Home » Cultura » Citesti:

Provincialism şi centralitate

Ioan F. Pop aprilie 10, 2015 Cultura
7 comentarii 987 Vizualizari

Dacă acceptăm, odată cu adagiul pascalian, că lumea, sub aspect cosmologic, este „o sferă infinită al cărui centru se află pretutindeni iar circumferinţa nicăieri”, înseamnă că a vorbi prea apăsat de provincialism şi centralitate, în cadrul unei atari indeterminări, devine mai mult un exerciţiu retoric. Dintr-o perspectivă culturală, care presupune a-temporalitatea şi a-spaţialitatea, se pare că locuim concomitent în centru şi în provincie. De fapt, ele nu există, aparent, decît în tărîmul propriei subiectivităţi, ca incursiune treptată (şi nelimitată) de raportări. Cu toate acestea, cele două realităţi conceptuale se configurează, se întrepătrund. Ele se provoacă şi se exclud putîndu-şi chiar, in extremis, schimba statutul. Periferia poate locui în plin centru, după cum centrul poate deveni limită, marginalitate.

Cu toată încărcătura lor (mai degrabă psihologică decît concret-geografică), centrul şi provincia sînt cele două ipostaze ale formelor pe care le îmbracă orice fond spiritual idealizat „după posibilităţi”. Visul oricărei provincii e să devină centru, iar cel al centrului – de a deveni centrul tuturor centrelor. Relaţia provincie-centru rămîne una etern biunivocă: dinspre provincie înspre centru se revarsă, mîndră, invidia; iar dinspre centru înspre provincie se scurge, arogantă, indiferenţa. Relaţie tipologică în care descifrăm şi o diversificare, în linia tradiţiei, a veselului şi controversatului nostru specific naţional. Condiţia sine qua non ca provincialitatea să existe e aceea ca ea să se creadă necontenit centralitate (chiar centralitate absolută). Psiho-cultural, orice provincialism este „central”, este compensaţie şi răzvrătire tautologică. El urcă gradual în tăria falsă a propriei centralităţi pe măsură ce marginea îi irizează magic privirea. Provincialul centralizat astfel priveşte întotdeauna de sus, avînd convingerea că nici un loc nu îl merită. Iar privirea semeaţă, augurală şi-o rezervă obligatoriu pentru sine. Provincialitatea înseamnă, indiferent de emergenţa cogitaţiunii, să crezi restrictiv că lumea eşti doar tu. Pe cînd celălalt nu este decît un fel de neant utilizabil. În formă agresivă, provincia tinde nu atît să devină gradual centru, cît, mai ales, să se substituie centrului prin eliminarea lui definitivă. Iar alteritatea este adusă narcisiac la nivelul propriei limitări, fiind doar un exerciţiu nombrilist. Topicul este cuprins, învăluitor-metaforic, în a-topic. Pusă problema în mod uşor hamletian, adaptat temei, se poate naşte legitim întrebarea: cum poţi fi central într-o cultură funciarmente provincială, în una care marginalizează reflex orice diferenţă valorică? Iată un tip de interogaţie la care chiar merită meditat. Căci centrul însuşi (atîta cît este) nu e decît o suită de provincii stîngaci asimilate, o colecţie indigestă de provincialisme. Situaţie în care ne mai poate mîngîia doar dialectica fază particulară a oricărei universalităţi în devenire, marginalitatea specifică oricărei centralităţi aflată în construcţie. Şi totuşi, centrul se naşte centru dintotdeauna sau poate creşte şi din vlăstarul viguros al provinciei? Ne naştem în mod fatal provinciali, urmînd ca, ulterior, prin fapte de vitejie culturală (ori transhumanţă urbană) să cucerim centrul? Finalmente, cine poate uza (şi abuza) în mod absolut de o asemenea suavă dihotomie?

