vineri, martie 29, 2024

Premiul Eminescu. Solidarități, neclarități, întrebări. Reacțiile lui Andrei Pleșu și Daniel Cristea-Enache

Cu riscul de a irita bunii cititori, mă văd nevoit să mai produc un text în marginea reacțiilor iscate de scandalul premiului Eminescu. Nu-mi face plăcere să scriu aceste articolașe, cum e lesne de imaginat; în plus, așa cum observa și Luminița Marcu, ele interesează mai puțini cititori – după cum arată contorul de pe Contributors, sunt citite cam de jumătate din oamenii care dau în general atenție articolelor mele privind alte teme, de un interes ceva mai public.

Pe de altă parte, scandalul premiului Eminescu e de departe cel mai intens eveniment din lumea literară autohtonă – ceea ce, firește, arată cât de sărăcuță e ea în evenimente reale, și cât de parohială. Poate doar scandalul, deocamdată dezamorsat, al timbrului literar va mai fi iscând discuții de o asemenea amploare. Încât aș găsi cu totul incorect să trec sub tăcere exact acest eveniment dinlăuntrul micuței bresle căreia-i aparțin.

O să comentez mai jos doar două intervenții recente în chestiunea premiului Eminescu. După cum se va vedea, amândouă deplasează discuția de la comportamentul public al lui Nicolae Manolescu la prestigiul și autoritatea criticului omonim.

1. Cronologic vorbind, cea dintâi intervenție e a lui Daniel Cristea-Enache; editorialul său din Literatura de azi, revista online pe care o conduce și la care am avut și eu rubrică săptămânală mai bine de un an, se intitulează astfel: „Solidaritate cu Nicolae Manolescu, președintele Uniunii Scriitorilor din România”. Iar conținutul editorialului este, integral, acesta: „Cei care vor să-și arate solidaritatea o pot face în formularul pentru comentarii. Introduceți numele și prenumele, profesia și locul de muncă, precum și opțiunea dvs. exprimată prin ‘DA’. Nu vor fi luate în considerare comentariile cu nicknames.”

După cum se vede, solidaritatea cu Nicolae Manolescu este cerută in abstracto, fără legătură cu un context anume; nu se precizează pentru ce anume și împotriva cărui ultragiu adus lui Nicolae Manolescu sunt solidari semnatarii. Rațiunile solidarizării fiind atât de vagi, nu e de mirare că pe listă se regăsesc personalități dintre cele mai diferite – sunt până acum 87 de nume, de anverguri, specializări și orientări dintre cele mai diferite. Unii dintre ei îmi comunicaseră anterior că sunt și ei neplăcut impresionați de comportamentul dlui Manolescu în chestiunea premiului Eminescu; așa încât am găsit firesc să-i întreb dacă și-au schimbat între timp opinia; mi-au explicat că, atunci când au fost contactați, li s-a spus că sunt rugați să se solidarizeze cu Nicolae Manolescu, a cărui valoare literară este sau urmează a fi contestată de un grup de scriitori. Păstrându-și, așadar, impresia nefavorabilă despre comportamentul dlui Manolescu în acea situație, au găsit de cuviință să se solidarizeze cu extraordinarul critic omonim în fața unor atacuri prezente sau viitoare.

Departe de mine gândul de a le reproșa ceva semnatarilor; de altfel, dacă dl Manolescu ar fi atacat de cineva în acest mod, m-aș solidariza eu însumi cu domnia sa. Atâta doar că nici unul dintre noi, inițiatorii și semnatarii Apelului către juriul premiului Eminescu, nu a contestat vreodată valoarea criticului Nicolae Manolescu – chiar dimpotrivă, am spus de la început cât se poate de apăsat că avem tot respectul pentru membrii juriului (ba ni s-a reproșat uneori că suntem prea respectuoși). Unii dintre semnatarii Apelului către juriu au găsit chiar de cuviință să semneze și apelul la solidarizare cu Nicolae Manolescu al lui Daniel Cristea-Enache – fiindcă e, în fond, cât se poate de plauzibil să fii critic la adresa comportamentului public al lui Nicolae Manolescu, dar să-i admiri opera. Daniel Cristea-Enache, cu un gest a cărui eleganță poate fi discutată, a găsit cu cale să-i șteargă fără explicații de pe lista semnatarilor.

Prin urmare, câtă vreme cei 87 de semnatari sunt solidari cu opera lui Nicolae Manolescu, mă aflu cu totul în asentimentul lor. Când însă semnătura lor va fi folosită în încercarea de a justifica modul în care s-a comportat Nicolae Manolescu în chestiunea premiului Eminescu, îmi voi permite să-i întreb fățiș:

Domnilor Livius Ciocârlie, Andrei Pleșu, Mircea Mihăieș, Mihai Zamfir ș.a.m.d.,

Sunteți solidari cu felul în care Nicolae Manolescu a manipulat rezultatul votului?

