Home » Cultura »Opinie »Societate/Life » Citesti:

Nuanțe, punct și virgulă

Cristian Secară august 6, 2017 Cultura, Opinie, Societate/Life
15 comentarii 3,204 Vizualizari

Era mai pe la începutul anului o știre despre niște radiații ieșite din comun la Muzeul de Geologie. Ceva cu un nivel care depășea de nu-știu-câte ori o limită fixată la Cernobîl în urma accidentului din anul 1986 la centrala atomoelectrică. Indiferent ce ar fi putut însemna acel „fixat”, știrea era hotărâtă: situația de acolo se anunța a fi groasă. Agitația era provocată de câteva fosile și roci cu valori ale radioactivității descrise ca fiind deosebit de mari și care pe deasupra erau depozitate în condiții considerate neglijente.

Cei din media s-au inflamat, dar știrea s-a dezumflat repede: cineva greșise interpretarea separatorului zecimal, considerând punctul drept separator de mii. Nivelul radiațiilor era, de fapt, de vreo 1000 de ori mai mic – nu neapărat nesemnificativ, dar în tot cazul nu catastrofal.

În tirada de comentarii ce a urmat, au existat voci care au dezbătut faptul că „la noi” separatorul zecimal este virgula, nu punctul; că așa am învățat la școală; că de fapt în unele țări de influență anglo-saxonă se poartă totuși punctul pe post de separator zecimal, convenție folosită – se preciza undeva într-un comentariu – de absolut toate revistele de specialitate din lume.

Într-adevăr la școală am învățat să spunem doi-virgulă-cinci și tot așa și notăm efectiv – atunci când (mai) scriem de mână. Dar unde scrie că la noi este oricum-ar-fi? „Așa am învățat la școală” este un criteriu vag. Școala la rândul ei de unde a aflat?

Pe vremea mea, ca să zic așa, am învățat la școală – de exemplu – că alfabetul limbii române are 28 de litere. După care, prin anul 1982, alfabetul a crescut la 31 de litere în urma unei decizii a Academiei Române, decizie ambalată și popularizată în acea perioadă cu ajutorul primei ediții a volumului „Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române” (DOOM). Școala a avut astfel un reper, o referință scrisă, în baza căreia – de la acel moment încolo – elevilor li s-a predat alfabetul cu 31 de litere.

În privința separatorului zecimal lucrurile nu mai sunt însă la fel de limpezi. Cu excepția unei mențiuni bine ascunse în adâncurile volumului „Dicționar normativ al limbii române” (DIN) publicat în anul 2009, eu nu am reușit să dau de urma vreunui reper scris – iar acea mențiune nu clarifică, de fapt, nimic (citez de la pagina 861):

„În matematică, partea întreagă și cea zecimală a numerelor se despărțeau în tradiția românească prin virgulă, funcție în care se răspândește, după modelul englez, punctul: π = 3,14 = 3.14 [trei și paișpe]; între grupurile de câte trei cifre ale numerelor mari se folosește, după același model, virgula, în locul punctului din tradiția românească: 1,000 = 1.000, scris și numai cu blanc 1 000 ori fără blanc 1000; de aici confuziile dintre cele două sisteme.”

Hm? Singurul lucru pe care l-am înțeles clar este că există o confuzie.

Faptul că un detaliu din matematică este ridicat la rang de tradiție românească alături de dansul Călușului sau de furatul miresei pare cam bizar, dar nu este exclus să fiu eu ignorant în privința unor subtilități istorice. Ar fi interesant de știut și din care zonă provine acea tradiție românească. O fi mai demult de 1918?

Mențiunea vădește și o resemnare: ni se aduce la cunoștință faptul că tradiția românească a fost dată la o parte de modelul englez în curs de răspândire, și cu asta ne-am calmat.

Cât despre grupurile de trei cifre ale numerelor mari, standardul internațional ISO 80000-1 menționează explicit faptul că, pentru claritatea citirii, numerele mari pot fi separate vizual în grupe de câte trei cifre la stânga și la dreapta separatorului zecimal, dar numai printr-un mic spațiu și în niciun caz prin punct sau virgulă.

Același standard zice că separatorul zecimal poate fi reprezentat atât prin punct, cât și prin virgulă (sic!), dar că în practică alegerea între aceste două alternative depinde de uzanța din limba vizată. Uzanță care la noi pare să nu aibă cunoștință despre existența vreunei tradiții.

