Home » Analize »Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Pornind de la o vorbă a lui Pascal. Ce înseamnă „dereglarea oamenilor”?

Gabriel Liiceanu septembrie 6, 2015 Analize, Cultura, Opinie, Societate/Life
33 comentarii 15,254 Vizualizari

În Pensées, Pascal  spune: Les choses du monde les plus déraisonnables deviennent les plus raisonnables à cause du dérèglement des hommes.[1] Trei cuvinte din această propoziție ne rețin atenția: „nerezonabil”, „rezonabil” și „dereglare”. Voi începe cu ultimul.

Cuvântul „dereglare” duce cu gândul la proasta funcționare a unui mecanism (a unui dispozitiv), la defectarea lui, la faptul de a se fi „stricat”. Un ceas, o mașină de spălat rufe, un telefon ies din fabrică reglate, în stare de funcționare. Orice ustensil intră în lume gata reglat. El are și un termen de garanție, iar dacă în acest răstimp se dereglează  (se strică), fabricantul îl repară sau îl înlocuiește cu unul nou, reglat.

Dar omul? Cum poate fi omul „reglat” sau „dereglat”? Este omul un dispozitiv? Este el reglat, reglabil sau dereglabil? Dacă avem în vedere structura anatomo-fiziologică a omului, putem desigur spune că omul este o mașinărie extrem de sofisticată, alcătuită dintr-un conglomerat de dispozitive. Sitemul circulator, respirator, digestiv etc. sunt, toate, dispozitive reglate de la naștere și tocmai ele, în corelația lor, fac cu putință viața „dispozitivului” om. Bineînțeles, pe parcursul vieții ele se pot deregla, ceea ce-nseamnă că omul se poate îmbolnăvi: de ficat, de plămâni, de stomac, de inimă… Boala e, desigur, forma de dereglare a  dispozitivului uman.

Este gândirea reglată de la natură?

Dar oare are Pascal în vedere o boală când vorbește de „dereglarea oamenilor”? La care dispozitiv se referă el când se exprimă astfel? Întrucât în propoziția citată este vorba de „rezonabil” și „nerezonabil”, evident că dispozitivul avut în vedere este creierul. Este oare creierul, asemeni celorlalte dispozitive umane, reglat de la naștere, adică din clipa în care omul iese din „fabrica” Creației sau a evoluției? Un neurolog va răspunde, desigur, că da. Capacitatea de a reacționa adecvat la stimulii mediului, comandarea și coordonarea tuturor organelor corpului, funcția memoriei sau cea a vorbirii, până la urmă capacitatea unui om de a se folosi de trupul lui și de a se bucura de viață sunt tot atâtea argumente pentru faptul că dispozitivul cerebral este reglat din naștere.

Atunci la ce se referă propoziția lui Pascal? Evident, la nimic din aceste funcții ale creierului. „Nerezonabil” nu se referă la o disfuncție a creierului, la o boală a lui. Nu despre o tumoră cerebrală este vorba aici, nu de afectarea centrului vorbirii, nu de intrarea în comă. Reglată sau dereglată, rezonabilă sau nerezonabilă nu poate fi decât gândirea, rațiunea. Iar simptomul dereglării este tocmai faptul că nerezonabilul devine rezonabil.

Este însă rațiunea rezonabilă din capul locului, este ea  „reglată” odată cu intrarea omului în lume? Adică distinge ea spontan și într-un mod univoc între adevăr și fals, între bine și rău, între drept și nedrept? Nici un neurolog nu va afirma că dintre funcțiile dispozitivului numit „creier” face parte și capacitatea de a distinge adevărul de fals în orice împrejurare și, în nici un caz, în probleme disputabile. Care sunt atunci criteriile care ne permit să calificăm un lucru ca rezonabil sau nerezonabil? Dacă această funcție a creierului nu face parte din zestrea inițială așa cum fac parte celelate funcții ale lui, înseamnă că funcția rațională a creierului, aceea a distingerii între rezonabil și nerezonabil, nu e de la bun început reglată.[2] La naștere, ea este încă nereglată. Nu de-reglată, ci încă ne-reglată.

Ce lucru interesant! Înseamnă că reglarea rațiunii, a gândirii, în direcția distingerii adevărului de fals, de vreme ce nu cade în seama  atelierului naturii, a fost lăsată în seama noastră, a indivizilor care alcătuim specia. Ceea ce primim pe cale naturală este doar potențialul gândirii corecte, dar nu și funcția gândirii corecte ca atare. Gândirea este singura funcție a creierului reglabilă după ieșirea dispozitivului din fabrică. Altfel spus, ea nu e o funcție naturală, ci una reglabilă prin educație. De aceea, un neurolog nu va fi consultat niciodată în privința rezonabilității sau nerezonabilității unui raționament, asupra corectitudinii sau incorectitudinii gândirii. El nu va putea aprecia, ca ținând de competența lui, când anume un lucru este nerezonabil ca urmare a dereglării rațiunii, sau când anume, rațiunea fiind bine reglată, e rezonabil. În cazul acestei funcții a creierului – a gândi corect –, oamenii se află în situația de a primi un ceas încă nereglat definitiv în fabrică, un ceas ale cărui mecanisme încă n-au fost calibrate în așa fel încât el nici să n-o ia înainte, nici să nu rămână în urmă, ci, o dată fixat, să arate corect ora. Cine, în cazul dispozitivului creier și al funcției sale privind gândirea corectă, este ceasornicarul final, cel care activează funcția gândirii și face reglarea fină pentru măsurarea corectitudinii ei? Sau, altfel spus: Cum știm noi că rațiunea funcționează corect? Că e reglată, și nu dereglată? Care sunt criteriile lui „rezonabil” și „nerezonabil”?

Cine reglează gândirea?

a. Momentul socratic. Găsirea adevărului prin confruntarea opiniilor false. Mintea purificată

În câteva pagini din Crase banalități metafizice, în capitolul dedicat lui Socrate[3], Alexandru Dragomir compară dialogul socratic pus în scenă de Platon cu metoda carteziană din Discurs despre metodă. Prin această comparație sunt evidențiate două procedee posibile de reglare a funcției gândirii: 1. reglarea gândirii prin confruntarea unor opinii diverse și ajungerea la un consens în urma acestei confruntări care ia forma dialogului;  2. reglarea gândirii prin conducerea ei pe un drum în care fiecare pas se face după reguli stabilite anterior. Primul procedeu presupune un demers colectiv (minimum două persoane) – „De la bun început suntem trimiși între oameni și acolo, între oameni, are loc cercetarea socratică”[4] –, în cel de al doilea, este vorba de un demers individual, de gândirea ce se desfășoară și se corectează pe cont propriu.

Putem spune, așadar, că Socrate a fost primul reprezentant al speciei umane – primul individ sau exemplar uman – care și-a propus să regleze ceea ce în dispozitivul numit „creier” nu era gata reglat din atelierul naturii. Socrate era convins că aceasta este suprema misiune a vieții unui om și că neglijarea aceastei operații de igienă mentală, „kathartică”, de purificatio mentis, echivalează cu supremul păcat: „Într-adevăr, nu-i păcat mai mare pentru un om, după credința mea, decât să aibă o falsă părere asupra unui lucru…”[5] Cu Socrate apare obligația morală de a gândi corect, apare ideea răspunderii personale pe care fiecare individ o are față de echipamentul mental cu care este dotat de la natură, apare, ca să spunem așa, răspunderea față de creier. Așa cum în epoca noastră a te lăsa de fumat derivă dintr-o anumită idee de respect față de plămânii proprii, atitudinea lui Socrate față de gândirea falsă ca vehicul al opiniei rătăcitoare deriva din ideea de respect față de dispozitivul nostru mental. Poate fi acesta intoxicat de ceea ce ne imaginăm că știm fără să știm, de neștiință și necunoaștere? Poate fi mintea lăsată să funcționeze la voia întâmplării, nereglată, nesupravegheată și needucată (apáideuton)[6]?