Sunteți solidari cu gestul lui de a ignora viciul de procedură sesizat și comunicat de Mircea Martin?

Sunteți solidari cu comunicatul mincinos din România literară, care reconstituie în fals procesul de votare?

Sunteți solidari cu editorialele lui injurioase din România literară, în care președintele scriitorilor ia la refec scriitorii, cu metodele și limbajul cu care Andrei Marga îl blagoslovea deunăzi pe Filip Florian?

Sunteți, pe scurt, solidari cu minciuna & injuria?

Evident că vor răspunde cu toții că sunt solidari cu opera lui Nicolae Manolescu, nu cu slăbiciunile omenești enumerate mai sus. Dar la fel de evident e că semnăturile lor date în sprijinul operei vor fi folosite pentru a cauționa comportamentul public al dlui Manolescu.

Iar atunci, cum spuneam, întrebările de mai sus devin obligatorii.

2. Dl Andrei Pleșu a publicat recent în Dilema veche un articol intitulat Nerăbdări, frustrări, principii, venit cumva ca o explicație a semnăturii de solidarizare cu Nicolae Manolescu. Dl Pleșu explică, în fraza introductivă, de ce solidarizarea domniei-sale se face cam à contre coeur: „N-am motive, mai ales în ultima vreme, să sar în apărarea lui Nicolae Manolescu. M-a făcut ‘laş’ şi m-a acuzat de rea-credinţă, pentru că aveam altă părere decît el în cazul Charlie Hebdo. Mai mult, a aranjat ca, sub curajoasa semnătură ‘Cronicar’, să fiu comparat cu Mircea Badea: barbar luptător, ca şi acela, împotriva ‘libertăţii de expresie’. N-am prea înţeles nici sprijinul (decisiv) al criticului pentru un domn oarecare, smuls din neant, pentru a fi numit preşedintele ICR. Et j’en passe…

Ei bine, în pofida ineleganței cu care dl Manolescu s-a comportat recent față de domnia sa, dl Pleșu ține să-l apere. Atitudine nobilă, firește. (Și o spun fără urmă de ironie.) Atâta doar că nimeni nu l-a atacat pe Nicolae Manolescu în felul în care crede Andrei Pleșu: nu e vorba nici de „uciderea tatălui” de către foști studenți, nici de „indignados”, nici de „șarja căzăcească a unor ‘idealiști’ dezamăgiți”, nici de „furia ‘revoluționară’ a unor ‘ilegaliști’ marginalizați”. Ci doar de reacția unor oameni din toate generațiile și de toate orientările literare sau politice pentru care comportamentul public din ultimii ani al dlui Manolescu a devenit inacceptabil. Cum s-a spus, e deja prea mult. Nu mai e vorba doar despre premiul Eminescu, ci despre o succesiune de gesturi și atitudini care au făcut irespirabilă atmosfera din interiorul breslei.

Sunt convins că stupoarea domnului Pleșu e reală. Și că nu are idee despre resorturile acestei indignări masive. După cum admite deschis, nu mai e la curent cu viața literară. (De unde, printre altele, și eroarea de a crede că Rita Chirian a luat în 2007 „chiar premiul a cărui decernare o irită astăzi”. Că Rita îl va lua cândva, e aproape o certitudine. Dar, la cei treizeci de ani ai ei, mai are puțintel de așteptat până la un premiu Opera Omnia. Premiul Ritei la care face referință dl Pleșu era într-adevăr tot un premiu Eminescu – dar de debut.) Ce nu înțeleg este, însă, de ce crede dl Pleșu că orice reacție este per se semn de lipsă de înțelepciune. Domnia sa își încheie articolul astfel: „Mesaj general: prieteni, puneţi-vă pe treabă, lăsaţi gherilele de paradă, nu vă mai ofticaţi pubertar şi resentimentar. Viaţa (şi arta) e în altă parte. În cealaltă parte. Cea pe care merită şi pe care meritaţi să o frecventaţi mai des şi mai destins!” Dacă înțeleg eu bine, dl Pleșu crede că e preferabil să ignorăm pricinile de sfadă și „oftică” și să frecventăm zonele mai contemplative ale existenței și ale artei. Fiindcă e mai profitabilă pentru operă contemplația înțeleaptă decât reacția „pubertară și resentimentară”.

Mă tem că, în privința aceasta, dl Pleșu nu are dreptate. Nici în general, nici în particular. La general, adică sub raport teoretic, nu-i deloc sigur că tipologia artistului contemplativ e mai consistentă decât cea a artistului reactiv. Este contemplativul Alecsandri superior reactivului Eminescu? Sau contemplativul Anghel, reactivului Arghezi? (Sper să nu mi se răspundă că-i compar pe semnatarii Apelului cu Eminescu și Arghezi! Fac un exercițiu strict de tipologie.) Etc.

