Home » Cultura » Citesti:

Provocarea literară şi realismul ei ficţional

Ioan F. Pop septembrie 6, 2014 Cultura
3 comentarii 920 Vizualizari

Spus fără prea multe volute literare şi perifrastice ocoluri, de vreme ce sîntem în viaţă, viaţa rămîne cea mai mare provocare. Viaţa este subiectul vieţii. Asta pînă cînd ne dăm seama că moartea este marea provocare a oricărei vieţi. Dar nu putem trece uşor peste constatarea imediată, logică: Dumnezeu rămîne marea provocare, deopotrivă a vieţii şi a morţii, indiferent de numele pe care i-l dăm ori dacă credem sau nu. Căci, pentru spirit, Dumnezeu ar exista – în diferitele sale ipostaze -, chiar dacă nu ar exista. (Problema nu e dacă există sau nu există Dumnezeu, ci, mai degrabă, dacă mai existăm noi pentru el. Dacă ne putem deschide spre in-finitatea sa, indiferent de metamorfozele pe care le îmbracă).

Din orizontul unei atari perspective, ne putem finalmente întreba: ce loc ocupă provocarea literară, culturală în această suită de maxime provocări? Oricît am absolutiza actul cultural (şi el merită absolutizat), privit în această serie de conexiuni onto-logice trebuie să recunoaştem că el ocupă un loc secund. Fapt demonstrat în mod brutal şi de evidenţa că se poate, la limită, trăi (vieţui) fără literatură, fără cultură. Exerciţiul literar vine doar, pe linie onto-metafizică, să înlocuiască o neputinţă. Cea de a ne fi născut, de a fi păşit involuntar în viaţă, dacă e să ne exprimăm în notă cioraniană. Neputinţa de a nu fi rămas în eternitate neant pur, să fi rămas ori nimic, ori, dacă tot existăm, să putem fi totalitatea. Neputînd fi nici una, nici alta – din moment ce sîntem doar ceea ce sîntem, plus ceea ce mai reuşim să facem din noi -, completăm acest minus al neputinţei de a fi totul sau nimic printr-o sublimă gratuitate: scrisul. Cu toate că, dintr-o perspectivă sceptico-nihilistă, nici chiar existenţa nu e obligatorie. Forma extremă a libertăţii conţine şi varianta radicală de renunţare la darul vieţii. Numai că, după L. Wittgenstein: „Dacă sinuciderea este permisă, atunci totul este permis”. Preferăm totuşi să ne agăţăm disperaţi de cuvînt ca de ultima redută teurgică rămasă în picioare. Ne trăim viaţa prin scris. Ne murim (anticipat) moartea tot prin scris. Cu adevărat trăim şi murim doar în scris, în cuvinte. Restul este… viaţă pur şi simplu, ori moarte pur şi simplu… Ambele fiind rostite în perspectiva cuvîntului. „Insistenta tăcere a operei de artă (der Gestalt), vorbirea iubitoare a omului, mutismul vestitor al creaturii: toate sînt tot atîtea porţi spre prezenţa Cuvîntului” (M. Buber).

Orice provocare are o natură demonică. Răul este etern provocator, în timp ce binele este mai neutral, uneori chiar indiferent. În succesiune temporală şi transtemporală, prototipul păcatului oricărei provocări umane rămîne păcatul adamic. Mărul, ca simbol al tentaţiei şi putinţei cunoaşterii, a fost provocarea la care protopărintele nostru nu a rezistat. Dorinţa activă de cunoaştere a fost mai mare decît posesiunea calmă a fericirii paradisiace. În schimbul acesteia din urmă se cerea un lucru simplu: credinţa (care presupune în primul rînd ascultarea). Adam rămîne prototipul damnat al oricărui debut (mereu prezentificat) în actul cunoaşterii, reuşind în profan cu preţul echivalent al de-sacralizării. Nu numai demonica tentaţie a cunoaşterii binelui şi răului a stat la baza păcatului originar, ci şi seducţia, ekstatis-ul exercitat de frumuseţea creaţiei (simbolizată de măr). „De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mîncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mîncat şi a dat şi bărbatului său şi a mîncat şi el” (Facerea). Nu ştim exact ce fel de „ştiinţă”, ce fel de captatio a frumosului ascundea „pomul vieţii” invocat în scrierea veterotestamentară. Conţinea el, in nuce, şi provocarea literară, ca privire nu în oglinda cerului, ci în ţărîna propriei subiectivităţi? Includea ruperea eului de datele obiective ale sinelui şi ale realului, concomitent cu plonjarea în abisul provocator al exprimării văzutelor şi ne-văzutelor? Constatarea tragică a diferenţei dintre ceea ce au fost şi ceea ce sînt (după cădere) a primelor personaje biblice constituie declicul, databilitatea startului speculaţiilor şi fantasmelor umane. Cînd din ceva concret fericirea şi libertatea se transformă în  iluzie literatura devine posibilă.