Socrate s-a oferit să joace rolul acestor „purificatori” (kathaírontes)[7] capabili să curețe creierul de reziduurile mentale ale opiniilor false. S-a privit pe sine ca pe un soi de dascăl de igienă mentală, ca pe un tehnician al reglajului gândirii, învățându-și concetățenii cum trebuie făcută confruntarea opiniilor prin dialog și cum trebuie eliminate opiniile „rătăcitoare”[8] în vederea obținerii unei „minți curate”. (De ce asumarea acestui rol l-a costat viața este o altă discuție.) Demersul socratic reprezintă, de aceea, istoric vorbind, prima „intervenție pe creier” pe care un individ uman o execută în beneficiul speciei din care face parte. Iată cum este descrisă „intervenția” agenților metodei kathartice, a curățitorilor creierului, prin eliminarea opiniei eronate (ekbolé tes dόxes),  în dialogul Sofistul 230 b-d:

„Pun întrebări în domeniul în care omul își închipuie că spune ceva, fără a spune nimic deosebit. Apoi, în măsura în care opiniile celor ce se înșală se vădesc lesne, ei le strâng laolaltă prin argumente pe câte o temă și le pun față în față, iar în chipul acesta arată că-și sunt contrare unele altora în câte o aceeași materie, dintr-o aceeași privință și sub același raport. Dându-și seama de ce li s-a întâmplat, unii se mânie pe ei înșiși [...], iar în felul acesta ei se descătușează de părerea prea bună și prea sigură despre ei [...]. Într-adevăr, prietene, gândul celor care-i purifică (kathaírontes) este ca al medicilor; și la fel cum au considerat aceștia pentru cele trupești, că organismul nu poate să se bucure de un spor de hrană mai înainte de a înlătura din sine cele ce-i stau în cale, la fel au gândit și ei despre cuget, cum că nu va folosi de la un spor de cunoștințe înainte de a fi fost supus de cineva unui examen critic și astfel făcut să se rușineze de opiniile ce, împiedicând obținerea de cunoștințe, trebuie date la o parte. Doar în felul acesta se purifică el, nemaisocotind că știe altceva decât cele pe care le știe.”[9]

Nu există documente care să ateste existența unui demers asemănător acestuia, făcut la Atena înainte de secolul V a. Chr. Procedeul socratic pleacă tocmai de la constatarea stării de fapt că gândirea oamenilor nu este doar ne-reglată, ci că, deopotrivă, ea e însoțită de ignorarea acestei stări de fapt. (Suprema formă de ignoranță este „faptul de a crede că știi ce nu știi” – Sofistul 229 c.) Oamenii cred că gândesc corect, că „știu”, când de fapt, cu excepția cunoștințelor legate de competența lor profesională, ei nu știu, strict, nimic. Sunt analfabeți existențial. Conștiința acestei neștiințe  – „știu că nu știu” – e de aceea primul pas care trebuie făcut pe drumul reglării rațiunii. Iar odată ce am aflat că rațiunea mea nu este reglată, lucrul care trebuie urgent făcut este, am văzut, intrarea în dialog prin confruntarea opiniei mele cu opiniile altora și executarea, în vederea obținerii unui consens final, a corecțiilor care se impun în urma acestei confruntări. Astfel confruntate, opiniile se curăță de zgura de fals pe care o conțin în mod fatal și avansează către un loc purificat (lόgos) prin „căderea de acord” (homología, Gorgias 487 e), printr-un discurs omogenizat în spațiul adevărului. Rezultă că până atunci, în izolarea gândirii fiecăruia dintre noi, nesupuse la proba confruntării și verificării lor prin întâlnirea cu altul, opiniile fiecăruia dintre noi sunt false. Ele trebuie „să iasă în lume”, să fie puse pe „bancul de probă” al dialogului și să se depășească în ceva mai presus decât ele (consensul obținut prin gândirea noastră laolaltă)[10]. Problema nu e deci a opiniei care învinge („este nedrept ca, atunci când cineva conversează, să nu separe competiția de dialog” –Theaitetos 167 e), ci a progresului făcut din confruntarea opiniilor în beneficiul obținerii rezonabilității în privința lucrului cercetat.[11]

b. Momentul aristotelic. Mecanismele formale ale gândirii. Mintea logică

În comparația pe care a făcut-o în Crase banalități… între cele două moduri de a regla gândirea – cea prin dialog și cea solitară (pe cont propriu) – Dragomir, lucru curios, nu l-a menționat pe Aristotel. Căci  Aristotel e cel care, pe drumul deschis de Socrate, realizează, prin marele său tratat de logică, Organon, prima descriere a structurii și funcționării minții logice creatoare de consens epistemologic, prima hartă a minții logice. Ca autor al „analiticii”, adică al decupării figurilor logice ale gândirii, Aristotel este, cu o formulă care, dacă nu mă înșel, îi aparține lui Gilbert Durand, întemeietorul „raționalismului clasic al adultului alb occidental”. Este greu de imaginat că cineva – în fața spectacolului infinit al conținuturilor gândirii – a avut ideea să facă din forma gândirii un conținut de gândire, în speță să transforme în obiect de studiu structurile logice în care se mișcă conținuturile gândirii noastre.  Aristotel, cu o vorbă a lui Hegel, a avut puterea de „a separa formele logice de materialul lor și a le reține astfel separate”[12]. În felul acesta, gândirea care, „amalgamată cu materialul ei, se mișcă încoace și încolo în chip și fel”[13], își fixează dintr-odată mecanismele formale ale gândirii și le face inventarul. Iată de ce tot Hegel afirmă că Aristotel s-a comportat în fața acestor forme ca „un cercetător al naturii” și de ce logica sa este „o istorie naturală a gândirii finite.” Așa cum un entomolog sau un ornitolog inventariază specii de insecte sau păsări, la fel, Aristotel a inventariat tipuri de silogisme și structurile de înlănțuire ale propozițiilor ca locuri mentale ale adevărului și falsului. Și, se întreabă Hegel, de ce ar fi mai onorabil să cunoști „167 specii de cuc, dintre care una are o anumită formă de moț”, decât figurile logice în care se mișcă conținuturile noastre de gândire?

„Fiindcă oricât de uscată și lipsită de conținut ne-ar părea înșirarea diferitelor feluri de judecăți și silogisme [...], cel puțin nu este îngăduit ca, prin opoziție, să fie ridicată altă știință mai presus de ea și împotriva ei. – De exemplu, trece de îndeletnicire plină de merit să te străduiești să cunoști numărul inexprimabil de animale, insecte [...], să cunoști o nouă specie mizerabilă a unui soi de mușchi mizerabil (mușchiul este o crustă), specii de paraziți, de ploșnițe (entomologie savantă); or, este lucru mult mai important să cunoști variatele feluri de mișcare a gândirii decât mișcările acestor paraziți.”[14]

Efortul lui Aristotel a mers în direcția unei reglări definitive a funcției gândirii. Așa cum dia-logul socratic ajungea la logos ca regiune unificatoare supraindividuală a opiniilor individuale și-l străbătea pe acesta de la un cap la altul în vederea unei edificări comune (prepoziția diá în compuși aducând cu sine ideea traversării integrale a unui spațiu sau efectuarea până la capăt a unei operații – similar per în latină și durch în germană), logica aristotelică este o dia-noetică (ein Durch-denken), adică o străbatere integrală a teritoriului lui noús, a „gândirii”, o obținere a discursivității inteligenței (diá-noia) și a consecvenței ei. Silogismul, ca legătură corectă și necesară între premise și concluzii, ca raționament originar, este atomul gândirii reglate logic, iar îmbinarea silogismelor într-un lanț de judecăți necesare asigură caracterul demonstrativ (apodictic) al gândirii. Silogistica devine astfel  o formă logică universală pusă la dispoziția oricărei gândiri individuale în scopul asigurării corectitudinii ei. Tot pe baza ei, ca structură a gândirii corecte, poate fi decelat și respins orice fals silogism, orice sofism, adică orice dereglare intenționată a gândirii. Din acest moment logica devine o disciplină fundamentală în orice programă de formare a unei minți cultivate. Grație ei, discursul demagogilor, sofiștilor și al politicienilor corupți ca formă a gândirii dereglate își pierde puterea manipulatorie.

Este important să înțelegem că acest demers care scoate în fața conștiinței noastre „mintea logică” ca structură universală a gândirii a fost (și din păcate a rămas) unul occidental. Dialogurile lui Platon și logica aristotelică au constituit vreme de două mii cinci sute de ani matricea culturală în care a fost educat omul occidental. Acesta e motivul pentru care, ca europeni,  suntem înclinați să credem că „logica aristotelică” surprinde și descrie o caracteristică fundamentală a comportamentului mintal al omenirii. Mărturisesc că am trăit cu această convingere până ce am dat peste următorul pasaj din volumul lui Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie (îl redau in extenso):

De acolo, ne-am întors, mai toată delegaţia, la Niamey cu avionul, dar secretarul general de la Externe, Sidikou, care mai avea o misiune în oraşul provincial Maradi (la mică distanţă dincolo de graniţă), a crezut că-mi face o cinste deosebită luându-mă cu el într-o maşină; din care cauză am fost zdruncinat cumplit pe 1 500 de kilometri de şosea „tablă ondulată“, cu agrementul suplimentar că un pietroi buclucaş ne-a spart parbrizul cam la jumătatea drumului şi că, la acel început de decembrie, am dârdâit straşnic de frig în cursul nopţii. […]

Amintirea cea mai vie pe care am păstrat-o din acel drum e însă alta. La Maradi, Sidikou l-a luat cu noi pe un student care „cobora“ şi el la Niamey. Graţie lui, am descoperit pentru prima oară adevărata „palabră africană“… Eu mă mutasem lângă şofer – „profitând“ astfel şi mai avan de parbrizul spart –, iar Sidikou şi tânărul pasager şedeau în spate. Discuţia avea loc în franţuzeşte. De! erau doi intelectuali: un fost student, devenit cvasiministru, şi un actual student, fireşte în opoziţie. Iar gravele subiecte politice pe care le dezbăteau nici că s-ar fi putut discuta într-o limbă vernaculară; trebuia negreşit limbajul politic modern, deci al fostului colonizator, cu toate că în opinia amândurora toate relele, neajunsurile, scăderile, nenorocirile, sărăcia, năpasta toată erau, bineînţeles, din vina fostului colonizator. Fără el, ţara ar fi fost azi, desigur, înfloritoare.

