Home » Cultura » Citesti:

Război și pace în temple. Ipoteze despre vechea religie a Zeiței

Tereza-Brindusa Palade octombrie 1, 2016 Cultura
13 comentarii 1,324 Vizualizari

Cîndva prin anii de liceu începuse să mă preocupe posibilitatea – fascinantă ca un fruct oprit, în vremea educaţiei materialist-dialectice – de a studia istoria religiilor. Acest domeniu mi se părea, ca un efect advers al platitudinilor ceauşismului marxist, atît de încărcat de mistere încît cu greu aveam să renunţ ulterior la ideea unei specializări în această zonă. Cred că am fost descurajată mai ales cînd, în timpul unui voiaj în Italia, am ajuns într-o bibliotecă plină, între altele, de cărți de istoria religiilor şi limbajul lor ştiinţific şi obiectiv, care acum mi se pare firesc într-o disciplină academică, mi-a sunat prea sec pentru ceva care mustea, în mintea mea de 20 de ani, de paradoxuri şi adîncimi. M-am consolat cufundindu-mă, în aceeași bibliotecă, într-un dialog timpuriu al lui Platon. Stilul dialectic asumat m-a încîntat, cred că şi într-o cheie “dramatică”, şi personajul Socrate a reușit să mă captiveze, cu dorinţa lui tenace de căutare a esenţelor. De atunci am renunţat practic la istoria religiilor. E amuzant totuşi cum am început cu o fascinaţie faţă de mythos şi, întîlnind mai mult logos în istoria academică a religiilor, m-am consolat cu un filozof clasic ce preferă de multe ori tot logos-ul, deşi, în scrierile sale mai tîrzii, lasă mult loc şi pentru mythos.

Fascinaţia iniţială faţă de mythos n-a putut să nu mă conducă la vizitarea figurilor centrale ale diferitelor mitologii: zeii şi zeiţele. Ajunsesem chiar să percep o unidimensionalitate a unora din zeităţile greco-romane, şi să prefer figuri mai complexe și ”transmundane”, precum zeii egipteni Osiris şi Isis. Am avut şi o perioadă de “oroare fascinată” faţă de unele divinităţi indiene pline de cruzime, precum zeița Kali, dar n-am putut să nu admir înţelepciunea zeului Krishna din Bhagavad Gita. Austeritatea budismului care priveşte lumea ca pe o iluzie şi renunţă la venerarea zeilor m-a atras mai puţin la 20 de ani, dar m-a impresionat povestirea lui Herman Hesse din Siddhartha. La fel şi Tao te ching – deşi nu mă regăseam în taoism, nu puteam să nu-i recunosc meritele şi profunzimea. În final, excursiile mele intelectuale orientale s-au sfîrşit în contemplarea posibilităţii “conştiinţei pure” descrise de o veche tradiţie spirituală hindusă, adică într-un soi de fenomenologie orientală.

Cum preocupările mele erau străine de istoria intelectuală şi de cercetările sociologice, am înţeles abia mai tîrziu relaţia “antropologică” dintre culturi şi mitologii predilecte: faptul că, de pildă, triburile de vînători dezvoltă mitologii vînătorești, cele războinice venerează zei cu virtuţi militare şi cele sedentar-agricole – divinităţi ale fertilităţii şi ale vieţii care renaşte ciclic.

Şi mai tîrziu am înţeles că, de fapt, complexitatea motivaţiilor omeneşti depăşeşte uneori pattern-urile unor figuri mitologice sau teologice şi că, din acest motiv, se construiesc raţionalizări ideologice pentru comportamente care nu sînt “în spiritul” unei anumite religii, precum cruciadele medievale împotriva ereticilor şi păgînilor şi arderea “vrăjitoarelor” pe rug. Sau, ca să ne referim la prezent, jihadismul orbesc al fundamentalismului islamic.

