati schimbat registrul si de aici si a disparut monotonismul.

    Multumesc pentru prezentare. Am terminat SNSPA-ul, mostenitoarea directa a Univ. Stafan Gheorghiu, si l-am prins pe O. Trasnea in ultimii ani de viata. Niciodata nu am apucat sa-l cunosc cu adevarat sau macar sau sa stiu prea multe elemente despre biografia sa.

    Cum l-ati caracteriza in doar 3-4 cuvinte?

    • Hannibal Lecter , MD spune:

      Sic transit gloria mundi !

    • Inteligent, erudit, lamurit, generos, dar nu curajos. Daca in Romania totalitara s-a nascut o stiinta politica, fie ea si si una auto-limitata, cu mari lacune, acest lucru i s-a datorat in primul rand lui Ovidiu Trasnea. Pana la aparitia cartii sale despre stiinta politica, subiectul era tabu. “Cum sa existe stiinta politica atata vreme cat avem socialismul stiintific?”, parca il aud pe Radu Florian. Atunci cand altii faceau deliberat rau, cand se prosternau in chip dezgustator, el prefera sa inchida ochii si sa-si scrie cartile. Detesta spectacolul grotesc al comunismului de tip Ceausescu, dar nu avea taria de a se delimita deschis. N-a mers atat de departe precum un Tudor Bugnariu ori chiar Silviu Brucan, nu cred ca a trimis memorii de protest la CC impotriva dictaturii. Dar nici nu avea trecutul unor Bugnariu, Brucan sau Pavel Campeanu (ilegalisti importanti). L-as compara cu Ion Aluas, profesorul de sociologie de la UBB, un om pe care l-am cunoscut si l-am pretuit, asemeni multora dintre studentii sai. Este o zi frumoasa aici, la Washington, ma voi pune pe treaba, voi reciti memoriile lui Popescu-Dumnezeu (corvoada grea!) si voi scrie despre acest personaj-cheie in tragicomedia comunismului romanesc. Ganduri bune.

      • Vali spune:

        Domnule Tismăneanu,

        Poate campaţi într-o zi şi-n biografia lui Ion Ianoşi, pentru a ne livra câteva decupaje de portret…

        • Despre Ion Ianosi e vorba cand ma refer la profesorul de estetica de la Universitate care scria in “Scanteia” reportaje “din actualitatea socialista”. Intre 1955 si 1965, Ianosi a fost instructor in cadrul Sectiei de Stiinta si Cultura a CC al PMR. Niciodata Trasnea nu a lucrat in aparatul central al PCR. Ianosi a fost unul dintre protejatii lui Leonte Rautu si apropiat de Pavel Tugui (scos din functia de sef de sectie in 1960). Din pacate, amintirile lui Ianosi ocolesc convenabil aceste momente, nu ni se spune nimic despre rolul sau in organizarea excomunicarilor de intelectuali maghiari dupa Revolutia din 1956. Sigur, nu se poate contesta ca, mai ales dupa 1970, Ianosi a avut doctoranzi eminenti, inclusiv pe Ileana Malancioiu si pe Gabriel Liiceanu, ca intre un Ianosi si un Gh. Al. Cazan era o distanta culturala astronomica. In catedra de estetica pe care a condus-o ani si ani de zile, Ianosi l-a marginalizat pe N. Tertulian, un fost stalinist devenit, dupa 1963-64, promotor al unei relative deschideri spre curentele filosofice vestice si principalul exeget al lui Lukacs in Romania (alaturi de filosoful din Cluj Gyorgy Bretter, mort prematur, a carui importanta carte, “Crez si istorie”, a aparut in 1979, cred, in traducere romaneasca la Kriterion cu prefata lui Tertulian). Acelasi Ianosi se complacea in relatii de amicitie cu un ignar precum Gh. Stroia, esteticianul de serviciu al partidului, sef de cabinet la Dumitru Popescu. Exista un articol al lui Mircea Mihaies despre Ianosi, aparut prin 2006 in “Romania Literara”, care i-a enervat pe unii amici ai esteticianului, in primul rand pe Radu Cosasu. Titlul este “Instructorul” si se refera la acel segment din biografia acestuia, cu grija ocultat de-a lungul deceniilor, cand era un instrument entuziast al politicii anti-culturale a PMR/PCR. Ganduri bune.

          • Vali spune:

            Vă mulţumesc pentru acest fragment despre Ianoşi. Mă interesau câteva repere biografice fiindcă îi citisem cândva, în studenţie, eseurile în marginea operei lui Dostoievski şi câteva studii despre sublim şi îl pecepusem ca interpret avizat, de-o savuroasă erudiţie. Ştiam că e un levofil devotat, că-l preţuia aproape duios pe bărbosul din Trier (dacă nu cumva şi pe un Hegel parcurs cu dioptrii marxizante), însă nu cunoşteam detalii despre birocratul Ianoşi în peisajul universitar de sub dictatură. Rămân cu acest semn de întrebare: cum poţi degusta, înfuleca, rumega atâta Dostoievski şi – en même temps – să faci carieră în cetatea demonilor?