Pînă la urmă, strict cultural, centrul şi provincia nu există decît în noi, în codul nostru mentalitar, dacă nu chiar în sînge. Doar noi, prin natura fantasmelor noastre, dăm acestor insularităţi subiective contur, fiinţare. După cum tot noi, printr-un plus de rigorism intelectual-moral, le putem anula existenţa. Timpul, cu judecata lui de apoi, va re-aşeza şi re-semnifica harta împlinirilor şi a eşecurilor. Va face distincţia necesară între munte şi muşuroi. Dincolo de datul fizic, cele două tópos-uri nu sînt decît limite mereu raportabile la alte limite, care au sens şi conţinut doar cît mărşăluiesc pe linia orizontalităţii. Prin simpla mişcare verticală, axiologică a acestor limite individuale provincia poate deveni centru, iar centrul – provincia altui centru. Dacă mutăm la infinit acest centru (adică la infinitul posibil), cu necesitate vom da de centrul centrului, adică de centrul originar al oricărei căutări. Centru în raport cu care orice manifestare este privilegiată ne-limitare, ne-fixare doar în certitudinea spaţială a imanenţei. Căci el este locuire temporală a promisiunii, întîlnire non-spaţială şi non-temporală cu absolutul divin. Fără această întîlnire, toate celelalte sînt denominaţiuni irelevante, semnificaţii aleatorii puse peste geografia unor glorioase nimicuri. Raportarea la centralitatea divină se face în mod absolut egal din orice loc al prezenţei noastre mundane. Partea noastră de pămînt (însufleţit) nu este mărginită, ci este completată de cer într-un tot indestructibil. Trăirea autentică, credinţa nedisimulată, relaţia tandră cu orice tip de infinitudine spirituală ar putea fi cheia re-centralizării sacrale, a luptei cu eroziunea continuă a profanităţii. După cum în literatură, cultură, filosofie valoarea rămîne calea unică şi obligatorie a oricărei centralităţi. Credinţa, cultura înaltă pot face, în forme specifice, dar în profundă simbioză, dintr-un individ plebeu şi periferic capitala spiritului uman. Îl pot plasa pe acesta în centrul tuturor centrelor. Căci actul spiritual în sine nu este ipso facto decît marginalitate c e n t r a l i z a t o a r e. El este aducerea efemerului în preajma esenţei, în zona proximă a transcendentalităţii. Individul singur îşi poate hotărî, în bună măsură, locul de plasare culturală în acest mişcător teren. Loc unde ştiinţa alegerii reperelor şi a vecinătăţilor este hotărîtoare (la noi tot tentaţia „caprei vecinului” rămîne reperul ontologic fundamental). Fenomenul cultural autentic funcţionează predilect prin raportări şi de-limitări tari, nu doar prin acumulări evlavioase, pietisme ocazionale, entuziasme locale şi vecinătăţi slabe. Borna centralităţii culturale nu o hotărăşte definitiv vreo instanţă anume, ci ea se propune, se desenează în funcţie de relieful imprevizibil al unei schimbătoare evoluţii. Orice spaţiu central există doar ca raportare şi recurs la margine. După cum orice margine se fixează în funcţie de coordonatele unui centru. Literatura este preponderent întîlnire a unei stări, nu a unui anumit loc. Strict vorbind, concepte ca acelea de centru şi provincie nu ţin neapărat de literatură, de cultură. Ele ţin mai mult de turismul cultural, de ciocoismul literar. Provincial sau central nu te face un anumit loc, ci un anumit nivel de asimilare şi sublimare a culturii. Banalitatea aserţiunii că poţi fi  provincial într-un anumit centru şi central într-o anumită provincie mă scuteşte de alte considerente şi incursiuni hermeneutice.

