Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Posibila nedreptate a ”dreptății absolute”

Tereza-Brindusa Palade iulie 11, 2015 Cultura, Opinie, Societate/Life
7 comentarii 2,551 Vizualizari

Acum mai mulți ani, pe cînd mă ocupam intens cu filosofia teologică a lui Toma de Aquino, cineva m-a informat la o conferință că există o școală de gîndire occidentală, cu baza la Oxford și Cambridge, ce ar promova, în linii mari, o ”linie similară” cu interesele mele de atunci: Ortodoxia Radicală (the Radical Orthodoxy). Cu curiozitatea stîrnită, am încercat să aflu imediat în ce constă ”linia” cu pricina. Am descoperit că Ortodoxia Radicală respinge paradigma modernității, criticînd secularismul modern, și, în același timp, contestă metafizica modernă a lui Kant din perspectiva unor autori ca Augustin, Grigorie de Nyssa, Toma de Aquino, Nicolaus Cusanus, Meister Eckhart etc. În viziunea acestei mișcări, teologia este ”regina tuturor științelor”.

Consecințele (teo)logice imediate ale unei asemenea poziții sînt, de pildă, critica documentelor teologice moderniste ale Conciliului Vatican II, cum ar fi Constituția Pastorală despre Biserică în Lumea Modernă Gaudium et spes, critica liberalismului și refuzul dialogului cu modernitatea al teologilor creștini din această școală. În catolicism, de pildă, o asemenea poziție se regăsește doar în fundamentalismul mișcării lui Marcel Lefebvre și al altor grupări integriste și ultra-tradiționaliste.

Raportarea mea la această școală a fost tranșată cam în acești termeni: în metafizică, cred că Toma (la fel ca și Aristotel, înaintea lui) întreprinde o analiză mai profundă decît Kant, întrucît filosoful de la Könisgberg, deși întemeiază metafizic etica și științele naturii, se declară, în epistemologia sa, agnostic cu privire la tot ce se află dincolo de experiență și sfera imanentă a naturii umane. Dar această judecată e valabilă doar în domeniul metafizic. Nu văd nici un motiv pentru a ideologiza metafizica lui Toma și a construi, pe baza ei, o ordine etică și politică ideală – după metoda lui Platon din Republica, care consfințește ”dreptatea absolută” a filosofilor. Prin urmare, legătura dintre tomismul metafizic și o gîndire moral-politică ce ar respinge secularismul și liberalismul modern îmi scapă – sau prefer să nu mă hazardez în căutarea ei.

Concluzia naturală a fost că nu mă regăsesc în ”linia” Ortodoxiei Radicale. Pot avea o preferință intelectuală pentru metafizica lui Toma, la nivelul unor intuiții despre cum se poate răspunde cel mai adecvat ”întrebărilor ultime”. Dar, în rest, în gîndirea politică, pot fi de acord mai degrabă cu premisele moderne ale lui Kant, de pildă cu proiectul său pentru o lume tot mai cosmopolită, cu promovarea unei rațiuni autonome (mature) sau cu contribuțiile sale la teoria dreptului – inclusiv a celui internațional. Nu văd nici un motiv rezonabil pentru a fetișiza niște preferințe metafizice și a modela după ele o gîndire politică, sau pentru a respinge toate reflecțiile lui Kant pe asemenea baze dogmatice.

La nivel filosofic, dilema despre care vorbesc este între a acorda sau nu prioritate conștiinței subiectului ancorat într-o epocă, care gîndește asupra lumii în termenii timpului său, sau a pleda pentru o obiectivitate ce ar putea transcende epocile și culturile. În virtutea celei de-a doua poziții, Toma de Aquino ar avea, din perspectiva sa ontologică și teologică situată ”deasupra lumii”, răspunsuri la toate întrebările ce privesc (inclusiv) epoca modernă, deși nu a trăit și gîndit într-o asemenea epocă. Cea dintîi poziție nu susține, în schimb, că toată gîndirea tomistă ar fi devenit irelevantă, ci că subiectul contemporan are propria sa conștiință și rațiune și poate oferi răspunsuri mai adecvate la problemele lumii sale decît cei care extrag dogmatic soluții universale din scrierile Doctorului Angelic. Școala Ortodoxiei Radicale afirmă, în fapt, că toate științele contemporane precum știința politică, economia, sociologia etc. ar trebui interpretate în raport cu o ontologie teologică unică. Toate deviațiile seculare de la acest arbore interpretativ ortodox ar reprezenta niște erezii. Ne aflăm astfel în plin platonism sau neo-platonism: niște idei imutabile oferă modele pentru a perfecționa realitățile contingente imperfecte. Cine se află în posesia ortodoxiei care derivă din aceste idei perfecte are ”dreptate absolută”.