Limba îmi era pe înţeles, dar stilul, accentul tipic, tonalitatea vocii (vocea urca foarte sus la sfârşitul propoziţiei, cum obişnuiesc şi copiii) şi, mai cu seamă, argumentarea, dialectica îmi erau străine. Am asistat, timp de zece ore, la un dialog al surzilor, fiecare venind mereu şi mereu, la fel de vehement, cu aceleaşi argumente, nealterate neam de argumentele interlocutorului – era ceva fascinant, uluitor, ameţitor. Pentru mine, europeanul, „cartezianul“, acest fel de a bate apa în piuă era ceva supărător şi, cu vremea, de-a dreptul exasperant. Nu puteam să-mi astup urechile, speram doar, la sfârşitul fiecărei propoziţii a unuia dintre cei doi interlocutori, că celălalt o să tacă, o clipă. Aş! Tot înainte. Cred că acest duel verbal sui-generis m-a obosit mai tare decât tot vântul şi hodorogeala din maşină. Am sosit la Niamey frânt, buimac. Am dat pe gât o duşcă de whisky şi m-am culcat. Să uit.

În cursul anilor ce vor urma, voi asista de zeci de ori, de sute de ori, la acelaşi scenariu, însă cu mai mulţi interlocutori, ori în cadru naţional, ori în cadru interafrican, şi-mi voi da seama că la africani nu există noţiunea de majoritate care, în cele din urmă, să impună punctul său de vedere unei minorităţi. Nu. Oamenii se adună, stau la sfat ceasuri, zile, săptămâni, luni de zile – cât o trebui până se împacă toată lumea, până se ajunge la ce numesc ei pe franţuzeşte, cu emfază: consensus. Numai atunci se opreşte palabra. Bine, bine, îmi veţi zice, dar dacă până la urmă totuşi nu se ajunge la consensus? Ei!… Atunci există o ultimă soluţie: se omoară.

Pasajul acesta pune în lumină ravagiile pe care le poate face în istorie un comportrament dirijat de funcția încă ne-reglată a gândirii, altfel spus de gândirea aflată în faza pre-reglării ei. La fel cum, de altfel,  toate episoadele violente care populează istoria Occidentului sunt tot atâtea exemple de comportament bazat pe o gândire de-reglată, deci pe o gândire care își ignoră marile figuri silogistice descoperite la începuturile istoriei sale.

c. Momentul cartezian. Regăsirea „stării de natură” a gândirii. Mintea pură

Descartes era bine familiarizat cu gândirea lui Aristotel. Cei trei ani ai ciclului filozofic – din cei pe care îi urmase la colegiul iezuit din orășelul La Flèche (1607-1614) – gravitaseră în jurul învățăturii acestuia. Atunci de ce nu a acceptat el, așa cum o făcuse toată filozofia de dinaintea sa, că problema reglajului logic al gândirii fusese rezolvată odată pentru totdeauna de filozoful grec?

În splendida carte despre Descartes, publicată în 1937 cu ocazia comemorării a trei secole de la moartea lui Descartes, Viața și filozofia lui René Descartes[15], Constantin Noica (avea 27 de ani!) propune o hermeneutică a operei carteziene pornind de la premisa psihologică a însingurării autorului ei. De altfel, Noica mărturisește în prefața lucrării sale că a renunțat în ultima clipă, părându-i-se „prea lung” și „prea literar”, la titlul Viața și filozofia lui Descartes înțelese ca trepte ale singurătății sale. Descartes iese din colegiul de la La Flèche cu convingerea că studiile făcute „într-una din cele mai renumite școli din Europa” nu-l ajutaseră să intre în marea comunitate a „știutorilor”, ci, dimpotrivă, îl făcuseră să se descopere în singurătatea incertitudinilor sale.

„Încă din vârsta copilăriei mi-am îndreptat gândul către studiul literelor; și deoarece de la învățătorii mei auzeam că prin ajutorul acelora se poate obține cunoașterea sigură și clară a tuturor celor ce sunt folositoare în viață, ardeam de o incredibilă dorință de a învăța. Dar de îndată ce am absolvit acel curs, după parcurgerea căruia există obiceiul să fii primit în rândul învățaților, am început să gândesc de-a dreptul altfel. Mi-am dat seama că am fost într-atât de apăsat de îndoieli și de greșeli, încât aș aprecia că toate încercările mele de a învăța nu mi-au folosit la nimic altceva decât să-mi fi descoperit tot mai mult propria-mi ignoranță.”[16]

Iar Noica va comenta:

„Iată deci cum începe Descartes să se însingureze, să ia asupră-și, pentru propria sa folosință, refacerea unei lumi întregi de lucruri, închegate oarecum la întâmplare și întotdeauna în chipuri deosebite. Și nu numai de ceilalți se lipsește Descartes, ci și de sine, într-un anumit înțeles. Căci în propria noastră ființă, întrucât am fost copii înainte de a deveni oameni în toată firea și întrucât multă vreme ne-au stăpânit dorințele noastre sau îndemnul profesorilor noștri – ori amândouă la un loc, fără ca nici una să fie, poate, stăpânirea cea înțeleaptă –, e cu neputință să sălășluiască în noi cugetări atât de temeinice, cum ar fi fost dacă de la început ar fi intrat în joc dreapta noastră judecată, și numai ea.”[17]

Și cu asta intrăm în miezul problemei. Discursul privitor la metodă începe cu faimoasa propoziție referitoare la egala distribuire în fiecare individ a rațiunii, așadar cu egalitatea inteligenței umane în „starea de natură”: Le bon sens est la chose du monde la mieux partagée…” și continuă, după câteva rânduri, amplificând această afirmație: „… la puissance de bien juger, et distinguer le vrai d᾽avec le faux, qui est proprement ce qu᾽on nomme le bon sens, ou la raison, est naturellement égale en tous les hommes.”[18] Nicăieri „bunul simț” al gândirii nu a fost în mod atât de explicit privit ca funcție firească a unui dispozitiv biologic: există un firesc al gândirii, așa cum, de pildă, există unul al respirației, pe care-l obține funcția naturală a plămânilor. În primă instanță, gândirea corectă nu mai e la Descartes un epifenomen a cărui reglare cade în seama utilizatorului său după ce opera fabricației a fost încheiată. Creierul gândește (corect) așa acum plămânii respiră clipă de clipă. Accentul în propoziția citată cade pe cuvântul „naturellement”. Gândirea egal distribuită este proprietatea unei „stări a naturii”, ține de constituția morfo-fiziologică a omului. Altfel spus, așa cum oamenii au cu toții capacitatea de a respira grație dispozitivului respiratoriu, capacitatea de a digera grație stomacului, capacitatea de a apuca grației mâinii etc., tot așa ei au capacitatea de a gândi grație dipozitivului gândirii. Toată lumea, având creier, gândește, așa cum toată lumea, având plămâni, respiră. De unde atunci diferențele în utilizarea acestui dispozitiv? De unde gândirea greșită? De unde dereglarea gândirii? De unde falsul?