Scrisul este ecoul tardiv al unei ancestrale vinovăţii, pe care nu am comis-o direct, dar căreia vrem să-i dăm o rezolvare personală, directă. Literatura se naşte la graniţa unei realităţi devenită, prin păcat, anamneză şi ficţiune, şi care se intersectează cu cea a unei ficţiuni privită mereu ca realitate. În tectonica acestor două componente se plămădeşte materia lingvistică numită literatură. Fenomenalitatea sa este Damascul la îndemînă al celor care cred că încă nu pot crede. Căzută în temporalitate, fiinţa încearcă, prin intermediul scrisului, o nouă provocare a „timpului originar”. Umplerea acestui vid provocat de pierderea sacralităţii fiinţei a devenit, cu timpul,  normă umană. Literatura (cultura) începe ca damnare şi continuă ca manifestare a libertăţii, nu a liberului arbitru. Ne referim la diferenţierea pe care Sf. Augustin o face între libertate şi liberum arbitrium. În timp ce acesta din urmă este facultatea de a alege între bine şi rău, libertatea este voinţa orientată doar spre binele suprem. Cunoaşterea ca provocare  a căderii se află, din această perspectivă, mai mult sub imperiul liberului arbitru. Pe cînd literatura (cultura) stă preponderent sub cel al libertăţii. Chiar şi fără o prea mare deschidere sacrală literatura rămîne totuşi în zona binelui, a valorizării estetice şi etice a frumosului. „Frumosul este binele înfăptuit fără efort”, spunea R. Enescu. Literatura nu doar re-defineşte frumosul, ci estetizează pînă şi urîtul, facticitatea acestei lumi. Ea se constituie în vagă incursiune eudaimonologică. L. Wittgenstein era de părere că: „Etica şi estetica sînt una”. Apelînd la o interogaţie augustiniană, ne putem întreba: „de ce păcătuim fără nici un fel de necesitate?” De ce, în loc să credem pur şi simplu, fără rezerve, preferăm să ne îndoim literar, filosofic, prin orice formă de scris?

La prima vedere cunoaşterea, literatura, filosofia par a fi provocarea unei aparente lipse de necesitate. Evident, dacă acceptăm că frumosul, ideile nu au nici un fel de necesitate. Înafară de faptul că libertatea este necesitatea frumosului, a oricărei idealităţi. Literatura vrea să cunoască integralitatea umană pe calea unei sacralităţi deduse, recuperate. Încearcă, folosind o expresie a lui C. Noica, o variantă de a „îmbrăţişa transcendenţa”. Uneori (inconştient) încearcă chiar să-şi asume unele atribute ale divinităţii pe cont propriu. Numai că în locul eternei fericiri s-a preferat căutarea iluzorie a fericirii. Pînă la urmă, spiritualitatea – literară, culturală, filosofică -, în forma ei cea mai autentică, rămîne marele avantaj al Căderii. Literatura continuă să fie damnarea care, concomitent, oferă şi o imanentă soluţie a salvării, o nelimitată purificatio spiritualis. Cărţile au suflet, ele vorbesc o limbă de aici şi una de dincolo. Dacă primul om ar fi putut privi dubitativ, avant la lettre, „pomul vieţii”, mărul oferit, şansa noastră era cu totul alta. Literatura şi creaţia umană nu mîntuiesc, ci ajută doar mîntuirea. Noi scriem pentru că nu putem trăi în spaţio-temporalitatea adamică dinainte de păcat. Literatura poate însemna doar frumuseţea ridicării din cădere, doza de mireasmă paradisiacă ce mai pluteşte (încă) prin lume. Ea poate fi kósmos noetós. Abuzînd puţin de logica umană, am putea chiar presupune că divinitatea a îngăduit căderea – conform libertăţii totale oferite omului -, şi de dragul culturii, ideilor şi literaturii lui ulterioare. Căderea a fost atenuată prin acest mijloc de efemeră sublimare.

Divinitatea însăşi se revelează omului, în bună măsură, sub formă scrisă, ca adevăr literar, istoric şi transcendental. Frumuseţea scrierilor biblice atestă din plin acest lucru. Adevărul vieţii rămîne aproape inoperant dacă nu respiră în vecinătatea frumosului. Pornită din rădăcina căderii, ca provocare general-umană, literatura poate deveni o armă eficientă împotriva acesteia, împotriva re-căderii. Căci diversitatea modurilor individuale de a cădea nu face decît să diversifice posibilităţile salvării. La Dumnezeu, Cuvîntul este lumea, omul, tot ce există. La om, lumea este chemare, căutare prin cuvînt, literaturizare. Strict existenţial (şi în sens teologic), noi sîntem Cuvîntul dumnezeiesc rostit în eternitate. Sîntem materia acestei rostiri. Dialogul omului cu divinitatea este unul preponderent literar. Chiar şi cînd nu-şi propune expres acest lucru, dialogul sacral se încarcă instantaneu cu o nebănuită rezonanţă. Creaţia literară, culturală oferă omului cea mai la îndemînă armonizare cu reverberaţia divină originară. Deşi frumuseţea literară şi estetică nu are valoare escatologică. Ea o pregăteşte doar într-o oarecare măsură, cutremură fiinţa în modul cel mai profund. „Setea de frumos şi setea de cunoaştere nu sînt izbăvitoare… Creaţia nu poate înlocui credinţa… Mîntuirea sau pieirea sînt puse în relaţie cu desăvîrşirea morală a omului, nu şi cu desăvîrşirea sa estetică şi cognitivă” (N. Berdiaev). Creaţia re-activează divinul din om, îl re-defineşte continuu. Creaţia acompaniază demyurgos-ul, face ca în efemer să vibreze o clipă atemporalitatea, incidenţa mistică.