La urma-urmei, povestea de la Muzeul de Geologie a fost așa, un fel de exercițiu nefericit de pseudo-jurnalism; lucrurile devin mult mai serioase când ajung să fie implicate, de exemplu, elemente din zona financiară – iar aici, la noi cel puțin, varza este totală: dacă mă uit la aplicațiile de tip internet banking de la două bănci diferite, cu filiale deschise pe teritoriul României, o valoare de (să zicem) zero-virgulă-zero este figurată cu virgulă la una și cu punct la cealaltă; iau o factură de telefonie și am suma cu virgulă, iau o factură de la altă telefonie și suma este cu punct; mă uit la o factură de consum de energie oarecare și constat că suma apare afișată cu punct pe pagina de internet și cu virgulă pe factura disponibilă ca fișier .pdf în același loc pe aceeași pagină de internet.

În astfel de condiții, niște operațiuni banale de tip copy-paste între aplicații cu caracter financiar ajung să devină o adevărată pacoste, nemaivorbind de eventuale implementări la scară mult mai complexă. Pe de altă parte, cei care cunosc sau se ocupă de partea pur tehnică a sistemelor informatice știu că există – cel puțin la nivel de principiu – soluții de diferențiere între forma de stocare a separatorului zecimal (tehnică, abstractă) și cea de prezentare (partea vizibilă, uzanța), numai că întâi de toate trebuie să existe preocupare pentru asemenea detalii din partea celor implicați. Iar aceștia sunt liberi să dea din umeri: unde scrie cum ar trebui să fie?

În general la noi lumea nu prea se înghesuie să documenteze (mai) nimic. Lucrurile importante sunt considerate știute de oricine, ce rost are să mai fie și scrise? Și-așa detaliile sunt luate în seamă doar de câțiva ciudați. Știu din experiență că așa a fost, de exemplu, cu ghilimelele românești. Sau cu virgula de sub ș și ț. La fel era pe vremuri și cu modemurile telefonice, când în lista de parametri tehnici ai liniilor telefonice erau incluse o sumedenie de țări, dar niciodată România – norocul nostru că epoca acelor modemuri a apus, așa că problema asta s-a rezolvat de la sine.

De altfel lucrurile pot merge și din inerție, treaba se complică doar când mai apare cineva cu vreo pretenție neobișnuită: să presupunem, de exemplu, că vreau să desenez corect drapelul României. Care sunt, mai exact, culorile? S-ar zice că oricine știe acest lucru, dar de fapt tot ceea ce se știe este „cam așa”. Legea nr. 75 din anul 1994 zice că fâșiile drapelului au culorile „albastru cobalt”, „galben crom” și „roșu vermion”. Deci, dacă vreau să desenez steagul și să-i colorez dungile, va trebui să analizez pe rând spectrul cromatic al acestor descrieri ca să aflu care sunt valorile lor CMYK (dacă doresc un material tipărit fizic) sau RGB (dacă doresc o afișare în mediu digital) sau să ghicesc care ar fi codurile lor RAL (dacă doresc să mâzgălesc un gard).

Pentru că nu sunt pasionat nici de pictură și nici de modă, la prima citire a textului legii (mai precis un tabel laconic într-o anexă a legii) am presupus că albastrul este specificat ca având culoarea similară cu cea a cobaltului (despre care știu vag că intră în componența unor magneți), numai că așa nu-mi ieșea analogia la crom, știind precis că niște ornamente cromate arată argintiu-lucios (adică în niciun caz galben); răsfoind internetul am aflat că, de fapt, interpretarea albastrului din lege nu este „albastru precum cobaltul”, ci se referă la o nuanță de albastru a unui pigment denumit „albastru cobalt”, în fapt o anumită combinație de oxizi ai cobaltului, care pare a fi diferită de nuanța unui alt pigment denumit „albastru de cobalt” și care în plus pare a fi diferită de nuanța aceluiași (sau nu?) pigment denumit în limba engleză „cobalt blue” – asta dacă este să iau în considerare ce scrie pe Wikipedia în limba română, respectiv pe Wikipedia în limba engleză. Similar, am realizat că galbenul din lege se referă de fapt la o nuanță a unui pigment denumit „galben crom”, despre care nu am reușit să aflu dacă este sau nu același cu pigmentul denumit „galben de crom”, iar roșul din lege se referă la un pigment denumit „roșu vermion”, care probabil că se referă la o sulfură de mercur denumită vermillon sau eventual vermilion sau vermillion, obținută în principiu prin măcinarea minereului de cinabru și care înțeleg că poate avea o multitudine de nuanțe de roșu în funcție de granulație.