Apoi, venind la chestiunea particulară: sunt nevoit să constat că nici dl Pleșu nu e practicianul înțelepciunii abstras-contemplative pe care ne-o recomandă nouă. A reacționat chiar domnia sa atunci când a considerat că incorectitudinea dlui Manolescu trebuie sancționată. Mai exact, atunci când dl Manolescu și-a permis să-i dea lecții de libertate de expresie, dl Pleșu i-a amintit că e greu să primești astfel de lecții de la directorul unei publicații care își dă afară colaboratorii exact pentru delict de liberă expresie. Dacă aș califica reacția aceasta – justă și întemeiată – drept „oftică pubertară și resentimentară”, s-ar simți confortabil dl Pleșu? Mă tem că nu. Fiindcă respectiva reacție originează în sentimentul că, de data aceea, dl Manolescu și-a permis prea mult. Exact în același sentiment originează și reacția noastră.

Repet, în acest punct, ceea ce am spus mai sus: când semnătura dlui Pleșu, care se solidarizează perfect îndreptățit cu extraordinarul critic Nicolae Manolescu, va fi folosită fără nici o îndreptățire pentru a justifica malversațiunile personajului public Nicolae Manolescu, atunci va deveni obligatoriu să-l întrebăm direct:

Domnule Andrei Pleșu, vă solidarizați și cu minciuna & injuria produse de Nicolae Manolescu?

Mă tem că, la această întrebare, tăcerea contemplativă nu va mai fi recomandabilă.

Distribuie acest articol

41 COMENTARII

  1. Nu înțeleg mirarea Dvs. Cineva care scrie (de-a dreptul ostentativ) sub lozica „Nici așa, nici altminteri” CE ALTCEVA credeați că va produce ?

    • Produce ce a produs de o viață: texte & cărți admirabile.
      „Nici așa, nici altminteri” e extras dintr-o scrisoare a lui Caragiale către Vlahuță care, în fond, e un exercițiu de optimism; iată proba: „Aşa e că până acum nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri? (…) Aşadar, să nu ne mai facem inima rea şi spaimă, gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte, fiindcă nu are deocamdată încredere în nimini“.

  2. Ăsta e unul din momentele în care stau și mă întreb cum naiba niște oameni maturi se comportă mai rău decât copiii de grădiniță.
    Nu înțeleg cum a ajuns semnătura domnului Pleșu pe adeziunea aia stupidă, ce caută o asemenea inițiativă într-o revistă literară, de ce 90% din comentariile de-acolo sunt cenzurate etc.
    Singurul cu capul pe umeri pare totuși domnul Pleșu care vă îndeamnă pe dumneavoastră scriitorii să vă ocupați mai mult de operă decât de politică și premii.

    Chiar nu înțelegeți că nu dă nimeni o ceapă degerată pe premiile alea?

    • 1. Dacă dumneavoastră nu dați o ceapă degerată pe premiile astea, e totuși hazardat să presupuneți că nimeni nu ar da.

      2. Premiul Eminescu Opera Omnia e totuși altfel decât majoritatea premiilor literare de la noi – până recent, era unul dintre cele două-trei premii credibile, neafectate de jocuri de culise & strategii tranzacționale. Devenise o instituție simbolică importantă – de unde și reacția masivă.

      3. Deja e vorba de mai mult decât despre premiul Eminescu – documentul depus de petiționari la USR cere o reformă generală a Uniunii Scriitorilor. Miza e, prin urmare, mult mai mare.

      • Domnule Vancu,

        nu e un hazard, e realitate. În memoria colectivă nu rămân premiile rămâne doar opera. Omul și opera. Nici orgoliile, nici ierarhiile de culise, nici interesele obscure.
        Din punct de vedere administrativ se pot face schimbări, dar să pleci în demersul ăsta de la contestarea unui premiu mi se pare de rău augur pentru schimbările ce vor veni.

        • Sigur că rămâne opera. Nu spune nimeni altfel.
          Însă aici e vorba de viață literară & de instituții simbolice, nu de literatură în sine.
          Iar premiile, gestionate corect, sunt esențiale pentru o viață literară igienică.
          Altfel se ajunge la ce vedem.

  3. – intr-un articol (nu mai retin daca in DV ori altundeva) dl Plesu ii acorda un paragraf dlui Papahagi ca politician. In final ajungea la concluzia ca dl Papahagfi ar fi un „inocent versatil” in actiunile sale politice: ba demisioneaza, ba revine si pleaca iarasi, critica neapuncind si el un coledzi, e total nemultumit fara a face concret ceva.
    – ulterior, in alt articol din DV, dl Plesu (e clar ca umbla sa dreaga busuiocul) ii desfiinta pe cei ce-l criticau pe dl Papahagi laudindu-i meritele academice.
    Doar ca dl Papahagi nu era atacat/criticat pentru meritele sale academice, ci tocmai pentru concluzia ce-i apartinea, de „inocent versatil”.
    Si in cazul dlui Manolescu, dl Plesu a procedat la fel ca in cazul dlui Papahagi: „inocent versatil” vs „„N-am motive, mai ales în ultima vreme, să sar în apărarea lui Nicolae Manolescu”
    Dupa care deviaza de la problema la meritele celor doi, care nu au fost contestate de nimeni, deci nu era nevoie de avocati.