Nebunia literaturii (ca şi nebunia credinţei) se numără printre cele cîteva nebunii înălţătoare de care omul este capabil. Pentru a însemna ceva, pentru a se înscrie într-o coordonată axiologică literatura trebuie trăită în bună măsură ca nebunie, ca ne-normalitate eliberatoare. Ea este angajare existenţial-spirituală totală, nu doar expectoraţie fantasmagorică. Viaţa este transmutată în limbaj, limbajul fiind esenţa acestei vieţi (transmutate). În sens contrar, ne putem întreba odată cu R. Barthes: „Luxul limbajului face parte din bogăţiile excedentare, din cheltuielile inutile, din pierderea necondiţionată?” Este şi literatura doar „vînare de vînt”, iluzie şi deşertăciune? Autentica provocare a literaturii e viaţa ca text, literaritatea sa genezică. Viaţa cu adevărul, frumosul şi urîtul ei, cea care este resemantizată prin literaturizare. Viaţa re-definită prin simbolistica literară nu mai rămîne pur şi simplu viaţă. Ea devine viaţă înnobilată, parţial salvată din propria sa efemeritate. Fără literatură dominaţia urîtului ar fi şi mai extinsă, şi mai apăsătoare. Începînd ca sondare a in-sondabilului, literatura a ajuns să fie una dintre cele mai înalte forme de manifestare a libertăţii. A unei libertăţi care caută, implicit sau explicit, totalitatea. Prin intermediul ei actul căderii a fost sublimat estetic. Scrisul, după rugăciune şi credinţă – ca libertate creatoare (dată) -, este cea mai divină potenţă umană. Literatura este marea provocare decadentă a voinţei libertăţii, unul dintre modurile prin care liberul arbitru se identifică, se poate contopi cu ea. Se constituie în forma maximă prin care omul se poate folosi de libertatea imanentă ca summum bonum. După cum literatura rămîne marea provocare a voinţei de a voi nelimitatul în sfera frumosului, binelui, adevărului. Liberul arbitru ne îngăduie să optăm între a fi bestii sau sfinţi, genii sau impostori. Libertatea bine înţeleasă şi exersată obligă oarecum la transcendenţă. Genialitatea este doar sfinţenie deturnată, trecută prin filtrul îndoielii, putînd fi atinsă cu mijloace literare, filosofice, cognitive. Pentru a deveni, din unghi spiritual, ceea ce putem fi, trebuie să revenim mereu la originile sacre. „Scrisul este, de altfel, o trimitere înapoi la o rostire originară” (H.-G. Gadamer). E vorba de rostirea (mirată) în faţa acelei minuni provocată de proximitatea revelaţiei, de prezenţa supremei alterităţi.

Cultura şi creaţia au sens doar datorită Căderii (curiozităţii adamice). Fără aceasta, omul trăia în frumos şi adevăr, dialoga cotidian, direct cu divinitatea. Nu avea nevoie să le caute sau să le estetizeze. Dacă am fi îngeri, literatura, cultura nu ar avea nici un sens. Conform lui Grigorie Palama, prin darul creativităţii, oferit doar omului, acesta ar fi chiar superior îngerilor, care sînt lipsiţi de creativitate. Voinţa liberului arbitru diversifică actul căderii, deschide explicit opţiunea pierzaniei sau a împlinirii. Şi dacă, în cele din urmă, literatura nu înseamnă decît sublima modalitate – cu o vorbă nietzscheană -, de a pune un „cuvînt acolo unde începe ignoranţa noastră?” De ce ne lăsăm iremediabil seduşi de această incitantă formă de eşec? Căci perfecţiunea divină, în sfera căreia ar trebui să gravităm, nu are nevoie de completări, de prea multe „descrieri”, ci de o profundă trăire. Cu cît este mai autentică literatura, cu atît se dezvăluie mai eclatant abisalitatea în care am căzut. Literatura este oglinda în care ne privim cu o privire care nu este în totalitate a noastră. Cultura rămîne religia profanului, a acelora care nu se pot ruga direct, avînd nevoie de popasul acestei intermediarităţi. Literatura provoacă viaţa de aici (sau se lasă provocată de ea) tocmai pentru că omul tînjeşte iremediabil după o altă lume. Într-un anumit fel, cărţile sînt mărturia soteriologică pregătită pentru toate judecăţile posibile şi im-posibile, „darea de seamă” ultimă asupra rostului vieţii. Prin scris ne motivăm viaţa, darul talantului primit. Arătăm cum a lucrat timpul în noi, cît de mult am trăit şi cît de mult ne-am lăsat trăiţi. Cît am cucerit din eternitatea noastră perisabilă.