            • Intrebare nelinistitoare, intradevar. Ianosi a fost si ramane exemplar pentru ceea ce Mark Lilla a numit tiranofilie. Voi scrie curand un articol despre Stalin si Dostoievski, am descoperit recent ca, in 1947 sau 48, Stalin i-a indicat lui Jdanov cum sa fie “valorificat critic”autorul “Idiotului”, deci cum sa se evite contaminarea cu “virusul anti-socialist” etc Cred sincer ca Ianosi nu a inteles niciodata apostaziile unor Agnes Heller, Milovan Djilas ori Leszek Kolakowski.

  3. andrei spune:

    Corecta prezentare si, oarecum, nostalgica-umbra tineretii pierdute!

  4. Constantin Dobre spune:

    Prostul de Ceausescu: a fost lucrat de aceeasi CLOACA COMPLOTISTA CU DOUA ARIPI, una interna (la “vedere”),chiar sub nasul lui la Stefan Gheorghiu (Traznea, Magureanu si alti infratiti bolsevico-internationalisti), si alta aripa adanc conspirata si “elitista” pe frontul Vestic pentru a manipula si convinge ca de fapt el, Ceausescu, era “omul Moscovei” si un feroce “stalinist-nationalist”!
    Dupa “victoria” din decembrie 1989 CLOCARII s-au re-intalnit victoriosi si chiar foarte clementosi unii fata de altii!
    Adevarul iese la lumina ca untdelemnul la suprafata apei! Pacatosul adevar graieste! Doamne ajuta!

  5. euNuke spune:

    “Scria, ca atatia altii, maculatura propagandistica, dar citea foarte mult si astepta un moment de dezghet. ”
    Este posibil aşa-ceva? Adică, un atare specimen din elita propagandei comuniste, dintre cei care se ocupa cu pregătirea cadrelor de nădejde ale regimului, ar fi putut fi in realitate un idealist visător ce stătea la pînda libertăţii in timp ce ridica ziduri şi întindea laţuri minţilor tinere ce se ofereau, aşa naive şi fragede, să făurească minunata orînduire nouă? No, zău, chiar aşa să fi fost domnule Tismăneanu? păi atunci ar trebui să începem să regîndim şi redefinim regimul ăsta aşa-zis comunist şi totalitar, că deh, se pare că astăzi culpa mai este împărţită doar de clanul Ceauşescu şi cei cîţiva torţionari ce lucrau cu carte de muncă in beciurile securităţii, nu şi miile, zecile de mii, poate milioanele de activişti, politruci, utecişti oportunişti [şi ăştia erau in continuă aşteptare], informatori, zileri ai securităţii, filozofi şi pedagogi de stat, capişti şi birocraţi şi gospodari de partid care nu tăiau şi spînzarau, ci doar lucrau in surfină la surparea regimului şi răsturnarea dictatorului; iar nomenklatura nu a fost o elită dedicată construirii şi consolidării continue a regimului concentraţionar [adică a puşcăriei noastre cea de toate zilele], ce primea in schimb privilegii materiale şi morale, ci o clasă revoluţionară care-l sabota din interior şi aştepta momentul oportun ca să-i dea lovitura de graţie conducătorului malefic, singurul element cu adevărat criminal al societăţii multilateral-dezvoltate.
    Io mai degrabă aş căuta in arhive gradul şi organul sub care lucra trăsnea ăsta, că dacă măgureanu a ajuns şef in sri şi practic lucrase anterior in subordinea lui in puşcăriile universitare unde se îndoctrinau şi reeducau in masă foştii cetăţeni [dezvăţaţi temeinic să mai facă şi să mai gîndească politica, iată de ce este cu totul improprie noţiunea de politologie cînd vine vorba de aceşti piloni doctrinari ai regimului], apăi individul cel ultradotat şi ultraşcolit in epoca stalinistă ar fi fost musai pus in poziţia de a alege înregimentarea totală ca pîrghie şi condiţie necesară pentru a urca in ierarhia statului [şi funcţiile la ştefan gheorghiu erau la fel de importante, poate chiar mai influente, decît cele de miniştri]. Deci, trăsnea ar fi putut fi ditamai generalul de securitate? întreb şi eu, nu dau cu parul, că e tardiv să facem o microrevoluţie virtuală, aşijderea mă întreb şi ce divizie, ce direcţie, cu cine a mai ‘colaborat’ după revoluţie, de ce nu a fost niciodată discutat gradul său? Şi cum de a fost păstrat in ‘servicii’, la plămădit de minţi, din moment ce nu s-a dezis niciodată de doctrinele la care a contribuit din plin. Cum de scribul lui ceauşescu a ajuns să predea la snspa? cît de virusaţi or fi absolvenţii acestei şcoli ce au trecut mîna de expert a politrucului? Se pare că nu era modest deloc, căci nu i-a ajuns cît rău a făcut sucind minţile uteciştilor, a trebuit să asigure şi continuitatea de g]ndire a noului regim socialist, cel cu faţă umană.