Impresia mea este că orice dogmatism teologic sau ontologic proiectat asupra eticii, sociologiei sau politicii riscă să imite, în diferite grade, acest tipar de gîndire neo-platonic. Dacă am descoperit o ontologie care ne satisface rațiunea, cum este cea a lui ipsum esse subsistens, înseamnă că putem oferi, pornind de la ea, răspunsuri la toate ”întrebările practice”. Aristotel a fost cel care s-a despărțit de acest proiect platonic pan-filosofic și a ”eliberat” etica de  dependența față de metafizică, propunînd o înțelepciune practică, adică o gîndire deliberativă ce ține cont de circumstanțe, în locul deciziilor matematic-metafizice ale platonismului.

O direcție similară de gîndire monolitic-doctrinară pe care am descoperit-o la adepții Ortodoxiei Radicale este criticarea fără nuanțe a lui Duns Scotus, un gînditor-cheie al Scolasticii privit de multe ori de istorici ca un precursor al gîndirii moderne. Scotus a propus, între altele, o doctrină a univocității ființei ce contrazice analogia tomistă a ființei (analogia entis), bazată pe distincția lui Aristotel între energeia și dynamis. În viziunea ontologică a lui Scotus, noțiunea de ființă n-ar trebui folosită analogic pentru ființa lui Dumnezeu, în raport cu cea a creaturilor. Scotus crede că între ființa divină și atributele lui Dumnezeu (e.g., bunătatea) și ființa și atributele creaturilor ar exista doar o diferență de grad. O altă doctrină tipic scotistă este voluntarismul ce pune accentul pe libertatea voinței, în locul alegerilor rațiunii preferate de Toma. Dintre toate doctrinele Doctorului Subtil, cea a voluntarismului divin, care insistă asupra atotputerniciei divine de a dori un lucru în locul altuia, este probabil cea mai discutabilă teologic și filosofic, întrucît poate legitima, la limită, și ipoteza că Dumnezeu ar putea voi în mod absolut și ”ceva rău” pentru creația sa.

Pe de altă parte, gîndirea extrem de complexă a lui Scotus include și alte tematici. Doctorul Subtil este și întemeietorul unei gîndiri ontologice asupra individualului singular, propunînd un principiu al individuației diferit de explicarea tomistă a individuației prin materia primă ce individualizează forma substanțială. Prin această problematizare asupra individuației, Scotus a influențat gîndirea așa-numitului ”personalism” modern, avînd, de pildă, o certă influență asupra filosofiei persoanei dezvoltate în secolul XX de gînditoarea catolică Edith Stein. Orientarea revoluționară a Conciliului Vatican II către persoana umană ar fi fost greu de imaginat fără acest filon scotist ce a permis conceptualizarea libertății și unicității persoanei. Din nou, absolutizarea preferințelor metafizice nu trebuie, probabil, să dicteze formule rigide de gîndire morală și filosofică, ce resping și acele aspecte ale gîndirii unui autor care sînt într-adevăr inovatoare și valoroase.

În rezumat, întrebările și răspunsurile teologice și ontologice sînt bune, dar nu și absolutizarea lor dogmatică. Platonismul care prescrie, de pildă, anumite formule social-politice pentru programul ideologic al partidului Tory, derivate după canoanele ”ortodoxiei radicale”, riscă să ignore ethosul pluralist și laic al lumii moderne și să emită judecăți sumare, ce pot implica nedreptăți sociale, politice sau economice. La limită, o asemenea gîndire poate justifica diverse forme de autoritarism – sau chiar de ”fascism clerical” – ce ”impun binele cu forța”, eliminînd în schimb libertățile.

