Pornografia lui Creangă

Înainte de toate, să ne lămurim asupra primului cuvânt din titlu. Termenul pornografie este un neologism provenit din francezul pornographie. În limba lui Voltaire, cuvântul e un împrumut târziu din greaca veche πόρνηγραφος, unde πόρνη = prostituată, iar γραφος = scriere. Sensul inițial (etimologic) era, prin urmare, „scriere despre prostituție”. Cu vremea, cuvântul și-a lărgit sfera dobândind și sensul de „scriere (literară) cu caracter obscen”. Vorbind despre un scriitor, precum Creangă, se înțelege că atribui cuvântului acest din urmă înțeles. Când m-am decis asupra titlului am ezitat între a scrie cuvântul pornografia cu ghilimele sau fără ghilimele. Aceasta pentru că humuleșteanul a scris o povestioară pornografică și alte câteva… „pornografice”. Despre ce e vorba? În lumea literară se știe că autorul a publicat, în tiraj confidențial, cărticica Povestea p…lei, reeditată după ’89 cu titlul schimbat în Povestea poveștilor. Limbajul frus t și direct relua fără complexe glumele de la Junimea, când membrii cenaclului hohoteau de se zguduiau pereții (cum povestește George Panu) ascultându-i poveștile „fără perdea”. Am citit cartea și vă rog să nu mă suspectați de pudibonderie ipocrită când declar că îi contest valoarea literară. Găsiți acolo glume grosiere, periferice, care vor fi amuzat societatea exclusiv masculină a junimiștilor, atunci când liderul lor, Titu Maiorescu, îi permitea lui Creangă să o ia „pe ulița largă”, adică să vorbească fără perdea. E oarecum de înțeles că amuzamentul se datora contrastului izbitor al acestui stil dezinhibat cu atmosfera „serioasă”, academică uneori, a dezbaterilor literare din cenaclu.

Proza lui Creangă, adevărata lui proză, conține multe scene… „pornografice”. Atât numai că ele sunt aluzive (vă rog să observați ghilimelele). Istoria literară le-a găsit și un nume, vorbind despre „limbajul coțcăresc”, cu trimitere evidentă la povestirea Moș Nichifor Coțcariul, unde expresia în doi peri abundă, încât fiecare înțelege ce vrea. Aparent doar „ce vrea”, pentru că autorul are grijă să ne lămurească la ce s-a gândit când a scris ce-a scris, îndreptându-ne… „pe drumul cel bun”. Reproduc câteva fragmente din scrierile lui Creangă, al căror echivoc n-are nevoie de prea multe comentarii.

1.

Şi câte târnosiri şi sfinţiri de biserici din nou, şi câte soboare şi revizii de feţe bisericeşti şi politiceşti, şi câţi străini din toată lumea, şi câte inimi purtate de dor, şi câte suflete zdrobite şi rătăcite n-au trecut prin satul nostru spre monăstiri! Lume, lume şi iar lume! Şi câte oştiri străine şi o droaie de cătane călări, tot nemţi de cei mari, îmbrăcaţi numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele, cu săbiile scoase, prin Humuleşti, spre monăstirile de maice, după Nătăliţa cea frumoasă! Şi au făcut nemţii mare tărăboi prin monăstiri, şi au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o, căci şi beciul privighitorului Parvu din Târgul-Neamţului putea să tăinuiască la nevoie o domniţă. Şi noroc de vărăticence, care au ştiut a-i domoli luându-i cu binişorul, şi a-i face să-şi bage săbiile în teacă, spunându-le că cei ce scot sabia de sabie vor pieri!

2.

Acuș îi spun mamei că mă duc la călugărie, în Neamț, ori la Secu. Și cu câtă carte știu, cu câtă nu știu, peste câțiva ani pot s-ajung dichiu la vrun mitoc și să strâng un știubei plin de galbeni, ca părintele Chirilaș, de la jugărit, din Vânătorii Neamțului. Ș-apoi atunci… pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi cât se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele în brâu, pe sub rasă, comanacul pe-o ureche, și, cu sabia Duhului în mână și pletele în vânt, ia-o la papuc, peste „Piciorul Rău“, spre „Cărarea afurisită“ dintre Secu și Agapia din deal, unde toată vara se aude cântând un glas îngeresc:

Ici în vale, la părău,

Mielușa lui Dumnezeu!

Iar câte-un glas gros răspunde:

Hop și eu de la Durău,

Berbecu lui Dumnezeu!…

Căci, fără să vreau, aflasem și eu, păcătosul, câte ceva din tainele călugărești… umblând vara cu băieții după… bureți prin părțile acele, de unde prinsesem și gust de călugărie… Știi, ca omul cuprins de evlavie.