Provincialismul se poate naşte chiar în momentul în care credem, cu prea mare certitudine, că sîntem plasaţi, culturaliceşte, suficient de central. Cînd ne amăgim cu o privelişte autoscopică prea amplă acordată propriului ego. După cum centralul, prea sigur de poziţionarea sa, nu face decît să hrănească provincialismul inerent oricărui centru. Provincialismul (ca şi universalismul) ţine nu de loc, ci de spiritul locului. Marginalitatea, din unghi cultural, poate fi depăşită doar prin asumarea neliniştită a datelor sale, preschimbabile oricînd în centralităţi la îndemînă. Marginea este prezentul-trecut al unui loc fără viitor. Ea nu este decît realitatea în care a eşuat temporar o posibilitate centralizatoare. Provincia este suma proiectelor sale ratate. Simptomul ei cel mai grav e acela că nu vrea să crească, vrea să rămînă contemporană doar ce ea însăşi. Provincialul se plictiseşte repede de cultură. El ar vrea doar gloria culturii, nu şi travaliul ei. Ca atare, acesta devine prea repede „doct”. Lui îi sînt suficiente doar infatuările (savante, genialoide) manifestate pe spaţii mici, orăşeneşti şi judeţene. După cum se mai înseninează doar cînd e vorba de el, de „centralitatea” sa proaspăt tranzacţionată. Postularea clamoroasă (şi lăcrămoasă) a centralităţii nu înseamnă automat că spaţiul ei, îndelung rîvnit, a şi fost atins. Căutarea este doar un prim pas raţional spre o formă a devenirii proiectată spaţial (cu toate că nu atît poziţionarea centrului este importantă, cît timpul convertirii la quidditatea lui). Fenomenalitatea centrului se reazemă tangenţial pe o sumă variabilă de margini care pot fi apropriate, pe un set de libertăţi (aparent marginale) care pot fi re-însufleţite. Soteriologia sa invocă mereu mişcarea centripetă a definirii sinelui (rătăcit chiar din naştere), aflat în dezacord cu datele centrifugale ale elementelor ambientale. Posibilitatea mereu tentantă a centrului rămîne o invitaţie în alb pentru orice marginal neliniştit, dar a cărui cucerire se face fără nici o deplasare în exterioritate. Centrul se menţine centru nu doar datorită aparentei sale inexpugnabilităţi, ci, mai ales, din cauza curtoaziei şi reverenţelor obediente livrate constant de provincie. Convingerea că timpul centralităţii s-ar converti mai uşor în eternitate decît timpul provincialităţii rămîne o pură iluzie. Eternitatea nu operează cu timpi spaţializaţi, ci doar cu timpi de-temporalizaţi. Doar omul (creator) face sinteza dimensiunilor temporale ale spaţialităţii şi a celor spaţiale ale temporalităţii, convertindu-le într-o prezenţă spirituală. Omul poate sfinţi nu numai locul, indiferent de amplasamentul acestuia, ci şi timpul, căruia îi dă substanţă. Provincia şi centrul îşi dispută o faţetă a veşniciei ce se lasă greu cuprinsă în teritorialitatea prezentului. Din orice loc, ea îşi expune în egală măsură tentaţia himerică.

Dorinţa deşartă de centralitate este un fel de maladie după paradisul inexorabil pierdut, după paradigma unei uitate întemeieri onto-metafizice. Filocentrismul, ca dor anamnetic după o altă lume, este boala modernă a provincialilor desueţi şi anacronici, a celor care caută centrul lumii cu ghidul turistic în mînă. Obsesia centralităţii, ca promisiune cvasi-mistică, este şi ocazia-surogat de a raporta relativ diferit eul la propriile sale potenţe, la propriile sale limite. Din provincia interioară nu poţi fugi, nu te poţi exila. Te poţi doar înstrăina, chiar rămînînd locului. Înstrăinare ce îşi găseşte un bun precedent în angoasa de factură kierkegaardiană. Trebuie să te înstrăinezi (disperat) pînă te regăseşti ca fiind altul, şi totuşi acelaşi, indiferent de tópos-ul unde se întîmplă acest lucru. De la provincie la centru nu e decît un pas. Dar e vorba de un pas făcut în interior, nu în afară, unul făcut în teritoriul propriei singurătăţi autoevaluatoare. Acolo unde praful şi pulberea mitologiilor efemere nu ajung şi unde subiectul devine stăpîn (şi sclav) absolut. Există un limbaj al provinciei şi unul al centrului, după cum tăcerea, în cazul celor două, poate semnifica lucruri diferite, chiar antinomice. Marginea, prin sporul său de anonimat, se pretează bine la travaliu, la perspectivă. Pe cînd centrul, acaparat uneori de propriul miraj, poate ceda sub presiunea spectacularităţii imediate. În spaţiul şi timpul culturii marginea şi centrul încep cu fiecare creator şi se termină cu fiecare. Aflate în vecinătăţi obsedante, acestea pot să nu se întîlnească niciodată. Terestritatea lor poate să nu mărginească nimic. Matematic vorbind, suma tuturor provinciilor culturale dă tot o provincie, niciodată un centru. Fapt care se întîmplă în ciuda numărării insistente a steagurilor provinciale sau centrale… În oglinda centrului, scriitorul provincial se vede mereu cu capul în jos. Deşi (uneori) ştie că provincialismul ţine mai mult de autoscopie şi mai puţin de toponimie. Ocurenţa culturală rămîne oricum marginală, periferică în raport cu centralitatea creaţiei originare. Ea este doar un pas spre o totalitate care rămîne mereu de cucerit. Neputînd fi cucerită de nicăieri, ea pare a fi accesibilă de oriunde. Doar forţa dezlănţuită a spiritului autentic poate transforma o provincie relativ anostă (Oradea, de pildă) într-un adevărat centru. După cum lipsa sau mimarea acestui spirit transformă cel mai atracţios centru (Bucureştiul, par exemple) doar într-o provincie a provinciilor. După ce omul a dorit cu obstinaţie centralitatea, punctul nodal al spaţio-temporalităţii, crezînd că doar în acest fel este cu adevărat lumea, acum costată că, de fapt, lumea poate fi înţeleasă doar de pe margine. Marginea este locul de unde poate fi privit senin ceea ce a mai rămas din centralitatea înşelătoare a lumii. Centrul acesteia nu este decît o suită de margini, un tópos aflat mereu în mişcare. Chiar şi tăcerile se rostesc, la margine, cu altă elocvenţă… Centrul şi marginea – două raportări la egală distanţă de neant.