Un liberal modern nu este neapărat lipsit de metafizică și insipid în materie de teologie. Invers însă, un teolog și un metafizician dogmatic care uită de libertate și nu recunoaște conștiința oamenilor moderni riscă să devină rigid moral și, probabil, periculos din punct de vedere politic. Integriștii convinși că au ”dreptate absolută” pot cădea ușor într-un discurs moralmente falacios, ajungînd să susțină chiar nedreptatea. Nu cunosc decît o singură ieșire din acest paradox al (ne)dreptății dogmatice: nuanțarea judecăților morale după circumstanțe sau, simpliciter, renunțarea la integrism. Cu precizarea că, desigur, e posibil să mă înșel…

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. R.A.Muresan spune:

    Desi filosofia si teologia au traditii stravechi, ele nu pot alcatui un sistem complet autonom. O experienta de milenii, intarita mai ales de istoria ultimelor secole ne arata ca o gindire oricit de bine articulata, bazata doar pe cele doua, esueaza.
    Pe de alta parte, stim ca “nuantarea judecatilor morale dupa circumstante” e o buna definitie pentru oportunism: evident, nimeni nu pretinde ca oportunismul e fundamental rau — de exemplu, in economie, oportunismul tine de natura intima a conceptului de piata libera, in politica insa, nuantarea sistematica a judecatilor da nastere clientelismului.
    Principiile au sensul lor pe lumea asta, iar cind vorbim de adevar nu putem ocoli absolutul. Caci, desi s-a incercat renuntarea la principiul tertului exclus, stiinta moderna se bazeaza in continuare pe logica elementara.
    Cit despre “intelepciunea practica”, aceasta decurge natural tot din stiinta, prin recursul sistematic la experiment (experienta) sau la traditie.
    Absolutul este esential insa daca admitem principiul independentei lumii ideilor — o consecinta imediata este desfiintarea oricarei ideologii materialiste.
    Sa observam, in fine, un fapt aparent straniu: anume ca, chiar si oamenii care prefera nuantele, daca au de ales intre a postula existenta unei fiinte atotputernice si independenta lumii ideilor, opteaza sistematic pentru prima varianta, desi e clar ca aceasta e mult mai constringatoare — adica mai predispusa la contradictii –, si asta in conditiile in care totusi, a doua nu o poate elimina pe prima.

  2. DanielT spune:

    Teologia este o pseudoștiință. Speculații pe seama unor narațiuni orale reproduse apoi prin scris, fără obiectivitate.

  3. Vlad spune:

    Cand oamenii se indreapta vertiginos catre barbarism e necesar ca la un moment dat sa-i lasi ca sa te poti salva … oricum discutiile se frang de la un punct incolo … si lupta pentru supravietuire inlocuieste bruma de civilizatie, asa incat daca vrei sa salvezi civilizatia trebuie sa te retragi la timp …