Dacă rămânem la termenii analogiei anatomice „plămâni – creier”, atunci putem spune că toți oamenii au aceeași aptitudine de a respira,  fără ca acest lucru să însemne că toți respiră un aer de aceeași calitate și că au aceeași tehnică a respirării. Ce-i drept, noi avem de la natură aceeași capacitate de a gândi, dar nu neapărat și aceeași știință de a o folosi. „Căci nu e de ajuns să ai mintea bună: important este să o aplici bine. [...] cei care merg agale pot să fie în avans dacă urmează drumul drept, spre deosebire de cei care fug, abătându-se de la el.”[19] Întârziind la termenii analogiei făcute, putem spune că așa cum nu toți oamenii respiră aerul cel mai bun în cea mai bună ambianță, tot așa nu toți oamenii au șansa să respire cel mai pur aer alpin al gândirii. Capacitatea de a merge o avem toți, dar de-aici nu rezultă că drumul pe care mergem e bun. Capacitatea de a gândi o avem cu toții egală, dar de-aici nu rezultă că gândind ne aflăm de la sine pe drumul care ne duce la adevăr. Dar de ce mă duce el la fals? De ce, cu o capacitate sănătoasă (naturală) de a gândi, rătăcim drumul? Cum să fac să îmi mân gândirea cum trebuie? Cum să nimeresc drumul drept și să-l evit pe cel ocolit sau rătăcitor? Dar, în primul rând, de unde vine rătăcirea?

Capacitatea de a gândi, egal distribuită în toți oamenii, este la Descartes o ipoteză de lucru cam tot așa cum „starea de natură” va fi la Rousseau o ipoteză prin care intră în scenă, venind dintr-un timp nedeterminat, o egalitate a oamenilor pe care nimeni nu a experimentat-o ca atare. În fapt această „stare de natură” nu se manifestă decât ascunzându-se și nu-și clamează existența decât dinăuntrul unei de-reglări care trimite la o pretinsă reglare inițială doar ca premisă a ei. Noi am fi putut judeca drept dacă am fi rămas liberi de pre-judecățile pe care le naște în mod spontan coabitarea. Dar cine poate pretinde că a fost liber vreodată în felul acesta? Ceea ce va încerca Descartes să obțină în laboratorul propriei sale minți purificate de moșteniri nefaste este tocmai refacerea acestei stări ipotetice a chibzuinței naturale, pe care, am văzut, mai întâi vâsta imatură a fiecăruia dintre noi, apoi școala, au alterat-o. Dar cum arată o minte care vine de dinaintea minoratului nostru și de dinaintea pre-judecăților obținute prin frecventarea societății? Unde, în „starea de natură” – naturellement –, este de găsit această precedență miraculoasă?

Să observăm că lucrurile se petrec aici exact pe dos decât în cazul lui Socrate. În vreme ce acesta, de cum începe ziua, se repede în agora pentru a găsi interlocutorii de care are nevoie pentru a-și pune gândirea în mișcare, Descartes, dimpotrivă, are o mișcare centripetă, de îndepărtare de ceilalți, de fugă din universul lor toxic, de evitare a locului unde se naște bruiajul social al gândirii. Pe cât de frenetic caută Socrate piața cu tarabele ei și rumoarea mulțimii, pe atât fuge Descartes, ascunzându-se, dispărând din societate[20], convins că laolaltă cu ceilalți nu face decât să respire aerul viciat al gândirii în comun. Tot așa cum fuge și de propria lui minte câtă vreme nu o simte eliberată de afectele vârstei necoapte și de comerțul aducător de rătăcire cu scrierile celor morți, vinovați, după atâtea secole de sporovăială, de a nu fi găsit consensul drumului drept. Aerul alpin de care are nevoie pentru a gândi pe cont propriu îl trimite pe Descartes către însingurare, către un soi de însihăstrire a minții în ea însăși.[21]

De aceea, la el, funcția gândirii nu este de reglat (precum era în cazul lui Socrate sau Aristotel), de vreme ce ea este gata reglată din atelierul naturii („… la puissance de bien juger [...] est naturellement égale en tous les hommes”). Societatea este cea care o dereglează, așa cum tot societatea era, la Rousseau, vinovată de pierderea stării de natură în care oamenii erau egali unii cu alții. Așadar, la Descartes, funcția gândirii, sănătoasă de la bun început (care „început”?) dar dereglată apoi în societate (filozofia, răspânditoare de-a lungul vremii de soluții care se bat cap în cap, are partea ei de vină în toată povestea asta[22]), este de re-reglat prin regăsirea minții pure. Cum poate fi regăsit, la capătul acestei istorii pervertite, Le Bon Sauvage penseur? Cum poate fi readusă gândirea în punctul zero al unui nou început, de la care punerea ei pe un drum drept ar urma să se facă tocmai prin fixarea regulilor de mers, adică prin întemeierea unei metode? Drumul însingurării lui Descartes este drumul găsirii metodei sale, a metodei „datorită căreia poate gândi fără sprijinul celorlați”[23]. Căci atunci când renunți la toate principiile călăuzitoare ale lumii, când nu te mai încrezi decât în propriul tău ingenium, în spiritul tău înnăscut, și încerci să-l recuperezi în puritatea lui, pierdută pe parcursul vieții, înseamnă că rămâi singur cu tine și cu pretenția ta de a găsi, pentru tine însuți, felul în care vei păși pe drumul gândirii. Dacă-ți propui să te desparți de toți ceilalți care gândesc în virtutea obișnuințelor deprinse, înseamnă că jurământul tău de credință e făcut doar în fața spiritului tău.

„Singurătatea însă e anevoioasă tocmai prin aceea că-ți cere o metodă…”[24] Iar spre deosebire de Aristotel care, evidențiind stucturile gândirii demonstrative, era convins că pune la dispoziție tuturor oamenilor o metodă și că logica sa este un instrument (όrganon) de gândire universal, Descartes nu are pretenția că metoda lui de gândire este una care trebuie adoptată de toți, de vreme ce ea este construită plecând de la uzul propriu: „Scopul meu nu este de a preda aici Metoda pe care fiecare trebuie să o urmeze pentru a-și conduce bine rațiunea, ci doar acela de a face să se vadă felul în care m-am hotărât să o conduc pe a mea.”[25]

Nu e scopul acestui text să intre în detaliile metodei lui Descartes și să prezinte regulile pe care Descartes le propune pentru „îndreptarea minții”. Important e că, pe căi diferite, trei gânditori din epoci diferite și-au pus problema reglării sau re-reglării dispozitivului minții când în joc este funcția gândirii de care suntem singuri răspunzători: Socrate – reglarea prin confruntarea dialogică; Aristotel – reglarea prin găsirea structurilor gândirii demonstrative; Descartes – re-reglarea prin stabilirea atentă a pașilor de făcut pe drumul gândirii proprii (gândirea pe cont propriu bine condusă). Am încercat pe această cale, pornind de la vorba lui Pascal privitoare la „dereglarea oamenilor”, să înțeleg în ce măsură acțiunile oamenilor sunt imprevizibile și aleatorii de vreme ce gândirea care le determină nu este un proces automatizat, și, în nici un caz, unul care se limitează, în funcționarea lui, la reguli logice și la corecțiile pe care le-au inițiat de-a lungul vremii cei ce și-au propus să studieze gândirea cu rigoare ultimă. Fiind o funcție de reglat (sau de re-reglat) de către însuși utilizatorul ei, gândirea poate suferi avariile succesive induse în câmpul ei de la nivelul comportamentului uman. Factorii perturbatori ai gândirii au un caracter de permanență. Ei însoțesc gândirea odată reglată ca pe o umbră diformă a ei, iar asta se întâmplă în principal nu numai pentru că, în multiple cazuri, gândirea nu este educată, ci pentru că ea este permanent bruiată de la nivelul afectiv al ființei umane. Ca și în cazul libertății, în care lupta se dă clipă de clipă pentru păstrarea ei, în cazul gândirii corecte lupta se dă clipă de clipă pentru rezistența la dereglările ei. Gândirea dereglată pe temeiuri afectiv-politice este ideologia. Dar despre aceasta, despre cum se dereglează gândirea și despre dereglările ei contemporane, data viitoare.

N O T E

_____________________________________


[1] L᾽ɶuvre de Pascal, NRF, ediția Jacques Chevalier, Paris, 1939, fragmentul 296 („Cele mai nerezonabile lucruri devin cele mai rezonabile din pricina dereglării oamenilor.”)

[2] Un creștin ar fi înclinat să spună că omul este gata dereglat, e irezonabil, ca o consecință a căderii. (Ciudat, de vreme ce starea anterioară, paradisiacă, în care se presupune că reglajul este perfect, e legată de o inocență străină de pomul cunoașterii, deci de capacitatea de a deosebi și alege între adevăr-fals, bine-rău.) Un gânditor evoluționist va prefera să vorbească în acest caz nu de de-reglare, ci de (încă) ne-reglare.

[3] Crase banalități…, pp. 148 – 153.

[4] Ibid., p. 149.

[5] Platon, Gorgias 458 b.

[6] Platon, Sofistul, 230 e

[7] Ibid., 231 c.

[8] Ibid., 230 b.

[9] Sofistul, traducere Constantin Noica, în Platon, Opere vol. IV, Humanitas, București, 2004, pp. 31 – 32.