3.

În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea cea dinainte de plecare, până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, fel și chip, cum aș putea îndupleca pe mama să mă dea mai bine la mănăstire; și tocmai când eram hotărât a spune mamei acestea, iaca și soarele răsare, vestind o zi frumoasă, și Luca Moșneagu, însurățel de-al doilea, a cărui tânără nevastă avusese grijă să-l trezească la timp și să-l pregătească de pornire… Și, scurtă vorbă, ne adunăm, cu rudele lui Zaharia, cu ale mele, în ogradă la moș Luca, sărutăm noi mâna părinților, luându-ne rămas bun cu ochii înecați în lacrimi și, după ce ne suim în căruță, supărați și plânși, ca vai de noi, Luca Moșneagu, harabagiul nostru, dă bici cailor, zicând nevestei sale, care închidea poarta după noi: „Olimbiadă, ia sama bine de borta ceea!“ Căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi.

4.

— Maicelor !

— Blagosloveşte, cinstite părinte !

— De ce nu vă astâmpăraţi în monăstire şi să vă căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor ?

— Apoi dă, cinstite părinte, cică ar fi răspuns ele, cu smerenie, lâna asta ne mănâncă, păcatele noastre… Dar n-am mai veni noi, căci, cum ştii sfinţia-ta, mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi apoi, de nu curge, macar picură, şi cine mişcă tot pişcă”.

Recitind textele de mai sus, un ce comun ne atrage atenția. Creangă împinge aluzia licențioasă până la ultima ei limită și, atunci când totul pare bătut în cuie, intervine cu corectura pudică și ne îndreaptă pe drumul cel bun, recurgând fie la citatul biblic: „cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”, fie la îndemnul creștinesc „ca omul cuprins de evlavie”, fie precizându-ne sensul regionalismului bortă: „căci niște porci, spărgând gardul într-un loc, se înnădise în grădina lui la păpușoi”, ori la constatarea că „noi cu șeiacul ne hrănim” etc.

Această strategie este peste tot prezentă, dar poate cel mai subtil exemplu pare a fi cel din Moș Nichifor Coțcariul:

— De-acum, jupâneşică, dormi fără grijă, că acuş se face ziuă. Na, c-am stins focul şi am uitat să-mi aprind luleaua ! Dar las’ că am scăpărători. Bată-vă pustia, privighitori, să vă bată, că ştiu că vă drăgostiţi bine !

Limbajul coţcăresc, al cărui echivoc e prezent la tot pasul, este trădat, aici, de editarea neinspirată a lui Iorgu Iordan din 1970:

Bată-vă pustia, privighitori, să vă bată…

în loc de :

’Tă-vă pustia, privighitori, să vă bată…

Uităm adesea că farmecul literaturii stă în detalii. La o privire superficială, diferenţa este minimă şi fără importanţă. Cunoscându-l însă mehenghi pe Creangă şi dispus la echivocuri cu bătaie vag obscenă – cum s-a văzut în pasajele citate la început – sunt sigur că cea de-a doua grafie nu este întâmplătoare, pentru că numai varianta (’Tă-vă) trimite la două sensuri, ambele uşor deductibile din context. Abia în momentul în care cititorul este pregătit să-l acuze de ambiguităţi licenţioase, scriitorul ne lămurește, chipurile, la ce s-a gândit prin acel adaos nevinovat: „să vă bată”, obligându-ne să ne rușinăm de ceea ce ne-a putut trece prin minte. Aşa proceda scriitorul nostru la Junimea, aşa procedează şi cu cititorii săi. De altfel numai această a doua grafie justifică subtilul comentariu călinescian:

Scriitori ca Creangă nu pot apărea decât acolo unde cuvântul e bătrân, greu de înţelesuri, aproape echivoc şi unde experienţa s-a condensat în forme nemişcătoare […]. Simple replici, repetate de veacuri, ajunse la o conciziune extremă, la o lustruire de cremene. Este cu desăvârşire exclus ca un autor obişnuit să aibă norocul să spună atât de simplu şi cuprinzător : „’Tă-vă pustia, privighitori, să vă bată…” Pentru asta trebuie să fii împins de la spate de milioane de ţărani, să vorbeşti în graiul lor, să fii unul exprimând pe toţi, absolut-obiectivul golit de orice umbră de egotism şi de orgoliu artistic, deşi nelipsit de simţul artei impersonale”.