  4. AT spune:

    “The modern world is not evil; in some ways the modern world is far too good. It is full of wild and wasted virtues. When a religious scheme is shattered (as Christianity was shattered at the Reformation), it is not merely the vices that are let loose. The vices are, indeed, let loose, and they wander and do damage. But the virtues are let loose also; and the virtues wander more wildly, and the virtues do more terrible damage. The modern world is full of the old Christian virtues gone mad. The virtues have gone mad because they have been isolated from each other and are wandering alone.Thus some scientists care for truth; and their truth is pitiless. Thus some humanitarians only care for pity; and their pity (I am sorry to say) is often untruthful. For example, Mr. Blatchford attacks Christianity because he is mad on one christian virtue: the merely mystical and almost irrational virtue of charity. He has a strange idea that he will make it easier to forgive sins by saying that there are no sins to forgive. Mr. Blatchford is not only an early christian, he is the only early christian who ought really to have been eaten by lions. For in his case the pagan accusation is really true: his mecy would mean mere anarchy. He really is the enemy of the human race – because he is so human. As the other extreme, we may take the acrid realist, who has deliberately killed in himself all human pleasure in happy tales or in the healing of the heart. Torquemada tortured people physically for the sake of moral truth. Zola tortured people morally for the sake of physical tuth. But in Torquemada’s time there was at least a system that could to some extent make righteousness and peace kiss each other. Now they do not even bow. But a much stronger case than these two of truth and pity can be found in the remarkable case of the dislocation of humility…
    …what we suffer from today is humility in the wrong place. Modesty has moved from the organ of ambition. Modesty has settled upon the organ of conviction; where it was never meant to be. A man was meant to be doubtful about himself, but undoubting about the truth; this has been exactly reversed. Nowadays the part of a man that a man does assert is the part he ought not to assert – himself. The part he doubts is exactly the part he ought not to doubt – the Divine Reason. Huxley preached a humility content to learn from Nature. But the new sceptic is so humble that he doubts he can even learn. Thus we shoulf be wrong if we had said hastily that there is no humility typical of our time; but it so happens that it is practically a more poisonous humility than the wildest prostrations of the ascetic. The old humility was a spur that prevented a man from stopping; not a nail in his boot that prevented him from going on. For the old humility mad e a man doubtful about his efforts, which might make him work harder. But the new humility makes a man doubtful about his aims, which will make him stop working altogether.
    At any street corner we may meet a man who utters the frantic and blasphemous statement that he may be wrong. Every day one comes across somebody who says that of course his view may not be the right one. Of course his view must be the right one, or it is not his view. We are on the oad of producing a race of men too mentally modest to believe in the multiplication table. We are in danger of seeing philosophers who doubt the law of gravity as being a mere fancy of their own. Scoffers of old time were too proud to be convinced; but these are too humble to be convinced. The meek do inherit the earth, but the modern skepics are too meek even to claim the inheritance. It is exactly this intellectual helplessnesswich is our second problem.
    The last chapter has been concerned only with a fact of observation: that what peril of morbidity there is for man comes rather from his reason than his imagination. It was not meant to attack the authority of reason; rather it is the ultimate purpose o defend it. For it needs defence. The whole modern world is at war with reason; and the tower already reels.
    The sages, it is often said, can see no answer to the riddle of religion. But the trouble with our sages is not that they cannot see the answer; it s that they cannot even see the riddle. They are like children so stupid as to notice nothing paradoxical in the playful assertion that a door is not a door. The modern latitudinarians speak, for instance, about authority in religion not only as if there were no reason in it, but as if there had never been any reason for it. Apart fom seeing its philosophical basis, they cannot even see its historical cause. Religious authority has often, doubtless, been oppressive or unreasonable; just as every legal system (and especially our present one) has been callous and full of a cruel apathy. It is rational to attack the police; nay, it is glorious. But the modern critics of religious authority are like men who should attack the police without ever having heard of burglars. Fot here is a great and possible peril to the human mind: a peril as practical as burglary. Against it religious authority was rared, rightly or wrongly, as a barrier. And against it something certainly must be reared as a barrier, if our race is to avoid ruin.
    That peril is that the human intellect is free to destroy itself. Just as one generation could prevent the very existence of the next generation, by all entering a monastery or jumping into the sea, so one set of thinkers can in some degree prevent further thinking by teaching the next generation that there is no validity in any human thought. It is idle to talk always of the alternative of reason and faith. Reason is itself a matter of faith. It is an act of faith to assert that our thoughts have any relation to reality at all. If you are merely a sceptic, you must sooner or later ask yourself the question, “Why sould anything go right; even observation and deduction? Why should not good logic be as misleading as bad logic? They are both movements in the brain of a bewildered ape?” The young sceptic says: “I have the right to think for myself”. But the old sceptic, the complete sceptic says: “I have no right to think for myself. I have no right to think at all.”
    There is a thought that stops thought. That is the only thought that ought to be stopped. That is the ultimate evil against which all religious authority was aimed. It only appears at the end of decadent ages like our own: and already Mr. H. G. Wells has raised its ruinous banner; he has written a delicate piece of scepticism called “Doubts of the Instrument”. In this he questions the brain itself, and endeavours to remove all reality from all his own assertions, past, present and to come. But it was against this remote ruin that all the military systems in religion were originally ranked and ruled. The creeds and the crusades, the hierarchies and the horrible persecutions were not organised, as is ignorantly said, for the suppression of reason. They were organised for the difficult defence of reason. Man, by a blind instinct, knew that if once things were wildly questioned, reason could be questioned first. The authority of priests to absolve, the authority of popes to define the authority, even of inquisitors to terrify: these were all only dark defences erected round one central authority, more undemonstrable, more supernatural than all – the authorithy of a man to think. We know now that this is so, we have no excuse for not knowing it. For we can hear scepticism crashing throught the old ring of authorities, and at the same moment we can see reason swaying upon her throne. In so far as religion is gone, reason is going. For they are both of the same primary and authoritative kind. They are both methods of proof which cannot themselves be proved. And in the act of destroying the idea of Divine authority we have largely destroyed the idea of that human authority by which we do a long-division sum. With a long and sustained tug we have attempted to pull the mitre off pontifical man; and his head has come off with it.”