Cu legea-n mână, dincolo de o exprimare searbădă de tip „albastru, galben și roșu” chiar nu am habar cum să colorez corect drapelul național al României. N-ar fi exclus ca textul acelei legi să fi fost conceput cândva de cineva cu o vastă experiență în ale zugrăvitului, într-o vreme când alt criteriu colorimetric să zicem că ar fi fost greu de aflat sau de accesat. Însă chiar dacă așa ar sta lucrurile, aceasta ar putea fi o scuză plauzibilă doar pentru secolul trecut; azi, menținerea unei referințe naționale colorată doar pe bază de prafuri medievale este de-a dreptul ridicolă.

Cu această ocazie am aflat că, totuși, pe alte meleaguri, cineva a fost mai cu capul pe umeri: culorile drapelului României au fost aproximate și consemnate numeric, alături de drapelele naționale ale multor altor țări, în L’Album des pavillons nationaux et des marques distinctives – album coordonat de un căpitan de marină francez și publicat de o editură a marinei franceze. Dacă în cazul nostru au nimerit sau nu culorile exacte este imposibil de știut: care ar fi criteriul de comparație? Albumul a fost folosit ca referință și de către autorii articolelor de pe Wikipedia în limba română și limba engleză referitoare la drapelul României, prin urmare un drapel românesc colorat pe baza celor descrise acolo va ieși cu nuanțele conforme în primul rând cu descrierea din literatura franceză.

Tot cu ocazia documentării despre pigmenții legislativi am aflat și despre o campanie inițiată acum câțiva ani, denumită ’Nșpe mii de culori cunosc pe lume, creată tocmai în ideea de a atrage atenția asupra acestui „cam așa” legislativ românesc (în speranța îmbunătățirii situației). Inițiativa este simpatică și utilă, cu amendamentul că, deși în esență campania ia în discuție și critică lipsa de rigurozitate în privința unui detaliu tehnic care are legătură cu identitatea națională, pagina în sine a campaniei a fost scrisă pe alocuri fără diacritice și cu caractere incorecte pentru limba română la ş și ţ (cu sedilă în loc de virgulă).

Unii se simt mai relaxați fără atâtea reguli. Am și văzut, de altfel, comentarii de genul „bă, io mă mulțumesc cu haosul ăsta” sau „idioților, lumea moare lumea de foame și vouă vă arde de steaguri” sau „și ce dacă eu aleg alte nuanțe de culori?” sau „altă prostie ultranaționalistă” etc.

Notă: sunt fragmente de comentarii pescuite la întâmplare, am menționat aici în mod deliberat doar din cele pe stilul „contra”, iar exprimările nu sunt reproduse mot à mot.

Într-un anumit sens, genul ăsta de atitudine este de înțeles. Regulile stricte, rețetele invariabile, criteriile de calitate – toate astea pot inhiba exuberanța, aduc cu ele o monotonie tristă. După ce că unele aspecte ale diversității sunt deja în criză – de exemplu prin dificultatea, din ce în ce mai mare, de a veni cu o idee cu adevărat originală pentru o carte sau pentru un film – iaca, se mai trezesc câte unii să se bage în seamă și să impună tot felul de îngrădiri în direcția libertății în general și a libertății de creație în mod special.

Ceea ce este mai greu de perceput sau de conștientizat de către cei predispuși să gândească în spiritul unor astfel de comentarii este însăși epoca în care trăiesc și trăim cu toții: una complicată tehnic, în care majoritatea lucrurilor făcute „cam așa” plasează societatea „cam p’acolo”.

Din când în când, în peisajul mediatic se întâmplă să mai răsară câte o știre de tipul „… statisticile arată că suntem ultimii la …” sau „… suntem ultimii din … la …” (mă refer la situațiile în care „ultimii” echivalează cu ceva jalnic). Chiar admițând că interpretarea statisticilor poate conține o doză de subiectivism, un sâmbure de adevăr tot există. Oare cei responsabili de mersul societății (cei care într-adevăr sunt responsabili) or băga în seamă astfel de caracterizări?

Probabil că aceia nici nu realizează faptul că un detaliu precum cel cu separatorul zecimal chiar cântărește în statistici. Nu virgula în sine sau punctul, nici măcar separatorul ca idee, ci modul superficial, adesea rudimentar și uneori incompetent de a trata lucrurile. O fi chiar așa de greu să observe și să ia aminte cum se desfășoară lucrurile în mod organizat prin alte părți ale lumii?

Amintesc că suntem în UE. Pentru cei interesați de o sistematizare a elementelor culturale ale statelor membre ale Uniunii Europene, există Ghidul de redactare interinstituțional ce conține „… regulile și convențiile de redactare standardizate care trebuie să fie utilizate de ansamblul instituțiilor, organelor și agențiilor Uniunii Europene.”. Prin natura informațiilor pe care le cuprinde și a modului în care este structurat, ghidul în ansamblul lui poate fi util și altora în alte situații, nu doar celor care se ocupă cu redactarea documentelor oficiale.