[10] „Fiincă nu e vorba de tine, ci de discuția cu tine: ea doar trebuie să înainteze, ca să devină cât mai limpede subiectul despre care vorbim.” (Platon, Gorgias 453 c) Și: „Mă tem totuși să te contrazic, ca nu cumva tu să socotești râvna ce pun în discuții ca privind nu atât obiectul însuși – spre a face lumină –, cât persoana ta.” (Ibid., 457 e – 458 a).

[11] „… ei căutând a obține câștig de cauză, iar nu a face prin discuție o cercetare a subiectului propus.” (Ibid., 457 d).

[12] Hegel, Prelegeri de istoria filozofiei, vol. I, traducere D.D. Roșca, Editura Academiei, București, 1963, p. 644.

[13] Ibidem.

[14] Ibid., p. 651.

[15] Viața și filosofia lui René Descartes, Biblioteca pentru toți,  București, 1937. Volumul a fost republicat ca Prefață la volumul René Descartes, Reguli de îndrumare a minții / Meditații despre filozofia primă, Humanitas, București, 1994, pp. 5-144.

[16] Descartes, Discours de la méthode, vingtième edition , Librarie Hachette, Paris (fără an), p. 47.

[17] Constantin Noica, op. cit., pp. 29-30.

[18] Descartes, Discours de la méthode, vingtième edition , Librarie Hachette, Paris (fără an), p. 44 („Chibzuința este lucrul cel mai bine împărțit din lumea noastră [...]. …putința de a judeca bine și de a distinge adevărul de fals – putință pe care cu drept o numim chibzuință sau rațiune – este egală în chip natural la toți oamenii.”)

[19] Ibidem.

[20] „Gustul singurătății i se deșteptase și se pare că, la Paris fiind, se ferea cât mai mult de tovărășia celorlalți, iar într-un rând, pe când se afla găzduit la unul din prietenii săi, Le Visseur d᾽Étioles, o șterse pur și simplu de acasă, fără să-și ia rămas bun, și stătu ascuns câtăva vreme într-un loc unde nu fu găsit decât din întâmplare.” (Constantin Noica, op. cit., p. 33)

[21] „… nu-i rămânea decât să întreprindă singur munca de refacere sănătoasă a cunoștințelor sale.” (Noica, op. cit., p. 30) „… hotărându-mă de a nu mai căuta nici o altă știință, în afara celei ce s-ar fi putut găsi în mine…” (Descartes, op. cit. p. 53). Și:  „… am luat într-o zi hotărârea de a studia în mine însumi și de a folosi toate forțele spiritului meu pentru a alege drumurile pe care le aveam de urmat.” – Idem, p. 54)

[22] „Despe filozofie ce alta aș putea să spun decât că, văzând că a fost cultivată de cele mai alese spirite de-a lungul veacurilor și că, totuși, până acum nu s-a putut găsi nimic în ea care să nu fi fost discutat în contradictoriu și care astfel să nu fie îndoielnic…” (Descartes, op. cit., p.51).

[23] Noica, op. cit., p. 37.

[24] Noica, op. cit., p. 30

[25] Descartes, op. cit., p. 46

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "33 comments" on this Article:

  1. victor L spune:

    Fascinant articol: filozofie si pentru muritori.

    • Popescu Ion spune:

      Mie mi se pare că noțiunea de „reglare” e insuficient definită în eseu. Analogia cu un dispozitiv reglat din fabrică sugerează că gândirea ar avea o funcție predeterminată, dar autorul nu ne precizează dacă asta e teza pe care o are în vedere sau nu. Din această cauză nu se înțelege exact nici motivul excursurilor prin Pascal, Socrate, Aristotel, Descartes. Mai exact: ce se demonstrează în eseu?

      Semnalez că există fraze foarte riscante. Citez numai una: „Acesta e motivul pentru care, ca europeni, suntem înclinați să credem că „logica aristotelică” surprinde și descrie o caracteristică fundamentală a comportamentului mintal al omenirii” – o frază care m-a surprins mai ales prin folosirea expresiei „comportament mintal”, pe care nu știu unde s-o încadrez.

      Dar, în ce privește cursivitatea limbajului, autorul are un talent indubitabil.

      (Fac pariu 1 pe 100 că nu-mi afișați comentariul).

  2. Harald spune:

    În realitate, lucrurile sunt mult mai simple, însă răspunsul îl oferă psihologia, nu filosofia (care la urma urmei, constă în foarte multă gândire și mai deloc practică, doar observații).

    Copiii au în mod natural tendința de a se comporta corect, de a da dovadă de bunătate, înțelegere, empatie, capcitatea de deosebi răul de bine etc. Însă după vârsta de 4-5 ani deja se pot vedea la ei mulți dintre ei efectele ”educației” primite în familie: răutate, egoism, rușine, complexe și multe altele.

    Exact asta e ”dereglarea”, educația făcută cu scopuri greșite. Nu cu scopul ca acel copil să fie un adult funcțional, independent, capabil să-și ajute semenii și să facă lumea un pic mai bună, ci cu scopul ca acel copil să ajungă un adult dependent, nesigur în viață, astfel încât părinților ”să aibă cine le da o cană cu apă” la bătrânețe.

    • Josef Svejk spune:

      Dumneavoastra aveti cumva copii? Din ceea ce spuneti se pare ca ii cunoasteti la fel de bine cum cunosc eu pinguinii.

      • Valentin Feyns spune:

        Nu stiu daca Domnul Harald are copii sau nu. Eu am. Si nepoti. Si sunt de acord cu dansul (in acest caz; sunt in violent dezacord cu dansul in comentarii pe alte subiecte) in ceea ce priveste tendintele naturale (ne-reglate)ale copiilor. Sunt de acord si in ceeace priveste pragul schimbarii (4-5 ani). Nu cred ca “dereglarea” se datoreste “scopurilor gresite”. Nu cred ca exista (multi) parinti sau educatori al carui scop este “ca acel copil să ajungă un adult dependent, nesigur în viață, astfel încât părinților ”să aibă cine le da o cană cu apă” la bătrânețe”. Mult mai plauzibil mi se pare ca “dereglarea’ provine din definitia discutabila a “succesului” si al modului de a-l realiza pe care “educatorii” (kathaírontes) il imprima in acest univers ne-reglat sau – in cazul in care educatorii lipsesc – din interactiunea unui substrat “nereglat” cu un “environment” nefericit si a imposibilitatii de gasire a “adevarului” datorita lipsei de repere care sa permita “confruntarea opiniilor false”. Sa fiu iertat ca ma ascund printre boschetele articolului in care nu cred ca e nimic de schimbat.

        • Valentin Feyns spune:

          Am uitat sa adaug ca nici Socrate, nici Aristotel, nici Descartes, nici Pascal, nu stiau nimic despre minunile si obligatiile si blestemele geneticii.

          • Mens Sana spune:

            Cu siguranta stiau, chiar daca nu cunosteau exact mecanismele si nu elaborasera teorii stiintifice despre asta. Efectele comportamentului si stilului de viata al parintilor asupra urmasilor sunt ceva cunoscut si observat de mii de ani.

      • Cornelia spune:

        Vă dau dreptate, Josef Svejk.
        Harald pare a fi uitat de genetică, de ereditate…
        Eu am întâlnit în lunga mea viață (având la rândul meu copil și nepoți) destui bebeluși care nu ar da din mânuța lor nimic si foarte puțini care o fac. Copiii nu se nasc buni și blânzi, se nasc cu tot felul de moșteniri de la cei care i-au precedat și cu propria lor personalitate. Are și educația rolul ei, dar nu este singurul și nu este primordial.
        Cel puțin, aceasta este părerea mea…

    • sile spune:

      Aparent n-ai vazut niciodata un copil smulgand aripile unei muste. Sau calcand in picioare un musuroi de furnici. (Nici eu nu am fost mai breaz la varsta respectiva, din pacate.)
      In opinia mea, ne nastem neutri urmand ca inclinatia spre bine sau rau sa fie data de suma alegerilor pe care le facem toata viata.