Cuvintele încearcă să recupereze necugetarea unui act: necesitatea cunoaşterii imediate preferată eternei trăiri a non-necesităţii. Devenirea lumii înseşi începe prin cuvînt. Literatura este un drept la libertatea pe care divinitatea nu a vrut să o ia omului. Nicăieri libertatea nu se apropie mai mult de desăvîrşire ca atunci cînd acţionează epifanic în slujba frumosului uman, ca proiecţie a frumosului divin. Literatura se naşte din libertate şi produce, la rîndul ei, libertate. Ea reclamă libertatea de a proclama realitatea idealităţii, valenţele adevărului transmundan, subiectivitatea extremă. Cu o expresie hegeliană, literatura şi arta nu sînt decît „modul suprem prin care adevărul îşi procură existenţa”. Literatura (felix culpa) poate, prin valoarea sa intrinsecă, valorifica atît binele, cît şi răul. Scrisul mîntuieşte în imediat, credinţa, în absolut. Ele nu se contrazic, ci se recuperează reciproc, se completează  în esenţele şi paradigmele lor. „Literatura este esenţialul sau nu este nimic” (G. Bataille). Scriem nu doar pentru omul concret care sîntem, ci şi pentru omul ideal care nu am apucat să fim. Şi pe care îl visăm, îl tot modelăm literar. Scriem cu o mînă însufleţită, care este şi nu este a noastră. Scriem ca să mai umplem tăcerea divină. Pentru fiinţă, orice formă de creaţie, chiar şi cea mai concretă, este, pînă la urmă, doar un mod de a se ruga. Literatura se roagă chiar cu elementul primordial al creaţiei: cuvîntul. Preocuparea literară este o formă unică de a valorifica divinul din om, posibilitatea de a-l pune la dispoziţia cuvintelor. Scrisul nu este altceva decît încercarea de a recupera cerul de apoi din pămîntul vieţii de acum. El este şansa de a clădi infinitul cu elementele finitului, aventura limbajului dusă dincolo de propriile limite, dincolo de propriile posibilităţi. Scriem pentru că scrisul e singura tăcere care vorbeşte cu mai multe limbaje, cu mai multe înţelesuri. Scrisul este, ultimativ, o formă mascată de iubire. Privită ca o plonjare în întunericul lumii, literatura poate fi simultan calea ieşirii la o nouă lumină. Lumină ce se hrăneşte perpetuu din substanţa politropică a cuvîntului. A cuvîntului care, pornit stingher din abisul paginii albe, poate întîlni, o clipă, Cuvîntul.

Ca reprezentare a unei lumi sui-generis structurată în imaginaţie, cultura, literatura ne apar ca o realitate plasată dincolo de orice realitate. Una fără graniţe şi oprelişti, care are doar vagi analogii şi tangenţe cu concretul, cu datul existenţial. Literatura este acea lume în care realul, reflectat şi de-format în imaginar, bîntuit de noi obsesii fantasmatice, se decantează pînă la imaginaţia pură. Sens în care scrisul devine ficţiune a limbajului şi cînd încearcă să descrie non-fictiv realitatea. Pentru că limbajul literar este prin natura sa ficţional. El mistifică realitatea în chiar momentul în care o de-scrie. Ca atare, textul, metatextul anunţă un nou personaj: limbajul. Realul nu este, în ultimă instanţă, decît o ficţiune concretizată, o fantezie căzută în păcatul concreteţii. Este umbra unei imaginatio vera. Numai ficţiunea poate revela adevăratele dimensiuni ale realului. Realitatea nu este decît partea văzută a ficţiunii. Transpusă prin intermediul cuvîntului, orice realitate devine, într-un fel sau altul, ficţiune, transfigurare. Există o dimensiune ficţională a realităţii, după cum există un realism obsedant al oricărei ficţiunii. În dozajul fiecărui concept intră cîte ceva din substanţa intrinsecă a celuilalt. Limbajul uneşte o clipă realitatea şi ficţiunea în substanţa aparentei sale efemerităţi. Pentru că „limbajul o ia întotdeauna cu puţin înaintea gîndirii noastre, este totdeauna mai clocotitor decît iubirea noastră. El este frumoasa funcţie a imprudenţei omeneşti”(G. Bachelard).