    Întrebări oarecum retorice. Mda, după acest articol, după tonul lui aproape afabil, nu mai pot pretinde elucidări asupra conexiunilor interinstituţionale ale dictaturii de la domnul Tismăneanu. Îmi este foarte clar că generaţia dumneavoastră a rămas legată cu iţe invizibile de trecutul socialist, chit că e vorba de afecte sau de afinităţi intelectuale, de aminitiri comune şi idealuri convergente, veţi păstra întotdeauna o contraproductivă doză de respect faţă de profesorii epocii şi de colegii de raion intelectual ce au făcut pactul -autorii răului cel mai profund- şi mai mult decît atît, o apetenţă către epistola nostalgica nesolicitată şi nenecesară nouă, celor sub 40 de ani care nu vrem să mai auzim de ăştia, cel puţin nu in aceşti termeni blînzi. Laşitatea, obedienţa, mizeria sufletească ce i-a determinat să slujească cu zel şi loialitate un regim criminal nu reclamă articole care să le poarte numele in titlu, ci doar rechizitorii şi epitete infamante. Eu cel puţin nu mai vreau să aud justificări, atenuări, rectificări, notiţe amicale, episoade anecdotice şi schiţe biografice care să îndulcească profilul politrucilor stalinişti. Atîţia tineri valoroşi creează astăzi in anonimat, in afara modelului educaţional etatist, întîmpinînd senin indiferenţa şi ignoranţa maselor, mergînd pe o nişă firavă, in timp ce presa noastră, împreună cu o mare parte a intelectualităţii îmbătrînite in posturile ‘civile’, privesc cu îndăratnicie tot la ‘valorile’ trecutului. [şi nu vreau să ţintesc cu critică încărcată de amărăciune pe autor, ştiu foarte bine că domnul Tismăneanu şi-a găsit deseori un bob-zăbavă ca să exploreze şi operele junimii mai mult sau mai puţin proletare in spaţiul virtual]

    • Un comentariu nascut din legitima amaraciune, exasperare, iritare. Duplicitatea a fost trasatura principala a ideologiei comuniste. Ovidiu Trasnea, ca “activist al frontului ideologic” a fost si el duplicitar. Acesti oameni interiorizasera dedublarea, dar nu toti atingeau paroxismul sicofantic al unora numiti in articol. Imi amintesc perfect activitatile din 1990-1991 ale celor proveniti din variile “think-tank”uri de partid si de UTC. Intamplator, chiar am fost solicitat recent de un cadru didactic din Bucuresti sa raspund la cateva intrebari despre geneza noii politologii romanesti. Am facut-o ieri, am selectat pasajele despre Trasnea si am scris acest text. Daca va uitati prin volumul lui Adrian Marino “Politica si cultura” veti gasi lucruri interesante despre cum s-a constitutuit, initial extra-institutional, aceasta disciplina din ceea ce Kolakowski numea ruinele leninismului. Am avut si eu un rol, scria Marino, in acest proiect, alaturi de Stelian Tanase, Dan Pavel, Alina Mungiu. Nu stiu daca ati citit articolul meu de ieri despre Eugen Florescu. Ca istoric al comunismului, ca politolog, trebuie sa disting intre un Ovidiu Trasnea (ori chiar un Radu Florian) si activistii din aparatul de propaganda, din CC etc Om al compromisurilor (recititi, va rog, primele fraze din text), Trasnea a trait schizoid, dar nu a fost Mizil, Rautu, Dulea, Florescu, Iliescu, Traian Stefanescu, Suzana Gadea, Mihnea Gheorghiu ori marele pontif Dumitru Popescu. Da, a scris (si) maculatura, dar a luptat, dupa 1965, pentru autonomia stiintei politice in raport cu socialismul stiintific. Stiu, prea multe nuante, ca si prea multa minte, strica, dar ce sa fac, nu ma pot vindeca. Ganduri bune.

      • euNuke spune:

        Vă mulţumesc pentru răspunsul amabil, domnule Tismăneanu.