    • RazvanM spune:

      Eu nu cred ca pentru copii conteaza prea mult termeni precum “bunatate”, “altruism”, “intelegere”. De cand se nasc pana incep sa vorbeasca plang atunci cand vor atentie si isi adapteaza plansul la capacitatea parintilor de a suferi. Vor mancare? Plang. Vor sa fie schimbati ca au facut caca? Plang. Uneori felul plansului poate da niste indicatii unui parinte foarte bun observator.
      Mai tarziu descopera ce inseamna sa traiasca in comunitate. Experimenteaza inclusiv cu pocnitul celor din jur, pentru a vedea ce se intampla. Si aici nu prea merge cu vorba, pt. ca copilul intelege ca daca pocneste pe cineva i se raspunde cu o mustrare, deci poate continua sa o faca. Cunosc un copil care avea 2 ani si se juca cu o pisica. I-a bagat degetele in ochi pisicii, intentionat. Pisica l-a zgariat rau pe mana. Copilul a invatat ca nu-i bine sa bagi degetele in ochi pisicilor. Sau animalelor in general. In filosofia vestica se vorbeste mult despre pedeapsa ca mod de indreptare (“the carrot and the stick”) sau despre faliment ca risc care ne obliga sa facem lucrurile mai bine, mai eficient (“creative failure”).
      Cred ca articolul este ceva mai complex de atat. Sa zicem ca traim intr-o tara in care lucruri simple, precum posibilitatea de a distinge intre ce e bine si ce e rau (“bagam la parnaie un hot de calibru sau il lasam in libertate sa poata fura in continuare pt. ca are si el o familie si e bun crestin?”) devin tot mai greu de aplicat. Interesant este ca un om care este considerat vinovat de catre o agentie precum ANAF este intai filtrat in functie de afilierea politica sau de influenta inainte de a fi amendat la sange sau trecut cu vederea. Traim intr-o comunitate si daca nu avem cele 10 porunci macar pe care sa ne bazam (este bun crestin si cu toate astea fura) practic nu avem nimic pe care sa ne bazam. Sa nu ravnesti, sa nu omori etc. devin lucruri optionale, negociabile. Pentru ca devine imposibil sa distingem intre bine si rau. Iar copiii nu se nasc stiind lucrurile astea.
      Acum ajungem intr-un moment in care incercam sa ne raportam la niste repere spre care sa se indrepte compasul nostru moral fara putinta de tagada. Avem mare nevoie de asta daca vrem sa evoluam ca societate. Altfel riscam sa ne indreptam spre dezintegrare. Nu stiu daca acesta este unul dintre scopurile articolului domnului Liiceanu – sa ne faca sa cautam repere morale dincolo de recursul la realitatea noastra concreta. Dar poate fi.

    • Falstaff spune:

      “Exact asta e ”dereglarea”, educația făcută cu scopuri greșite” – de acord!
      Atunci cand, de cele mai multe ori (mereu?), educatorii sunt convinsi ca au dreptate, ei refuza insasi probabilitatea ca ar avea ceva de “reglat”, si cu atat mai putin de invatat.
      Aici este problema adultilor: tin cu dintii de convingerile lor, considera o slabiciune sa si le schimbe, probabil si pentru ca nu toti cunosc proverbul “numai idiotii nu se razgandesc”…
      Cred ca toata lumea ar avea de castigat daca adultii ar accepta, cateodata, sa invete, la randul lor, de la copii. Ce? Macar faptul ca micutii reusesc sa faca bine aproape orice incearca, atata timp cat “nu afla” de la parinti ca e imposibil…
      Cum spunea un alt comentator, ca cineva sa se regleze trebuie, inainte de toate, sa vrea asta, sa considere ca are nevoie de “o revizie”!
      Or, daca judec dupa criticile care vi se aduc – dvs si altor 2-3 care refuza sa ia cliseele drept adevarul gol-golut – de catre minti sanatoase si alti paznici de harem :) , cei care trebuie sa se regleze sunt intotdeauna “altii”…
      Aceasta o fi si explicatia situatiei generale a RO : totul e perfect reglat!

  3. victor L spune:

    Intr-adevar, dl Liiceanu ar trebui sa refaca articolul dupa spusele tale: copii, desi au mintea ne-reglata (e o axioma: nimeni nu se naste invatat) , ” au în mod natural tendința de a se comporta corect, de a da dovadă de bunătate”.
    De unde stiu ei ce e corect si, mai ales ce e aia bunatate? Da-i in mina unui copil de 2-3 ani un puisor de gaina si vei constata ca din bunatate si dragoste in doua secunde e mort; il string dragastos in mina, dar il omoara.

  4. Dragos spune:

    Gandirea s-a bazat dintotdeauna pe ceea ce spun “ei ” si pe ceea ce cred “eu”. Din dialog si logica Socrate a facut o foarfeca perfect ascutita cu care putea sa decupeze realitatea. Si asta pentru ca realitatea era ‘perfecta’ : o societate democratica si o minte exceptionala. Instrumentul lui Socrate putea functiona fara repros decupand aceleasi lucruri: ascutirea unor foarfeci se face foarte bine taind in gol. Altfel ar fi avut nevoie de o pila – una transcendenta iar ceea ce rezulta poate sa fie rezonabil sau nerezonabil.

  5. gheorghe/gheorghieni spune:

    Un exceptional curs de filozofie pura. Si pentru ca vorbiti de rolul dialogului intru cunoastere imi dau si eu cu parerea despre afirmatia dvs. ca dupa spusele lui Neagu Djuvara ati reevaluat solutia socratica. Nu sunt de acord cu interpretarea dumneavoastra. Cred ca Socrate, asa cum este prezentat de Platon, nu ignora si nici nu separa gandirea individuala de cea antrenanta a dialogului. In Simpozionul il avem pe Socrate cazut in meditatie pe drumul catre casa lui Agathon ce incearca in repetate randuri sa trimita dupa el, iar pe Aristodemos insistand ca acesta sa fie lasat in pace intrucat aceasta stare era deja obicei la Socrate. In modul in care eu am inteles dialogurile nu vad deloc o neglijare a gandirii individuale ci o interdependenta intre aceasta si cea a dialogului asa cum nu vad o separare intre sfera ideilor/formelor si cea mundana. De aceea consider ca a vorbi despre “metafizica” lui Platon este nu numai un anacronism dar si o interpretare eronata a dialogurilor.
    Ideea dvs. de-a prezenta aceasta tema, limbajul simplu ce reveleaza chestiuni foarte complicate intr-un text cu melodicitate si ritm unice imi “re-regleaza” optimismul.

  6. neutru spune:

    @G.L.
    Știu că nu răspundeți la comentarii, nu știu dacă nici nu le citiți, oricum:

    „Putem spune, așadar, că Socrate a fost primul reprezentant al speciei umane – primul individ sau exemplar uman – care și-a propus să regleze ceea ce în dispozitivul numit „creier” nu era gata reglat din atelierul naturii.”

    „Nu există documente care să ateste existența unui demers asemănător acestuia, făcut la Atena înainte de secolul V a. Chr.”

    E la modă acum denunțarea eurocentrismului și nu am nici cheful și nici timpul pentru a descâlci gordic (false-)noduri. Cert e că toate propozițiile de tipul „X e primul Y” sunt ultra-problematice. De pildă, în cazul diferențierii unui prim individ care să coaguleze întrebarea „ce este rațional(ul)?” pentru a putea răspunde-la/formula-adecvat „cum trebuie trăit?” se poate ridica și cazul lui Mozi și al mohismului. (http://plato.stanford.edu/entries/mohism/ ”They were the first in the tradition to engage, like Socrates in ancient Greece, in an explicit, reflective search for objective moral standards and to give step-by-step, tightly reasoned arguments for their views, though their reasoning is sometimes simplistic or rests on doubtful assumptions”.) De aceea poate că ar fi (mai) de încercat o căutare a neutrului pentru a conjuga funcții de înțelegere și nu funcții de autor.

  7. DEREGLARE.Interesanta prezentarea, cam filozofica pentru Sec.XXI.Daca ne referim la situatia actuala, inclin sa cred ca o viata normala depinde in primul rand de educatia celui implicat.Ne confruntam zilnic cu marlanii de toate nuantele, goana dupa bani care anihileaza ori ce sentiment uman , violente de toate soiurile, indiferenta pentru cel napastuit, distrugerea mediului, explozie de substante nocive strans legate de aceste dereglari, lipsa de respect si nesiguranta pentru proprietatea privata, indiferenta pentru valori culturale si altele bine cunoscute.Remedii, greu de propus.