    • Ceea ce demonstreaza (a cata oara si daca mai era cazul) ca opera si omul nu se suprapun. „Fa ce spune popa nu ce face popa!”. Lucru care in esenta inspira neincredere si in om si in sinceritatea operei. Idem si la popi. Altfel spus, sa lasam statuile in soclu ca sa nu gasim mizeria din fundatie.

  4. Domnule Radu Vacu,

    Aveti intrucutotul dreptate. Ca de obicei, textele dumneavoastra sint cit se poate de limpezi si intr-o logica impecabila, iar pozitionarile vin in spiritul unei morale ireprosabile. Faptul ca dezvaluiti acum intrigile acestui monument de arivism, DC Enache, e de asemenea admirabil.
    Dar, pe de alta parte, cred ca va scapa, nu stiu daca voit sau nevoit, un amanunt, deloc nesemnificativ. In numele unor principii, ati renuntat la alte principii si v-ati intovarasit in acest protest cu oameni realmente nefrecventabil, egali in neonestitate si dorinta de a parveni in terenul cultural cu cel mai sus mentionat. Probabil ca din considerente numerice, vi s-a parut normal sa treceti cu vederea calitatea unor semnatari. Vorbesc, bineinteles, despre Paul Cernat. O contaminare de ale carei efecte beneficitati. Nu o spun eu, o spune Andrei Plesu. Nu consider ca meritati vreuna din etichetarile atribuite, dar sper ca intelegeti de unde vi se trag.

    • Vă mulțumesc pentru aprecieri.
      Cât despre Paul Cernat – diferențele de opinii literare și politice între mine și el rămân aceleași.
      Prin urmare, dacă de la amândoi lucrurile se văd de data aceasta la fel, e într-un fel o garanție a obiectivității.

      • Eu fac diferenta altfel. Intre continutul unor oameni. Onest si cu o morala in regula vs. neonest si cu o morala deranjata. Pozitionarea politica (si mai ales argumentele cu care e justificata) poate sa fie expresia acestui continut.

        • @ ab,
          zici ca amindoi am putea avea dreptate? dar si eu, pentru grija „fata de imaginea mea morala”, te intreb, ce era in chestie, Paul Cernat sau felul in care s-a decernat premiul („dihoniei”, ca sa zic asa)?
          Dl Plesu, cu talentul sau indiscutabil, a reusit sa deturneze discutia pe alta pista: mă, printre voi e unul tebecist!
          NB,
          in sirul zecilor de mii de pelerini care se inghesuie la moastele sfintei Parascheva (ori la alte paranghelii) exista diferite feluri de „credinciosi”.
          „Nu slavindu-te pe tine… lustruindu-se pe el”, parca zice cineava :P

          • Nu e vorba de credinciosi sau de lustruiri. Ai inteles gresit. Asa cum si eu m-am expimat un pic inadecvat. Imagine inseamna credibilitate. Pe care Radu Vancu si-a construit-o cu mult curaj, dar care poate fi foarte usor rasturnata, aruncata in derizoriu la cea mai mica contaminare. Dupa cum de altfel s-a si intimplat, vezi bine. In mod sigur Andrei Plesu intelege foarte bine intreg tabloul. Si, tocmai, pentru ca e un om inteligent si pricepe cestiunea cum trebuie, pozitionarea lui acum e cu atit mai ciudata. Tine sa ne ilustreze cit de usor se poate obtine, in arcul Carpatilor, un carcalete moral.

  5. Am urmarit evolutia acestei intimplari iar abordarea lui Radu Vancu mi se pare extrem de corecta si factuala. Felicitari pentru corectitudine.

  6. @ ab,
    rationamentul pe care-l pui in fata dlui Vancu este usor hilar (din lipsa de alta rima):
    – daca un cetatean onest asista involuntar la un accident si il relateaza asa cum s-a petrecut, iar acolo, de fata, s-a nimerit si o persoana de mai putina incredere, care relateaza accidentul in aceiasi termeni, persoana onesta ar trebui sa se simta jignita si sa se dezica de spusele sale? doar pentru in accident este implicata si o persoana importanta?