        Nu intenţionez să nivelez ierarhia vinovăţiilor regimului, şi înţeleg foarte bine de ce introduceţi aceste criterii in aprecierea culpei diferenţiate, in fond această reconstrucţie etică este necesară după ce lumea noastră a funcţionat atîta timp dihotomic, iar duşmanii poporului erau trataţi priviţi in mod absolut drept răul cel mai rău. Însă, continui să cred că trăsnea a lăsat in urmă o moştenire ideatică otrăvită şi prin urmare contribuţiile sale la ştiinţa politică trebuie privite cu mari rezerve. Nu numai că nu ne este indespensabil in lectura şi studiu de profil, dar ar trebui, atunci cînd nu-l putem evita, să-l citim exclusiv in cheie critică, nicidecum ca titular veritabil al unei venerabile catedre. Nu susţin o epurare biografică [asta au făcut şi ei la vremea lor], ci o constatare lentă, lucidă a căderii in desuetudine. D-asta susţineam că abordarea dumneavoastră este prea blîndă şi contraproductivă. Nu poţi să muşti din mărul găunos şi să-l întinzi şi altora, fără rezerve [iar atenţionarea iniţială nu a privit opera, ci individul]. Poate doar dacă e vreo mare foamete ideologică, şi nu prea cred că e cazul.
        Iar maculatura de care vorbiţi şi insistaţi nu era ceva derizoriu in epocă, această calificarea a scrierilor este de altfel in răspăr cu ceea ce susţineţi ulterior, şi chiar mă întreb cum poate cineva distinge între elementul părtinitor, îmbibat ideologic al operei şi cel profesional, decent şi imparţial. Apare întrebarea dacă nu cumva acea maculatură era într-un fel considerată drept un punct de plecare subversiv de către de noul val al nomenklaturii, vag reformiste, vag deschise spre occidentul cu noile sale curente socialiste, deci o scriere de valoare subterană cu un puternic potenţial de oficializare treptată prin aderanţa unui numeros contingent de neomarxişti. Şi se mai iţeşte o întrebare, dacă nu cumva şi astăzi sînt destui intelectuali şi politruci ai stîngii care apreciază pozitiv opera maestrului, ba chiar emulează proaspeţii ucenici in activitatea de reanimare a monstrului. Nu ştiu, repet, e retoric. Eu personal cred că trăsnea era un politruc de vîrf, de rang aproape patibular, cu influenţă masivă in aparat, cu mult şi bine dozat tupeu de dinozaur universitar [şi am cunoscut direct cîţiva satrapi d-ăştia ca să ştiu ce le poate pielea şi ce impresii şi aroganţe de mici dictatori ai ştiinţelor împrăştie in cugetul studenţilor creduli] şi cu o reţea intelectuală pe care a patront-o şi după revoluţie. De asemenea, nu pot să uit că in anii 90 acest specimen a şi înfiinţat un partid naţionalist in care a poposit o vreme chiar subalternul său, măgureanu. deci nu a făcut pasul înapoi şi nici prea resemnat nu a fost. Sînt convins că, dacă ar fi existat o de-comunizare după modelul german al de-nazificării, trăsnea ar fi candidat cu brio la un stagiu de 2 decenii la puşcărie. Nu spînzurătoare, căci faptele lor, ale proletcultiştilor şi educatorilor comunişti, au fost mai puţin violente [deşi agresiunea şi rănile produse psihicului sînt mult mai de durată decît loviturile fizice] şi pentru că intr-un stat de drept trebuie să existe şi sancţiuni diferite, circumstanţiate între intelectualii regimului şi călăi.

        • Excelent comentariu, va multumesc. Nu spun ca lucrarile lui Trasnea ar mai conta. Ba as spune cat pot de emfatic ca sunt la fel de perimate precum, sa zicem, teza de doctorat a discipolului sau, Virgil Magureanu despre puterea politica. Doresc insa sa vorbesc despre un timp in care unii au mai incercat sa pastreze ceva din promisiunea (de dupa 1965) ca timpul dogmatismului atroce ar fi trecut. Uitasem episodul cu partidul infiintat de Magureanu, e bine ca-l reamintiti pentru intregirea tabloului. Da, daca am fi avut o decomunizare de tip german (pentru ca acolo a avut loc si de-comunizare), ideologii comunisti n-ar fi putut sa-si continue carierele universitare. Dar ce ne facem cu “Spiru Haret”? Cu Bondrea si ai lui? Cat priveste simpatiile neo-marxiste ale celor de la “Stefan Gheorghiu”, cred ca ele erau anemice si izolate. Cu exceptia unei Elena Zamfirescu, in alte directii mergeau (daca mergeau) afinitatile lor intelectuale. Gramscianul de serviciu al PCR era Radu Florian, profesor la Universitate. De Habermas, cum cred ca stiti, se ocupa Andrei Marga la Cluj. Diviziunea teritoriala a muncii :) Ganduri bune.

    • dusu spune:

      dupa cum se vede azi,e asa cum spuneti,miile de oportunisti comunisti sapau regimul din interior.ei au facut revolutia si azi construiesc democratia.nu sint niste canalii,au stiut doar sa si aleaga stapinul,ma rog,sa l accepte.
      unii nazisti au fost condamnati doar ptr ca au profitat dupa regim.comunistilor rrumini trebuie sa le multumim ca ne au scapat de ceaus.

  6. I. B. spune:

    Bravo eunucule, ai scris un comentariu excelent ! De altfel nu e prima oara când te prind cu comentarii mai bune decât postarile.

    Nici nu stii câta dreptate ai cu tot ce ai scris: nu gresesti cu nimic, este exact asa cum spui.

    Cadrele didactice de la “filosofie” nu erau decât activisti de partid si securisti detasati la munca ideologica cu tineretul studios.

    Felicitari ca nu va lasati pacaliti !