Aura fantasmatică a oricărui real s-a creat, probabil, odată cu posibilitatea umană a numirii lucrurilor şi fiinţelor. În procesul denominării, ele se încarcă cu o nouă semnificaţie, ca atare nu mai sînt doar ceea-ce-sînt. Prin intermediul noului simbolism al cuvintelor devin altceva: realitate şi ficţiune în acelaşi timp. Obiectele şi fiinţele există doar atîta timp cît cineva le numeşte şi re-numeşte. Ele există doar pentru că cineva şi le imaginează că există. Fantezia, ideile (pe urme platoniciene) sînt prototipul oricărei realităţi. La început orice real este imaginar (imagine posibilă a unei realităţi). Ca atare, „logic posibilul precede realul” (C. Noica). Lumea însăşi nu este decît imaginea de-o clipă (eternă) a divinităţii. Limbajul nu doar simbolizează existenta, ci chiar o produce. De fapt, gîndirea nu este decît propriul ei limbaj. Ea îşi valorifică procesualitatea din materia sa simbolizată. (După cum limbajul este gîndire în act, cuprindere totalizantă, viziune idealizată a existenţei). A gîndi înseamnă a scoate limbajul din tăcerea sa organică şi a-l plasa în registrul absolutului. Realitatea limbajului este chiar acest act al gîndirii manifestat ca perpetuă geneză. Gîndirea este limitată la un capăt de propria sa realitate, iar, la celălalt, este mărginită de ne-mărginirea sa, adică de propria sa ficţiune. Ca atare, „cu cît este mai infinită calitatea posibilităţii, cu atît mai profundă este căderea în realitate” (S. Kierkegaard). Limbajul este gîndirea ca ficţiune pusă la lucru. După cum gîndirea este limbajul re-ficţionalizat. Finalmente, ficţiunea este cea care trasează indescriptibila graniţă dinte viaţă şi moarte, dintre existenţă şi vid. Viaţa şi moartea sînt, ca atare, doar ceea ce ne imaginăm că sînt. Cu umbra cuvîntului pe buze, existenţa este încă posibilă. Textul nu este, pînă la urmă, „limbajul fără imaginarul său” – cum susţine R. Barthes -, ci el este limbajul plus noul său imaginar semnificat şi re-semnificat în procesul scrierii/rostirii.

Ficţiunea devine reală datorită limbajului, datorită nelimitatei sale posibilităţi de semnificare. Manifestările ficţionale, morfologia şi sintaxa acestora se manifestă, pe un fond tacit de complicitate, între conştient şi inconştient, fiind permanent atente la exterioritatea imediată. Cu toate că, aparent, ficţiunea oficiază doar la căpătîiul defunctei realităţi. În mod natural, aceasta nu poate fi limitată decît de nebunia sa. Logica ficţiunii o încalcă adesea pe cea a „raţiunii practice”, chiar pe tărîmul concretizării acesteia din urmă. Fantezia potenţează sinoptic realul, îl trece de mînă puntea posibilului. Îi multiplică indefinit semnificaţiile. Prin non-actualizarea sa cîmpul posibilităţilor rămîne mereu deschis la actualizări şi metamorfoze. „Mai presus decît realitatea stă posibilitatea” (M. Heidegger). Căci, în fapt, realitatea nu este decît întreţinerea permanentă a propriei ficţiuni. Născută, ca minimă compensaţie, din neputinţa de a fi asemeni zeilor, cultura, literatura încearcă să substituie acest neajuns prin aproximarea ficţională a dimensiunii divinatorii. Pentru a putea suporta presiunea realului, fiinţa umană este obligată să secrete o doză similară de ficţional, să menţină continuu precarul echilibru dintre material şi spiritual. Cînd ficţiunea suferă, realitatea este în agonie. Pînă la urmă, realitatea însăşi nu este altceva decît imaginea substanţializată a propriei ficţiuni care a fost cîndva, mărturia tardivă a acesteia. „Decît întîmplări posibile anevoie de crezut, trebuie preferate mai curînd întîmplări imposibile cu înfăţişare de a fi adevărate”(Aristotel).