  8. serafim spune:

    Trist , trist, trist. O noua dovada a starii deplorabile in care a ajuns “natiunea”. Aceste lucruri se predau intr-o vreme la liceu pe vremea cand bacalaureatul era ceea ce trebuia sa fie si nu ce a ajuns astazi. Cetateanul proaspat iesit de pe bancile acelei scoli se presupunea ca stapaneste aceste lucruri macar pana la nivelul “Si acum intram in miezul problemei” – asta ca sa definim un stadiu minimal indulgent. Daca s-a coborit Dl. Liiceanu sa ne explice noua, oamenilor mari (ca varsta) lucrurile astea, atunci inseamna ca am ajuns foarte prost. Se aude sus acolo unde se iau decizii prin educatie sau si mai sus, daca e posibil? Dar poate ca mai exista o speranta…

  9. Oana spune:

    Domnule Liiceanu ,
    imi place articolul Dvs. , va multumesc si eu pentru el ,imi pare bine ca sunteti dispus sa ne invatati ceea ce nici nu visam ca o sa aflam prin comentariul Dvs.Tocmai de aceea va admiram si va pretuim.Va spun sincer ca nu am citit filozofie , inafara de Platon si Nietzsche, deci pot spune ca nu stiu mare lucru Voi citi toate cartile pe care le-ati amintit mai sus..Am insa o parere, pe care o expun pe scurt: separ mintea influenta, bruiata de afectivitate in mod permanent , de ratiunea care functioneaza normal, dar e insotita de sentimente reale, pe care le are in complexitatea lui, un om.Atunci ambele functioneaza in acelasi sens.,nu sant contradictorii si nu se bruiaza reciproc.Daca gresesc, corectati-ma.Cu dorinta de a mai afla si alte taine despre cultivarea mintii , va doresc sa fiti sanatos si printre noi multi ani inainte.!

  10. Ela spune:

    Va multumesc, dle G. Liiceanu, pentru generozitatea, sensibilitatea, fragilitatea chiar si, nu in ultimul rand, pentru veritabilul umanism de care dati dovada cu acest text remarcabil, pe care ni-l impartasiti aici si acum (!), pentru ca stiti ca este singurul moment cheie al existentei fiecaruia dintre noi : acest prezent efemer (a trecut deja…), cand decidem de restul vietii noastre…
    Cred ca este primordial, pentru reglarea oricarui om (indiferent de varsta, educatie sau cultura), ca el sa se considere “dereglat”, sa doreasca schimbarea, sa o caute, sa-si admita erorile de judecata (si pe celelalte…), ceea ce nu-i la indemana oricui!
    Genialul E. Cioran masurase dificultatea acestei experiente umane cand spunea ca “toate ranchiunele provin din faptul ca, acceptand (obisnuindu-ne) sa traim sub nivelul propriului nostru potential, nu ajungem sa ne cunoastem pe noi insine, asa cum suntem, cu capacitatile si talentele noastre reale (!), dar profund ignorate…Si asta, nu putem sa iertam, niciodata…CELORLALTI !”
    Cred ca “defectul” educatiei romanesti consta in folosirea prea deasa a verbului ” a face”, in detrimentul lui “a fi”.
    S-ar putea ca, de la acest detaliu sa provina multe din neajunsurile noastre de astazi…Frustrarea, neincrederea, frica de viitor, sau de necunoscut, insotita, evident, de paranoïa, sunt comportamente si atitudini comune tuturor treptelor societatii romanesti!
    Numai ca, ele nu reprezinta consecinte logice, directe, si nici concrete, ale unor actiuni precise, ci sunt reactii pur mintale, provenite din interpretarea, intr-un singur mod, pesimist, a vietii!
    Iar pesimist nu inseamna realist, asa cum anticiparea nu reprezinta nimic concret, in nici un caz este viitorul, ci doar o inchipuire…
    De ce trebuie sa fie, mereu, cea mai teribila? Pentru ca, revenind la Cioran, oamenii sa-si gaseasca vinovatii, sa se autosugestioneze, si sa creada (!), ca e normal sa fie rau!
    Nu stiu cat de mult ajuta, efectiv, gandirea optimista, dezinvoltura si abordarea surazatoare a fiecarei zile, nu sunt un guru al gandirii pozitive impuse cu orice pret, nici pe departe!
    Ceea ce stiu exact insa, este ca pesimismul face efectiv*, rau!
    (* : este demonstrat ca tumori maligne, ca cea la pancreas, se dezvolta cu precadere la oameni a caror minte este chinuita de remuscari, ranchiuna, insatisfactie personala…)
    Fara a intentiona sa propun inlocuirea unor extreme, cu altele, as avea o intrebare pentru numerosii adepti ai determinismului activist – justificat de un realism categoric, si cu precadere gri-negru), devenit atat de opresiv si de frustrant : de ce, in toate limbile (asa cred…!?), ne numim “fiinte umane” si nu “facatori umani”?

  11. Bogdan spune:

    Foarte frumos articol, o placere sa-l citesti.

    Altfel ma tem ca ‘dereglarea oamenilor’ e o discutie filosofica permanenta si mai putin datatoare de solutii practice.
    Nu exista un sablon absolut al reglarii oamenilor ci o permamenta adaptare a ganditrii acestora functie de realitatea in care se nasc si traiesc.

    Exista de buna seama repere etice, morale, sociale ce dau conduita si ‘reglarea’ sociala si individuala. Te abati de la ele se cheama ca te-ai dereglat relativ la mediul in care existi.

    Exista si repere gresite date de catre mediul in care traiesti si care te regleaza stramb dereglandu-te in raport cu valorile general umane. Spunea cineva ca a te adapta unei societati bolnave nu e o dovada a sanatatii individuale. Nimic mai adevarat si din acest punct de vedere avem reperele umaniste, general valabile, la care ar trebui sa ne raportam pentru a ne mentine o relglare relativa acceptabila.

    Altfel, in abstract, e greu de definit un codice suprem al omenirii.
    Exista reflexe animale cu care ne nastem si pe care le reglam prin educatie si auto-educatie.
    Interactiunea cu societatea regleaza si deregleaza deopotriva.
    Insingurarea si meditatia te pot apropia mai mult de legile primordiale ale naturii si poti sa te reglezi corespunzator.

    Insa e greu de postulat coduri atemporale si unanim valabile de reglare a oamenilor care sa functioneze intrutotul in practica.
    Exista cercetari care sugereaza ca omul nu se naste nici altruist si nici generos, ci egoist si pragmatic in abordarea supravietuirii proprii. Generozitatea si altruismul sunt rezultat al educatiei dupa cum si rautatea ca trasatura definitorie isi are explicatia in evolutia ulterioara a individului.
    Lumea asa cum e acum sugereaza ca ar trebui sa evolueze spre o socetate de oameni mai intelegatori si mai generosi, capabili sa actioneze impreuna si in uniune cu natura. Dar va fi problematic sa obtinem o astfel de societate cat timp factorii actuali de reglare ne trag mereu pe o alta directie.

    O incercare palida de a defini o matrice de reglare a oamenilor ar presupune probabil un set de valori geenral umane, in armonie cu natura, dar moderate de auto-capacitatea de a judeca situational, de a reusi sa reactionezi eficient si in afara ‘regulilor’ la perturbatii temporare ce cer o astfel de abordare, dar de a canaliza toate aceste actiuni catre un scop final pe termen mai lung ce ar corespunde intru totul ‘matricei fundamentale’.

  12. Magoo spune:

    Textul este cu schepsis: Face referire la dr. Oprescu….

  13. ada spune:

    ce simplu ar fi dacă ar exista , nu una, ci trei căi de urmat pentru „reglarea ” minții. Toate presupun un proces de învățare. Și toate „reglează” mintea la finalul procesului. Și atunci cum apare „dereglarea”? Prin învățătură greșită? Și până la „dereglare” cum a funcționat mintea? A fost o „reglare” greșită? Și totuși nu putem vorbi de „dereglare” decât la o minte anterior „reglată”. O minte „reglată” devine „nereglată” în procesul de învățare? O minte „reglată”…învață să devină „nereglată”? Nu-și contrazice astfel „reglarea”. Acestea sunt …singularități insurmontabile într-o analiză logică a afirmației că dereglarea se produce prin învățare/cercetare.
    „Să asculți pe toată lumea, dar să nu-ți ieși din minți” este un îndemn educativ care ar putea să conțină o constatare empiric/atavică a „dereglării” minții. Mintea se „reglează” în perioada de creștere. Până la ce vârstă? Până la vârsta finalizării studiilor instituționalizate ( familie și școală), când este preocupată doar de acumulare de cunoștințe. Când intră în viața reală este pusă în slujba supraviețuirii, ca individ prin cunoștințe și ca specie prin instincte. Și începe să se manifeste modul de „reglare” al minții. O minte pregătită face față la toate situațiile cu care se confruntă, fără a da semne de dereglare. Învățarea permanentă o pregătește pentru noi situații previzibile. Lucruri care i se păreau nerezonabile devin rezonabile prin înțelegerea lor nu prin dereglarea minții. Mintea este singurul mijloc prin care se percepe unitar realitatea, deci implicit lucrurile în sine. Rezonabilitatea ori ciudățenia unui lucru sunt date cernerea lui prin filtrele fin reglate într-un anumit mod ale minții. Mintea nu poate fi decât „reglată”. ”Reglarea”ei continua stă la baza progresului cunoașterii prin care nerezonabilul din jur cedează din ce în ce mai mult teren rezonabilul necesar supraviețuirii…Rezonabilul și nerezonabilul sunt creații ale unei minți „reglate”. Nerezonabilul devine rezonabil reglarea minții, prin învățare. Prin dereglare se produce efectul invers, dar cum apare e încă un lucru …nerezonabil.