    • Generalizarile sunt primejdioase. Mircea Flonta, Gheorghe Vladutescu, Alexandru Valentin, H. H. Stahl, Ilie Parvu, Vasile Tonoiu, Florica Neagoe, Radu Stoichita, Janina Ianosi, Mihai Piscoci, Gh. Enescu, Dragan Stoianovici, Ion Ungureanu, Liviu Mitranescu, Ilie Badescu, Ileana Ioanid, Maria Voinea, Lazar Vlasceanu: activisti si securisti? Da, Facultatea de Filosofie s-a aflat mereu in vizorul sectiei de propaganda si al securitatii. Ceea ce nu inseamna ca toti profesorii erau panglicari, canalii, lichele, informatori, sforari etc

  7. Kiril spune:

    Chiar sunteti insolenti. Va crdeti exonerati de raspunderea publica? Chiar trebuie sa fiti trasi la rapundere pentru manipulare publica?. Daca nu-mi dati un raspuns la intrebarea mea de ieri, de ce faceti cenzura, voi face o plangere. Accept sa-mi raspundeti pe mail, daca va este rusine sa raspundeti public

  8. Alexandru spune:

    Domnule Tismaneanu,
    Felicitari pentru articol. Sunt curios cine este cadrul didadctic care v-a intervievat. Am o banuiala, dar nu vreau sa o dau pe langa.
    Ce parere aveti de profesionalizarea stiintelor politice atat in Romania cat si aiurea. Modelul de politolog/intelectual implicat social/ocupant de functii de stat este o relicva care a mai ramas doar in Romania. Profesorii raman profesori, iar consilierii consilieri. Inainte stiintele politice erau pentru educarea elitelor ce vor ocupa functii in stat. Acum este “publish or perish”.
    Credeti ca noii politologi romani se pot integra in mediul academic vestic si sa ramana mai poata spune ceva despre situatia politico-sociala din Romania? Sau este o alegere care o exlude pe altelte?
    Ce parere aveti de Radu Florian? Fiul stau il prezinta in Observatorul Cultural mai degraba ca un marxist clasic care se opunea nationalismului ceausist (era supravietuitor al pogromului de la Iasi). Dumneavoastra cum l-ati vazut?

    • Alexandru spune:

      Deasemenea, ce parere aveti despre separarea intre stiinte politice, istorie, sociologie politice. Ce studiati dvs e considerat mai mult istorie decat stiinta politica.
      In filosofie oameni gen Arendt, Berlin, Hayek, Aron, Popper (partea politica nu stiintifica) sunt lasati de mult in plata domnului. Rawls, Cohen si Dworkin domnesc.
      In istorie, Conquest sau Friedrich, iar sunt vechi. Sheila Fitzpatrick si Steven Kotkin sunt la moda. Acestia sustin teze contrare dvs? La Budapesta, Kotkin a avut o prezentare excelenta, iar replica dvs a fost anemica.

      • Alexandru spune:

        Chiar si C. Iordachi, unul dintre discipolii dvs a abandonat conceptul de “totalitaritarism”.

        • Oare? Eu cred ca este vorba de o categorie care trebui gandita dinamic, de un concept cu putere explicativa, dar care nu trebuie fetisizat. Ati citit volumul editat de Sheila Fitzpatrick si Michael Geyer, “Beyond Totalitarianism”? As aminti aici directia studiilor subiectivitatii in regimurile de tip leninist, Hellbeck, Halfin, Figes. Ganduri bune.

      • Considerat de cine? Am chiar aici, pe perete, un certificat acordat de APSA “for outstanding teaching in political science”. Cartea mea “Fantasies of Salvation” a fost recenzata in APSR. Scriu recenzii de carti politologice in “Perspectives on Politics” si in “TLS” (am recenzat anul acesta cari de Stephen Hanson si James Mark). Nu stiu cine i-a lasat in plata domnului pe Aron, pe Arendt si pe Berlin. Nu cred ca asa stau lucrurile. Am langa mine cartea lui Marcel Gauchet “A l’epreuve des totalitarismes. 1914-1974″, Gallimard, 2010. Kotkin este un bun prieten, un excelent istoric, se refera in “Uncivil Society”la tezele si cartile mele, eu am scris o recenzie-eseu in “TLS” unde am elogiat (cu unele normale rezerve) cartea sa. Kotkin si Fitzpatrick sunt foarte diferiti in abordari. Tema intalnirii de la Budapesta era cartea lui SK, nu sa tin eu o prelegere. Mult succes!