La urma urmei, totul s-a născut, în sens creştin, dintr-o biată ficţiune – Cuvîntul. Forţînd puţin lucrurile, am putea chiar spune că nu există nicăieri realitate reală, pură. Ci există doar realitate gata imaginată, interpretată de limbaj, ficţionalizată. Căci, după o afirmaţie a lui F. Nietzsche, concretul, „faptele nu există, există doar interpretări”. Dumnezeu este suprema realitate tocmai pentru că este suprema ficţiune. Pentru a-l putea cunoaşte în mod real, mai întîi trebuie imaginat, aproximat cu posibilităţile limitate ale limbajului. Orice fiinţă s-a născut şi din fantezia sa, ca potenţă a cuvîntului. Omul nu este altceva decît cea mai înaltă ficţiune reală generată de divinitate (imago Dei). Viaţa noastră este, în bună măsură, o simplă fantezie în care concretul apare, nu o dată, ca pasager accident. Iar moartea este limita oricărei fantezii, locul în care ea nu poate pune în mod real piciorul. Existenţa, în genere, nu este decît o continuă imaginaţie a lui Dumnezeu, realitatea sa actualizată secundă de secundă. Realul există doar atîta timp cît este denumit de cuvinte, doar cît este îmbrăcat în haina simbolică a limbajului. Înafara cuvîntului, a transgresivităţii şi metonimiei lui nu există nimic. Nu există viaţă înafara cuvîntului viaţă. Nu există moarte înafara cuvîntului moarte. Doar Dumnezeu există înafara oricărui cuvînt, pentru că el este Cuvîntul prin excelenţă. Prin intermediul ficţionalităţii creatoare datul fizic poate face pasul în transtemporal. Iar fiinţa se proiectează în ne-limita transcendentală a potenţelor sale. „O anumită plăcere e obţinută dintr-un mod de a te imagina ca individ, de a inventa o ultimă ficţiune, dintre cele mai rare: fictivul identităţii”(R. Barthes). În procesul transsubstanţializării realului, a de-materializării lui, acesta erodează constant fantasmaticul. Încearcă mereu să-l pună cu picioarele pe pămînt. Deşi fictivul nu este decît golul proxim în care valenţele concretului se pot reflecta. Pentru a putea funcţiona, ficţiunea însăşi are nevoie de acest pandant profan care este realul infiltrat în textura imaginarului, în cuvinte. Cuvîntul însuşi este un amestec de ficţional şi real, de simbol şi concreteţe.

Realiile nu fac decît să hrănească cu date efemere eternul ficţiunii. Prin intermediul acesteia ele pot exista chiar fără să existe. Se pot perpetua imagistic doar în măsura în care provoacă şi determină noi forme de ficţionalitate, negîndu-şi obiectualitatea originii. Fantezia „survine pentru evadarea din viaţa reală, după cum este utilizată şi pentru condamnarea vieţii reale. Celui revoltat împotriva micimii existenţei ea îi dă senzaţia de beţie a puterii”(A. Adler). La limită, realul creaţiei este actul ficţional împins la apogeu, în vecinătatea paradigmatică a exemplului divin. Talentul şi vocaţia de tip cultural sînt semnele exterioare, indicele de temperatură a ficţionalităţii în act. Prin fantezia manifestată literar, artistic, filosofic putem îmblînzi cît de cît timpul. Putem, într-o oarecare măsură, domestici teama de moarte, putem cocheta cu eternitatea. „Dar cine nu vede că acest inventar al imaginarului, de la marele mit sacru la emoţia estetică pur laică, este axat în întregime pe fundamentala sa inspiraţie care e de-a scăpa de moarte şi de vicisitudinile timpului”(G. Durand). Privită strict diacronic, literatura, cultura ne apar ca un joc de-a realismul şi ficţiunea. Ele nefiind, stricto sensu, nici una, nici alta. Epoci şi perioade diferite au exaltat-o ba pe una, ba pe alta. Caracteristicile celor două au fost mereu contrapuse. Dominaţia unei perspective realiste n-a făcut decît să pregătească în secret noua debordanţă a ludicului şi reveriei, a re-ficţionalizării lumii. După cum hegemonia ficţiunii şi a fantasticului a provocat revenirea în forţă a unui nou realism. Aparenta lor antinomie nu este, pînă la urmă, decît o reciprocă vitalizare.

Saturat de ficţionalul din lumea totalitară, care îl depăşea cu mult pe cel produs de literatură, scrisul posttotalitar a început brusc să se de-ficţionalizeze. El a renunţat la calambur şi esopic în favoarea mărturiei (cvasiliterare) directe, necosmetizate. În general, totalitarismele sînt sisteme produse preponderent de ficţiune (de ficţiunea politică, economică). În vreme ce democraţiile par mai aplicate pe real, mai lipsite de imaginaţie, şi de aceea sînt mult mai suportabile. Postmodernismul a încercat şi el să de-ficţionalizeze scrisul pînă la os. A topit nonşalant fantasticul în real, l-a redus la o dimensiune profanizată. Poezia a coborît ostentativ în stradă pentru a căuta o nouă autenticitate. Ea a devenit un fel de agent direct al realului, uitînd că în ea „sentimentul se exprimă ideal – pasiunea naiv – fantezia energic”(F. Hölderlin). Din poziţia de subiect absolut al scriiturii, autorul a fost tacit înlăturat, textul devenind propriul său subiect. Scriitorul se lasă doar manevrat de cuvintele care, în final, vor uita de existenţa lui. El devine doar un personaj secund, aproape indispensabil. Scrisul se metamorfozează într-o excrescenţă aproape autonomă a imaginarului din care, oedipian, s-a născut. Dar, ca experienţă dusă la limită, el se va lovi din nou de realul care, cîndva, l-a ţinut de mînă şi care, între timp, s-a reabilitat. „Eliberarea posibilului de real – după C. Noica -, a înnoit pînă la urmă realul”. Văzînd că nu mai poate numi (în sens originar), ci doar de-numi, fantezia va fi lăsată o vreme la vatră. Tactică adoptată doar pentru a putea aştepta noi provocări şi seducţii ale concretului.