În ceea ce privește subiectul de la care am plecat, iată ce aflăm în secțiunea pentru limba română la pagina Numeralul:

„10.4.3. În actele Uniunii, în toate limbile oficiale, miile se grupează prin lăsarea unui spațiu fix (nonbreaking space/espace insécable), nu prin punct sau prin virgulă: 34 000 000. De asemenea, în toate limbile oficiale zecimalele se despart de unități prin virgulă (chiar și în limba engleză, începând din anul 1983): 12,5.”

Deci, virgulă. Cum era mai devreme cu modelul englez care a luat locul tradiției?

În pagina de start a aceluiași ghid, la categoria documentelor utile – informații tehnice, este disponibil un fișier intitulat Informations utiles à l’intégration de nouvelles langues européenne. Documentul, revizuit ultima oară în anul 2004 cu ocazia extinderii de atunci a Uniunii, a fost creat cu scopul de a veni în sprijinul redactării documentelor oficiale în limbile nou venite la acea vreme (cs, et, lv, lt, hu, mt, pl, sk și sl), iar odată cu versiunea 1.5 chiar și a celor candidate (bg, ro și tr). În prezent documentul este în continuare același cu cel din anul 2004, deși a mai existat o tentativă de revizuire a lui în anul 2012 (aparent abandonată).

Per ansamblu documentul poate fi util, numai că detaliile referitoare la limba română au câteva probleme: în privința utilizării ghilimelelor (pagina 13) scrie „deocamdată indisponibil” – lucru ciudat având în vedere că la vremea respectivă acestea erau deja documentate și descrise explicit, iar la ordonarea alfabetică (pagina 78) apare  urmat de Ă – adică invers față de cum este corect[i].

Tot în acel document mai este și problema atribuirii greșite pentru limba română a ş-ului și ţ-ului (cu sedilă în loc de virgulă), atât descriptiv, cât și tehnic din perspectiva codărilor de caractere, cu mențiunea că la acea dată lucrurile nu erau încă definitivate și complet documentate: în august 2004 abia terminasem revizuirea standardului de tastatură românească, alte documente oficiale pe tema codărilor de caractere au fost elaborate mai târziu cu ocazia legii nr. 183 din anul 2006, iar sistemele de operare predominante în acea perioadă nu erau încă pregătite în întregime pentru corectitudinea limbii române (situație care s-a îmbunătățit semnificativ după anul 2006).

Să zicem că autorul acelui document a avut la îndemână doar o sursă de documentare neoficială sau eventual incompletă sau eronată, dar chiar și-așa, România a devenit membră a Uniunii Europene în anul 2007. De-atunci s-a perindat pe acolo o gloată întreagă de aleși de-ai noștri, unii mai tăcuți, alții mai vocali. Observ că n-a reușit niciunul să remarce existența unei lipse sau a unor erori într-un document de referință tehnică al Uniunii sau, admițând că cineva a observat, să ceară o corectare a situației. Să se fi dus unul dintre ei și să-i zică respectivului autor „bre, e frumos ce-ai făcut, da’ uite, aici e incomplet, iar dincoace e puțin altfel; corectează și matale ce-ai scris acolo ca să știe lumea cum e pe la noi și fă-o mai repede ca să nu ajungă să devină o deprindere greșită”.

La fel ca la separatorul zecimal, nu ordonarea alfabetică în sine este adevărata problemă, ci faptul. Nu știe nimeni cum, nu-i pasă nimănui ce.

Soluții există: se cheamă documentare, se cheamă standarde. În legislația europeană actuală, un standard nu poate fi impus prin lege, el poate fi doar recomandat în contextul unei legi. Ceea ce este foarte bine: se evită astfel atât posibilitatea apariției unor interese ascunse sau chiar și numai a unor suspiciuni în acest sens, cât și tentația unor comentarii subterane de genul „ia să ne mai lase ăștia cu standardele lor, ce vin ei să ne oblige pe noi la nu-știu-ce etc.”.

Așa cum în multe domenii există lucrări de referință sau manuale cu diferite grade de elaborare, inclusiv standarde naționale sau internaționale asociate, tot așa și detaliile tehnice ale elementelor culturale ar trebui să fie susținute printr-o documentație clară și fără echivoc.

Destul de dificil totuși, dacă până și un dicționar cu pretenții ne spune că π este „trei și paișpe”.