Provincialitatea şi centralitatea (în sens cultural) sînt doar o chestiune de plasament pe scara autenticităţii şi valorii, cînd nu sînt doar detalii de evidenţă strict biografică. În altă ordine de idei, ele pot fi simple elemente categoriale ale limbajului, care pot trimite, pe drept sau nu, în paradisul sau în infernul evaluării critice. Cu adevărat putem de-provincializa întreaga noastră fiinţă doar cînd uităm de orice conotaţie topografică, cînd operăm, în date existenţiale, doar cu absoluturi posibile. Cam acelaşi lucru se întîmplă, mutatis mutandis, şi cînd atingem nota de sus a valorii şi splendorii creaţiei, în sensul hegelian al religiei artei. Raportat la divinitate (şi ce act putem, în mod ultimativ, să nu îl raportăm la ea?), care este centralitatea absolută, omul este doar provincia adamică recuperată sacral chiar înainte de totala sa pierdere. Cel care tinde necontenit, conştient sau nu, prin diferite forme, către centrul său. În accepţia creştină, Mesia, avînd atributele supremei centralităţi, s-a marginalizat voit sub formă umană pentru a ne putea descifra, pe înţelesul nostru, sinteza celor două antinomii. Prin cultură, într-un anumit fel, nu facem decît să ne de-marginalizăm, să ne plasăm cît mai central în sfera gravitaţională divină. Actul creator, după modelul său originar, nu este decît un perpetuu exerciţiu centralizator, un acordaj al fiinţei cu provincia de aici, dar, mai cu seamă, cu centrul de dincolo. Sunetul fals al acestui act, preluat şi confundat cu cel adevărat, ne va ţine mereu pe margine, ne va încrusta provincia pînă şi în suflet. Provincialitatea face din valoare un moft şi din corectitudine o glumă. Provincia (ca şi centrul) nu este un anumit loc, ci o anumită angoasă/ek-stază de a trăi prezentul. Limitele provinciei, ca şi mirajul centrului, se află doar în creier, în suflet. Nu există provincie din care să fugim şi nici centru în care să ajungem. Asta pentru că nimeni nu poate fugi cu adevărat de el însuşi. Nimeni nu poate îmbina perfect posibilul limitat al temporalităţii cu datele perisabile ale spaţialităţii. Ratarea sau reuşita nu ţin de spaţiu, de timp, ci de felul cum ştim să le anulăm asumîndu-le totodată. Ele sînt mai degrabă probe de parcurs, nu de destin. E drept, pe de altă parte, că provincia poate obtura un spiritus loci, chiar dacă nu-l poate anihila total. În cultură, proba provinciei/centrului este o chestiune de evoluţie interioară, nu una de plasament în anumite date spaţiale.