Oricît ar părea de paradoxal, răul social favorizează ficţiunea, fuga de real, ca singure arme de luptă cu maleficiile acestuia. Libertatea moleşeşte în bună măsură ficţiunea, o face să pună accentul pe mesajele literare mai directe. Dar obsesiile ficţionale vor reveni periodic ca o anamneză. Dintr-o fantezie trucată, cu mai multe feţe, subterană şi timid referenţială la adresa realităţii, ea va recăpăta din nou curajul de a vorbi doar despre sine. În spaţiul literaturii, în cel al culturii ficţiunea este singura realitate posibilă, respirabilă. Celelalte detalii sînt doar realităţi ajutătoare, dublu perisabile. Cu o vorbă bachelardiană, atunci cînd „o imagine prezentă nu ne face să ne gîndim la o imagine absentă, dacă o imagine ocazională nu determină o mare abundenţă de imagini aberante, o explozie de imagini, nu există imaginaţie”. Ficţiunea, ca realitate a imaginarului tradusă imperfect în limbaj, investită şi re-investită cu noi valenţe, dă sensul şi farmecul apolinic şi dionisiac al existenţei. Ea este o modalitate de a intra practic în real, în existenţă. Noi înşine (trup şi suflet) sîntem doar o sumă fictiv-concretă a limbajului şi a tăcerii, o realitate care îşi perpetuează existenţa printre palpiturile propriei imagistici. Existenţa nu este decît expresia lingvistică a non-existenţei, partea făcută vizibilă cu ajutorul cuvîntului. În scris, autorul devine, într-o oarecare măsură, imaginea propriului său limbaj. După cum limbajul devine măsura fiinţei sale. Realitatea şi ficţiunea sînt doi poli: unul preponderent diurn, altul preponderent nocturn, ambii aparţinînd combustiei imaginare. Ficţiunea este realitatea cu care lucrează imaginarul, substanţa cu care operează raţiunea inimii şi a sufletului, un rest de divinitate pe care scriitorul îl tot întrupează. Ea este concretizarea adevărului transcendenţei sale cotidiene. Ficţiunea recuperează o sacralitate aparent pierdută printr-o continuă re-inventare a realului, a unei mundus imaginalis. Şi ce scriitor – după cum precizează J. Burgos – „a cărui operă s-a vrut întotdeauna geneza şi vorba dintîi, nu a visat la cuvîntul începutului, la cuvîntul rostit ca pentru prima dată, la cuvîntul care creează treptat ceea ce numeşte, care făureşte o realitate prin însăşi enunţarea lui?”.

Raportul heteromorf dintre aceste concepte reflectă, în plan secund, trihotomia mai cuprinzătoare idealitate/realitate/existenţialitate, profundele lor raporturi fenomenologice. Componentă real-fictivă, scrisul este mărturia umană că ceva, pînă la urmă, există. La care ficţiunea şi concretul, pentru a fi, pun umărul. În cele din urmă, noi înşine nu sîntem decît o vagă închipuire a limbajului, ficţiunea ne-spusă pînă la capăt a cuvîntului de la începutul începutului.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "3 comments" on this Article:

  1. DanielS spune:

    “Dialogul omului cu divinitatea este unul preponderent literar”

    Aproape eronat domnule Ioan Pop. Dialogul literar cu divinitatea isi schimba incet centrul de greutate. Spiritualitatea cuprinde religia, cultura de toate speciile, stiinta. Ati remarcat schimbarea centrului de greutate, ordinea cronoligica: religie, cultura, stiinta? Prin microscop sau telescop religia si cultura privesc stiintific catre viitor. Intr-un ungher al sufletului, omul pre-istoric va privi mereu prin ochii omului modern, mereu minunindu-se, plingindu-si de mila, lasindu-se prada sentimentelor, intr-o muscatura cu pofta din viata, cu multa ura si cu multa dragoste. Omul modern l-a inghesuit intr-un colt al constiintei pe cel preistoric si bine a facut. Dar nu-l va putea ucide niciodata. Iar el, animalul inapoiat si copilaros, curios si imprevizibil, pasional si nesimtit, tine cu dintii de viata.

    Desigur, cultura inseamna libertatea de optiune. Dar cultura tot mai labartata a civilizatiei omenesti a creeat inevitabil un laser miraculos. Taiem bezna existentei tot mai nemilos, cu ajutorul stiintei si tehnologiei. Nu mai avem timp ca odinioara sa contemplam decenii si secole si milenii. Progresul ofera perspective fantastice, tehnologice, culturale, sociale, cosmice, etc. Trecutul ne-a impins catre stiinta sau viitorul ne-a atras prin stiinta?