_______________


[i] Folosind DOOM sau ÎOOP ca referințe academice, orice ediție din secolul actual

.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "15 comments" on this Article:

  1. smaranda spune:

    Da, trebuie sa fim exacti in cea ce facem si spunem. Referitor la iradierea cu materiale radioactive. Din literatura de specialitate. Prin anii 60 in Franta a fost facuta o aplicatie care a cuprins institutii multidisciplinare (politie, pompieri, servicii de sanatate). Pentru ca aplicatia sa aiba o miza cit de reala au fost depuse esantioane radioactive in diverse locuri (esantioanele nu prezentau un pericol imediat la standardul care era in vigoare atunci). Aplicatia s-a terminat cu succes dar un esantion a fost uitat intr-o casa particulara, fara a fi revendicat de oficialitati (doar nu prezenta pericol). Familia care locuia in acea casa a disparut in zece ani, toti membri familiei murind de leucemie. Casa a fost redistribuita si o alta familie a inceput drama. Capul familiei dupa moartea unui copil de leucemie a facut cercetari si s-a descoperit esantionul care semana a bibelou si nu fusese mutat niciodata. Sa nu luam in deridere nimic ce pare ca este nesimnificativ. Pretul poate fi prea mare.

  2. victor L spune:

    Sintem o sotietate neasezata?
    Pe telefonul mobil scrie “Dum 06/08/2017″.
    Jos in dreapta pe ecranul monitorului (pe care scriu) “08/06/2017″
    NB,
    nu inteleg dece autorul ocoleste numele ziaristului care a facut descoperirea cu “radiatiile iesite din comun” taman in buricul capitalei.

    • Despre „nu inteleg dece autorul ocoleste numele ziaristului”, vă explic: pe de o parte identificarea exactă a personajului care a greșit atunci cu zecimala o consider total irelevantă pentru ideea de ansamblu a articolului, iar pe de altă parte nu am fost interesat în niciun fel să aflu (și nu mă interesează nici acum) dacă cel care a greșit atunci a fost fix domnul Tolontan sau cumva altcineva din echipa lui (în cazul în care are așa ceva).

      • victor L spune:

        …”(în cazul în care are așa ceva).”
        De parca nu ar veni din imperiul securistului Felix, ci de la o manastire de maici :P

  3. Mircea M. Cociu spune:

    Excelent!

  4. andromaca spune:

    “Faptul că un detaliu din matematică este ridicat la rang de tradiție românească alături de dansul Călușului sau de furatul miresei pare cam bizar, dar nu este exclus să fiu eu ignorant în privința unor subtilități istorice. Ar fi interesant de știut și din care zonă provine acea tradiție românească. O fi mai demult de 1918?”
    Mai mult decit bizar e… punctul de vedere!!! Nu-i vorba de nici o traditie… româneasca, ci doar de aplicarea CORECTA si CONSECVENTA a unor reguli care se invata in SCOALA PRIMARA. Situatia catastrofala a educatiei in România contemporana are, categoric, metastaze si-n zona pe care o abordeaza autorul. Includerea RO in Uniunea Europeana nu creeaza obligativitatea scrierii pe muchia foii de hirtie, pentru ca asa se scrie in Anglia sau in UE. Sau in SUA!!! Aici e cancerul – anglicizarea, pina la imbecilism, a unor norme care au existat si EXISTA in Romania (nici o legatura aiurea cu ceea ce inseamna “traditia”, ante sau post 1918!!!) si care trimit la scoala primara. Maimutarirea Occidentului (european si de peste ocean) nu-i de azi, de ieri, dar s-a declansat purulent post ’89. Nu mai exista CIZMARIE, ci “repairșoes” (model DIVERTIS), nici ALIMENTARA, ci “market” (mini, super, bla, bla, bla). Fara a fi un dusman cu patalama nationalista al multinationalelor, nu pot sa nu constat ca marea brambureala contemporana (inclusiv lingvistica) combina efectele educatiei catastrofale cu pretentiile unor patroni de pe alte meleaguri care vor, musai, sa impuna, in RO, mincatul cu furculita invers. Iar vectorul transmiterii acestei nenorociri – raspindacul – este MEDIA, in care-si fac de treaba (nu MESERIA) puzderie de amatoricei. Nu mi-am pus NICIODATA problema separatorului zecimal, pentru ca primele notiuni le-am invatat TEMEINIC in familie, apoi scoala a accentuat ceea ce stiam, deja. Aceste norme de care vorbeste articolul sint absolut necesare, dar de ce trebuie sa IMPORTAM abordari nefiresti ale unor situatii care s-au rezolvat LOCAL de zeci si zeci (sa nu zic sute) de ani. Trebuie sa acceptam scrierea cu î din a pentru ca asa a vrut o minte obosita de vreme de la superobosita Academie româna, in 1990, care a emis o “recomandare”, ca sa nu mai fie ca-n “iepoca” comunista, cu î din i? Nu comunistii au inventat asta, stupizilor, ci faptul REAL, STIINTIFIC, conform caruia DOAR 15% din fondul de cuvinte al limbii române reclama scrierea cu î din a! A fost un abuz ordinar, consfiintit de Gramatica Academiei, dupa mai multi ani, in ultima editie. Nu mai e recomandare, e obligatie! Dupa modelul: nu va place carnea de iepure? O sa va placa!!! Românul nu-si pune intrebari firesti, ci urmeaza orbeste culoare bine trasate de alte minti, indiferent cit de bolnave sau criminale sint ele. Cum altfel se poate interpreta acceptarea (prin lipsa oricarei observatii publice), in cazul celebrei firme FRANCEZE de telefonie ORANGE, a pronuntarii “oringi” in toate reclamele audio-video din Romania? Intrebarile pe care le pune autorul articolului vizind despartirea zecimalelor prin punct sau virgula, pe o factura (telefonica sau de alta natura), devin ESENTIALE, in contextul nepasarii generalizate. Eventuala scuza, in cazul unui efect dramatic, e “asa am vazut la televizor” sau “eu asa am auzit”. Nimeni nu va spune “ASA E CORECT IN LIMBA ROMÂNA / ROMÂNIA!” Printr-o hotarire a unui for institutional oarecare (IUPAC), de vreo 20 ani, nu mai exista, in România, “BIoxid de carbon”, ci “DIoxid de carbon”. C-asa a hotarit muschiu’ lu’ foru’ respectiv, prin niste indivizi NIMENI. PUNCT! In engleza, se cheama “carbon dioxide”! Si maimutele au hotarit ca TREBUIE sa spunem ca AIA!!!! De ce continuam sa spunem, insa, “BIcarbonat de calciu”?!?!?!? Structura chimica a respectivelor molecule a generat o asemenea atitudine… lingvistica? NU! Si-atunci? Absurditatea unor minti stupide care vor sa se-alinieze altor minti, dar din alte galaxii (de ce a noastra ar avea lobu’ frontal la spate?!?!) genereaza aberatii care, intr-un final, se traduc prin cotidianul “eu asa am auzit!”. Articolul pune probleme de stringenta cotidiana, dar in contextul unei lipse totale de receptivitate si.. punere la punct a aberantilor! De ce? Pentru ca cei care ar trebuie sa puna ordine-n camara au preocupari muuuult mai importante intru consolidarea acelor culoare pe care românii sa se-nghesuie ca vitele la abator, intru propasirea, pe cele mai inalte culmi, a României multilateral subdezvoltate. FARA ZECIMALE!!!

    • cetateanul turmentat spune:

      La codoi, savanți lingviști de renume mondial despre care n-a auzit nimeni au hotărît că acel ”bio” din bioxidul de carbon duce spre ”bios”, pe care îl avem în biologie, biochimie, etc, așa că au zis e mai corect să-i băgăm pe cei doi atomi de oxigen la ”di” in loc de bi și să zicem dioxid de carbon. Urmează ca un grup de cercetători în limbă care tre’ să-și justifice într-un fel lefurile, să ne oblige să avem dicționar dilingv, sistem monetar dimetalist și creioane dicolore, ca să unificăm prostia academică. Mi-e și groază de ce-ar putea ieși dacă intră cu acest ”di” in morfologia cuvintului ”sistem limbic” !

    • Consonant spune:

      Anglicizarea limbii romane si a culturii, in general, este un fenomen de masa. Eu, personal, sunt
      oripilat de ceea ce vad si aud, dar am ajuns la concluzia ca sunt printre foarte putinii care nu accepta mimetismul prostesc iar viitorul se vede si mai rau. Am calatorit, lucuit, muncit, pe vreo trei continente dar nicaieri in lume nu am vazut un fenomen de anglicizare imbratisat cu atat de mare entuziasm. Am ramas perplex cand, in urma cu vreo cateva luni, o ruda din provincie venita la Bucuresti pentru cateva zile si care habar nu are de limba engleza m-a salutat cu ,,good morning”,
      fiindca a auzit ca asa se spune acum,,buna dimineata” la Bucuresti. Sunt printre putinii care folosesc ,,sit” in loc de ,,sait” (scris frantuzeste ,,site” dar pronuntat englezeste) si desi am explicat mai multor persoane originile si confuzia care se face in privinta acestui cuvant, n-am avut castig de cauza fiindca ,,asa se scrie in publicatii si asa apare scris si la televizor …”.