    • Multumesc ptr aprecieri. Am scris despre Radu Florian in textul meu despre marxismul din Romania inclus in volumul “The Road to Disillusion” editat de Ray Taras, aparut la M. E. Sharpe; articolul este tradus in romaneste si il puteti gasi in volumul meu “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, editia a II-a revazuta si adaugita, Humanitas, 2008. De altfel, chiar in acest articol de pe “Contributors” ma refer la fostul propfesor de socialism stiintific Radu Florian. Raman la parerea formulata cu ani in urma: un marxist scolastic, cu un orizont teoretic limitat, fara acces la bibliografia anglo-saxona (nu citea engleza). Blocat in clisee vetuste, inclinat spre manicheism, spre asertiuni apodictice. Un om fara indoieli, cu certitudini betonate. Nu stiu cand,unde si cum s-a opus Florian liniei PCR. Daca a facut-o, a stiut sa pastreze un perfect mister in jurul “ereziei”sale. Il urmarea Securitatea? Poate, dar si pe Ion Iliescu il urmarea (ori asa pretinde el). A fost Radu Florian anchetat? A primit vreo sanctiune de partid? Cand? Stiu ca a predat socialism stiintific, vreme de decenii, in timpul lui NC, intr-un punct extrem de sensibil si atent supravegheat, la sectia de filosofie generala a Facultatii de Filosofie. Nu era programa cursului sau aprobata in catedra, avizata de Directia Stiintelor Sociale din Minister? Sa nu mi se spuna ca era un lucru firesc sa fie profesor acolo. Nimic nu era firesc in acele timpuri ale infamiei. A scos vreo vorba impotriva “Programului PCR” care definea natiunea socialista in spiritul unei omogenizari constrangatoare? A trimis, precum Tudor Bugnariu, scrisori conducerii PCR pentru a dezaproba, uneori extrem de transant, aberatiile din epoca? A semnat”Scrisoarea celor 6″ precum Brucan? Aflat in Vest, unde facea un interviu sugerat din inalte cercuri cu Emil Cioran, a dat Florian articole demascatoare, chiar semnate cu pseudonim, vreunei publicatii importante, cum a fost cazul cu Pavel Campeanu la “New York Review of Books”? Mima o anumita deschidere, dar nu era ceva substantial. Nu avea vreo idee originala, era, in cel mai bun caz, un epigon gramscian. Ca sa fiu dur, “un Gramsci pe ulita noastra” ori, reluindu-l pe Pierre Hassner, “Gramsci pour les pauvres”. Dupa 1990 a devenit si mai rigid, si mai inghetat in convingerile sale. Nu cred ca a inteles vreodata liberalismul politic. Nu cunosc vreun text anti-leninist al lui Florian. A fost unul dintre cei mai activi anti-anticomunisti. Daca doriti parerea mea, Pavel Campeanu a fost un marxist mult mai interesant si as spune chiar mai onest. Nu mai vorbesc de un Henri Wald care avea idei intr-adevar originale (nu in filosofie politica, ci in filosofie pur si simplu) si care a fost marginalizat in chip scandalos.

      Nu are importanta numele persoanei cate mi-a solicitat un interviu, doream doar sa precizez ca nu mi s-a nazarit subit sa ma ocup de Ovidiu Trasnea, ca este o parte a unui efort de a regandi geneza politologiei romanesti. Nu stiu cum se vor integra noii politologi din Romania cata vreme revistele nu mi se par ca au ajuns la gradul de competitivitate necesar. Nici tematica cercetarilor nu mi se pare suficient de sincrona. Exceptiile exista, fireste, i-as aminti pe Cristian Preda, pe Gabriel Badescu, pe Ioan Stanomir (analiza doctrinelor politice, inclusiv a radicalismului de dreapta si de stanga), pe Damiana Otoiu, pe Adrian Miroiu, pe Mihaela Miroiu, pe Aurelian Muntean, pe Cristina Petrescu, pe Dragos Petrescu, pe Laurentiu Stefan. In sociologie, i-as aminti pe Lazar Vlasceanu, Marian Zulean , Sebastian Lazaroiu, Andrei Musetescu, Puiu Latea, Emanuela Grama si Catalin Augustin Stoica. Alina Mungiu-Pippidi preda la Berlin intr-un loc prestigios, a publicat recent la Columbia Univeristy Press. Iulia Motoc publica texte remarcabile in domeniul relatiilor internationale si drepturilor omului. Exista numerosi politologi originari din Romania care sunt azi recunoscuti in universitati/departamente foarte serioase: Dragos Paul Aligica, Grigore Pop Eleches, Aurelian Craiutu, Isabela Mares, se afirma puternic Camil Ungureanu, Cornel Ban, Anamaria Dutceac (la Universitatea Lund) si multi altii.

  9. I. B. spune:

    ok,ok, m-am grabit sa generalizez, sigur, Stoichita, Flonta, mai ales Tonoiu, Pirvu nu erau niste impostori, la fel ca mai tinerii D. Stoianovici, Ungureanu, Mitranescu, Badescu. nu erau activisti (desi nu stiu Flonta, in tinerete), cit despre securisti, nu bag mina in foc pt nimeni. (oricum, a-i alatura lui Stahl pe madam Voinea, cumnatelu Vladutescu, fam. Vlasceanu, etc, e o gluma proasta)
    Una peste alta, facultatea era o crescatorie de zombies ideologici, o cloaca de impostori si tenebrosi, printre care se mai rataceau si citiva oameni de carte, mai ales din generatiile mai tinere, dar asta nu poate schimba natura acelui loc nefast.
    in definitiv, mesajul dvs. este ca Traznea s-a purtat mai bine cu dvs. decât Florian, cind cu doctoratul. aveati asteptari mai mari de la Florian ? de ce, in virtutea relatiilor personale ?
    daca privim lucrurile in perspectiva, Florian nu si-a facut decit datoria, demascindu-va ca un tinar cazut in mrejele cosmopolitismului, riscind sa devina un apologet al gindirii de stinga burghez-occidentale, oricum nu indeajuns de critic, de pe pozitii partinice, al tendintelor burgheze din gindirea marxista contemporana
    de fapt, fiecare s-a comportat conform pozitiei lui in structurile de putere: in timp ce Traznea, cu un grad mai inalt in structurile activist-securiste, era mai sigur de el, si si-a permis sa fie culant cu baiatul lui Tismaneanu, dindu-i sansa unui doctorat, Florian, mai vulnerabil, nu si-a permis luxul de a-l proteja pe feciorul lui Tismaneanu, trebuind sa dea dovada de vigilenta ideologica si combativitate revolutionara. de altfel, nici Traznea n-a riscat nimic, dvs. avind toate avizele de partid si securitate necesare unui doctorat, situatie inaccesibila la vremea aceea unui tinar obisnuit, chiar merituos. intre ei a fost doar diferenta de pozitie: o otreapa comunist-securista, Traznea era suficient de sigur pe el pt a nu se preta istericalelor unui Florian, las si oportunist. nu vad o diferenta calitatiova intre ei.
    unul ca dvs, care a avut taria sa se dezica ideologic de familie si cercul infect nomenklaturistic in care a crescut, ar trebui sa nu se lase acum coplesit de nostalgii pre-senectute, incercind sa-si revalorizeze radacinile academice. sa le asumam asa cum au fost: derizorii si mizerabile.
    o cloaca raminde o cloaca, chiar daca la suprafata ei se mai aduna, surprinzator, bucatele de hirtie, lemn, stofa, cite un cercelus sau chiar vreun dinte de aur