    Va recomand din tot sufletul matematica simpla, fizica, fizica cuantica. Nici nu stiti ce pierdeti!!! Oamenii pipaie divinitatea. Nu va pot explica in cuvinte. Fizica cuantica a batut toata fantezia lumii, din toate timpurile. Instrumente mereu noi si tot mai sofisticate, materiale de negindit, nanotehnologia si precizii de ordinul miimilor dintr-un proton (!!!!!!!!!). Tot ceea ce ne-am imaginat vreodata, este surclasat de realitatea fizica. Ceea ce parea IMPOSIBIL de masurat in anii 90, astazi se poate masura. Inclusiv relicve ale radiatiei cosmice, dovezi ale inflatiei din primele milionimi de secunda ale BIG-BANG-ului. Predictii pe hirtie, vechi de zeci, ce pareau distractii nevinovate si jocuri ale mintii, se adeveresc. Matematica si jocul mintii ghiceste cele mai adinci secrete ale universului nostru.

    Scuze, m-am lasat dus de valul literar. Dar fizica cuantica trebuie studiata. O recomand cu tot sufletul. Stiinta combate tristetea, sterilitatea si rautatea.

  2. Adrian Rusu spune:

    De fapt „nu exista fapte morale, ci doar interpretari morale”.. (cam aşa, în „Dincolo de Bine si Rau”). Inseamna ca fapta morala nu ia acest caracter („moral”) decât pentru ca noi, Omul, ştim să o interpretăm moraliceste. Fara interpretarea noastra, fapta rămâne a-morala, „naturala”. Chestie intr-adevar „crestină” – dar fara sa fi avut la, nastere, acest sens. („nasterea” e in Isaia sau Ieremia..31.33 sau invers…- la unul dintre ei.) cu, sa zicem, 700 de ani inainte de Christos. Dupa Inviere putem spune ca a luat acest sens. – Pentru ca Dumnezeu sa existe trebuie intai sa-l imaginam noi….well…sunt multe variatii pe tema asta, de la Feuerbach la Angelus Silesius, (in fine; invers !) dar ar fi problema ca „imaginat” nu inseamna „aproximat cu mijloacele limbajului” ci ale imaginării, care e chestie meta-vizuala de obicei. Dar se poate accepta ca activitatea vizuala a lui Dumnezeu, care trebuie ca e infricosatoare, provoaca concretii existentiale. (Desi obiceiul vrea sa fie vorba Sa care face asta). …. Dar e greu de citit! Trebuia pus in alt jurnal, care sa favorizeze concentrarea, „La Punkt” de pilda, ar fi fost mai potrivit. Liiceanu care aceeasi densitate si lungime (in acest jurnal, zic) rămane lizibil ptr. ca e pasta groasa de sentimente, si deci cititorul nu e obligat sa urce pana la idei- ramane lipit de planseu unde se afla deja. (Tocmai ca „moarte” (fenomenul) exista doar in afara Cuvantului- si deci si in afara acestui cuvant. In fine. E un pic sâcâitoare oscilatia intre vorbe armonice- ca „Realii” si platituduni ca „valenţele concretului” sau „aplicate PE real” . Si se pierde teza: pâna la „saturat de fictionalul…..” uiţi începutul).

  3. Ela spune:

    Daca ar fi sa retin o singura idee din acest excelent text, aceasta ar fi “…diversitatea modurilor individuale de a cădea nu face decît să diversifice posibilităţile salvării.”
    Nu am citit de mult un indemn la speranta (lucida si legitima!) care sa-mi vorbeasca atat de clar…multumesc, dle I.F Pop.

    Apoi, subiectul complex al literaturii, depozitara de un “realism fictional”, ca provocare, eu l-as re(a)duce la ceea ce constituie fundamentul oricarei opere literare : CUVINTELE intrebuintate in exprimarea de sine!
    Mi se pare esential pentru educatia fiecarui om, stiitor de carte sau analfabet, sa fie inteleasa importanta colosala a limbajului utilizat zi de zi, datorita modului, inexplicabil dar indiscutabil, in care acesta modeleaza efectiv viata fiecaruia dintre noi…
    Este, de altfel, ceea ce reiese din afirmatia “Din poziţia de subiect absolut al scriiturii, autorul a fost tacit înlăturat, textul devenind propriul său subiect.” Cuvintele deci, nu doar ne exprima gandurile, ci ne definesc inainte de oricare alta definitie, ne situeaza in memoria colectiva mai concret decat materia din care suntem alcatuiti…
    Uneori, cand ne rememoram un trecut care ne-a marcat, retraim senzatii provocate de interventii verbale, fara sa vizualizam si aspectele strict materiale ale contextului, cum ar fi figurile interlocutorilor sau decorul in care au avut loc evenimentele. Forta vorbelor auzite candva este suficienta pentru a ne transporta in timp si a retrai aceleasi senzatii, deseori exacerbate, fara ca un alt eveniment prezent, concret, sa fie necesar…
    Limbajul se hraneste din cultura de care dispunem, si pe care o exprima cu fiecare cuvant!
    Este cea mai fidela carte de vizita de care dispunem, pentru ca luxul sau saracia depind de banii pe care-i avem, dar adevarata eleganta depinde numai de…vorbele noastre!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)