    GK Chesterton – Orthodoxy

  5. Falstaff spune:

    “Un liberal modern nu este neapărat lipsit de metafizică și insipid în materie de teologie.” – Asa cred si eu, ba, mai mult decat atat, as extinde afirmatia la un OM modern, pur si simplu!
    Un remarcabil prieten imi spunea “e bine sa crezi in tot si in nimic, sa incerci sa rezonezi ca un fel de sceptic mistic combinat cu un indiferent pasionat…”
    Cred ca nu era prea departe de “adevar”.
    Daca ar fi sa desprind, din intreaga istorie a umanitatii – asa cum am priceput eu -, o singura idee constructiva si, cat de cat, absoluta ;) , aceasta ar fi ca ADAPTAREA este cea mai utila facultate umana, fara sa fie ne fie exclusiv rezervata noua, oamenilor!?
    Cu cat, un curent religios este “mai ortodox”, cu atat el este mai indepartat de preocuparile, nevoile si aspiratiile adeptilor sai. Poate ca, daca nimic in natura nu are forma unei linii perfect drepte, nici omul nu functioneaza liniar, dupa niste norme rigide, pe care alti oameni le-au inventat, dupa care au declarat ca sunt divine, perfecte, absolut drepte!
    Daca, pâna in urma cu ~ 100 de ani, mai exista in mintea oamenilor probabilitatea ca “absolutul”, cu variantele sale de dreptate sau adevar, absolute, sa reprezinte un obiectiv real, demn de urmarit (impus!) pentru credinciosi, intre timp, viata i-a demonstrat limitele…Se pare, chiar, ca absolut nimic nu este absolut…

  6. George Gafencu spune:

    Autoarea a adus un subiect de discutie care implica o linie foarte subtire intre a avea dreptate si a nu avea dreptate.

    De aici vine lipsa comentariilor consistente.

    Daca ar fi sa fac un pas in plus fata de autoare, totul s-ar rezuma la urmatoarea intrebare:

    “De unde stie cineva care este voia Creatorului astazi?”

    Toata discutia se invarte in jurul a ceva scripturi vechi de cateva mii de ani.

    Foarte posibil Creatorul si-a schimbat voia in ultimele cateva mii de ani. Drept dovada, nici Isus, nici Mahomed, nici Budha nu s-au mai arata public de foarte multa vreme.

    Si atunci cate incredere putem sa mai punem in cei care chipurile vorbesc in numele lor? De unde stim ca nu vorbesc din auzite sau chiar interpreteza cum vor chiar ei? In numele religiei s-au facut abuzuri teribile de-a lungul timpului,

    Humanum errare est.

  7. Vlad spune:

    Dreptatea absoluta se intampla in mod absolut …



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Tereza-Brindusa Palade


Tereza-Brindusa Palade

Profesoară de Filosofie și Etică Politică la Facultatea de Științe Politice (SNSPA, București), eseistă, publicistă și poetă. A publicat numeroase volume de eseistică f... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)