Autenticitatea spiritualităţii ne ajută să fim centrali chiar în date spaţiale marginale. Aceasta ne sprijină să eliberăm timpul trăirii de orice conotaţie şi concreteţe geografică. La fel cum ne susţine să de-contextualizăm orice formă de temporalitate, plasînd-o în pluralitatea posibililor săi spaţiali. Centralitatea oricărei culturi este configurată mai mult de marginali. Aşa după cum un sfînt poate salva de la pierzanie o întreagă zonă locuită de necredincioşi, tot aşa un creator de mare valoare poate salva de unul singur, de la uitare şi indiferenţă, un sat, un oraş, o ţară, de nu chiar o întreagă lume. Indiferent – întorcînd remarca pascaliană – de aparentul provincialism de pretutindeni şi de misteriosul centru de nicăieri.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "7 comments" on this Article:

  1. text spune:

    Ok, am încercat să vă citesc textul de două ori, l-am citit de trei. Deși are toate ingredientele ceva elementar-esențial îi lipsește de rezultatul este cel mult o parodie a unui „text post-modern”. N-aș putea să vă spun ce anume (de fapt pot: sensul lipsește, de parcă a fost „generat” prin acele postmodern text generators sau după o sesiune de Žižuku). Ce vreți dvs. să spuneți? Că centrul e central și provincia provincială? Eventual mai condimentați și cu Paradox-Încâlcit Forte: centrul e centrul provincialului, iar provincialul e provincia centrului? Nu vreau să vă jignesc să zic că spuneți banalități-evidențe pe un ton pretențios-sentențios de (false) rostiri finale, dar pe bune, care e sensul?, pentru ce să scrii un text care apare ca singurul rezultat posibil după ce ai înghițit 2000 de cărți din genealogia Heidegger? (de ce îl citesc îmi e clar: sunt suficient de plictisit-îngrozit-dezgustat de ceea ce îmi este propria viață încât mă fac mașină de citit, lecturofor lecturofobic), dar de ce l-ați scris? Din plictis? Din joc? Fiindcă sună-bine? Vă dați sens (în viață) prin asemenea texte? Știți care e problema? : îl citesc, eu, individ mediu, cu 500 de cărți citite din cele 2000 de cărți pe care le-ați citit pentru a genera acest text (deci îl pot pricepe, nu îl pot scrie/ re-produce/ re-genera), și-mi dau seama că un text din cancan.ro este mult mai Real (în tot sensul său lacanian {laruellian > real de ultimă instanță} sau nu), decât această rațiocinare. Iar citindu-l îmi pare rău, pe bune, dar nu de dvs. și de textul dvs., ci de mine: că mi-am permis să mă iluzionez cândva că astfel de așezări de propoziții pot avea și un alt tip de emergență decât un „mda, fff interesant”. Și-mi pare rău și de starea intello-ului românesc: textul dvs. e unul foarte bun, dar asta nu îl scutește de a fi îngrozitor de prost. E bun fiindcă se luptă cu locul comun, sucește și învârte interesul, devine și captează interesant, e prost fiindcă nu-și poate evada din propriul limb, creat-generat pe măsură ce se (auto-)desfășoară. E bun fiindcă este alt-ceva, e prost fiindcă nici măcar nu spune nimic (așa cum face cancan.ro, de pildă). Apropo de Heidegger, pe undeva vorbește el de trei drumuri: drumul comun, pe care merg toți cei care vorbesc-textuiesc; drumul lăturalnic, al gânditorului care face și drege în afara comunului, în in-comun, și care are meritul de a-l arăta pe cel comun de a fi de drept lăturalnic și a deveni astfel el însuși comun (deci cumva, problema dvs. de centru și provincie); drumul abătut, al celor care se abat de la drum(uri) și nici măcar nu ajung într-un luminiș-poieniță, ci doar hălăduiesc stupid. Textul dvs. merge cumva pe un al patrulea drum, un drum aneantizant (acel a-privativum apare ca blocaj pentru neant: textul dvs. nici măcar nu poate deveni neant, este ca boala de moarte kierkegaardiana care nu te lasa nici sa mori). Am scris aici mai mult pentru mine, pentru a-mi clarfica un disconfort, nu am avut nici cea mai mică intenție de a vă jigni sau altceva.