    • De dragul unie glume, se pare ca scapati niste esente. S-ar putea ca, vazind accidentul, sa avem dreptate amindoi. Dar, din grija fata de imaginea meamorala, nu ma duc infratit cu borfasul sa semnez o petitie impotriva masinilor. Proximitati maculante, iata rima mea, care se pare ca nu va spune nimic. Prefer sa-mi pastrez credibilitatea intacta, in cazul unor viitore accidente.

  7. Inteleg pana la un punct atitudinea fata de dl. Daniel Cristea-Enache – e greu de crezut ca ti se poate cere solidarizarea cu cineva atunci cand nu ti se spune in fata carei primejdii esti pus sa-l aperi; cu toate acestea, apelul la solidaritate nu e publicat in revista Click sau Cancan, ci intr-o publicatie de specialitate, dedicata cumva unor oameni despre care, teoretic, se presupune ca stiu in legatura cu ce se solidarizeaza cu dl. Manolescu. Mai mult, pot fi scandalizat de maniera organizarii si decernarii premiului Eminescu, dar poate nu vreau mazilirea d-lui Manolescu.

    Referitor la pozitia d-lui Plesu, aceasta e neechivoca si usor de inteles, zic eu: ce-aveti domnule cu poezia? De cand e ea stiinta exacta? De cand se poate demonstra ca premiile au fost acordate nemeritat? Care e criteriul? Ok, nerespectarea unor proceduri e una, dar de aici pana a contesta legitimitatea premiului si a insulta recipientul acestora tragand concluzia ca singurul motiv pentru care a putut primi premiul este ca un favor al dlui Manolescu e cale lunga. Si nu, nu-mi pare ca Plesu il apara pe Manolescu in calitatea acestuia de scriitor, il apara in calitate de presedinte al Uniunii Scriitorilor, adica in calitatea in care a fost atacat.

    Mai mult, e greu de inteles de ce e evident ca dl. Manolescu e subiectiv, ca altfel nu putea acorda premiul in aceasta maniera, dar dl. Vancu e neaparat obiectiv, preocupat de dreptate, neanimat de considerente lumesti in demersul sau :)

    • 1. Oricât de fluide și imponderabile sunt criteriile cu care operează critica literară în judecățile ei de valoare, există totuși o etajare axiologică destul de netă a autorilor.
      Există un nivel al scriitorilor mari (închis aproape etanș), unul al celor foarte buni, unul al celor buni (din care câțiva pot migra la foarte buni) etc.
      Când scriitori dintr-un nivel sunt incluși în altul, discrepanța e evidentă.
      Mai simplu spus, nu poți departaja între Mircea Cărtărescu și Ion Mureșan – amândoi intră la „mari”.
      Dar departajarea e evidentă între Mircea Cărtărescu și Gabriel Chifu. Îi despart cel puțin două niveluri.

      2. Nu are importanță cât de subiectivi/obiectivi suntem eu sau dl Manolescu – ci dacă au existat sau nu vicii de procedură în acordarea premiului Eminescu. Președintele juriului spune că da – și argumentează de ce. Dl Manolescu a preferat să ignore viciul de procedură, atunci când i-a fost comunicat. De aici pleacă toată discuția.

  8. Draga Radu, îmi mențin părerea pe care mi-am exprimat-o prima dată cind ai scris și anume că faci un lucru bun, necesar și igienic. Și s-ar putea să recunosc că am greșit în ceea ce-l privește pe Gabriel Chifu, cu mare tristețe o spun, dar acel om pe care eu credeam că-l cunosc nu ar fi putut să stea, în tot acest timp și cu toate cîte s-au spus în spațiul public, fără reacție. Și dacă ar fi fost culmea corectitudinii acordarea premiului, și dacă l-ar fi votat în unanimitate, cred că tot ar fi trebuit pur și simplu să renunțe la premiu. Poți face compromisuri din prietenie, dar mici, cind deja gogoașa e atît de mare, devine mod de viață.
    În ceea ce privește lista, da, și eu cred că ai greșit și nu cred că e vorba doar de Paul Cernat și nici nu e vorba doar despre părerile lui literare și politice. E vorba despre un tip de literat român care se joacă cu toate aceste lucruri, semnează azi o listă, mîine, alta, discreditează orice lucru serios cu giumbușlucurile lui, care nu știu pentru cine mai au vreun haz. Acest tip de literat o face mai cu talent sau mai poticnit, dar pînă la urmă e același lucru: de dragul prieteniei sînt în stare să treacă peste orice chestie simpla si de bun simt, au o atitudine lăcrămoasă față de ideea de gratitudine, cînd unul o face lată, îl apără pe bază de CV, dar apoi, dacă sînt ei în mod direct insultați, uită de CV și tot așa. Lumea românească literară e un teren de nisipuri mișcătoare. In acest sens cred că listele nu sint bune decît cînd e vorba de politica mare și cînd chiar nu se mai poate altfel. In rest, fiecare cu numele lui și cu certitudinea că te vor considera fie elitist, fie anti-elitist, în funcție de problema pe care o pui în discuție și că te vor judeca întotdeauna telenovelistic. De asta are lumea literara acest nume prost, iar cea românească le întrece pe toate în grotesc.