      Insa, revenind la discutia cu punctul si virgula, poate ar fi bine sa ne aducem aminte ca invatamantul romanesc a fost pus pe baze moderne de Spiru Haret care era matematician educat in Franta si ca, in mare parte, reforma educatiei s-a facut pe modelul francez. In matematica, in special, o mare parte din terminologie si simbolistica este de origine franceza, in particular utilizarea virgulei pentru despartirea partii intregi de partea zecimala in scrierea numerelor rationale scrise in baza zece. Sunt multe diferente fata de scrierile englezesti si, in prezenta, este o mare confuzie printre tineri din cauza ca terminologia matematica existenta este ignorata in fata
      celei de origine englezeasca, din cauza ca nu exista reguli precise scrise si mai ales respectate de toti factorii implicati. Ceea ce ati descris dumneavoastra este o situatie de confuzie relativ minora fata de amploarea fenomenului. Un factor agravant este ca nu se mai fac traducer,i iar atunci cand se fac, multi dintre cei care o fac sunt incompetenti.

      Ati atins insa niste probleme mai generale, cu acest articol. Una ar fi ca Romania, ca stat, are o problema istorica cu regulile scrise, standarde, si chiar legi. Cultura noastra, din pacate, nu valorizeaza regulile precise, afirmate si implementate, ci mai degraba dispretuieste pe cei care insista pe aceasta directie. Nu cu mult timp in urma am fost acuzat de pedanterie cand am insistat pentru a obtine un acord pe niste reguli clare si de la care sa nu facem exceptie cu un proverb sau un citat (nu am retinut exact) de genul ,,pedanteria este dovada unui vid in gandire”.

      O a doua problema ar fi ca noi, ca popor, nu avem cultura institutiilor inregistrarilor scrise, mai ales in partea de sud si de est. Registrul cadastral nu a existat in Muntenia si Moldova, dar a existat in Transilvania. Chiar si acum, operatia de intabulare a proprietatilor nu este obligatorie decat la efectuarea unui schimb prin vanzare/cumparare sau de alta natura. Este dezolant sa vezi cladirea istorica a Arhivelor Statului in ce hal de degradare se afla. Bibliotecile sunt lasate in voia soartei, nu mai exista achizitie de carte iar salile bibliotecilor sunt de nefrecventat. Chiar si bibliotecile mari au probleme structurale, iar pentru cele universitare nu sunt fonduri de achizitie de carte si de publicatii si sunt doar niste fantome.

  5. De acord cu ce spuneți. Se pot da și exemplele următoare:
    (i) Alfabetul limbii române (i.e. scrise): Pe lângă Ș/ș și Ț/ț cu sedilă în loc de virgulă, litera Ă/ă apare frecvent, via sisteme digitale, ca *a cu tilde* (– asta atunci când românul nu scrie direct A/I/S/T în loc de Ă/Â/Î/Ș/Ț);
    (ii) Punctuația: e.g. ghilimelele care aproape niciodată nu apar pe stilul tradițional/pre-digital ”99-jos cu 66-sus” (Observați chiar aici contradicția provocată de limitarea tehnică în redactarea acestui text). Restul semnelor de punctuație au, în practică, un regim la fel de liber în ce privește opțiunea sau poziția în discursul scris. (Iar în teorie, ”Și-așa detaliile sunt luate în seamă doar de câțiva ciudați.”, așa cum spuneți.)
    Lucrurile astea se întâmplă inclusiv la ”cele mai înalte niveluri academice”. Și astfel devine practic absurd ca non-specialiștilor să li se pretindă exprimare corectă. (?)
    Evident, mai sunt alte standarde de exprimare scrisă ignorate tacit, ca și de vorbire (așijderea), ori de comunicare la modul general. E o poveste lungă, și cam (post-)postmodernă, iar specificul național nu e nici el de neglijat; constatăm decalaje de regularizare și de respectare a regulilor similare celor din restul domeniilor, alt semn că tranziția continuă neabătut.
    Nu știu ce s-ar putea face care să ducă efectiv la o schimbare în bine. Pur și simplu nu se atinge o masă critică în favoarea unei reforme generalizate a atitudinii/comportamentului. Ne exprimăm greșit tot așa cum ne alimentăm/conducem mașina/construim/facem politică/administrăm (etc-etc-etc) greșit.
    Evident, de acolo rezultă boli/accidente/suferință/înapoiere/…; iar de aici, alte probleme specifice (dată fiind legătura inextricabilă între limbă și gândire) — deci replici precum ”Lumea moare de foame și vouă vă arde de ortografie!” nu sunt atât de justificate cum par…

  6. Stan Pățitul spune:

    Excelent, mulțumesc!

  7. eu spune:

    Aveti dreptate in ce priveste anomia societatii romanesti, care nu e de ieri-de-azi. Lipsa de reguli si proceduri in toate domeniile, de la scrierea unei solicitari la interventia fortelor de ordine, ne caracterizeaza si face victime. Am o singura observatie: in ce priveste culorile drapelului, este corect cum sunt descrise, ”pe bază de prafuri medievale” din simplul motiv ca asa este heraldica, o stiinta veche. Iar ignorarea ei, spun unele surse, aduce nenorociri pe capul familiei sau neamului al caror blazon este astfel rau intocmit. Urmariti doar cum s-a facut stema noua sub presedintia lui Iliescu…

  8. neamtu tiganu spune:

    Si eu am mari probleme cu virgula, nu atit la numere cit mai ales la litere, nu pricep si basta!

    Pe de alta parte o anumita imprecizie face lucrurile mai palpitante.
    Unde sunt vremurile cind la un pahar de vorba ne puteam contrazice ore in sir pe un subiect ajungind sa facem pariuri, sa facem dintr-o anumita tema o chestie de onoare. Acum toata lumea are google, ca a devenit de-a dreptul plictisitor sa-ti etalezi eruditia, oare de ce am citit ani de zile si am incercat sa memoram vorbe celebre, chiar si-n latina, sau formule. Cite fete am dat pe spate cu acidul ribonucleic :) si cu peristaltismul intestinal.

  9. Quebecoisfier spune:

    @Cetateanul Turmentat & co.
    Corect se zice DIOXID de Carbon. Asta ptr ca toti oxizii se formeaza cu prefixe de origine greceasca. (mono, di, tri tetra, penta, etc). De aia zicem dioxid de carbon si dioxid de siliciu.
    Bicarbonat de sodiu nu exista decat la piata. Vorbim despre un carbonat bi-sodic (Na2CO3) sau despre hidrogenocarbonat de sodiu.
    De fapt asa zice IUPAC si http://old.iupac.org/publications/books/rbook/Red_Book_2005.pdf pe aia vrem nu vrem trebuie sa-i credem.
    Daca nu-i credeti pe ei, asta este. Poate ca sunt comunisti si ei, LOL’ dar vedeti ca si Sfanta Wikipedia zice tot asa…https://ro.wikipedia.org/wiki/Bicarbonat_de_sodiu :P

    • cetateanul turmentat spune:

      Acum cîțiva ani am citit un articol al Rodicăi Zafiu in Romania Literară în care era argumentul cu confuzia cu ”bios”. Explicația ta este mai logică.
      Sf. Wiki nu este trecută în rîndul sfinților, are mai mult un statut asemănător cu cel al lui Arsenie Boca și d-aia eu mă închin la Encyclopædia Britannica despre care se știe că face minuni și vindecă de prostie. Nu-i nevoie să o pupi, trebuie doar să citești zilnic patruzeci de pagini din ea.

  10. Daniels spune:

    Frumos articol, poate un pic cam lung. Dar mi-a placut. Imi place si tonul acestuia, vag-resemnat-ironic-autoironic. O poza colorata care nu se poate analiza prea serios intr-un film foarte dinamic. Nice!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Cristian Secară


Cristian Secară

Activitatea mea profesională este pur tehnică, în domeniul instalațiilor și echipamentelor de televiziune, precum și în infrastructura IT. În timpul liber sunt pasionat ... Citeste mai departe


E randul tau

off Topic: A-ti dat toti in boala virgulelor?? D-le Cranganu, D-voastra postati des pe aceast platf...

de: ioan

la "America secolului al 21-lea va rămâne o super-putere singulară, absentă, dar, totuși, o super-putere"

România. O iubire din care se poate muri – Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu: „Nimeni nu poate spune când alege cineva să nu mai trăiască pentru că viața i-a fost trasă prea jos. Nimeni nu poate spune când anume o societate, acumulând o cantitate de disperare, scârbă și revoltă incompatibile cu pofta minimă de viață, își atinge punctul ei de fierbere. La noi, la români, lucrul acesta e cel mai puțin previzibil. Raportul poporului nostru cu limita a rămas până în clipa de față un mister. Românii numesc «minune» o reacție colectivă pe care nimic n-o prevestește. Și care, raportată la lungile perioade de letargie care o preced, e cu atât mai neverosimilă."

Cauta articole

august 2017
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)