    • Vlad spune:

      Toata lumea, mai putin cei manati de dorinte revansarde, din Europa + Est in general sunt intr-o situatie similara cu dumnevoastra. Societatea e in declin si mintea nu mai gaseste noul in canoanele vechi in care, din pacate, inca mai functioneaza. De aceea pare Click-ul mai interesant. Intr-un fel chiar e … E nevoie de viata, de un suflu nou pentru a iesi din cercul acesta vicios. Unii nu gasesc o supapa creatoare si atunci energiile vietii sucomba … sau se canalizeaza in experiente mai putin innobilatoare pentru om.

    • nimrod spune:

      Like! :)

  2. Ela spune:

    Am acceptat – cu entuziasm moderat, recunoasc…-, invitatia dvs la peregrinare contemplativa intre centru si provincie, si am savurat peisajul, lumina si melodiile, inedite, pe care le-am intalnit pe parcurs…multumesc!
    Ori de cate ori am sansa sa admir creatia unui om, ma simt privilegiata si recunoscatoare, sunt centrul universului!
    Poate parea ridicol, stiu, dar eu, si la Louvre, si cand citesc din d’Ormesson, si cand asist la o dezbatere cu Onfray, sau la un concert de Rollingstones, ma simt, eu!, cea mai tare din parcare :) Bucuria de a fi capabila sa admir imi da aripi!
    Imi zic atunci ca, daca aceasta persoana a putut sa-mi ofere un moment de gratie, si eu, la randul meu sunt capabila sa realizez ceva maret! Este momentul ideal sa evadez, mai intai cu gandul si verbul, din capatul meu de provincie…
    Purtam in noi paradisul si infernul, centrul si provincia, sublimul si ridicolul, deopotriva! Doar de noi depinde caruia-i oferim energia de care dispunem, unde si cum consideram ca meritam sa traim, este o simpla chestiune de alegere…
    Pentru a depasi stadiul de victima si a contrazice acel determinism absurd care vrea ca fiul de taran sa ramana taran, cel care a invatat prost la scoala sa ramana ignorant, sau cine nu tine post sa aiba parte, nu doar de indigestie ;) , ci de multe si variate necazuri, etc., trebuie facut un prim pas, in noua directie vizata!
    La mine, si la altii, acesta se numeste : admiratia!
    Dragi români, antrenati-va sa admirati cat mai des, faceti complimente, valorizati oamenii din jur cand fac ceva bun, fiti indulgenti, este calea cea mai directa si mai simpla catre “centru”!

  3. unu' spune:

    Trebuie sa recunosc, de la Haulica incoace nu mi-a fost dat sa intilnesc asemenea flexiuni de circumvolutiuni.
    Subiectul e cu atit mai fascinant cu cit rezoneaza cu dileme clasice precum:
    - daca toti provincialii sint capitalisti atunci sint si toti capitalistii provinciali?
    - poate un subiect fi obiectul propriei subiectivitati, in mod obiectiv?
    sau cu unele mai recente, aparute odata cu stiinta informaticii:
    - daca perifericele devin tot mai centrale in activitatea cotidiana, inseamna ca importanta unitatii centrale devine periferica?
    Exercitii de imaginatie, ratiune sublimata, sublima si (mai ales) subliminala. Pentru aceste incursiuni in lumea abstractului si inca altele asemenea, se recomanda volumul de mult consacrat, “Angoasa cimpoiului, versuri albe şi negre. Optzeci de rime absconse pe cap de locuitor, volumul fluviu.”

  4. euripide spune:

    sirma. primordiala. nu putem deslusi sensul vietii fara ea.
    cind porcul si o ia n cap, ii bagi sirma n nas. cind portbagajul automobilului nu se mai inchide, i l legi c o sirma. la fel si talpa care nu se mai tine de pantof. nu putem intelege civilizatia fara sirma. mare pacat c au disparut uzinele, odata cu ele si fabricile de sirma. cine o sa mai repare ceva fara sirma ? hmmm. cine stie. poate ca economia libera / de piata (nu de taraba) si a facut datoria. nu mai exista nimic de reparat. au disparut si cizmarii. cu pingelele lor cu tot. hmmm. curios. se vor fi stins si mergatorii / purtatorii ? nu i bai. peste milenii le vom descoperi urmele pasilor. fosilizate.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)