    • Luminița, îți mulțumesc pentru semnul de solidaritate – ca întotdeauna, ești prea generoasă cu mine.
      Cât despre lumea literară, felul în care o descrii e, din păcate, exact. Cred că a ajuns astfel tocmai pentru că a fost prea intens personalizată, puține lucruri s-au făcut de dragul vreunui principiu. Apelul ăsta a pornit tocmai de la un principiu. Fiind publicat sub forma unei scrisori deschise, firește că a adunat semnături dintre cele mai diverse.
      În ce mă privește, eu răspund de toate textele scrise de mine. Ce fac alți literați, fie ei semnatari ai Apelului sau nu, îi privește doar pe ei.

      • Draga Radu, cu riscul de a cadea in ridicolul confratilor care se gratuleaza reciproc prin subsoluri, da-mi voie sa adaug citeva lucruri, pentru ca mi-a ramas agatata in mintea formula ta curteneasca ”esti prea generoasa cu mine”. M-am uitat la anul nasterii tale si am vazut ca sint exact cu un an mai mare, asa ca imi permit sa-ti dau un sfat batrinesc: renunta la modestie! Stiu, am fost invatati amindoi, in lumea romaneasca hiper-protocolar-balcanica, care exalta temeneaua in toate formele ei, ca asa e frumos, ca nu e prea nobil sa te lauzi sigur, ca mereu trebuie sa fii cu bagare de seama sa nu jignesti semenul cu realizarile tale. De aici si reflexul unora, ori de cite ori e in chestie o treaba serioasa, sa sara la gitul tinerilor cu reprosul ca n-au scris inca un tom de doua mii de pagini si deci sa-si vada lungul nasului. Iar tinerii, obiditi si crescuti in respectul venerabil fata de cei care au scris tomul, desi poate tomul e plin de prostii, se repliaza si eventual si sufera. Dupa un cincinal in partea cealaltă a Europei, mai putin dedata temenelelor, am inteles un lucru pe care il intelesese bine Caragiale si-l pusese in gura negustorului din Abu Hassan: ”Si tu minti, draguta! Lasa ca stiu eu bine cine sint.”. Acolo era vorba de o lauda nemeritata, dar este exact acelasi mecanism si in cazul unei insulte nemeritate. Important e sa stii tu bine cine esti, cu bune si cu rele. Si nimeni nu stie mai bine ca noi insine cind o dam in bara, cind gresim, dar si cind nu gresim. Noi doi nu ne cunoastem personal, dar, din tot ce ai scris pe Contributors, din poeziile pe care ti le-am citit, din varii atitudini pe care tu le-ai avut in momente esentiale, imi place sa cred ca stiu cine esti. Si nu sint nici generoasa, sint doar un om normal, rational, onest sau cel putin asta sper si asta ma straduiesc sa fiu. Faptul ca tu le respunzi celor care iti reproseaza ca nu esti inca Eminescu, e o greseala. Om vedea, pina la sfirsit, cine, ce sintem, inca nu s-a tras linia. Dar cred ca gresesti cind incerci sa le arati, sa le demonstrezi ce ai facut pina acum si cred ca asta vine tocmai din acea modestie. Scriem pe Contributors si ne spunem parerea. Cumva, avem acest privilegiu, am reusit sa avem acces la spatiul public. Sa ne straduim doar sa folosim corect si util acest spatiu public. Iar celor care ne reproseaza ca n-am luat inca Nobelul, sa le raspundem cu o alta vorba a lui Caragiale: Ura si la gara! In momentul in care scapi de modestia asta frumoasa, dar paguboasa, de care profita toti ticalosii, in momentul in care stii cine esti, cu bune si cu rele, iti creste un fel de platosa, un scut de protectie. Foloseste-o, e cea mai buna arma. Iar eu nu sint generoasa cu tine, ci pur si simplu mi-ai oferit motive de apreciere si nu ma sfiesc sa-ti arat, sportiv, aceasta apreciere, ori de cite ori cred ca e cazul.

        • Dragă Luminița, îți mulțumesc pentru aprecierile de mai sus.
          Asumându-mi, la rândul meu, riscul despre care vorbeai la începutul mesajului tău, țin să spun că, oricât de urât și dezesperant arată lucrurile acum, faptul că există oameni ca tine, care scriu așa de curajos și de onest, îmi dă certitudinea că există șanse bune ca lucrurile să se limpezească – și că lupta merită purtată.