    • Nu e vorba de nostalgii, desi nu vad nimic grav in ele cata vreme nu mistifica faptele. O mentionam pe Maria Voinea doar ca pe o persoana din catedra de sociologie, nu introduceam o valorizare. In plus, a fost un timp cumnata profesorului Vladutescu, prin alianta, dar era, prin propria familie, nepoata ateistului oficial Aurelian Tache :) Admiterea la doctorat era, intr-adevar, conditionata de un fel de recomandare de la locul de munca, deci treceai prin furcile caudine ale organizatiei de partid. Nu stiu sa fi existat si un aviz al Securitatii. Va garantez ca eu unul n-am avut cunostinta de un asemenea aviz. Numarul celor care puteau conduce doctorate in stiintele sociale era foarte mic. Locuri putine, candidati multi. Si-au sustinut doctorate in filosofie, sociologie, psihologie, istorie numerosi tineri fara contacte in nomenklatura. De pilda, Ion Ungureanu cu Constantin Nicuta, Dumitru Sandu (in pofida unei origini sociale “problematice”, era fiu de preot) cu H. H. Stahl, Ilie Badescu (cred ca tot cu C. Nicuta), Radu Ioanid (la Cluj) cu Erno Gall, Vasile Morar cu Niculae Bellu, Andrei Plesu cu Ion Frunzetti (la Institutul “Grigorescu”), Ileana Malancioiu, mai devreme, cu Ion Ianosi etc Adrian Rezus, nemembru de partid, un timp cercetator la Institutul de Filosofie, era inscris la doctorat la profesorul de logica Gh. Enescu (nu si l-a mai sustinut, a plecat din tara, si-a dat doctoratul, cred, in Olanda). Dar cunosc si multe cazuri de tineri intelectuali blocati din ratiuni de dosar (intre ei, prietenul meu Radu Stern, azi distins critic si istoric de arta la Lausanne, unde si-a sustinut si doctoratul in estetica).

      Diferenta dintre Florian si Trasnea, in anii 70, era ca primul sustinea vehement primatul socialismului stiintific ca doctrina politica a marxismului (de fapt identitatea dintre acestea), iar cel de-al doilea indraznise (evident cu aprobare “de sus”) sa propuna o deschidere epistemologica in directia unei politologii emancipata, partial, de conceptele traditionale ale marxismului oficial ori neoficial. In 1976 nu eram doar “baiatul lui Tismaneanu” (o pozitie nu neaparat avantajoasa intr-o facultate de unde tatal meu fusese eliminat in 1959 si unde nu lasase doar amintiri favorabile, cititi cartea de amintiri a lui Gh. Vladutescu ori mai recent amintirile Auroreii Liiceanu), ci un tanar sociolog care terminase sef de promotie, scrisese o teza de licenta din care un capitol aparuse in 1974, in “Revista de Filosofie” (“Noua Stanga intre utopie si disperare”), autor al unei mici carti intitulata “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”. Conform statutului cercetarii stiintifice, aveam dreptul sa ma inscriu la doctorat, Radu Florian s-a comportat cum a crezut de cuviinta, C. Nicuta (de care eram apropiat si care era prieten personal al tatalui meu) a dat din umeri, Trasnea, la randul sau, a decis sa-mi conduca teza. Ni-l amintim fiecare asa cum l-am cunoscut, incercam sa oferim o imagine cat mai aproape de situatia reala din acele timpuri ale dezonoarei. Repet, Ovidiu Trasnea nu a fost nici pe departe un intelectual critic, nici macar un marxist quasi-critic gen Tudor Bugnariu, Gyorgy Bretter, Ion Aluas ori chiar Erno Gall, nu s-a delimitat de sistem, ba chiar l-a servit zelos, a si profitat de privilegiile functiei de la “Stefan Gheorghiu”, a scris destule pagini de un infinit penibil. Dar, ca profesor, a permis unele deschideri pe care alti politruci nu le admiteau. Iar ca autor a iesit uneori din perimetrul rigid al socialismului stiintific si s-a ocupat de lucrari care deschideau, nu inchideau mintile.