  14. Dante spune:

    Nu ma incumet sa polemizez cu Dl. Liiceanu. Spun doar ca la cele doua momente as adauga si cautarea fenomenologica a lui Hegel. Acolo gasim si mecanismele gandirii si cautarea adevarului.

  15. julius001 spune:

    “Pasajul acesta pune în lumină ravagiile pe care le poate face în istorie un comportrament dirijat de funcția încă ne-reglată a gândirii, altfel spus de gândirea aflată în faza pre-reglării ei.”…..poate e o chestie de evolutionism ..selectie naturala !..unde resursele sunt putine e daunator sa reglezi gandirea..mai usor pui mana pe machetta..problema e ca civilizatia a inventat kalasnikovul!

  16. Mihai Popa spune:

    O dovadă indubitabilă că este adevărată această concluzie a filozofului Gabriel Liiceanu:

    ”Gândirea este singura funcție a creierului reglabilă după ieșirea dispozitivului din fabrică.
    Altfel spus, ea nu e o funcție naturală, ci una reglabilă prin educație.”

    este adusă de cazurile ”copiilor junglei” care au fost ”adoptați” și ”educați” de familii de animale.
    ”Dispozitivul din fabrică” permite reglaje pentru o anumită paletă determinată genetic de Parametri și doar între anumite limite minime și maxime. Fiecare ajustare, conectare și reglare a sensibilelor și delicatelor pârghii ale inefabilului ”Dispozitiv” poate deschide calea către un Geniu sau către un Criminal în serie.

    Homo Erectus a reușit să descopere pe cont propriu acele metode pentru „îndreptarea minții” care l-a propulsat către Homo Sapiens, specie despre care – din punct de vedere strict statistic – putem spune că a cucerit Terra, cea mai importantă dintre aceste metode fiind Învățătura Creștină.

    Totuși, fiecare copil uman care se naște este un nou examen pentru Homo Sapiens, Un nou ”dispozitiv” trebuie reglat.
    Cine este responsabil pentru menținerea continuității reglajului către caracteristica SAPIENS ?

  17. MariS spune:

    Frumoasă lecţie de gândire! Frumoase şi comentariile. Iată că internetul e şi el bun, dacă e folosit cu discernământ. A, am zis discernământ. Cred că acesta e cuvântul cel mai adecvat pentru sintagma “reglarea minţii”. Bun, deci dl Liiceanu distinge trei căi de obţinere a lui. Eu văd una şi aceeaşi, dar cu trei accente diferite. A avea discernământ înseamnă a produce judecăţi drepte. Judecata trebuie să se folosească de raţiune. Socrate se foloseşte şi el de raţiune, dar abia Aristotel formulează legile ei, ce vor fi ulterior unanim acceptate. Deci Socrate era şi obligat la dialog, în lipsa legilor logicii, tocmai pentru a obţine consensul asupra raţionamentului. Dar, aşa cum bine a remarcat cineva, el putea rămâne nemişcat ore în şir atunci când avea intuiţia unui nou raţionament. În plus, avea şi o metodă în gândire, poate nu aşa bine pusă la punct ca a lui Descartes. La fel şi Aristotel, accentul la el căzând pe logica gândirii. Odată ce i-a stabilit formulări clare şi precise, consensul se obţinea prin apelul la acel tip de logică. Însă nici el nu putea elimina de tot utilitatea consensului, deci a dialogului, el fiind necesar la stabilirea premiselor. Sofiştii erau un exemplu de gândire “dereglată”, tocmai pentru că măsluiau fie premisele, fie raţionamentul. Descartes a sesizat acest fapt şi dorea ca prin metoda lui să elimine pe cât posibil “măsluirea” gândirii. A selectat un minim de premise tocmai ca să fie sigur că nu se strecoară măsluirea. Din cauza asta accentul la el cade pe metodă.
    Sunt de acord, însă, că şi prezentarea lor drept alternative poate fi justificată prin faptul că toţi aceşti mari gânditori au impus un stil aparte de gândire.
    Sunt curios în continuare cum vede dl Liiceanu “dereglarea” gândirii produsă de .. ideologie. Am o bănuială că, spre deosebire de discernământ care lasă mintea deschisă, ideologia şi dogma, mai ales când devin absolute, o închide definitiv. Posibil, însă, să şi greşesc. Să aşteptăm ..

  18. Vlad spune:

    E bine de mentionat in lucru, in ancitiparea articolului urmator, si in contextul mai larg romanesc si european. Reglarea oamenilor e un proces individual. Reglarea prin intermediul societatii, adica a contributiilor benevole ale oamenilor sau prin judecata e posibila cand oamenii care o fac au la randul lor aparatul reglat. Atunci cand nu il au … dar pretind, inconstient desigur, ca il au, cum ar fi bunaoara in cazul societatii romanesti de tranzitie de la Statul ideologic comunist la cel “democrat” care in sine nu s-a produs printr-o schimbare de constiinta, inca, ci prin ura pur institutionala, societatea in care actioneaza acei oameni continueaza sa opereze pe principii decuplate de la starea de intelegere care caracterizeaza societatea. Adica oamenii care actioneaza, din multe pozitii ale societatii, nu au constiinta de a opera in acele pozitii. Rezultatul, intr-o astfel de societate, este ca ea continua sa opereze pe principii ideologice. Ideologia in aceste cazuri este etica, corectitudinea, umanismul. Ele nu exista dar se trambiteaza ipocrit si se implementeaza la fel.

    In context mai larg european se intampla cam acelasi lucru, valorile “europene”, cetateanul “european” si asa mai departe vedem ca sunt doar niste concepte si nu provin din intelegere ci dintr-o agenda ideologica.

    In ambele cazuri si in cel al societatii romanesti de tranzitie, cat si in cazul europenizarii, umanizarii, egalitarizarii, democratizarii societatilor din Europa sau din lume se contureaza entitati statale sau panstatale cu caracter fascist sau … in cazul luptei impotriva barbarismului si terorismului global in care se previzioneaza actiuni concertate de destructurare prin aplicarea violentei cu caracter nazist.

  19. ion adrian spune:

    Erata:

    …..concordanta dintre lucru si intelect….

  20. Mariana Iova spune:

    Am citit comentariile si am constatat cu tristete ca sunt atat de departe de subiectul propus de filosof si unele cu o interpretare atat de puerila incat te ingrozesti la ce nivel de cultura si intelegere am ajuns. Eu consider ca trebuie sa ai bunul simt sa recunosti ca n-ai inteles demonstratia atat de pertinenta si coerenta a domnului Liiceanu si ca este bine sa te abtii sa comentezi si mai ales sa-l contrazici! Este mare nevoie de “alfabetizare” a romanilor in problemele esentiale ale vietii si ale comportamentului social. Cultura se acumuleaza prin studiu continuu si prin efortul fiecaruia de a intelege fenomenele si nu prin aroganta, negare si maxima infatuare bazata pe un vid de intelegere care transpare din aceste comentarii!

    • ion adrian spune:

      Dna iova,
      Imi pare rau, dar comentariul meu v-a scapat caci a disparut ramanand doar o erata . Spun asta caci o erata la ceva ce nu este poate induce o impresie gresita despre cel care o posteaza. :)

  21. Vlad spune:

    Domnule Liiceanu cred ca subiect mai actual ca cel pe care l-ati adus in discutie nici ca se poate. Lumea e dereglata … rau. Nu cred ca se mai poate face ceva decat doar ca cei care nu sunt sa constate ca totusi se poate si altfel.

    Proiectul european e o minciuna … Valorile nu exista dar se impun … Cum e posibil sa impui o cota de refugiati la nivel de tara ? Cum poti sa impui oamenilor valori umane ? Cuuuuum ? Ok, e regretabil ca nu le au … dar sa le impui deja depaseste granitele personale ale bunului simt. Maine, poimaine ma trezesc ca sunt obligat sa cazez asistati sociali la mine in apartament intr-un numar hotarat de autoritati. Pai una e sa ma ofer eu si una e sa mi-i bage cineva pe gat cu forta.

    Vad ca se vorbeste de valori umane europene, orientale … Doar cele nationale nu sunt bune ca deh contravin valorilor europene, in rest noi sa fim sanatosi. Ipocrizia e ridicata la rang de valoare umana, minciuna la fel … Apoi ne miram ca lucrurile nu merg … Pai cum sa mearga … Cand oamenii se pacalesc intre ei …



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Gabriel Liiceanu


Gabriel Liiceanu

Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozo... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)