  9. Domnilor, chestiunea divizată în chestiuni, teorie bine cunoscută,
    întru diversiuni, amalgam, manipulare şi răstălmăciri perpendicular oblice intelectuale,
    se depărtează de problema ei Esenţială :
    CORECTITUDINEA (demersurilor) juraţilor şi mai ales a ŞEF-ului !!!!
    amplificîndu-se astfel „pe româneşte” dizgraţios
    cu atitudinea posterioară de „bun simţ” a „tovarăşilor”, şi mai ales a ŞEF-ului,
    care a ştiut să se dea în stambă mai abitir ca niciodată.
    Restul, valoarea mitică-poetică, gustul, detaliile, nuanţele,
    neavînd nici cea mai mică-mititică importanţă.
    S-a întîmplat acolo Ceva, o cacealma, o măsluire, un matrapazlîc care ar fi trebuit
    recunoscut şi soluţionat, cu atît mai mult fiind remarcat şi apoi subliniat-semnalat,
    (excese, erori şi greşeli face tot omul ! )
    ar fi trebui normal, cinstit şi firesc, rezolvată „bărbăteşte”.
    Nu este deloc Cazul, ci din contră.
    Ceea ce „unii” şi ciudat, dl. Andrei Pleşu, se fac că nu văd.
    Să fie toate acestea o dilemă chiar atît de „ciudată” ? Bineînţeles că nu !
    Toată această „scrisoare pierdută” în acest bîlci este de toată tristeţea unui neam fără de cap şi coadă mai mult de-o-mie de ori decît de tot „plînsul”.
    Aşa se măsluiesc cărţile, adevărurile şi cele de „poezie”.
    Şi se continuă !

  10. Cum reusesc romanii „performanta” de a relativiza totul?

    Logica domnului Radu Vancu este fara cusur. Din pacate pentru dansul, in Romania exista un tip de logica „originala”, pe care as numi-o „logica religioasa” („orice asemanare este pur intamplatoare” ;) ), care este mult mai apreciata deoarece admite si ALTOIURI DOGMATICE (care iau forma unor „ziceri memorabile” ale unor „lideri de opinie”, unor „vorbe din popor”, „vorbe de duh”, cugetari, zicale, proverbe, „parabole biblice”, etc. – „pline de intelesuri”, convenabile, plastice ;) ). Aceasta „logica religioasa” are si rolul de „oglinda fermecata”, care ne ajuta sa ne vedem defectele morale (datorate unei „istorii vitrege”) intr-o lumina mai favorabila, ne ajuta sa le toleram, sa traim impacati cu ele (valabil pentru majoritatea romanilor). Datorita acceptarii „altoiurilor dogmatice” (realizare remarcabila a „geniului romanesc”), aceasta logica este una suficient de laxa, astfel incat orice „om de bine” sa poata sa o foloseasca cu succes si pentru a apara diferite „interese legitime”, ca de exemplu „interesul public” sau „mostenirile culturale” romanesti.

    P.S. Programa scolara este astfel conceputa incat sa ajute la transmiterea „din tata in fiu” a acestui tip de logica, care este ea insasi o „mostenire culturala” importanta a „poporului roman”.

    • + 1 !
      Mi se pare chiar mai mult decat „relativizare” (care, in principiu, poate fi mai „sanatoasa” decat alte furii…), se doreste o nivelare la pragul cel mai de jos, deoarece la acel nivel se situeaza „elitele” actuale, formatoare de constiinte si datatoare de lectii!
      Din fericire, mai exista unii ireductibili, ca dl R. Vancu, care lupta pentru ca principii „arhaice” ca dreptatea, corectitudinea, integritatea, sa revina in actualitate, acolo unde le este locul!
      Astazi pare singur dar, de indata ce va avea castig de cauza complet (ceea ce nu va intarzia sa se produca!) multi se vor solidariza „spontan” cu dansul (alt obicei romanesc…).

  11. Stimate domnule Vancu,

    felicitari pentru perseverenta, corectitudine si pentru exemplul civic!

    Probabil ca d-l Plesu are in acest caz tot interesul sa sustina un tip de autoritate institutionala/institutionalizata (in figura d-lui Manolescu) semnand petitia. Acestui tip de autoritate, care nu permite nicio interogare, ii subscrie si el cu buna stiinta. Din cate inteleg eu e si practica asta interumana o mostenire a regimului comunist si o fantoma care ne bantuie tranzitia?

    Cu bine,
    Marcel

    • Mulțumesc pentru încurajare.
      Din punctul meu de vedere, intră în „fișa postului” oricărui dilematic autentic (cum dl Pleșu este) chestionarea oricărei autorități, instituționale sau nu.
      Tocmai de aceea îmi vine greu să-i înțeleg atitudinea în acest caz.