  10. Un fost student spune:

    L-am cunoscut pe Ovidiu Trasnea, i-am fost, ca si Dumneavoastra, student (si inca unul foarte bun, tot sef de promotie). Scoala de politologie din timpul comunismului, pentru ca ea a existat, indiferent cine ce-ar zice, a avut minti stralucite, care au dialogat cu Vestul si din ale carui lucrari si experienta s-au adapat cu infrigurare, cel putin sub aspectul istoric al doctrinelor politice, filosofice si sociologice. De la Ovidiu Trasnea am aflat un lucru care tine de acel modus vivendi propriu unui politolog, singurul capabil sa-i asigure supravietuirea in conditiile monopartidismului de atunci, si pe care observ ca-l invocati: “conformist cu sistemul, critic cu anti-sistemul” (cu umorul si spiritul patrunzator pe care i le-ati cunoscut, Ovi isi internalizase foarte bine definitia restransa a inteligentei, ca si capacitate de adaptare la mediu!).

    Nu voi da nume, dar primele conceptualizari, valide si astazi, despre dinamica relatiilor internationale, geopolitica sau sistemul politic al capitalismului contemporan, de exemplu, le-am cunoscut citind cartile unor politologi romani din epoca (faptul ca, ulterior, le-am valorificat bibliografiile atasate, marsand spre autorii occidentali si dandu-l la o parte pe N.C., care era in capul oricarei liste, este o alta problema, comuna multora, dupa cum foarte bine stiti!). Ar fi o ipocrizie incomensurabila sa nu recunoastem ca pentru cine avea slabiciune pentru politologie sau ar fi vrut o specializare in domeniu era inevitabila citirea unor autori de la Academia Stefan Gheorghiu sau chiar frecventarea cursurilor acesteia, care, pe langa balastul ideologic, era singura care-ti putea deschide o usita, cat de mica, spre orizonturile politologiei (desigur, depindea de fiecare de cat de mult deschidea acea “usita” sau de cat de temerar era pentru a iesi din cusca ideologica a comunismului, iar exemplul personal pe care l-ati oferit a fost unul cat se poate de stralucit!).

    Faptul ca respectati memoria fostului profesor si-i valorizati personalitatea politologica (cu atat mai “monumentala” cu cat ucenicii si-au depasit maestrul!) este unul meritoriu, sub raport caracterologic si deontologic, motiv pentru care voi fi intotdeauna un adversar al celor care incearca sa va portretizeze numai in culori inchise. Sunteti un produs suta la suta al scolii romanesti (liceu-facultate-doctorat), inclusiv al celei politologice (amprenta formativa a politologului Ovidiu Trasnea este inconfundabila, iar pentru acest lucru nu ar trebui sa va ascundeti sau sa va simtiti rusinat, chiar daca, asa cum erau regulile, recomandarile de la partid si de la securitate erau de neocolit), ceea ce, dincolo de orice politica sau ideologie, ar trebui sa se bucure de subscriere din partea oricui doreste sa ramana pe taramul adevarului si al onestitatii.

    • Daniel StPaul spune:

      Docere si, mai ales, delectare cu valoare adaugata: “Scoala de politologie din timpul comunismului, pentru ca ea a existat, indiferent cine ce-ar zice, a avut minti stralucite, care au dialogat cu Vestul…”

      Sa recapitulam , brevissim: “regimul comunist din Romania a fost ilegitim si criminal”… ; in acelasi timp, prin cei mai “alesi” reprezentanti ai sai a purtat un legitim, valid si constructiv dialog cu Vestul . Dintre contributiile de o valoare inestimabila aduse la masa dialogului (cu cartile de pe ea cu tot) de acesti valizi, perfect legitimi reprezentanti ai ilegitimitatii: conceptul de “magnus mendacium” (institutionalizat), the art of good governance (bita, glontul, pumnul, palma, azilul psihiatric, gulagul, “spiritul” de haita cu destin mesianic, la pensee unique, la langue de bois etc. etc.) Schizofrenia e rusinoasa, dar e sanatoasa. Ori, poate, the other way round (sanatatea e rusinoasa, dar e schizofrenica…).

  11. Clemmente spune:

    Intr-o zi, cand “acuzatorii de serviciu” vor osteni cu atatea culpabilizari individuale, vor trece la cele in masa. Mereu altii vor fi de vina, ei niciodata. Cum ai spus ca se numeste chestia asta?! Spune-mi ce profesori ai avut, ca sa-ti spun cine esti…

  12. maria spune:

    Fiica lui Ovidiu Trăsnea se numește Doina Trăsnea.A fost,pentru câțiva ani(pe la jumătatea anilor 80)actriță la Teatrul Evreiesc,fără studii de specialitate,căci avea la activ câteva încercări eșuate,la IATC(actualmente UNATC). În momentul emigrării în Israel,NU era căsătorită,dar se spunea că mama ei era evreică!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Vladimir Tismaneanu


Vladimir Tismaneanu

Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)