Istoria sacrificiilor omeneşti pe altarul unor zei, dintre care cea mai absurdă mi se pare venerarea unui zeu aztec al soarelui şi al războiului, Huitzilopochtli, prin sacrificarea la scară industrială a prizonierilor de război, pentru ca acel zeu să “învingă” noaptea şi lumea să nu se cufunde permanent în întuneric, e mult prea bogată pentru a nu susţine că, în multe culturi, relaţia între violenţă, sacrificiu şi percepere a sacrului ca o prezenţă terifiantă, care solicită un “tribut pentru protecţie” (ca o divinitate mafiotă) este una foarte strînsă. Semnificativ, în cultura mayașă exista şi o zeitate feminină a medicinei şi a naşterii/fertilităţii, Ixchel, ce avea şi trăsături războinice şi, după unele mărturii, era venerată printr-un cult ce presupunea şi sacrificii umane. Într-o cultură în care zeii erau priviţi ca însetaţi de jertfe umane, chiar şi cei care patronau fertilitatea şi-ar fi cerut raţia de sînge pentru a putea continua să ocrotească naşterile dintr-o comunitate.

Scena sacrificiului uman din filmul ”Apocalypto” al lui Mel Gibson  (2006)

Evident, întreruperea angelică a gestului lui Abraham de a-l sacrifica pe Isaac, fiul şi moştenitorul său, indică voința lui Iahve, transmisă poporului lui Israel, ca asemenea tradiţii abominabile să înceteze. Iahve este nu numai Dumnezeul creator și drept, ci şi un Dumnezeu – în sfîrşit – milostiv.

Pieter Lastman, Îngerul Domnului îl împiedică pe Abraham să-l sacrifice pe fiul său, Isaac (cca. 1603-1633), domeniul public

Totuşi, au existat şi religii străvechi, mult mai vechi decît politeismele antice şi, evident, decît iudaismul, care n-au cultivat zeităţi mîndre, crude şi neiertătoare. După mărturia multor cercetători, descoperirea unui număr considerabil de statui feminine de către arheologi, care datează de zeci de mii de ani, ar susţine (desigur, speculativ) ipoteza unei culturi europene a Zeiţei, ce a precedat cultura zeilor masculini europeni, de multe ori războinici (nu mă refer doar la zeii greco-romani, ci și la cei celtici și germanici). Zeița în discuție ar fi avut trăsături materne, fiind asociată cu misterul vieţii şi fertilitatea. Şi, nu dintr-o curtoazie pentru feminismul contemporan, istoricii şi arheologii susţin că acel tip de societate străveche în care predomina cultul Zeiței era matrilineară, ghidată după un calendar lunar (nu solar) şi, în general, pașnică. Ipoteza păcii ce ar fi domnit în acea cultură e susţinută prin faptul că n-au fost descoperite fortificaţii în jurul satelor ce ar data din acea epocă preistorică.

Zeița de la Lespugue, Paleolitic, cca. 30000-20000 î.Hr. Imagine preluată de pe site-ul http://www.alphabetvsgoddess.com/goddesses.html

Venus de la Willendorf, Paleolitic, cca. 28000-25000 î. Hr. Imagine preluată de pe site-ul https://en.wikipedia.org/wiki/Venus_of_Willendorf#/media/File:Venus_von_Willendorf_01.jpg

Evident, ne amintim şi de Gaia, zeița care personifică pămîntul în mitologia greacă, care i-a născut pe Pontus (marea), Uranus (cerul) şi pe titani, din care descind zeii olimpieni – evident, o figură matriarhală primordială. Dar epoca Zeiţei la care mă refer este mult anterioară politeismului grecesc în care se impune totuși forţa şi importanța zeilor masculini (Cronos, Zeus, etc.), chiar dacă persistă și cultul figurilor mitologice feminine. Singura cultură care pare să-şi fi menţinut multă vreme divinităţile exclusiv feminine, fără a le înlocui cu zei masculini, este cea cretană, în care de altfel nu existau iniţial decît preotese. Nu este de mirare că tocmai în Creta întîlnim, şi în perioada modernă și contemporană, un cult predilect al Panaghiei, Maica Domnului, şi o creativitate iconografică ieşită din comun în reprezentarea lui Teotokos.