      • Cred ca ar fi util sa diferentiem mai des omul de opera lui, astfel ne-am evita multe deceptii de genul celor expuse aici (Manolescu, Plesu)…
        Dintr-o „inertie artificiala”, deoarece fabricata de noi insisi, ne imaginam ca un remarcabil autor trebuie sa fie si un om remarcabil si cand, inevitabil, realitatea ne apare asa cum este ea, deseori patetica, suntem surprinsi…
        A cui e vina?
        A excelentului critic Manolescu, ca nu e prea cinstit si nici prea integru, a faimosului intelectual A. Plesu, pentru ca una scrie si alta se pare ca gandeste, sau a celor care i-au luat drept „pachete cadou”, compuse exclusiv din „bunatati”?

  12. Domnule Vancu, Faceti un lucru admirabil! Cine a urmarit cit de cit subiectul intelege ca nu e un conflict intre generatii (cum pare a crede dl Plesu), nici chiar un atac contra dlui Manolescu. Imi pare mai mult o lupta pentru o minima moralia. Multa putere mai departe!

  13. Privind lucrurile dintr-o perspectivă extra muro, cu ochii cetăţeanului obişnuit, este evident şi chiar surprinzător, să nu spun altfel, că în lumea noastră literară nu e linişte, că, din cauza mioritismului dâmboviţean, hula şi valurile prăpăstioase se află la ele acasă.
    De la o poştă se vede şi se simte turbulenţa acestui spirit mitic-miticist producător de pagube şi traume insurmontabile.
    Cum s-ar zice pe limba noastră neaoşă, iată cum bolovanul aruncat în baltă de un…apelpisit nu mai poate scos nici de o legiune de atleţi.
    Aşa că, liber şi independent, îmi îngădui să închei scurtissima mea intervenţie într-o notă comică şi hilară.
    Aşa deci şi prin urmare

    • Cred ca ori nu sunteti in tema cu problema pe care o expediati intr-o nota „comica si hilara”, ori aveti o perceptie distorsionata asupra faptelor juriului si cerintelor semnatarilor Apelului. Alambicati pentru a nivela procustian. Nu stiu cum ati reusit sa stabiliti o legatura intre Apel si… apelpisit (!). Stiu insa ca unii „atleti” din legiunea (?) aceea nu au robustetea si armonia necesare pentru atletismul cultural pe care vor sa-l practice.
      Caterinca in exces nu tine loc de contributie la tema.

  14. Uniunea are 200 de membri? 87 dintre ei au semnat un apel. 30,alt apel.se pare că un lucru pornit prost se termină la fel, dacă nu chiar mai prost.s-a pornit de la un viciu de procedură şi se obţine un vot masiv de susţinere administrativă acelui atacat.şi ce susţinere! aşa se pierd războaiele cu mize ascunse. Prin lupte de gherilă se lasă doar impresii de forţă…neputincioasă.

    • Uniunea scriitorilor cu doar 200 de membri?! ;)
      Exista Filiale care au 200-300 de membri.
      In rest, sinteti confuza; se pare ca nu cunoasteti ce a scris dl Vancu.

  15. Ciudăţenii domnule şi teama asta, Stimate poete,
    Cerc pătrat n-am văzut dar, în pătrat a umbla în cerc oval da!
    Un sfert de veac în care-un ac pierdut nu e nimic pe lîngă cîte s-au murit.
    Este surprinzătoare trezirea asta somptuoasă de azi colosal atît de tardivă din somnul cel de veci
    inoculat socialo şi patriotard în aulele universitare magic şi-n cenaclurile literare de amorţit
    cadavre vii cu o întîrziere de-„un demi-siècle” de neant pentru aproape-o mimă mică de nimic şi-un pumn de praf.
    Aşa se prăvălesc la noi în sat în zgomot surd zgîrie norii simplu-n carnaval şi-n bîlci,
    fără de avioane deturnate de din ecranele de din televizor pe-un jeg cerceaf în fum în pat.
    Ciudat sau fin.
    https://www.youtube.com/watch?v=e9TmQQQGddQ
    Sfîrşitul continuă !

  16. Foarte indreptatzita intrebarea din articol, legata de solidarizarea cu N Manolescu;
    = solidarizare pentru care fapt/aspect ?
    Pentru valoarea profesionala a dl Manolescu? Dar nimeni nu a contestat-o! In plus, ma intreb DE CE DOAR 87 membrii USR din peste 2400 membrii USR, se solidarizeaza cu dumnealui? „Slaba” siustzinere! Dar mai ales ne-explicata concret.
    Daca este vorba -si acesta este CLAR subiectul intregii valvatai recente= despre preshedentzia USR a dl Manolescu, stilul de jurizare si administrare … e foarte ciudata aceasta solidarizare fara alte explicatzii.

    A se citi si acest articol mai vechi dar care spune multe despre USR:

    http://adevarul.ro/cultura/carti/kitsch-impostura-uniunea-scriitorilor-romania-literatura-care-ti-intoarce-stomacul-dos-1_511531a54b62ed5875ecb902/index.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro