joi, martie 28, 2024

Razboiul pierdut al intelectualilor (Updated)

« Le «juste milieu » est ce qu’il y a de plus opposé à l’union des contraires. » Simone Weil

Vă mai amintiţi de ICR? Primul ministru nu l-a uitat. Dar – şi acesta e cel mai mic lucru ce poate fi spus – nici nu-l ţine minte. ICR-ul a fost, timp de şapte ani, un rar exemplu de instituţie care nu doar a funcţionat (ca să-şi justifice existenţa), ci care şi-a făcut treaba. Au spus-o străinii care-au avut de face cu el şi a dovedit-o prezenţa, reală nu formală, a culturii româneşti în marile manifestări culturale ale lumii de astăzi. Apoi, într-o zi, s-a decis că toate acestea sunt nesemnificative şi – cu o viteză aiuritoare – ICR-ul a fost transformat într-o  bufonerie vrednică de milă, pentru ca, în cele din urmă, să fie abandonat insignifianţei. Despre fostul lui director – Horia Roman Patapievici – s-a spus mai mult decât poate îndura pagina albă: a fost făcut lacheu al Preşedintelui, delapidator al banului public, dispreţuitor al tradiţiilor, hulitor al neamului, etc. Nu se terminase, nici pe departe, atacul la adresa preşedintelui ICR şi a venit la rând Mircea Cărtărescu. Cel mai important scriitor al României postdecembriste a fost făcut profitor, beneficiar al largheţii ICR-ului din vremea lui Patapievici şi, deloc discret, s-a sugerat că ambiţiile lui internaţionale sunt mult peste posibilităţile lui literare. Apoi s-a reîntors (după 8 ani) în ring Lucian Boia: istoricul care ne-a amintit că trăim în secolul XXI, nu în secolul XIX şi că privirea critică menită a interoga miturile istoriei ne eliberează de idolii tribului a fost facut – cum altfel? – neromân, ponegritor al valorilor noastre patriotice şi securist de cursă lungă. Nu a scăpat nici Neagu Djuvara, şi el acuzat de interese subversive, atunci când nu e – pur şi simplu – prezentat ca un bătrânel zaharisit. Vladimir Tismăneanu a fost licenţiat de la conducerea IICCMER-ului fără nici o explicaţie, ca şi cum prezenţa şi activitatea acestui intelectual cu o solidă reputaţie în mediile specializate din Occident nu ar avea nici o valoare la el acasă. Cu puţină vreme în urmă a ajuns pe listă şi Andrei Pleşu. Din eseistul plin de farmec şi care ne îndeamnă mereu la meditaţie (şi la tăcerea fără care rostirea nu e decât zgomot) n-a mai rămas decât adulatorul lui Ceauşescu, ministrul tuturor guvernelor şi al tuturor preşedinţilor, un descurcăreţ cinic şi limbut ce se ascunde sub masca bonomiei. Nu demult a fost rândul lui Mircea Mihăieş: renumitul anglist si unul din cei mai tenaci jurnalişti antitotalitari a ajuns, dintr-o dată, un “fascist bătrân”. Cei menţionaţi nu sunt singuri; de-a lungul timpului la fel ne-au fost prezentaţi Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Andrei Cornea şi câţi alţii. Întâmplător sau nu, pe cei mai mulţi dintre oamenii aceştia îi leagă – pe lângă relaţiile lor personale – editura la care îşi publică lucrările: Humanitas. Astfel că, dincolo de portretul în acid al fiecăruia, ni se sugerează o cabală de intelocraţi. Răi români, mediocrii scriitori, oameni fără caracter care se îmogăţesc cu neruşinare vânzându-şi veninul în tomuri licoroase menite a cultiva frustrări juvenile. Astfel ne sunt prezentaţi cei mai reprezentativi intelectuali români ai zilei de azi, cei care – într-o altă lume – ar ilustra manualele şcolare ca modele de gândire şi de exprimare.

E drept, după fiecare val de noroi şi ură, o mână de oameni – mai mereu aceeaşi – s-au adunat (cu sau fără papioane) pentru a protesta faţă de această ignominie, au semnat petiţii difuzate – aproape întotdeauna – în aceleaşi reviste şi pe aceleaşi site-uri şi au încercat să atragă atenţia instituţiilor statului asupra riscului derapajelor verbale ale celor ce-i ponegresc în deplină impunitate. O anumită parte a presei i-a susţinut, alta (mult mai numeroasă) s-a mulţumit să le prezinte protestul doar ca pe-o fărâmă – repede pierdută – a agitaţiei cotidiene, alta, dacă nu i-a susţinut deschis pe atacatori, a făcut haz pe seama atacurilor şi, în fine, o a patra parte i-a ignorat cu desăvârşire pe intelectuali. La fel cum i-a ignorat şi îi ignoră cea mai mare parte a populaţiei. Cei care n-ar ezita nici o clipă să strige “Free Gigi!” sunt cu totului indiferenţi la soarta câtorva scriitori pe care nu i-au citit nicicând şi de care abia dacă au aflat la televizor. Iar dacă i-au văzut, nu-şi spun decât: Lasă bă, că merită! Ce’i mai deştept ca noi? Ce vorbeşte dă nu-l înţălege nime’? Ăştia numa’ dă dân gură şi ia banii dă la proştii ce-i crede! Din păcate asta e. Cei ce gândesc astfel – fie că o spun, fie nu – sunt mai mulţi, infinit mai mulţi decât cei cei care-au dechis cărţile autorilor citaţi şi decât cei dispuşi să-i apere. Şi dacă sunt atât de mulţi înseamnă că s-a întâmplat ceva cu lumea în care trăim, ceva în virtutea căruia gândul riguros şi cuvântul potrivit au ajuns într-atât de străine celor mai mulţi oameni încât să le stârnească repulsia. Iar dacă au ajuns astfel înseamnă că profesioniştii gândului şi ai cuvântului – intelectualii – poartă o vină, alta decât cele ce li se pun în seamă, dar poate mai dureroasă decât rănile pe care le fac vorbele fără noimă ale celor ce-i hulesc. Mi-a fost dat să aud, în anii ’80, oameni de la ţară vorbind cu respect de Mircea Eliade şi întrebând de cărţile lui în librăria din satul lor, la fel cum – în iarna lui ’90 – oameni de toate condiţiile stăteau la coadă, la chioşcul gării, ca să ia revista “22”. Astăzi, mai bine de jumătate din clasa fiicei mele – copii de 12 –13 ani – nu au călcat niciodată în viaţa lor într-o librărie. E numai vina lor?

A fost, totuşi, atât de mare prestigiul intelectualilor în comunism? Într-un sens da: nimeni nu-şi mai imaginează astăzi efectul de seism pe care-l avea în acel timp publicarea unei cărţi, difuzarea unui film, audiţia unui disc “de dincolo”. Oamenii se livrau culturii cu sentimentul că aceasta este porţia de libertate care le e, dacă nu direct accesibilă, cel puţin îngăduită. Monotonia sterilă a discursului oficial (redus la un sunet de fond) şi aura interdictului (ce nuanţa până la suavitate vocile) dădeau cuvântului o greutate pe care nu o are în zarva pieţei. Astăzi am putea spune că, în bună măsură, nu era vorba decât de efectul de distorsiune pe care-l inducea acea lume strâmbă. Şi, totuşi, poate că era un pic mai mult. Comunismul – ca ideologie în primul rând – avea un punct slab: se vedea pe sine însuşi ca fiind ultimul avatar al iluminismului. Menirea lui era aceea de-a lumina masele; de-a le alfabetiza, de-a le scoate de sub tirania ancestrală a superstiţiilor, de-a moderniza o lume arhaică deprinzând-o cu “ultimele cuceriri ale tehnicii” şi, de la un punct încolo, de-a cultiva valorile naţionale: literatura, istoria, etnologia. Astfel se face că diverse forme de cultură tare, mai ales în domeniul ştiinţific, au supravieţuit şi pe parcursul celor mai acerbe perioade de represiune. Apoi, de la un moment dat, s-a ajuns la modus vivendi în care anumitor genuri (cu priză mai largă la public) li s-a încurajat – sau doar tolerat – o anumită libertate în a problematiza acele lucruri care nu puteau face (din raţiuni de coerenţa doctrinară) obiectul unor analize serioase. Era un spaţiu de “se poate” pe care intelectualii – a căror vocaţie e legată de publicul căruia i se adresează – l-au speculat cu abilitate. Iar publicul i-a înţeles şi i-a urmat. Care public? Între altele, comunismul a şcolarizat (aproape) toată populaţia României. Niciodată ţara nu avut atâţia potenţiali cititori ca în acel timp. Evident, nu toţi alfabetizaţii citeau literatură, istorie, eseuri sau lucrări de specialitate. Dar mulţi o făceau (sau simulau că o fac), nu doar pentru plăcerea subtilă a jocului cu interdictul, ci şi pentru că aceste lucrări scrise erau – într-un anumit mediu – elementele comune ale socializării. Oamenii aveau o meserie, o formaţie – cel mai adesea temeinică – şi, dincolo de aceasta, literatura le satisfăcea deopotrivă anumite curiozităţi (iar limitele, vizibil – prea vizibile, ale discursului oficial care se suprapunea prea puţin cu memoria familială, aveu de ce să-i facă curioşi) şi le dădea sentimentul apartenenţei la o castă a “celor care ştiu”. În felul ei, această segregare era, paradoxal, destul de democratică: ea se baza pe de o parte pe interiorizarea unor reguli ale lecturii în şcoală (şcoala de atunci era nu mai bună, ci mai strictă decât cea de acum), pe de alta pe tirajul de masă al lucrărilor publicate şi, nu în ultimul rând, pe “greutatea” fiecăreia dintre ele. Nu ştiu să fi vorbit cineva la noi despre funcţia critică a cenzurii în comunism. Aceasta funcţiona, evident, ca un filtru ideologic, dar nu numai. Au fost lucruri care nu s-au putut niciodată publica în timpul comunismului. Şi a existat întotdeauna o anumită critică pe care comunismul nu a putut-o asimila în maşinăria lui explicativă. Pe de altă parte erau o mulţime de lucruri – fie nonideologice, fie slab ideologice, fie ideologizabile doar prin interpretare – faţă de care ideologia oficială nu reacţiona, sau reacţiona anemic. Astfel, în linii mari, mare parte din ceea ce s-a tradus după ’64 era literatură demnă de a fi citită. Între altele pentru că cenzura îşi făcea treaba: o carte era tradusă cu – cum să-i spun? – un “efect de ecou” de minimum 5 ani. Altfel spus, apuca să se  clasicizeze în cultura în care apăruse. Pe lângă aceasta, cu excepţia marilor clasici, nici un autor nu era tradus in extenso: traducătorul (şi, har Domnului!, aveam mari traducători pe atunci) trebuia să aleagă din opera cuiva cartea sau cărţile cele mai reprezentative. Ceea ce înseamnă că era tradus nu doar un autor consacrat, ci era tradus si cu cea mai bună/ cele mai bune carte/cărţi ale sale. În plus, dat fiind şi monopolul livresc al informaţiei, toată lumea (care citea) citea acea carte, ce se înscria – destul de repede – într-un mental comun în care devenea un reper. Iar suma acestor cărţi crea un mental comun destul de extins şi de stabil în timp. Toate acestea făceau ca, în acea vreme, criteriile de lectură (pentru cine voia să citească) să fie destul de clare. Lucru cu atât mai valabil pentru literatura autohtonă unde – ghidaţi de câţiva critici şi de vocea “Europei Libere” – aproape toţi ştiau ce merită şi ce nu merită a fi citit. Dar citeau – atât de mulţi, atât de mult şi atât de bine orientat – oamenii din acea vreme? Greu de spus, mai les în absenţa unor studii temeinice. Ceea ce nu trebuie uitat este faptul că la doar şapte luni de la Revoluţie, o falangă a lor striga pe străzile capitalei: “Noi muncim, noi nu gândim!” şi “Moarte intelectualilor!”. Atunci, probabil s-a rupt definitiv echilibrul dintre intelectuali şi societate. Tot timpul, în România, intelectualitatea a fost percepută (sau, cel puţin, s-a autoperceput) ca o castă ce nu interferează cu “lumea muncitoare”, alfel decât la nivelul unei fascinaţii ce oscilează între romantism (cultivat inclusiv de Partid) şi o bizară folie bergère (care, în diverse variante şi cu diverite intensităţi, ne-a afectat periodic). In vara lui ’90 “omul muncii” capătă chipul hâd al celui ce dă cu bâta – chip ce-l reactualizează pe cel al copilului de la ţară, dotat cu bocanci şi chipiu, ce zdrobea oasele elitei interbelice închisă în puşcăriile lui Dej. Şi tot atunci rudimentul de dialog dintre intelectuali şi dezmoştenţii comunismului (repede etichetaţi ca “nostalgici”, în fapt prizonieri ai discursului puterii) încetează cu desăvârşire. Acesta a fost efectul cel mai trist al mineriadelor. Dar chiar de la început semnele scindării erau vizibile.

Problema lui decembrie 1989 nu e aceea că nimeni nu a prevăzut prăbuşirea (atât de rapidă) a celui ce condusese ţara timp de 25 de ani, ci aceea că nimeni nu avea nici o idee despre ce şi cum va fi România de după Ceauşescu. Oamenii ieşiţi în stradă erau, în sfârşit, fericiţi: pe de o parte eliberaţi de dispariţia celui ce devenise omniprezent, pe de alta, convinşi – asemeni unor copii – că e îndeajuns să-şi dorească ceva, pentru ca lucrul în cauză să poată fi realizat. Cei mai mulţi nu aveau decât dorinţe generale (de tipul “vrem să trăim mai bine”), dar nimeni nu avea idee care sunt mecanismele economice şi sociale – şi care e gândirea ce le subîntinde – prin care aceste dorinţe pot fi realizate. În fapt, generalizarea progresivă a raportărilor false în economie, dublată de centralizarea tuturor deciziilor semnificative în mâinile “conducătorului” precum şi lipsa oricărei dezbateri articulate asupra problemelor sociale şi a modului lor de înţelegere au avut ca efect faptul că, atunci, ne lipseau – dureros – oamenii care să ştie care era starea de fapt a economiei şi a societăţii precum şi cei care să aibă o viziune asupra căilor prin care se putea ieşi din situaţia dramatică din acel moment. Autarhia economică şi naţionalismul gregar din ultimii ani ai ceauşismului aruncaseră populaţia exact în direcţia opusă: aceea a unei fascinaţii a Occidentului (a unui Occident necunoscut şi imaginat, cel mai adesea, ca fiind pur şi simplu reversul lumii noastre). Ca în toate momentele decisive ale istoriei noastre, şi de astă dată cel care prevalează este discursul intelectualităţii umaniste – singura capabilă să exprime ceva în afara “limbii de lemn” care imobiliza (şi va mai bloca timp îndelungat) gândirea celor mai mulţi români. După primul moment de totală solidaritate şi de condamnare unanimă a lui Ceauşescu şi a acţiunilor lui, cercul discursului umanist se lărgeşte progresiv. In el intră nu doar represiunea şi dirijismul, ci şi lucruri pe care acest tip de intelectuali le cunoşteau prea puţin – ca, de pildă, economia. Economia aceea, bazată pe industriile grele, care structura oraşele, dădea de lucru unei părţi semnificative din populaţie şi, mai ales, era vectorul de influenţă al intelectualităţii tehnice. Că această economie avea probleme; că era puţin probabil să continue în cadrele fixate de dirijismul ceauşist, e dincolo de orice dubiu. Problema reală era ce anume e de făcut cu ea; cum – şi ce – poate fi adaptat noilor realităţi şi, mai ales, cum poate fi recalificată mâna de lucru a oraşelor. În locul unei meditaţii asupra acestor probleme, se proclamă rapid faptul că această industrie nu e decât fier vechi al cărui singur orizont îl reprezintă dezafectarea. Un asemenea discurs, nu doar radical, ci lipsit de evaluarea realităţilor şi a consecinţelor, are un efect în siajul căruia se aşează întreaga viaţă publică postdecembristă: ruptura dintre intelectualitatea umanistă pe de o parte şi intelectualitatea tehnică şi muncitorimea industrială pe de alta. Problema este aceea că, spunându-le tranşant inginerilor că industria lor e bună de aruncat, li se spunea implicit şi faptul că ambiţia lor de a accede la eşalonul decizional e de domeniul trecutului. Astfel că, fără prea multe ezitări, această franjă a intelectualităţii se orientează către noua putere care – înţelegând bine care-i e bazinul de susţinători – îşi moderează discursul revoluţionar, substituindu-l cu cel al traziţiei progresive către lumea nouă. Să mai adăugăm şi faptul că reprezentaţii de vârf ai noii puteri proveneau, în număr semnificativ, tocmai din rândul inginerilor şi al economiştilor socialişti. La rândul lui, “proletariatul” din fabrici – presupunând că ar fi luat în serios discursul intelectual al momentului – nu ar fi înţeles decât că milioanele de urbanizaţi ai comunismului sunt o anomalie, ce trebuie abolită cât mai curând. Ca să rezum, mi se pare că acest clivaj al discursurilor: radical şi plin de patosul unei revoluţii totale de partea intelectualităţii umaniste şi reticent, mizând pe o transformare care să le permită oamenilor (sau cel puţin anumitor oameni) să infuzeze schemele lumii noi, al noii puteri; acest clivaj al discursurilor mi se pare anterior – şi fondator – împărţirii politice între dreapta şi stânga. Într-un fel, intelectualitatea umanistă a pierdut partida din momentul în care şi-a alienat intelectualitatea tehnică, singura în măsură a controla (şi, implicit, a modifica) pârghiile economiei. Nu e de mirare faptul că, probabil uimit de naivitatea şi de anarhia intelectualilor umanişti, Occidentul s-a grăbit să-i înroleze în sistemele de burse şi să-i “formateze” pe măsura unei înţelegeri a problemelor şi a metodelor de investigare a acestora (măcar la nivelul celorlate ţări est-europene). Aceasta a fost singura tenativă coerentă de a forma un altfel de intelectualitate în România. Efectele ei – căci a avut şi efecte concrete – sunt, totuşi, departe de a fi mitizabile.

Dar consecinţa cea mai dramatică a monotoniei limbajului maximalist al “schimbării” a constituit-o faptul că intelectualitatea umanistă a ratat nu doar marile probleme ale României din 1989, ci şi pe cele care au urmat acestei date: destructurarea economiei (datorată şi pierderii pieţei comune a blocului estic şi relaţiei dezavantajoase cu Occidentul), căderea educaţiei (care nu mai e reglată de nici o piaţă), ascensiunea noilor tehnologii, emigrarea masivă, suprabirocratizarea (asociată cu corupţia), depopularea ruralului, reducerea socialului la politic şi a politicului la scandal, etc. La început lucrurile acestea erau puţin vizibile. Atunci se argumenta necesitatea formării unei culturi profesionalizate acolo unde lipsa de libertate a circulaţiei – informaţiei şi persoanelor – aplatizase, în chip dramatic, cunoaşterea. Au reuşit intelectualii măcar aici? După 25 de ani putem vorbi de persoane cu o remarcabilă competenţă într-un domeniu sau altul, de grupuri – mai mult sau mai puţin informale – care, o vreme (mai mai puţin lungă), urmăresc un proiect comun, dar e greu de vorbit de mai mult. Nu avem culturi domeniale specializate, iar cele existente sunt – adesea – la un nivel pe lângă care cel din ’89 ni se pare dezirabil. Dovada cea mai bună o constituie faptul că reuşita profesională e în continuare validată (aproape exclusiv) în Occident. Nu avem nici instituţiile care să înţeleagă şi să susţină, acolo unde germenii ei există o asemenea cultură. Instituţionalizarea performanţei a rămas un deziderat. Dar ceea ce s-a pierdut e o tristă realitate. Câteva din aceste lucruri pierdute mi se par decisive pentru a înţelege condiţia intelectualului român de azi.

1. Intelectualitatea a pierdut sistemul instituţional de formare şi de reproducere a elitelor – în speţă a pierdut controlul asupra învăţământului şi a universităţilor. Poate părea paradoxal – căci, în mod tradiţional, şcoala a fost domeniul rezervat al intelectualităţii române. Dar aceasta e trista realitate; cine priveşte astăzi programele şcolare, ori trece prin universităţile de provincie nu va regăsi în ele aprope nimic care să trimită – oricât de modest – la ceea ce, de veacuri bune, înseamnă cultura. Va găsi în schimb (şi în exces) acel formalism cenuşiu şi plat, colorat cu accese de sentimentalism autoindus, care caracterizează funcţionărimea măruntă a marilor periferii. Undeva lucrurile s-au rupt irevocabil. Atât cât pot eu să-mi dau seama, ruptura s-a produs în prima jumătate a anilor ’90. Totuşi, cine ar răsfoi presa acelui timp ar avea impresia unei efervescenţe culturale care, astăzi, ne lasă visători. Numai că temele discutate în această presă sunt patetic de inadecvate momentului: s-a problematizat la nesfârşit în marginea postmodernismului, a canonului literar (subiecte relativ la modă – deşi începeau să piardă teren – în America momentului), asupra interbelicului şi a figurilor (şi momentelor) lui obscure, asupra secvenţelor şocante ale istoriei – mai ales a celei contemporane, (în absenţa deschiderii arhivelor) asupra memorialisticii carcerale, s-au publicat câţiva din scriitorii anticomunişti şi s-a dat drumul unui val de literatură religioasă cvasi-narodnică dublată de cele mai bizare soteriologii spirituale. Nu spun că aceste lucruri erau inutile sau nu trebuiau făcute. Comunismul interzisese multe, mai ales memoria trecutului, însă căderea pasională în aceste teme a avut ca efect distragerea atenţiei intelectualilor de la gândirea problemelor prezentului şi a orientării de viitor a vieţii economice şi sociale a României. În acel timp părea de la sine înţeles că tot ce avem de făcut este fie să ne întoarcem în interbelic, fie să ne europenizăm (dacă nu chiar americanizăm) peste noapte. Ciudat e că prea puţini observau că cele două soluţii sunt greu compatibile una cu alta şi, oricum, irealizabile. Dar, în marginea lor, proliferau dezbateri subtile despre rolul intelectualilor în aceste formule, despre moralitatea spaţiului public, despre eleganţă şi alte câte şi mai câte. Nimeni nu observa, în acele momente, că – aproape peste tot – în ministerele culturale (Învăţământ, Cultură, Culte), ca să nu mai vorbim de celelalte, personalul, cu excepţia celui de la vârf, era acelaşi ca înainte de “evenimente”. “Funcţionari de carieră”, “oameni de aparat”, “persoane de încredere” care – spre deosebire de gălăgioşii intelectuali – “ştiau” cum funcţionează maşinăria instituţională, cum poate fi gripată şi ce foloase se pot trage de pe urma ei. Atâta timp cât marea intelectualitate a discutat – cu pasiune şi acribie – pe seama occidentalizării pe model american sau interbelic, funcţionarii ministerelor şi-au rezervat sarcina, mult mai modestă, de redactare a programelor, a regulamentelor de funcţionare a instituţiilor, de constituire a comisiilor de examinare, etc. În plus, au cooptat cu generozitate în această gigantică întreprindere “cadre de nădejde” din provincie sau din eşaloanele inferioare care primeau astfel un statut (şi privilegiile aferente) la care anterior nici măcar nu îndrăzneau să viseze. În primii ani, toţi aceştia s-au mulţumit cu controlul pârghiilor instituţionale, mai apoi vrut mai mult: acea recunoaştere de care beneficiau marii intelectuali. Dacă la început problema era aceea a unei imposturi genuine (în care se amestecau, în doze variabile, complexul provincial, mitomania şi multe altele), în timp această impostură s-a structurat, devenind o subcultură pe cât de funcţională, pe atât de codificată. Interesant e că intelectualii n-au observat-o în creşetere, ci doar atunci când – atingându-şi akmé-ul – au fost, practic, scoşi din joc. Din acel moment, celor care înţelegeau “încotro bate vântul” nu le-a rămas decât “să se adapteze” (inclusiv la privilegii) şi – prin prezenţa lor – să legitimeze lucruri pe care, în urmă cu un deceniu, le-ar fi aborat cu indignare. Asta e – sau ar trebui să fie – una din cele mai importante lecţii ale tranziţei: la orice nivel şi în orice domeniu cei care decid asupra a ceea ce se poate face şi se face efectiv sunt funcţionarii, administratorii şi personalul tehnic. Intelectualii s-au imaginat, în vâltoarea acelui decembrie, ca fiind ghizii naţiunii. Naţiunea i-a privit, incredulă un moment, uimită mai apoi şi, când s-a săturat de privit, s-a întors – docilă – la şefii şi la brigadierii ei de la care, la fine de lună, îşi primea (pe bază de pontaj) salariul. Iar intelectualii au rămas să dezbată între ei problemele care – oricum – doar pe ei îi priveau. De aceea nu trebuie să ne mirăm de faptul că, astăzi, programele şcolare sunt croite fără viziune, pe criterii pur funcţionăreşti; că cele universitare sunt un talmeş-balmeş de metodologii în care nu contează decât să pui mâna pe “salariul de merit”, iar faimoasele granturi nu sunt nimic altceva decât un supliment de salariu pentru câţiva norocoşi ai celei mai sărace pături a angajaților de stat. Cultura a fost complet evacuată: parcurgându-şi cu scrupulozitate programa, un elev sau un student nu are şansa de a întâlni marile opere ale umanităţii, nu învaţă să gândească şi, la capătul lor, nu rămâne decât cu acest adevăr universal (pe care, la fel de bine, l-ar fi putut afla pe stradă): a trăi înseamnă a te descurca. Nimeni, dintre marii noştri intelectuali, nu a protestat când programele şi manualele au fost masacrate, când s-au scos discipline întregi şi s-au băgat lucruri care aduc, în cel mai bun caz, a şcoală profesională de secretariat, când s-au numit n comisii alcătuite din oameni cu o exprimare precară şi cu un bagaj de cunoştinţe care e la limita rizibilului. Astăzi, toţi aceşti oameni sunt legitimaţi de stat pe funcţia lor, tot aşa cum “realizările” lor în educaţie sunt legitimate de comisiile alcătuite tot din ei. Şi, mai ales, sunt legitimaţi de faptul că dau oricărui doritor diplomă pe aproape nimic. Cine ar mai protesta? Şi împotriva a ce? Nu trebuie să ne facem prea multe griji: intelectualii noştri s-au consolat cu bursele occidentale şi cu gândul că viitorul Brâncuşi îşi va găsi singur Parisul în care-şi va da măsura. În definitiv, practicarea culturii – a adevăratei culturi – e o formă a elecţiunii divine. În raport cu aceasta, şcoala înseamnă, oricum, prea puţin. A devenit un subiect neinteresant.

2. Intelectualitatea a pierdut aproape întreaga reţea de difuzare a culturii menită a face legătura dintre elite şi amatorii luminaţi din rândul cărora să se aleagă şi pe care să se sprijine elitele. Dispariţia acestei infrastructuri a separat – pentru o lungă perioadă – elitele de “mulţimi” şi “mulţimile” de elite, opacizând comunicarea pe însăşi terenul ei propriu: cultura. În 1989 exista în România o reţea de librării, de biblioteci, de centre de difuzare a presei, de cinematografe şi săli de concert care, cu toate problemele ei, era una funcţională. E drept că era făcută, nu născută, dar – cu toate acestea – era şi putea fi folosită. Ce s-a ales de ea? Cu o viteză incredibilă şi în totala indiferenţă a elitei bucureştene, acest network care ar fi putut constitui premisa inervării în profunzime a corpului social a fost demantelat. Cel mai adesea a fost distrus cu o brutalitate care, ea însăşi, e o mărturie a felului în care era preţuită cultura în comunism. Mie însumi mi-a fost dat să văd cărţile unei biblioteci de ţară adăpostite (timp de doi ani) sub o prelată, în curtea vechii clădiri, în curs de retrocedare. N-a fost nici pe departe un caz izolat. Anticariatele şi centrele de colectare ale hârtiei au fost inundate de carţile bibliotecilor dezmembrate, librăriile au dispărut nu doar din sate, ci şi din orăşelele de provincie (supravieţuindu-le cel mult papetăriile). Presa culturală ajunge rar şi aleatoriu – şi mă refer la două – trei titltri – doar în municipiile reşedinţă de judeţ. Din sălile de cinematograf n-a mai rămas nimic, iar din celor de concerte, dacă nu adăpostesc o Filarmonică (şi ea tot mai stigheră), li s-a pierdut şi amintirea. Ne-am putea aştepta ca în aceste clădiri, luate cu japca de comunişti de la proprietarii lor, să apară după retrocedare acea mică întreprindere ce – dezvoltându-se în timp – să constituie sprijinul culturii pe plan local. Din păcate, o simplă plimbare pe străzi ne arată altceva: baruri, săli de joc, second – hand-uri, dacă nu pur şi simplu locuri pustii pe care le populează cei fără de adăpost în aşteptarea “dezvoltatorilor imobiliari”. Două treimi din producţia editorială a României de azi nu ajunge în provincie, pe o rază de sute de kilometri nu există nici un loc de unde un părinte să-i poată cumpăra copilului o carte, bibliotecile (cele şcolare şi, tot mai mult, cele universitare) nu au “fonduri de achiziţii” şi trăiesc doar din mila donatorilor, un film care nu e de “multiplex” nu are nici o şansă de a fi văzut de public, iar filarmonicile – ele însele existând doar în marile oraşe – se luptă să-şi plătească angajaţii şi cheltuielile. Asta e situaţia de fapt a “României profunde”. Ce – şi cât – sens mai are, în aceste condiţii, să vorbim de “egalitatea de şanse” a tuturor copiilor acestei ţări? N-ar fi mai corect să luăm în serios teoriile “colonialismului intern” (propriu ţărilor şi zonelor arierate) în care capitala – singurul centru de dezvoltare – exploateză provincia la nivelul producţiei primare exact la fel cum, cu un veac în urmă, metropolele îşi exploatau coloniile? Nu vreau să exagerez, dar, din acest punct de vedere, România actuală pare mai apropiată de Zimbabwe decât de Austria. O spun ca unul care lucrează într-o universitate de provincie: aici nu doar că nu există cercetare, dar – ţinând cont de echiparea pentru cercetare a Universităţii (şi în primul rând a bibliotecii ei) – aceasta nici măcar nu e posibilă. Indiferent de ce spun nenumăratele comisii de acreditare, de evaluare a calităţii şi alte asemenea. Precum vechiul grec care era fericit că e om liber şi nu sclav, şi membrii acestor comisii cred că sunt fericiţi că au şansa de-a locui în capitală sau în unul din cele cinci mari oraşe ale României şi nu în cel în care-mi duc eu traiul. Vin, stau (fără să vadă), semnează şi pleacă în lumea lor în care lucrurile sunt – măcar la scara noastră – altfel. Iar noi rămânem pe loc într-o lucie indigenţă, acoperită ridicol de paietele derizorii a tot soiul de titluri, premii şi diplome fără conţinut şi fără valoare. Am putea funcţiona cel mult într-o industrie multilevel în care am aproviziona centrele regionale cu numărul necesar de masteranzi şi de doctoranzi care le-ar permite universitarilor de acolo loisirul de a se dedica celor câţiva studenţi ai lor (nu veniţi de la noi) cărora ei consideră că merită să li se dedice. Şi dacă aceasta e condiţia oraşelor mari, ce să spunem de zonele rurale? Acolo, din păcate, e o lume ce ne e mai străină decât cea pe care-o vedem în documentarele de călătorii în locuri exotice. Nu ne aducem aminte de ea decât – cu dispreţ şi cu oroare – atunci când o vedem că votează aşa cum votează. Dar pot fi aceşti aoameni acuzaţi că i-au abandonat pe cei care, ei primii, i-au abandonat sorţii lor? Cine e vinovat de faptul că, în loc ca prin “conferinţe poporane” şi “biblioteci ale satului” (iată lucruri ale interbelicului despre care nu s-a vorbit!), să-i aducem la civilitatea şi la problematica omului secolului XXI am procedat invers: am coborât comisiile şi universităţile la nivelul periferiei suburbane, unde totul se vinde şi se cumpără, şmechereşte şi cu gândul doar la “protocol”? Ne place sau nu, aici s-a ajuns şi e puţin probabil ca în trei sau cinci decenii de-acum înainte să se schimbe ceva semnificativ. A doua lecţie a tranziţiei ar fi trebuit să fie aceasta: pentru a menţine un vârf funcţional în orice domeniu, e nevoie ca acesta să se sprijine pe o structură piramidală cu o bază cât mai largă. Dacă într-un oraş nu există suficienţi oameni prosperi nu vor exista nici aceia dintre ei care, având preocupari mai elevate, să sprijine într-o zi cultura. Şi dacă doritorii de cultură (doritorii, nu cei ce nu ştiu încotro s-o apuce) nu sunt suficient de mulţi, atunci nici examenele nu-şi au niciun sens, pentru că ele nu mai selectează, ci doar promovează. Ideea unui Nobel românesc răsărit din nimic are în spate exact aceeaşi mitologie cu cea a câştigului la loterie sau a numirii peste noapte într-o “funcţie de mare răspundere”. E ciudat că intelectualii noştri nu s-au gândit prea mult la aceste lucruri; norocul lor fost “globalizarea” – tocmai s-a generalizat televiziunea prin cablu şi internetul ieftin. La ce bun biblioteci în regiunile rurale? Nu-i mai simplă o conexiune la internet? Acolo e totul. Pentru poor people. The leisure class continuă să aprecieze cartea – obiect, cotorul de piele, cantul aurit, sublinierile generaţiei precedente… Iar the rich people practică pokerul care e, nu-i aşa (a spus-o o doamnă judecător), un “joc de nobili”? Să ne mai mirăm atunci de umilinţa prin care trec an de an revistele de “cultură” pentru “a-şi primi” finanţările? Nu e şi acesta un poker?

3. Intelectualii (cei mai mulţi dintre ei umanişti) au pierdut contactul cu ştiinţele tari şi, odată cu acestea, au ratat deopotrivă formarea gândirii riguroase şi contemporaneitatea omului de azi cu problemele timpului lui. Recursul acesta permanent la tehnica de calcul ar avea un sens doar dacă imergenţa noilor tehnologii ar fi acompaniată de un act reflexiv şi interpretativ menit a ni le face accesibile la nivelul inteligibilităţii. Numai că pentru cei mai mulţi dintre noi tehnica digitală e ceva ce pendulează între gadget şi panaceul universal. O folosim fără a o înţelege şi fără a-i cunoaşte mizele şi consecinţele. Aşa se face că suntem – sincron – ultrasofisticaţi în IT şi, în acelaşi timp, ecologişti. Dar, mai mult decât atât, problematicul acestei tehnologii, imensa ei forţă de modela realitatea din jurul nostru, relaţiile dintre noi şi propria noastră viaţă ne rămân aproape complet ininteligibile. Şi, cu ele, o parte – deloc nesemnificativă – a existenţei noastre cotidiene. Ori ceea ce e semnificativ în gândirea contemporană e tocmai această capacitate de a problematiza – adică de a ridica la nivelul reflecţiei – experienţa zilnică a vieţii comune. În lumea noastră aceasta rămâne mută, drept care şi viaţa comună e cvasi-absentă, iar atunci când – ocazional – se manifestă, o face doar la modul eruptiv. Să nu uităm, de asemenea, că există o legătură între gândire şi expresie: doar formarea – lentă şi susţinută – a unei gândiri riguroase îi permite omului să exprime (şi, lucru foarte important, să-şi partajeze) experienţa lăuntrică. Dar formarea acestei rigori a gândirii nu se împlineşte în formalismul desuet al programelor şcolare, ci în contactul viu cu ceea ce cunoaşterea modernă are mai dinamic şi mai fascinant: ştiinţa de vârf. Pe cât de fixat era comunismul (materialist) pe aceasta, pe atât de indiferentă este lumea postdecembristă faţă de ea. S-a publicat puţin (aproape infim) în domeniile exponenţiale ale ştiinţei, s-a renunţat cu totul la partea de popularizare a  acesteia (popularizarea fiind la noi un peiorativ, în vreme ce în Occident – şi în particular în America – e complementul superlativ al specializării), s-a mizat în exces pe eseistică, memorialistică şi experiment literar şi, mai ales, s-a încurajat o religiozitate redusă la ritual şi la apoftegme sapienţiale cu o accentuată coloratură rurală. Morala? Întrebaţi despre evoluţie, oamenii noştri se declară precumpănitor creaţionişti. Dar asta nu pentru că ar cunoaşte poziţiile ştiinţei şi dogma teologică ci, pur şi simplu, dintr-o lene mentală în virtutea căreia eşti mai avantajat dacă tratezi totul, apodictic, într-o frază, decât dacă depui efortul de a înţelege ceva. Oricât ne-ar (în)cânta slujitorii altarului cu povestea “poporului credincios”, cred că ar fi mai corect să observăm că ne mişcăm doar într-o lume de oameni creduli. De aceea ar fi zadarnic să ne mirăm de comportamentul lor (deopotrivă cotidian şi cvadrienal); asemeni tuturor celor creduli se încred în ceea ce li se spune – şi iau ceea ce li se dă ca un aconto – iar apoi se declară dezamăgiţi, trădaţi şi neînţeleşi şi, mai ales, sunt gata să se arunce în braţele celui dintâi ce le-ar promite miticul “altceva”. Acesta e al treilea lucru pe care ar fi trebuit să-l învăţăm din lunga noastră tranziţie: că declinul rigorii gândirii şi a exprimării (la formarea cărora şcoala şi cartea au un rol decisiv) se asociază, inevitabil, cu declinul responsabilităţii. Ignoraţi de către “furnizorii de cunoaştere”, oamenii de rând au sfârşit prin a le întoarce spatele. Dacă într-adevăr cultura e privilegiul unei caste – idee de secol XIX, care a prins admirabil într-o lume care n-a avut niciodată o veritabilă aristocraţie – atunci foarte bine, casta aceasta să se descurce cum vrea cu cultura ei. Între cei ce apărau ICR-ul d-lui Patapievici şi cei ce-l ponegreau, poporul nu vedea o mare diferenţă. Şi, cum se-ntâmplă întotdeauna, îl distrau mai bine cei ce strigau şi înjurau mai tare.

Pierzând pe aceste trei tablouri (şi nu numai), ce le-a mai rămas intelectualilor noştri? Probabil faptul de a cultiva “domnitorul luminat” şi de a fi sfetnicii lui. Dar care dintre preşedinţii noştri de după 1989 poate fi numit luminat? Şi care dintre ei a acţionat punând la bază sfaturile consilierilor săi intelectuali? D-l Iliescu a fost perestroikist pentru că aceasta era libertatea (cea bună!) aşa cum o înţelegea dânsul. D-l Constantinescu a fost nici – nici pentru că aşa e dânsul. Iar D-l Băsescu a fost pro-european şi pro-atlantist în mod spontan (ca să nu spunem visceral), nu pentru că rafinaţii lui intelectuali l-au orientat în această direcţie. E drept, le-a acordat condamnarea comunismului şi pactul pentru educaţie, dar – aşa cum s-a văzut ulterior – nici într-un caz, nici în celalălalt nu i-a fost nici dânsului prea clar despre ce e vorba. Astfel că aceste iniţiative (altminteri binevenite) s-au stins în tăcere şi, mai ales, fără prea multe consecinţe. În ceea ce-o priveşte, clasa politică pare mai curând impregnată de antiintelectualismul aparatcicilor anilor ’50. Poate de aceea încearcă intelectualii cu preşedintele: e mai uşor să convingi unul – chiar dacă nici acesta nu e tocmai uşor de convins – decât o mulţime (care, în plus, are şi alte interese). Mezalianţa intelectualilor cu puterea nu a dus la prea multe – unul din puţinele lucruri semnificative a fost tocmai numirea d-lui Patapievici la ICR – şi nu a făcut decât să arate, dacă mai era nevoie, eterna fascinaţie a omului de carte faţă de cel care decide în istorie. Dureros e altceva: faptul că oamenii de cultură nu au fost capabili a numi problemele lumii noastre comune. Aici se vede drama moştenirii pasivităţii intelectualilor din anii comunismului. Căci forţa disidenţei din celelalte ţări estice a stat tocmai în curajul şi în rigoarea cu care câţiva intelectuali au fost capabili să identifice şi să numească, fără echivocuri, problemele lumii lor din acel timp. La noi vălul miciunii (generalizate) a propagandei şi-a făcut efectul: oamenii au rămas à la longue incapabili să vadă, să înţeleagă şi să numească realul. Şi azi, la fel ca imediat după Revoluţie, lucrurile stau în acelaşi fel. Ce altceva sunt nenumăratele comitete şi comiţii, proliferarea facultăţilor de Relaţii Publice şi Comunicare, decât epifenomenul unei iluzii potrivit căreia multă vorbărie, nişte măsuri administrative şi ceva autoritate de la centru pot schimba o realitate care se încăpăţănează să reziste oricărei reforme? Doar cinicii au înţeles – devreme de tot – că nu e aşa. Şi s-au descurcat în consecinţă. Cât despre intelectualii “dezamăgiţi”, paradoxul face ca ei, departe de-a valoriza un vocabular tehnic adecvat şi o problematizare serioasă a moştenirii economice şi sociale a comunismului şi a tranziţiei, să adopte faţă de ace(a)sta – exact ca în anii ’90 – atitudinea voluntaristă a bolşevicilor de după “Marea Revoluţie”. Îmi amintesc, din manualele ceauşiste, distincţia dintre revoluţia burgheză şi cea socialistă: se spunea acolo că burghezia a cucerit mai întîi puterea economică şi apoi pe cea politică, în vreme ce comuniştii au procedat invers – ei au pus mâna pe puterea politică şi apoi au început transformarea economică. Adesea, auzind virulenţa intelectualilor noştri la adresa stării de lucruri din ţară şi, în acelaşi timp, văzând cât de puţin e luată în considerare – la modul serios – această stare de lucruri, mă întreb dacă ei sunt cu adevărat – aşa cum se pretind – nişte liberali ori nişte conservatori sau, fără să-şi dea seama, sunt nişte bolşevici de dreapta. Un lucru e cert: au ratat, în acest sfert de veac, şansa de-a schimba economia şi societatea. Acesta e războiul lor pierdut.

În schimb au creat altceva: o cultură rafinată, care se adresează fie asceţilor (izolaţi de lume şi dedicaţi rigorii mortificatoare a meditaţiei pure), fie hedoniştilor (care practică – la limita juisării – plăcerea exuberantă a experimentării diversităţii), fie, evident, naturilor ciclotimice care trec alternativ de la o ipostază la alta. E şi aceasta ceva. Dar nici asceţii – pentru care implicarea în lume e profanare, nici hedoniştii – pentru care tout va bien atâta vreme cât pot să-şi practice jocurile lor, nu vor sări în sprijinul intelectualilor, atunci când aceştia sunt târâţi în arenă. Iar cei dintre asceţi şi hedonişti, cei mulţi şi inexistenţi, nu au cum să le vină în apărare, de vreme ce sunt pur şi simplu inexistenţi.

Vă mai amintiţi de ICR? Cât timp îl veţi mai ţine minte?

ERRATA

1. Am scris acest text indignat de linsajul mediatic caruia i-au fost supusi Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies, Tania Radu, Mircea Cartarescu, Andrei Plesu si multi altii. Nu doresc ca acest text sa fie citit – si cu atat mai putin folosit – ca o forma de atac la adresa acestor oameni de ale caror realizari ma bucur si pe care ii admir.
2. Intentia mea – singura mea intentie – este aceea de a formula probleme, si nu de a critica persoane. Felul in care mesajul intelectualilor nu a izbutit sa ajunga la oameni si sa trezeasca in ei disponibilitatea de a face binele este, cred, si o problema a intelectualilor. Nu doar a lor, caci si oamenii trebuie chestionati asupra indiferentei si a dezinteresului lor fata de tot ceea ce le-ar fi deschis sufletul si mintea. Dar cred ca intelectualii ar trebui sa fie cei dintai care sa mediteze asupra acestei distante, pe care anii o adancesc, intre ei si cei care ar trebui sa fie destinatarii firesti ai mesajului lor.
3. Nu as vrea sa existe nici o ambiguitate asupra penultimului paragraf al textului, de aceea o spun explicit: ceea ce, pentru mine, e pozitiv (as indrazni sa spun: din perspectiva duratei lungi) in mandatul presedintelui Traian Basescu este sustinerea independentei justitiei si numirea D-lui Patapievici in fruntea ICR-ului. Mai mult decat oricine, D-l Patapievici a demonstrat ca angajarea unui mare intelectual in administratie (in cea culturala) e in masura a-i da acesteia un proiect de anvergura. L-a sustinut cu toata energia, renuntand la propriile lui proiecte. Felul in care a fost tratat, si pe parcursul mandatului de la ICR, si dupa ce a fost destituit (prin modificarea abuziva a legii) poate fi un memento pentru ceea ce s-ar petrece cu reprezentantii justitiei daca ar renunta la curajul de a-si exersa liber prerogativele.
4. Ramane, totusi, cazul unor oameni, altminteri intelectuali remarcabili, care promiteau (cel putin pentru mine) a fi altfel – ma gandesc la cativa ministri din ultimi 10 ani – si care, in cele din urma, s-au dovedit a fi lipsiti de proiect si incapabili sa marcheze domeniul lor prin ceva semnificativ. Nici ei nu trebuie judecati inainte de a fi intelesi.
5. Nu am scris aceste lucruri doar despre altii; ma consider – fara orgoliu, dar si fara falsa modestie – eu insumi un intelectual. Si ma intreb zilnic daca, la nivelul si in locul in care ma gasesc, fac ceea ce trebuie pentru a spori intelegerea celor intre care ma aflu. Oameni ca Horia Roman Patapievici, Mircea Mihaies, Tania Radu, Mircea Cartarescu si Andrei Plesu au reusit, prin tot ceea ce au facut, sa aduca putin bine, adevar si lumina in lumea noastra pustiita de neintelegere si ura. Iata de ce ii admir fara rezerve.

Distribuie acest articol

70 COMENTARII

  1. Am o singura observatie: intelectualitatea nu pare sa fi pierdut totusi controlul educatiei ca atare, poate doar al institutiilor fundamentale ale invatamantului.

    Poate si prea multa libertate strica: programele nu sunt slabe, ci doar lasa prea mult pe seama manualelor si inspiratiei profesorilor, idee proasta intr-o societate care e obisnuita sa mearga pe control, nu pe auto-perfectionare.

    • Problema este tocmai birocratii ministerelor.

      ” Atâta timp cât marea intelectualitate a discutat – cu pasiune şi acribie – pe seama occidentalizării pe model american sau interbelic, funcţionarii ministerelor şi-au rezervat sarcina, mult mai modestă, de redactare a programelor, a regulamentelor de funcţionare a instituţiilor, de constituire a comisiilor de examinare, etc.”

      Cred ca solutia nu este „reformarea institutiilor” renuntarea la servicilor lor. Dupa 25 de ani cel putin MEC-ul si ISJ-urile si-au dovedit incompetenta.

  2. In tarile foste socialiste, vecine si prietene, cum de-au reusit ?!
    Intelectualii lor sa fi reusit schimbarea spre mai bine decat la noi sau intreaga lor societate era ALTFEL decat cea romanesca, deja resemnata in vremea comunismului ca nu mai poate schimba nimic?!

  3. Folositor articolul, doar că nu s-a pierdut nici un război :) Pentru că nu a existat nici un război, intelectualii nu cred că declanșează și susțin războaie, ei își văd de treaba lor și vor fi în minoritate întotdeauna, în orice fel de societate. Războaie declanșează eventual impostorii, atât de apreciați în societate azi. Declanșează războaie subterane, de demobilizare și încurajare a emigrării, pentru că vremea trimiterii la pușcărie a trecut – din fericire.

    Cheia blocării demersurilor impostorilor este să nu li se răspundă în același fel, ci în mod constructiv, fiecare demers intelectual să fie și un produs cultural. Impostorii nu sunt capabili să producă așa ceva și prin urmare cu timpul oamenii vor sesiza diferența. Sau chiar dacă nimeni din societate nu sesizează nimic produsele culturale valoroase pot fi aduse în atenția comunității internaționale. Atunci e ca și cum ai sta într-o mlaștină și respiri printr-un pai care ajunge la suprafață.

    În altă ordine de idei, paragrafele excesiv de lungi fac foarte dificilă lectura. Cu Kant fac efortul, dar cu articolele dvs trebuie să recunosc că uneori mai citesc și pe diagonală unele paragrafe.

    gânduri bune,

    • Nu stiu daca termenul de razboi e cel mai potrivit aici, insa ideile autorului ramin. In marile religii razboiul e chiar important: razboiul permenent cu pacatul, necuratul, s.a.m.d. Nu cred, totusi, ca ar fi o simplificare groasa daca am vorbi despre o lupta/confruntare clasica dintre bine si rau. Iar daca ne referim la confruntari, si mie imi apare destul de evident ca intelectualii au pierdut multe si importante – si noi toti am pierdut odata cu ei, si poate chiar mai mult, inclusiv cei care nu-si dau seama de asta.
      As zice chiar ca acesta este si unul dintre efectele perverse ale confruntarilor intre sistemele de gindire: se intimpla sa pierzi fara sa intelegi ca ai pierdut. Pentru a intelege ca ai pierdut trebuie sa indeplinesti o cerinta de baza, anume onestitatea. Aceasta nu e suficienta insa pentru a intelege (si a admite o pierdere), fiindca o alta conditie necesara ar fi legata chiar de existenta unui sistem ferm de valori. Urmeaza, la rind, si alte criterii necesare dar nu suficiente, printre care spiritul critic autentic (legat direct si intim de onestitate) sau discernamintul.
      S-a mai facut, la noi, in trecut, recurs insistent la o „abordare constructiva”, iar rezultatele sint cele pe care le vedeti. Ideea este ca, procedind astfel, raminem mereu la stadiul de proiect, eventual unul incremenit.
      Mi se pare bizara sesizarea finala referitoare la lungimea paragrafelor, iar mentionarea lui Kant intr-un asemenea context, complet deplasata.
      Toti cei care frecventam aceasta platforma stim ca textele domnului Maci sint lungi, nu foarte lesne de citit. Dar acestea sint elaborate iar lungimea lor nu este sau n-ar trebui sa fie un impediment. Am vazut mai multe postari, aproape la fiecare articol al domnului Maci gasesc citeva, care reclama lungimea excesiva. Ideea-i ca daca stati prost cu timpul sau cu cheful, indicat ar fi sa nu cititi sau daca cititi, sa o faceti eventual in mai multe etape – nu-i musai si poate ca nici nu-i posibil sa prindeti totul dintr-o lectura pe diagonala. Nu-i tocmai constructiv sa incepi critica la un articol reclamind lungimea sa. Daca ar fi fost vorba despre o prelegere cu public, unde timpul e crucial, atunci poate ca textul ar fi trebuit reajustat. Altfel insa, eu cred ca chiar si textele astea sint doar niste schite, adica rezumate. Ginditi-va, explicatiile la ceea ce s-a intimplat in Romania ultimilor 24 de ani nu pot fi simple si nici sumare, ginditi-va la anamneza unui bolnav si-apoi incercati sa extindeti demersul la problemele unui popor.
      Daca va simtiti in stare de o sinteza, faceti-o, chiar si critic, dar nu criticati lungimea textului, mai ales ca asta spune mai degraba ceva despre d-voastra decit despre autor. Fiindca, chiar daca nu-i puneti la indoiala competenta, ii retrageti interlocutorului/autorului prezumtia de buna-credinta, din moment ce presupuneti tacit ca textul sau putea fi scurtat fara a pierde din idei.
      Un intelectual vine si ne spune ca simte ca am pierdut confruntari importante in devenirea noastra iar noi ii spunem in citeva fraze ca de fapt n-am pierdut nici o confruntare. E ca si cind, in loc sa ne punem serios problema daca n-am pierdut cumva ceva important, ne-am intreba daca cel care ne mentioneaza pierderile chiar e un intelectual.

      • Vă mulțumesc foarte mult pentru comentariu.

        De la bun început spun că nu am nici o îndoială că domnul Maci este intelectual, așa cum este și toată lumea care scrie și citește pe contributors.

        Nu am o viziune elitistă asupra a ce înseamnă intelectual. Intelectual pentru mine înseamnă om care consumă produse culturale cu un anumit standard minim de calitate. În mod contingent el poate să și scrie.

        De altfel comentarii elaborate cum este cel al dumneavoastră arată clar că între cel care consumă și cel care scrie nu este o diferență de fond, și tocmai acesta este farmecul comunității intelectuale și al contributors în particuplar.

        Intelectualul știe că nimeni nu poate scrie fără să consume cultură, și nici nu poate să consume cultură fără să aibă cel puțin opinii bine fundamentate, care sunt un produs cultural ele însele. Unii își asumă costurile ieșirii în arena publicării, ca mine și domnul Maci, nu din considerente intelectuale, ci civice probabil.

        Legat de război.

        – Războiul cu cineva presupune o atitudine adversativă față de cineva. Războiul cu păcatul este unul personal cu anumite gânduri și fapte, nu cu persoane (dacă lăsăm deoparte diavolul ca persoană malefică – omul nu poate lupta cu diavolul și este un act de mândrie autodistructivă să lupți ca om cu diavolul; doar sfinții pot lupta cu diavolul, iar ei numai prin îndumnezeire, adică de fapt Dumnezeu face posibilă victoria asupra diavolului, iar mai precis a făcut-o prin moarte și înviere, cu moartea pre moarte călcând; Hristos a înviat !).

        – Retorica râzboiului ca metaforă aplicată oamenilor este ceva ce poate fi folositor politic și civic, dar nu este folositoare spiritual. Pentru mine folosul spiritual este prioritar celor civice și politice și trebuie să constrângă modul cum le urmărim pe acestea. Desigur asta este opțiunea mea privată, alte persoane pot sacrifica folosul spiritual pentru a dobândi unul civic sau politic (eu însumi o fac uneori, dar ulterior îmi pare rău).

        Legat de lungime:

        – Nu lungimea textului este o problemă, ci lungimea paragrafelor. Articolele în mass-media au niște standarde de elaborare, se învață asta la jurnalism. Nici să scriem cu o propoziție pe paragraf precum Cristoiu (dânsul are în vedere un public extrem de larg și vrea să reducă efortul de lectură și să maximizeze eficiența transmiterii mesajului), dar nici un 65 de rânduri. Pur și simplu reduce eficiența comunicării. În rest textul ca ansamblu poate fi oricât de lung.

        – ca exemplu, când am scris aceste comentariu am scris fluid, cu paragrafe de peste zece rânduri unele, dar apoi am revenit asupra lor și am fragmentat la introducere (am lăsat o singură propoziției în paragraful în care exprim opinia despre domnul Maci, ca să iasă în evidență), iar la răspunsurile celelalte am pus bullet-uri ca la prezentări în Power Point ca să ușurez analiza acestui comentariu de către oricine. Pentru a se vedea efectul se poate copia în word acest comentariu și se pot elimina toate comenzile enter astfel încât să avem un unic paragraf și apoi se poate da la citit în ambele variante cuiva să vedem care se înțelege mai bine.

        – lungimea paragrafelor nu are nimic de a face cu statutul de intelectual sau nu al celui care scrie, ci doar cu interesul persoanei pentru eficiența comunicării.

        gânduri bune,

        • N-am sugerat ca lungimea paragrafelor ar influenta in vreun fel statutul cuiva, iar cind am luat in discutie statutul de intelectual, am preferat o analogie.
          Domnul Maci e filozof iar modul sau de comunicare e unul specific. Maniera de comunicare a filozofilor nu este una potrivita jurnalismului, iar asta nu este o intimplare. Una este sa comunici idei si cu totul alta sa comunici informatii sau opinii. Chiar si cind e vorba de eficienta comunicarii, autorul are libertatea sa aleaga, asa cum si noi avem libertatea de a alege ce, cum citim. Insa cind citim articolele unui autor sintem, intr-un fel, pe terenul sau si, foarte probabil, conventiile sau metodele folosite pentru comunicare sint cele potrivite.
          In fine, nu iau numarul de vizualizari drept criteriu de excelenta, dar privitor la comunicare, multe dintre articolele domnului Maci sint eficiente macar fiindca au foarte multe vizualizari – unele dintre ele au batut recorduri care i-ar putea face invidiosi chiar si pe jurnalisti.

          • Îl apreciez pe domnul Maci la fel de mult ca și dumneavoastră pentru efortul pe care îl face pentru a dinamiza societate civilă. Unii dintre noi suntem mai laudativi, alții avem și unele rezerve. Dacă am fi toți laudativi fără nici o rezervă nu știu cât de bine ar fi.

            Numai bine,

  4. O frază care surprinde esența lucrurilor din România de azi „oamenii au rămas à la longue incapabili să vadă, să înţeleagă şi să numească realul”.
    O să las câteva ore articolul şi o să-l mai citesc cel puţin o dată, întru o mai profundă așezare a
    ideilor.

    • Analizele prof Maci sint intotdeauna de profunzime, sincere si potential purificatoare . Multumiri. Impartasesc durerea dvs.

  5. DA ! Ne vom aminti de ICR !
    Din pacate , foarte multi dintre cei care si inteleg ceea ce citesc , au facut un pas mare in spate pt. a nu fi stropiti de noroi.
    PS1 Sunt curios ( desi nu ar trebui sa-mi fac sperante ) daca Duminica la votul pt. europene vor fi peste 25% dintre cei cu drept de vot si mai ales care va fi structura in functie de pregatirea scolara a acestora.
    PS2 Pe de alta parte criza din educatie ( ca si din sanatate, etc ) a inceput mult inainte de 90, iar trendul nu pare sa se pozitiveze prea curind.

  6. Este cel mai dens și adevărat text pe care l-am citit în 24 de ani despre relația intelectualității cu acest popor și cu realitățile lui. Și teribil de trist.
    Vă mulțumesc pentru curajul și tăria de a-l fi scris și publicat. Vă asigur de întreaga mea stimă, domnule Maci.

  7. Punctul 3 este foarte important. Articole care deplâng prigoana intelectualităţii s-au tot scris, dar cred că e prima dată când lipsa educaţiei ştiinţifice de bază în rândul chiar şi al celor mai străluciţi intelectuali publici din România este prezentată drept o cauză a declinului.

    Mulţumesc pentru articole, domnule Maci.

  8. cu scuze;e prea lung ptr mine !
    da,s a intimplat ceva cu lumea in care traitzi: au venit comunistii si acum totu i cu curu in sus
    referitor la cultura;la fel e peste tot,nu tot omu citeshte;doar ca dincolo nu s a permis celor de la talpa tzarii sa sara direct in virf fara o prealabila educatzie,iar valorile morale sint pretzuite

  9. Frumos articol! Da, razboiul pierdut al intelectualilor romani!
    1. Am fost, suntem si probabil vom fi deconectati de la realitatile stiintifice contemporane. Invatamantul si stiinta din Ro sunt deconectate si aproape incapabile sa tina pasul cu cercetarile de varf de pe plan mondial. Datorita slabei finantari si a discontinuitatii finantarii. Ce mai poti face ca si „intelectual roman” este ca macar sa stii/cunosti nivelul maximal al domeniului tau de studiu si sa incerci sa il atingi.
    2. discontinuitatea cercetarii e chiar frustranta si nu va duce niciodata la rezultate spectaculoase. Citeam despre francezul cu Premiu Nobel in Fizica ce lucreaza pe aceeasi tema de 30 de ani, in acelasi labotaror. Cati dintre cercetatorii romani pastreaza aceeasi tema si o perfectioneaza, o adapteaza din mers odata cu evolutia domeniului lor? Dar isi permit asta sau se „apleaca” cum bate vantul si Proiectele aprobate si taiate dupa primul an?
    (Citeam zilele trecute despre premierea unui profesor de la Universitatea Oradea (coleg cu dumneavoastra) ce are un articol in Nature, felicitari maxime! Oare de cati ani lucreaza pe acest domeniu? Uitandu-ma la afiliere, el este singurul din Romania, probabil lucrarea este o colaborare. Cati dintre profesorii/cercetatorii din Ro mai lucreaza pe domenii/directii „cutting edge”? Astfel de exceptii arata ca se poate, doar ca … trebuie indrumatori si constanta. Colaborari internationale si ambitie.)
    3. Avem domenii de predare universitara si cercetare care nu sunt reprezentate la marile conferinte. Nu la conferintele locale, unde se strang aceleasi maini si se cunosc aceleasi idei. Conferintele mari ale domeniului, internationale, la care taxa de participare este mai mare decat salariul de profesor/cercetator. Cum s-ar putea ridica aceste domenii in Ro daca nici macar nu stiu directiile actuale si nivelul cercetarii? Se pot citi carti si articole, dar o participare directa este mult mai stimulativa, deschisa catre colaborari.
    Intelectualii romani? Ce mai poate fi spus despre ei. Nici nu mai stim ce inseamna un intelectual. Mai avem noi intelectuali de talia lui Corneliu Coposu care a terminat liceul la 16 ani si la 23 de ani si-a luat doctoratul? Termenul de „intelectual” este atat de pervertit incat nici macar nu avem pe cine apara in acest razboi deja pierdut.

  10. Ce se mai poate adauga unei atat de ample analize…?
    Deja unii au considerat-o „prea lunga” ;) deci, „nimic” mi se pare raspunsul apropriat…
    Ce i s-ar putea reprosa…totusi?
    Dupa parerea mea, lipsa de originalitate in abordarea unui subiect care, initial pasionant deoarece sursa de idei inovatoare, devine dezarmant de inutil atunci cand se rezuma la o simpla enumerare de probleme ultra-cunoscute de toata lumea!
    Ma deceptioneaza defetismul acestui text, care emana prin toti pixelii ecranului meu, si inca ma surpinde asta de la dvs…cu toate ca eram avertizata deja din titlu ca „intelectualii au pierdut razboiul”!? Nu este vorba deci de o lupta punctuala in apararea culturii romanesti, nici de o batalie contra unor dusmani care o ameninta momentan, ci de-a dreptul de razboi!
    Biata cultura romana, cine mai este in masura sa-i vina in ajutor?
    Istoria ne-a demonstrat ca apararea si sustinerea culturii este o cauza permanenta, un „razboi” care, din fericire (!) continua, in ciuda dezertarii unora sau altora, fie ei si cei mai ilustri (dar uzati…) combatanti!
    Probabil ca, chiar si pentru acest tip de infruntare, intre lumina si obscurantism, nu doar numarul cartilor, citite sau scrise, primeaza, ci unele calitati umane ca generozitatea, empatia, determinatia, abnegatia, incredrea…pot avea un rol determinant!?

  11. E greu de comparat ce se intampla acum 30 de ani cu ceea ce se intampla acum. Traim intr-o lume foarte diferita, din pacate si din fericire in acelasi timp. Aveam 12 ani in 1989, si citeam absolut tot ce imi pica in mana. Astazi citesc destul de putine carti si aproape exclusiv in engleza, destul de multe articole, cam 50% in romana. Din opera autorilor enumerati de dvs mai sus am citit putin spre deloc, cu exceptia comentariilor aparute in presa. Sunt ignorant? Poate. Dar sunt un om informat si activ. Faptul ca nu reusesc sa imi fac timp sa citesc anumite carti nu inseamna ca nu pot aprecia autorii. Nu inseamna ca nu pot sesiza diferenta intre Mircea Cartarescu si Corneliu Vadim Tudor, intre Horia Patapievici si Marga, sau intre Andrei Plesu si Razvan Theodorescu. Nu cred ca trebuie sa confundati audienta operelor unor autori cu influenta ideilor lor si a peronalitatilor lor. In lumea de astazi modul in care intelectualii de marca influenteaza societatea este total diferit fata de acum 30 de ani, si este spun eu mult mai direct si mai eficient. De aici si reactiile viscerale, animalice, ale unor politicieni la adresa lor.

  12. Spiritul critic și luciditatea implacabilă ale acestui text amintesc de maioresciana atitudine din studiul ,,În contra direcției de astăzi în cultura română”, care denunța superficialitatea modernității românești. Mai toate observațiile și accentele sunt corecte, bine plasate. Și, ca o concluzie nespusă, pentru că este devastatoare, deși derivă cu maximă rigoare din text: răul comis este ireparabil, iar iresponsabilitatea țâfnoasă și trufașă a elitei intelectuale este complementară relativismului postmodern, contribuind apocaliptic la degradarea generală.

  13. Aoleu, ați aprins lumina și acum toți pot vedea că regele e gol! Ar fi trebuit să urmeze valul de strigăte să luați mâna de pe întrerupător căci le tulburați somnul rațiunii. Dar văd că deocamdată aici nu e cazul, ceea ce mă face să sper că au mai rămas și oaze salubre unde ideile și nu insultele primează. Vă mulțumesc și vă felicit pentru articol.

  14. @M. Maci

    Punctul 4
    Intelectualitatea este strabatuta de o falie: ai PSD-ului si ceilalti, observabila de exemplu la Alina Mungiu Pippidi, care aproape in toate articolele sale (care au devenit împăunări penibile) ataca pe unul sau altul dintre intelectuali (cred ca are mare pică pe Baconschi!), considerind „impecabila” actuala conducere guvernamentala!

    Apoi PSD si-a format proprii intelectuali care ocupa un spatiu ce ar trebui sa fie liber de politicianism.
    Universitatile sint pline de politruci ai unuia sau altuia dintre partide! Singulari, intelectualii adevarati cu greu „aglutineaza” pentru a-si sustine ideile, oamenii. Din spate vin „proaspetii pseudointelectuali”, cu doua, trei licente, 2-3 masterate si doctorate luate pe spaga, copy/paste.

    Academia, prin conducerile ei, a fost si este preponderent nostalgica. Presedinte nu a ajuns cea mai mai vizibila personalitate, ci altcineva.

    Ciocoii noi sint noii „intelectuali”, care fac jocul celor cu cutitul (a se citi virful pixului). In demonizarea celor incomozi PSD este DOCTOR! (mai nou prin gurita rujata a Dnei Ponta Sirbu, viitor europarlamentar).

  15. de acord cu multe din ceea ce spuneti. poate mai putin cu impartirea ginditori umanisti/tehnici – sint fizicieni care scriu filosofie, matematicieni poezie etc. si caderea in desuetudine a termenului elita (politica, financiar/bancara… nu cred ca astia au fost vreodata asa ceva – putem vorbi de ginditorii si artistii renasterii, de inventatorii locomotivei cu abur si becului electic, adevaratii vizionari deschizatori de drumuri – si inchei paranteza sa nu plictisesc)
    cuvintele care nu sint urmate de fapte nu valoreaza nimic. lucrurile s mai simple. fara economie functionala, cu un mediu ostil muncii oneste care sa produca valoare adaugata si cu un stat nereformat vom avea mereu un electorat captiv care va genera aceeasi clasa politica inepta si cleptocrata. cu forta activa si creativa in afara, cu bugetari, functionari si pensionari inauntru, minunea nu se poate produce. cine sa reformeze societatea?politrucii ? cei care mint precum respira ? ar insemna sa si semneze actul de deces. altundeva trebuie cautate solutiile. bratianu si generatia lui aveau substanta. astia de acum, prosti patentati, fara idei proprii, purtatorii vorbelor goale (ale altora), in fapt progeniturile vechii nomenclaturi
    ps : am reluat un comentariu recent. cu perpetue lamentari, cu descrierea efectelor fara atacarea frontala a cauzelor nu ajungem nicaieri. iar faput ca romanii razbesc mai mereu afara si foarte rar in propria lor tara spune totul.

  16. Din nefericire articolul sufera de meteahna celor mai multe analize pe tema.
    Se porneste de la o notiune netratata critic, in cazul nostru intelectual, si se aplica reteta clasica conform careia intelectualul acum nu mai e ca pe vremuri, ajungandu/se la situatia nedorita sa se implice ideea ca pe vremea odiosilor pana si intelectualii o duceau mai bine.
    Nimic mai fals. O prima observatie ar fi ca intelectualii formati in comunism nu au nimic in comun cu notiunea de intelectual asa cum s/a nuantat acest concept in modernismul occidental.
    Practic din start, intelectualului de tip nou i se cerea o adeziunea ideologica, macar tacita, dar de cele mai multe ori explicita, fiind transformat astfel din start in inteolog (intelect, ideologie si teologie profana). Ne place ori nu, majoritatea au facut acest gest, nu neaparat pactul cu diavolul, ci cu fratele sau, renuntand la trasatura determinanta a intelectualului: autonomia si caracterul personal al ideatiei sale.
    Observatia nu are nimic de a face cu atacurile impotriva celor pomeniti in text. Dimpotriva: sublinieaza faptul ca liderii politici cred ca au de a face cu aceiasi intelectuali de tip pres in speranta avantajelor de alta natura.
    Ghinionul e ca, punand la o parte exceptiile, se pare ca au motive sa creada in continuare asa.

    • Corect!

      In plus, daca banii colectati din taxe si impozite nu sunt folositi in mod direct de cel de la care s-au colectat, se chiama furt. In concluzie, modul in care este finantat ICR-ul este imoral.

    • Noba

      spelndi do,’le splendid! intelectualii formati in comunism nu au nimic in comun cu notiunea de intelectual asa cum s/a nuantat acest concept in modernismul occidental .
      Adica cam ce ar fi Tismaneanu, Cartarescu, Mihaies si Patapievici ?! Nu intelectualii formati in comunism ? Vreo 2 pe baza de origine ?!
      Asa intre noi nu ar fi mai bine sa lasi „dicteul automat” si mai si gandesti ce vrei a zice?!

  17. UIMITOR!
    Uimitor e insa, cu totul si cu totul, ALTCEVA.
    Faptul de necontestat ca intre aceastia, in ELITA postceausista, nu prea exista moldoveni,
    desi peste 20% din cetatenii statului sunt moldoveni, Romania scolarizeaza cetateni moldoveni de mai bine de doua decenii?, nici macar unul singur de samantza!
    nu intra in ELITA ROMANIEI post RPR&RSR.
    DE CE?
    Acest fapt este mai mult decat bizar, e strigator la cer!,
    dar ne reveleaza faptul ca Romania de azi are o falsa elita INTELECTUALA aleasa pe cu totul alte criterii decat cele firesti oricare civilizatii UMANE de pe Terra, ADICA o falsa elita!
    (elita intelectuala a unei tzari cuprinde pe toti elitistii de la culturali, administratori, medici, la injineri reshapati)

  18. Am avut răbdarea să citesc până la capăt acest articol-fluviu. la sfârşit m-am întrebat cine ar trebui să fie răsplătit: autorul sau eu, ca simplu cititor. Autorul, pentru munca lui serioasă şi îndelungată, ar fi trebuit să fie capabil să ceară o contraprestaţie, dar, piaţa ideilor fiind plină până la refuz, deci in stadiul inflaţionist, nimeni nu mai e dispus să dea 2 bani pe texte oricât de importante şi bine scrise ar fi. Atunci, rămâne ideea alinierii, adică a tentativei autorului de atrage in tabăra dumnealui o ceată de viteji dispuşi să continue lupta. Mai ales că titlu vorbeşte despre un război. Lăudabilă iniţiativa, dar inutilă atâta timp cât nu o face pe faţă şi nici nu ne propune efectiv -cu nume şi prenume- o redută de cucerit.

    Eu zic că războiul nu a fost pierdut, ci abandonat. Războiul ar fi trebuit să fie împotriva comuniştilor, a nomenklaturii, a securităţii şi a politrucilor socialişti. Războiul ar fi trebuit să ţintească eliberarea economiei de chingile socialismului, restaurarea proprietăţii private şi a pieţei libere, desfiinţarea instituţiilor socialiste, democratizarea reală a politicii şi vânarea celor mai îndrăciţi comunişti. Niciun intelectual nu trebuia să aibă linişte până când clica roşie a bandiţilor nu ajungea in spatele gratiilor. Abandonul a primit şi un nume: reconcilierea naţională. Victimele s-au împăcat sau, mai degrabă, au fost împăcate cu călăii lor. Apoi, la majoritatea victimelor, pentru că agresorul nu mai era vizibil şi nimeni nu mai învedera caracterul infracţional al activităţii lui politice, a apărut sindromul Stockholm. Acum votează cu ambele mâini torţionarii sufletelor şi jefuitorii averilor lor, ba mai mult, o fac şi amărâţii se mândresc cu asta, chiar fără să mai fie mituiţi cu tradiţionalele găletuşe cu mălai. Minciuna călăilor le place şi au introdus-o in meniul cotidian. Au devenit dependenţi de biciul televizat al tâlharilor înstăpâniţi pe proprietatea şi destinul lor.

    in loc de redute de cucerit şi inamici de doborât, intelectualitatea a avut sinecuri de vânat sau fabricat. Posturi călduţe unde meritele, munca şi responsabilitatea nu contează deloc. Intelectualitatea, de stânga şi de dreapta, s-a lăsat coruptă şi atrasă in mrejele politicii compromisului mizerabil. Cum să lupţi împotriva statului socialist dacă eşti intelectual angajat, lefegiu aflat la mâna nomenklaturii transformată in eurobirocraţie? Cum să mai lupţi cu politrucii socialişti extremişti din psd dacă eşti coleg cu ei sau plătit de guvernul lor? Cum să lupţi împotriva lor dacă pretinzi că trăim in democraţie şi, ca atare, singura armă disponibilă este votul? Întâi trebuie să rosteşti adevărul teribil pentru a descoperi inamicii statului de drept şi ai libertăţii: că democraţia a fost confiscată, cel puţin din 2009, şi că de-acum a pretinde că avem o democraţie e echivalent cu accepta băltitul in marasmul moral şi scufundarea in Minciună. Au trecut anii de când clasa politică reorganizată ca nomenklatură a călcat in picioare suveranitatea cetăţenească exprimată clar la referendum şi intelectualitatea ar fi trebuit să pună mâna pe arme deja, şi mă refer la armele caracteristice, la băţul verbal, la pana ascuţită, la discursul incitator de violenţă şi la cerneala toxică revărsată in Manifeste cât mai succinte distribuite la ţară şi in oraşele de provincie cele mai afectate de jaful mafiei roşii. dar in loc de asta avem laşitate şi frică de la stânga la dreapta, scârbă şi trădare, retrageri ruşinoase şi capitulări mascate in veşmântul valorilor europene, in pacifismul democraţiei şi in individualismul de tip carierist. Io nu am văzut in anii din urmă o luptă intre intelectuali şi politruci, nicio bătălie reală, ci doar lamentări şi mustrări, bocete şi mechine frustrări. Cum să pierzi un război pe care l-ai abandonat imediat ce au apărut semnele unei crâncene confruntări?

    • Asa este, doar ca intelectualii nu pot fi acuzati pentru acest lucru!

      Atunci cand statul socialist penalizeaza eficienta prin taxe excesive, reactia naturala a firmelor private (si a persoanelor educate) este sa reduca costurile, iar reducerea se face intotdeauna din „nice to have”, nu din „must have”. Altfel spus, nu veti vedea companii private care sa investeasca in proiecte ale institutiilor academice, si nici persoane cultivate care sa mai cumpere carti – fapt care, prin ricoseu, asigura independenta financiara (si implicit de idei) a autorilor.
      Si-atunci, cum procedam: ii acuzam pe (unii) intelectuali ca au acceptat pozitii platite de la buget, in conditiile in care piata (chipurile) libera nu este capabila sa le asigure subzistenta, sau incercam sa reducem contributiile catre acelasi buget, cu „riscul” sa ne ramana fonduri pentru ultima carte a lui Plesu/Patapievici/Cartarescu?

    • cum mie mi atras cu ochiu o ”ela” am sa scriu mai abrupt;
      autorul se clasifica :intelectual:bine din romimia! de ce doar cind sint atacatzi direct se revolta si apara grupul(gest meritoriu !) si de ce in 24 ani nu s au facut auzitzi si ascultatzi ? sigur,vina o poarta si auditoriul,dar ei trebuie sa shi adapteze cuvintele la acesta si putzin cite putzin in 24 ani s ar fi obtzinut poate ceva!un ex; nu cunosc ei rasismul ce bintuie prin romanica ?au tacut !??
      a amintit pe cineva despre care vrajmashii spun ca a trecut prin nu shtiu cite guverne !!? pai io shtiu ca e adevarat! in doua a fost ! in unul chiar imediat dupa ce comunistii au ucis o groaza de oameni si au umplut vidul,ha ha

  19. Intelectualii trebuie sa se impace cu ideea ca numerele mici nu intereseaza politicienii. „Clasa muncitoare”, „clasa mijlocie”, „minoritatea cutare” – astea sunt de interes pentru politicieni.

    Intelectualii adevarati, de elita, nu sunt multi. Asa ca nu au de ales, trebuie sa-si dedice energia si intelectul modelarii „claselor” mai numeroase. Trebuie sa se dedice promovarii Romaniei frumoase si romanilor frumosi (nu frumosi fizic, evident). Trebuie sa identifice si sa taxeze ura, intoleranta, violenta, absurdul. Trebuie sa cosilieze oamenii politici luminati. Trebuie sa atinga si sa infrumuseteze cat mai multe inimi si minti. Asta e arma lor. In asta consta puterea lor. In influentarea pozitiva a liderilor si a acelor clase sociale numeroase, pe care conteaza politicienii.

    Acei intelectuali, care fac macar o parte din cele de mai sus, au respectul meu.

  20. „Intelectualitatea a pierdut sistemul instituţional de formare şi de reproducere a elitelor – în speţă a pierdut controlul asupra învăţământului şi a universităţilor. ”

    L-am intrebat ieri pe un om pe care il cunosc bine, prorector al unei universitati de provincie din Romania, cum va vota duminica. Un om cultivat, harnic, eficient, poliglot, cu numeroase stagii de formare in strainatate. Mi-a raspuns, senin, fara ezitare: „cu Doamna Andronescu; a facut atat de mult pentru noi.”

  21. Eu am opinia mea. O să fiu franc.
    Intelectualii români sunt puternic defazaţi în privinţa abordării realităţii ideilor contemporane.
    Izolarea lor în timpul comunismului , au produs reflecţii şi direcţii noi faţă de Occident, având experienţa totalitarismului, cred că au dezvoltat un simţ critic profund asupra naturii umane. În mod ironic, însă s-au specializat în a spune lucrurile în mod cifrat, pe care nu toată lumea îl înţelege, sensul metaforic, duplicitar şi ironic al formulării publice fiind o formulă de supravieţuire într-o societate controlată de Securitate, dar în acelaşi timp subtilităţile de limbaj nu erau percepute ca şi sens de mesaj de către cei mai mulţi. Puţini înţelegeau printre rânduri.
    Intelectualii români de asemeni, nu realizează că lumea a evoluat enorm tehnologic şi ştiinţific, că bazele de abordare filozofice a existenţei materiale a lumii şi Universului în care trăim, a locului nostru în Univers, a direcţiilor pe care trebuie să le luăm colectiv, nu sunt chiar aceleaşi. Universul de azi nu mai este cel din secolul XX.
    Deşi poate rădăcinile de interpretare a Lumii nu sunt nepărat noi, noţiunea de atom de exemplu vine de la Democritus, astăzi specializarea este extrem extrem de rafinată, nu poţi merge înainte cu o cultură religioasă bazată pe o credinţă şi ritualuri fixe, pentru a explica Lumea, trebuie să adaptezi retorica la ceea ce Omenirea Cunoaşte şi nu să te centrezi pe Necunoscut ,care explică simplistic totul, aşa cum o fac majoritatea lor.
    Profanitate, Sacralitate Misterios, Teologic, sunt caracteristicile abordării româneşti . Experimentul,Metoda care poate fi reprodusă, Validarea obiectivă, sunt încă vagi.
    O altă greşeală, în opinia mea, e rolul acordat Sacralităţii. Sacralitatea este supradimensionată în scrierile multora, Umanismul a fost abandonat sau adaptat primei concepţii.

    Occidentul, s-a acomodat şi e confortabil la noţiunea de haos şi risc, administrabilă până la un anumit punct, societatea românească s-a împotmolit într-o mentalitate de secol XIX unde catastrofele au o singură explicaţie, mânia Divină nu şi cauze naturale, care cu studii metodice şi raţiune pot fi cunoscute chiar şi anticipate. Nu-ţi folosesc la nimic olimpicii la matematică şi informatică, dacă pleacă şi cunoştinţele lor nu sunt aplicate în îmbunătăţirea vieţii de acasă,dacă proiectele începute nu sunt finalizate, dacă birocraţiaşi corupţia înving competenţa.

    Ştim că natura umană este aşa cum este, că la nivel emoţional creierul nostru este acelaşi ca şi cel de acum 30000 de ani, nu a evoluat la acelaşi pas cu descoperirile care ne permit să modifică mediul înconjurător , ştim că războaie, conflicte vor fi cu siguranţă şi în viitor, dar nu ştim să ne reţinem în a face rău altora, chiar uneori utilizând Binele ca şi scuză.

    Ce sens are o axare pe o filozofie a trecutului .când viitorul bate la poartă şi altele sunt întrebările care se pun astăzi?

    Agreez în totalitate faptul că gestiunea ICR , s-a făcut într-un mod profesionist de către echipa dlui Horia Roman Patapievici, faptul că intelectualii respectivi au contribuit mult spre o o stare de normalitate care include o diversitate largă a ideilor pe piaţă inclusiv cultivarea climatului de tolerenţă şi promovare pe competenţă, pe timpul ICR accesibilitatea s-a făcut pe criterii valorice mult mai fezabile decât ICR-ul lui Marga care a implantat protocronismul şi structurile de gaşcă. Nu prin impunerea unei viziuni specifice cu orice preţ se realizează un succes în cultură ci prin prezentarea pe masă a mai multor viziuni din care fiecare alege în funcţie de contextul său personal, maturitate , interes, etc.Păstrarea acestui mecanism în care şi alte idei pot să concureze cu Idea Majoritară e esenţială pentru a nu alege un drum înfundat, la un moment dat.

    • Formularea titlului ‘război’ sugerează intensitatea şi adversitatea la cote antagonice fără cale de dialog, din societate.
      Dacă un intelectual , formulează în aceşti termeni -războiul fiind o miză extremă de supravieţuire- înseamnă că percepţia acestora de a se simţi ameninţaţi existenţial.
      Eu personal aş fi formulat sub o formă de miză sau obiectiv.

      • Absolut de acord:

        „Ce sens are o axare pe o filozofie a trecutului .când viitorul bate la poartă şi altele sunt întrebările care se pun astăzi?”

        „Formularea titlului ‘război’ sugerează intensitatea şi adversitatea la cote antagonice fără cale de dialog, din societate.”

  22. ERRATA: Listă la sfârșitul unei cărți în care sunt semnalate și îndreptate greșelile de tipar sau de fond. — Din fr., lat. errata.

    Trebuie să înțeleg că cele 5 idei finale sunt „greșeli” de fond semnalate și îndreptate?!?

    Autorul scrie în titlul articolului Updated. Mi se pare că un alt cuvânt latin ar fi fost mai nimerit în acest caz: ADDENDA

    ADDENDA: Ceea ce se adaugă la o lucrare pentru a o completa. ◊ Addenda corrige = addenda prin care se și corectează unele greșeli dintr-o lucrare. – Din lat. addenda. (din DEX on line)

    • Sunt utile precizarile dumneavoastră. Dar cred că nu se aplică acestui context.
      Date fiind ideile din textul inițial și implicațiile acestora în relațiile profesionale și sociale ale autorului, după apariția erratei cred că mai lipsește o singură și ultimă intervenție a acestuia: E pur si muove.
      Sau se aude încet, în fundal?

      • Vedeti domnule Maci ca o dezamagiti pe Casandra. Ati incurajat-o sa creada ca bateti chiar la „intelectualii lui Basescu” si cand colo…

          • @casandra
            Daca nu v-as fi citit si in alte ocazii, poate nu as fi inteles sensul malitios (si total deplasat) al mesajului dumneavoastra.

            • Nu, nu există nimic malițios în comentariile mele. Cu sinceritate, îl admir pe dl. Maci că a pus acestă oglindă în fața intelectualilor și a societății. Și cred că reacțiile directe, nemediate de platforma acesta, nu au fost dintre cele mai plăcute dintre cele experimentate de autor.
              Eu cred că a spus adevărul dur. Și despre deciziile inepte ale lui Ponta față de ICR, și despre relația ratată a intelectualilor, după 1989, cu societatea românească și interesele ei.
              Domnul Maci enumeră trei responsabiliăți directe ale intelectualității față de societate, ignorate în favoarea contemplării propriului buric, intelectual și creativ, desigur. Acesta este războiul pierdut de intelectualitatea noastră, abandonarea misiunilor sale naturale în societate. Aspectele angajamentelor politice partizane ale intelectualilor publici sunt secundare, trecătoare și aproape neimportante.

            • @casandra
              Sa nu cream falsi eroi si false victime, in timp ce asistam linistiti (iar unii dintre noi chiar satisfacuti), din fotolii, la linsajul mediatic al adevaratelor victime. Si as spune, si al adevaratilor eroi. Oameni ca dumnavoastra sunt direct responsabili de mlastina care a ajuns spatiul public romanesc. Sau nu sunteti intelectuala?

  23. Nu insist asupra unei definiții mai riguroase a noțiunii de „intelectual” după cum nici a „războiului”. Să presupunem că se subînțeleg oarecum, cel puțin între cei care participă la acest forum.
    Se spune despre generali că puși în fața unui nou conflict, au tendința naturală de a purta războaiele de ieri. În sensul ăsta, cred că și intelectualitatea română are un deficit de recuperat.
    Istoric, în perioada interbelică și în special în anii ’30, nu am avut o înfruntare intelectuală stânga-dreapta. E o dialectică care tinde să pună în evidență ce e mai bun în cei doi poli. Intelectualii nostri din acea perioadă, fie au mers cu fluxul (și nu neapărat pentru că erau oportuniști), fie au fost fripturiști abonați la diverse cantine.
    Nivelul considerabil de nevertebrare s-a văzut în comunism. Cedarea unor mari figuri din perioada interbelică (cu excepții, dar totuși regulă), amestecul calibrului intelectual (indubitabil) cu relativismul moral, nu au contribuit la „consolidarea” acestei categorii.
    Acum, convine-nu convine, în comunism erau condiții pentru consumul de cultură- cărțile și teatrul erau ieftine, televiziunea nulă, numărul distracțiilor limitat, iar cumva orele rămase după ieșirea de la serviciu, libere pentru lectură fără alte griji decât aprovizionarea și încălzirea. Nu vreau să se înțeleagă că e o remarcă nostalgică. Cumva, s-a format forțat (prin condițiile sus-citate), o clasă de intelectuali de seră, sau hidroponică. Nu s-a asumat ceea ce era consumat intelectual- nu îndeajuns, nu fac o remarcă categorica în ce privește întreaga populație. Secundo, 99,99% din intelectualii acelei vremi au fost „șahiști”- am trăit ani de zile de schizofrenie, consumând ce era mai bun și mai de preț și incapabili de a „trăi” intelectual, de a practica ceea ce asimilai cultural. Adică, dincolo de rezistența pasivă, cu ciocul mic, nu s-a practicat altă punere în valoare a valorilor la care aveam acces, fie și în ciuda cenzurii- dizidenții, atâți câți erau, fac excepție evident.
    Iar după 1989, indiferent de ce am crezut oricare dintre noi că va urma, intelectualul român sau cel puțin o anume categorie, a descoperit că imaginea lui despre „români”, nu corespundea cu realitatea.

  24. Cred ca intelectualii din Romania de fapt au suferit un macel; intr-adevar termenul razboi nu e foarte potrivit aici (desi cred ca intelectualii/teoreticienii pot sa provoace si razboaie prin ideile lor, desi de multe ori acestea au fost interpretate in folosul unor parveniti, sau poate au fost doar pretextul…).
    In ’89 nu aveam societate civila (intelectualii adevarati pe care-i aveam, putini la numar, ca sa supravietuiasca erau refugiati intr-un fel de autism, cu cateva exceptii). Nici acum nu avem o societate civila adevarata.
    Termenul de intelectual vis-a-vis de ingineri, economisti, etc. cred ca se refera la definitia larga. Ei sunt de fapt specialisti (faptul ca unii dintre ei au si idei/pasiuni intelectuale, e dovedit totusi dpdv. statistic).
    Si intr-adevar, nu s-a conturat o „scoala” (sau mai multe) de gandire (nu ma refer la cea oficiala) adaptata la „realitatile” romanesti, un „think-tank” romanesc (ca tot e termenul la moda).
    Exista (sau cel putin a fost) intr-adevar o schisma intre intelectuali si specialisti, dar probabil ca e greu sa fii si specialist si intelectual in acelasi timp, mai ales cu multitudinea mijloacelor de distractie/distragere din timpul prezent (pe de alta parte, cei cu adevarati talentati au acces la mai multe resurse).

    My 20 cents.

  25. Apoi, într-o zi, s-a decis că toate acestea sunt nesemnificative şi – cu o viteză aiuritoare – ICR-ul a fost transformat într-o bufonerie vrednică de milă, pentru ca, în cele din urmă, să fie abandonat insignifianţei.

    Mr. Maci, you are beating the bush…

    Este vendetă și resentiment din partea primului ministru vis-a-vis de preferințele politice (făcute publice) ale conducerilor fostelor ICR și IICCMER. Intelectualii de care vorbiți au criticat tare și clar opoziția de atunci și evident au deranjat. Unii au mers chiar mai departe și au făcut galerie politică președintelui Băsescu cu toate că funcția administrativă pe care o ocupau cerea discreție. Toți sunt victimele colaterale ale războiului civil Băsescu-Ponta.

    • @Lupul Monarhist
      Ati repetat atat de mult aceasta idee, prezentand-o ca pe un fapt firesc, incat acum ati inceput sa nu mai faceti anumite distinctii necesare. Sunt doua lucruri diferite: vendeta absolut reprobabila a primului ministru impotriva fostei conduceri a ICR-ului si distrugerea acestei institutii, lucru la care sper ca nu considerati ca mai este obligat primul ministru de „galeria politica” facuta de domnii Patapievici si Mihaies. Si atunci, ce-i impiedica sa aiba o institutie si o activitate performante? Este atata liniste in jurul ICR-ului incat este limpede ca toata tevatura care s-a facut in presa pe tema ICR-ului a fost doar pentru ca acesti intelectuali trebuiau atacati si distrusi sistematic. Si desi ei nu mai au nici un fel de activitate publica, vendeta continua chiar de la tribuna primului ministru (nu mai zic de latrinele TV asociate unde nu au incetat nici o clipa) iar unii dintre noi gasim acest lucru ca fiind justificat si natural. Ne meritam nu doar politicienii pe care ii avem, ci si calitatea spatiului public pe care il avem.

      • Considerând calitatea (mai bine spus lipsa de calitate a) mediului politic și nu numai din România este firesc să asistăm la răzbunări primitive de genul celor orchestrate sau direct întreprinse de cuplul tovărășesc Ponta. Evident că într-un mediu normal astfel de lucruri sunt inacceptabile. Vă asigur că fac foarte bine diferența între performanța profesională a d-lor Pataievici și Mihăieș (de la ICR și mai departe) și faptul că l-au susținut public pe TB din postura de funcționari ai statului. Niciun funcționar din administrație nu face galerie politică la modul deschis în occident. Se lasă cu demisie. Asta este realitatea, vă poate confirma oricine acest lucru. Chiar și în mediul corporatist (privat), fără a fi interzise, discuțiile cu temă politică sunt evitate. Fiecare are preferințe, opțiuni și într-un mediu liber trebuie să respectăm acest lucru. Cu bine.

      • @ALX

        Am avut oportunitatea sa lucrez aproape un an pentru ambasada Japoniei. La vreo zece zile de la inceperea activitatii am fost chemat de catre atasatul cultural care mi-a inmanat un ceas Seiko Credor, exprimandu-si in mod delicat speranta ca acesta va fi pe placul meu si ca il voi purta cu incredere la serviciu. Ma-m uitat discret la ceasul meu (elvetian), am multumit si m-am conformat . Ei bine, va asigur ca nu a fost vreo aluzie la punctualitatea mea si nici la lipsa de calitate a ceasului pe care il purtam (de altfel, o marca recunoscuta de catre pasionati, si nu numai). Exista insa lucruri care „se fac” sau „nu se fac”, chiar daca nu exista regulamente explicite in acest sens – nu tine de legi ci de o minima cunoastere a „etichetei”, lucru care lipseste din pacate in mediul social autohton.

        • @IosiP
          Ma tem ca nu ati citit cu atentie dialogul meu cu Lupul Monarhist si nici fraza domnului Maci care a dus la acel dialog. Oricat ar parea de absurd, exista oameni in Romania (printre care si Lupul, acum sa inteleg ca si dumneavoastra?) care gasesc justificata distrugerea ICR-ului prin faptul ca domnii Patapievici si Mihaies au scris articole de opinie in timpul mandatului. „Era firesc”, mi se spune. „La ce se asteptau?” mi se mai spune. Mie mi se pare o judecata stramba, care corespunde exact atmosferei morale in care traim. Judecata care e viciata de insasi aceasta atmosfera si care in acelasi timp o si creeaza.
          Eu va vorbesc despre distrugeri, vendete si linsaje si dumneavoastra imi vorbiti de eticheta? Ce balanta folositi?

          • @ALX: Stimabile, unde am scris eu ca distrugerea ICR-ului se justifica?
            tot ce comentati aici este luat din context…Odata pentru totdeauna… la cum gandeste primul-ministru astfel de reactii primitive la adresa fostei conduceri ICR erau de asteptat, sunt firesti in contextul de mahala si plin de resentiment specific societatii romanesti. Patapievici, Mihaies si toti care au luat partea presedintelui Basescu sunt perceputi drept dusmani ai actualei conduceri politice. Asta inseamna ca aprob reactiile prim-ministrului?

            • @Lupul Monarhist
              Se pare ca e foarte greu cu nuantele astea. Ar fi culmea sa aprobati comportamentul primului ministru dar felul in care mutati accentul de pe gravitatea situatiei pe faptul ca acesti domni trebuiau sa se astepte la asa ceva, este foarte semnificativ pentru atmosfera morala din Romania. Am auzit acest tip de discurs la prea multi intelectuali ai lui Ponta si Antonescu ca sa nu am alergie la el.
              Daca traiti in Romania poate ca maine primul ministru va va hartui pe dumneavoastra. Nu pentru ca l-ati fi sustinut pe Basescu (este evident ca il detestati) ci pentru un alt motiv pe care il va gasi de cuviinta. Nu va fi nici o problema pentru nimeni pentru ca, in definitiv, stim la ce ne putem astepta din partea lui, nu?

            • @ALX – Draga d-le, nu mut gravitatea pe umerii victimelor… incerc sa explic ce se intampla. Distinsii intelectuali ocolesc subiectul cu mare eleganta. Trateaza exclusiv efectul (evident reprobabil), lamentandu-se zi si noapte dar refuzand sa comenteze de ce sunt in mijlocul acestei furtuni perfecte.
              Nu, nu mai locuiesc in Romania de 20 de ani. Refuz sa platesc taxe unui sistem mafiot care isi bate joc de cetatenii onesti. Sau sa imi cresc copilul intr-o societate deraiata cum este cea romaneasca. Asta nu inseamna ca nu doresc bine tarii unde m-am nascut. Cu bine.

            • @Lupul Monarhist
              „Patapievici si Mihaies se lamenteaza zi si noapte” nu este un fapt, ci este o interpretare a dumneavoastra. Care ma convinge sa inchei si eu acest dialog. Cu bine.

          • @ALX, repet intrebarea (probabil retorica) a Lupului: unde am scris eu ca distrugerea ICR-ului se justifica?
            Ceea ce am spus este ca, in conditii de front, nu initiezi miscari care te pot face vulnerabil! Ma mira doar ca domnii Patapievici et al, altminteri oameni de o cultura si inteligenta exemplara, nu au fost capabili sa-si evalueze riscurile actiunilor. Ca doar era evident pentru orice dobitoc (inclusiv subsemnatul) ca orice „derapaj” – chiar si benign – de la cutuma va fi interpretat si folosit ca argument pentru debarcare.

            Sau, ca sa folosesc o expresie consacrata: „ba, da tu n-ai basca!”.

  26. Suntem o mana de oameni care macar stiu ce face ICR si cine e Andrei Plesu. Intr-o tara indobitocita si saracita voit, cultura este pe ultimul loc. asta este tristul adevar. nu sunt pesimist, mi-as dori ca lucrurile sa se schimbe, fac tot ce pot personal aproape zilnic in privinta asta, dar incultura si prostia sunt la rang de virtute in zilele noastre. risti sa fii perceput ca un ciudat, pentru ca hei! gigi becali a dat case oamenilor. saracia in principiu uraste intelectualitatea. intr-o tara cu 70% saracie, cu 4 mil de muncitori, din 18 mil de locuitori, iar din aia 4 mil, doar cativa inteleg o carte sau au timp de ea, sau citesc despre Patapievici, si despre ICR, cam ce interes ati vrea sa fie pentru ICR, cultura, sau intelectualitate, in general ? Pe zi ce trece, sentimentul meu este ca ne afundam din ce in ce mai rau in „ceva” din care nu o sa ne mai putem intoarce decat, poate, peste zeci de ani. Sper sa nu ma insel.

  27. In orasele si municipiile tarii, chiar comune mai mari, exista Biblioteci publice. Va invit sa cereti listele de achizitii. O sa vedeti doar carti ale unor tipografii care astazi ne intoxica cu afise, pliante politice. Avem directii de cultura, birouri de cultura la fiecare judet/oras. Nimeni nu se preocupa de difuzarea culturii locale/nationale (cartile premiate de literatura, revistele nationale, aparitiile mijlocite de muzee, de universitati, de institute). Sa vedeti ce se intampla la 15 ian, la 24 ian, 9 mai, la 1 dec, de ziua eroilor din perspectiva manifestarilor locale (implicati profesori, oficiali). Bibliografia e la nivel de anii 60-70. Atunci cand un CJ sau un CL sustine o aparitie importanta pentru istoria locului/ o personalitate imp., cartile se impart la oficialitati, oaspeti, politruci (ignorate pe un raft apoi) si nu oferite bibliotecilor scolare, judetene, orasenesti, comunale. Suntem o rusine fata de difuzarea cartilor si revistelor in comunism. Mi-e jena ca trebuie sa spun asta.

  28. Cred ca mai inspirat ar fi fost titlul `Pierderea intelectualilor in razboaiele politice`.
    1. Nu prea se intelege ce este intelectualul in viziunea voastra. E actor social, e savant, e doar o persoana cu o functie importanta in establishment-ul cultural?
    2. Despre succesul `lecturii` in perioada comunista – in fapt, e reiterarea tezei `rezistentei prin cultura`. Intamplator sau nu, chiar folosirea termenului rezistenta spune multe: nu opozitie, ci incercare de a supravietui
    3. Si uite-asa ajungem si la intelectualul tranzitiei: incapabil sa propuna o alternativa inca din perioada comunista, incapabil sa vada viitorul si lumea viitorului, a sucombat in dezbateri sterile despre interbelic si `holocaustul rosu`. Intelectualii erau vizionari autentici, cel putin daca-i privim pe cei din Franta si nu numai. La noi – simpli adulatori ai unui trecut pe care rareori l-au inteles.
    4. Universitatea – nu mai este demult loc de formare a elitei. De fapt, ce fel de elita? In epoca invatamantului de masa, d-voastra vorbiti de elita? Si care ar fi mecanismele de cooptare a viitorilor membri ai elitei? Pana la urma, ce intelegeti prin universitate? Un loc in care `savantii` isi admira reciproc realizarile? Sau loc de formare a profesionistilor si de ancorare a unui spirit critic viitoarelor generatii?
    Pe scurt: invocati rigoarea stiintelor exacte, de fapt lipsa ei in modul de gandire al `intelectualilor` actuali. Dati-mi voie sa va aduc si un argument logic: cand pleci de la premise false, nu poti pretinde sa ajungi la concluzii adevarate.

  29. 1.Asa cum arata d-l Virgil Iordache, intelectualii vor fi intotdeauna in minoritate.Mai ales cita vreme ,,numa da din gura”, fara sa vina cu proiecte majore de schimbare.
    Unica schimbare, este un ,,proiect de reconstructie economica si industriala”, capabil de a scoate oamenii din saracie si dependenta/indobitocirea pe care o provoaca aceasta.
    Ca urmare a decaderii economice si saraciei bugetare, Romania si intelectualitata a pierdut sistemele de creare a elitelor si zona sociala de difuzare a culturii, care sa realizeze sprijinul acestora si a ideilor progresiste, incit Romania nu mai are legatura cu timpurile de azi si de maine.
    2.De un sfert de secol, intelectualii romani nu inteleg fundamentele economice si financiare ale unei societati moderne, unicele care elimina milul stagnarii si intunericului.
    Ei inca plutesc in vorbarie ,,utila”, dar ineficienta pentru schimbare pozitiva si nu vor sa ia de coarne ,,taurul saraciei economice si sociale”, creind/sustinind un proiect de reconstructie economica nationala.
    De un sfert de secol, intelectualii ,,ataca” sau se apara de consecintele colaterale ale esecului economic national, in loc sa-l inteleaga si elimine, printr-o ,,revolutie economica a dezvoltarii”, care sa dea peste cap clasa politica si stagnarea.
    Intelectualitatea romaneasca s-a ,,inchis” definitiv in asi plinge de mila, blocindu-se in vaicarelile batrinetii si oboselii protestatare, verbale…
    Poate ca aceasta ar fi o tema la fel de utila dezbaterii, ca si situatia ICR.

  30. Consider ca articolul semnat de domnul Macri este extrem de critic la dresa intelectualilor si uneori, imi pare, ca se vad lucrurile numai dintr-un anume unghi care se subordoneaza indemnului numai de a critica intelectualii –

    Asistam la o schimbare tehnologica importanta pentru intreaga lume – suntem intr-o perioada pe care o putem asimila cu cea a „industrial revolution”.

    De aceea consider ca, cel putin partial, construitia articolului nu se sustine pana la capat.
    O sa urmaresc structura textului publicat.

    1. Da, invatamantul din RO nu mai produce elite. Si totusi…
    Romanii castiga la olimpiade si unii pleaca din tara unde reusesc sa isi construiasca cariere extraordinare. Putini se intorc in RO, din motive diferite si nu este bine sa grabim lucrurile. Democratia nu este inca coapta si mai are nevoie de timp pentru ca cei care au un anume standard sa revina in tara si, ceea ce este cel mai important, sa poata profesa la nivelul si in standardele internationale. Pana la atingerea punctul de optim trebuie sa ne multumim cu pasii mici facuti in consolidarea unei societati democratice si libere, pasi care insa trebuie sa fie facuti constant, fara zabava. De aceea a fost excelent, in cea mai mare parte, mandatul lui Basescu – s-a construit mereu, in aceeasi directie, fara sa ne intoarcem ochii spre Rusia sau China…

    In concluzie la pct. 1 pot sa afirm ca exista resurse latente care pot sa fie apelate.
    Mai mult, invatamantul din RO progreseaza, este drept extrem de lent, dar revolutia comunicarii face ca materialele predate in universitati de prestigiu sa fie accesibile in RO si deci progresul va veni si in dezvoltarea unui invatamant mai performant.

    2. Nu am teama de pierdere retelei de difuzare, pentru ca. in mare parte, acum, in 2014. ne informam altfel fata de anul de referinta in 1989…Tehnologia ne ajuta sa depasim si acest obstacol, dar, pe de alta parte, este evident ca progresul putea sa fie accelerat daca reteaua traditionala de distributie nu se pierdea.

    Poate ca este pana la urma un beneficiu: la vremuri noi cu mijloace noi si poate si cu altfel de oameni in structurile respective.

    3. As spune ca puterea – politicienii nu au gasit canalele de comunicare catre intelectuali – cu cateva exceptii notabile unde iarasi l-as remarca pe Presedintele Basescu. Basescu este cel care a adus nume noi in politica, a intinerit partidul, dar a adus elitele/ intelectualii pe pozitii de conducere si le-a incurajat. Cazul ICR – vremea HRP si cea de dupa – spune destul de mult mai mult si nu are rost sa mai comentez asupra acestor aspecte.

    Mai mult, specialistii – profesionistii intelectuali – nu au fost doriti in structurile de conducere economice vezi modalitatile de numire ale unor manageri la societatile comerciale unde actionar majoritar este statul roman. Astfel s-a incurajat de catre politicieni continuarea jafului cu destinatie mafiotica – si vinovati de toate acestea au fost si cetatenii care au intrat in jocul acesta – ca partasi la jaful organizat.

    Lucrurile se schimba – jaful nu mai este posibil asa de usor…
    Profesionistii – desi in continuare nedoriti de politicieni – sunt incurajati de presiunile exercitate din afara RO. Vor sau nu vor polticienii, profesionistii preiau stafeta din mainile nepriceputilor, ajung sa aiba deminitati importante, inclusiv politice, si incep sa isi faca treaba cu adevarat. Si lucrurile acestea s-au vazut, poate cel mai bine, intre 2010-2012 Mai.

    Politicul inca domina multe sfere ale vietii in societate>

    Politicul a decis ca plagiatul lui Ponta nu exista, deci intelectualii au reactionat. – se vede cu ochiul liber.

    Polticul vrea sa controleze economia – si de aceea nu prea ii reuseste sa aiba rezultate si impiedica competia corecta.

    Politicul este cel care sugruma societatea in ansamblul ei!

    Asadar ceea ce lipseste in societate este o masa mai importanta a vulgului care sa aiba:
    a. apetit pentru cultura si stiinta,
    b. nevoie interioara pentru treaba facuta bine si nu doar pentru ceva care sa umple timpul – cred ca va aduceti aminte de Caramitru care i se adreseaza lui Dinescu: „Fa-te ca scrii!”
    c. dorinta de a isi cunoasca puterea, sa isi inteleaga ROLUL intr-o societate democratica si mai ales sa isi exercite puterea: adica de a cere de la oamenii puterii un echilibru si un stat de drept.

    Cum se pot crea aceste lucruri?
    Este nevoie pentru crearea acestora de intelectuali?

    As spune ca practic ar trebui construita o baza intr-o societate normala si intelectualii isi vor aduce contributia abia dupa ce aceasta a fost construita si dezvoltata.

    Ei bine, cred ca este nevoie de comunitati articulate care sa educe copiii, adultii si pe cei mai varsta asupra principiilor de baza legate de trai normal si aici important este rolul educatiei in scolile primare si in comunitatile de lucru.

  31. Stop domnule Mihai Maci. Afisati cam multa tristete si prea putina energie. Pe ansamblu, articolul dumneavoastra e pozitiv. Dar pentru ca nici o fapta buna nu trebuie sa ramina nepedepsita, iata criticile mele. Va rog sa-mi scuzati stilul exagerat pasional, dar injuraturile din tot sufletul alunga monotonia. Deci:

    1. Cele 5 mari orase ale Romaniei sint 8, aproximativ egale ca populatie dupa comunism. Probabil mai sint si acum aproximativ egale daca retinem ideea fundamentala a textului dumneavoastra: cei care numara la recensamint sint incompetenti. Deci sa le mai enumar? Cluj, Timisoara, Iasi, Constanta, Craiova, Brasov, Galati, Ploiesti.

    2. Intelectualitatea Romaniei nu a fost mai respectata inainte de revolutie decit dupa. Ceea ce a explodat in toata societatea a fost curajul. Intelectualii au fost mai curajosi in a-si expune parerile si expertiza, iar taranii au fost mai curajosi in a da cu piciorul in orice miroase a efort intelectual. Asta-i tot, si nu-I chiar atit de dramatic. Ne stergem mucii, atit cei destepti cit si cei mai puternici, si mergem mai departe. C-asa-i in tenis! Nu mor caii cind vor ciinii.

    3. Fara intentie, creeati un ascendent istoric nedrept al intelectualilor fata de conducatori. Amintiti despre „eterna fascinaţie a omului de carte faţă de cel care decide în istorie” ca si cum inteleptii s-ar fi manifestat istoric separat, independent fata lideri. Asta e o pura fantezie, chiar o falsitate. Intelepciunile trecutului au ajuns pina la noi pentru ca au fost tolerate si chiar incurajate de mai-marii zilei. Fascinatia fata de lider este de fapt fascinatia intelectualului fata de puterea politica si putere in general.

    4. Intelectualitatea Romaniei, post-decembrism s-a descurcat mult mai bine decit ne lasa sa vedem viziunea dumneavoastra, nedrept de selectiva fata de realitate. Citesc articole stiintifice si gasesc adesea nume de romani lucrind in toate domeniile stiintei si ingineriei. Alceva: vocea intelectualilor romani s-a auzit intotdeauna dupa revolutie, cu incapatinarea. Tocmai aceasta vrednicie a incapatinarii de a spune lucrurilor pe nume, merita toata lauda. Altceva: chiar si regimul actual uslamist, incearca sa contracareze centrifugarea intelectualitatii. Si nu numai prin improscarea intelectualitatii (ceea ce este o onoare venind de la uslamisti). Ci si prin mediatizarea intelectualilor recunoscatori stapinirii actuale. sau prin confiscarea unor teme, gen crimele comunismului. Si asa mai departe. Mai gasiti si dumneavoastra exemple pozitive. Eu cred ca intelectualitatea romaneasca s-a descurcat foarte bine dupa revolutie, fara lideri, fara prejudecati, cu multa generozitate si incredere. Si sa nu uitam. Romania nu-si apartine sie-si. Romania apartine Europei si lumii.

    5. V-as mai critica, dar ajunge. Ce e prea mult strica. Asta e pedeapsa, asa cum v-am promis. Un text bun trebuia pedepsit.

    O zi buna!

  32. Nu credeam ca voi asista vreodata la spectacolul jalnic in care la un post de televiziune un jurnalist, scriitor (deci intelectual?) incearca sa justifice scuipatul primit de Traian Basescu la Constanta, nici nu conteaza in ce imprejurare. La noi nu exista ideea de a condamna pur si simplu gestul in sine de a scuipa pe cineva, fie el om simplu, intelectual, presedinte etc. La noi si intelectualii pot spune „e drept ca si-a omorat vecinul, dar…”. Da, razboiul este pierdut. Fara dar si poate.

  33. Domnule Autor,

    Credeti ca folosirea de cuvinte rare (descrifrabile cu DEXul, sigur) va mari riscul ca populatia neluminata sa citeasca articolul Dumneavoastra? Eu calific cuvinte ca si:
    – apodictic = care exclude posibilitatea unei opozitii (DEX)
    – apoftegma = sentință formulată de obicei de o personalitate celebră (DEX)
    – anglist = mai demult anglicist?
    – interdict = interzis
    mai mult la capitolul pretiozitati si elitism.

    Altfel articolul e super, cu punct pe I :-).

    Cu stima,
    Cel cu Tzepele

    • @Tzepes Doamne
      Hodoronc tronc, cam asa e interventia dumneavoastra. Lasati-i pe cei care scriu sa foloseasca si cuvinte rare. Cine nu le intelege sa le caute. Asa se formeaza cititorii, nu facand concesii ignorantei.

      • Aproape am ajuns sa ma bucur cand primesc o critica agresiva: inseamna ca am scris un comentariu in care ciocanul nimereste cuiul :-).

        Pentru cei mai tari de cap: articolul de mai sus se adreseaza atat intelectualilor, cat si populatiei mai putin luminate. In contra, pretiozitatile de limbaj au tendinta sa indeparteze cititorii simpli/normali. Cred ca in astfel de situatii, mesajul este mai important decat educarea publicului in materii lingvistice.

        Pentru cei mai vechi: vocabularul pretios era iubit de intelectualii (umanisti, nu din stiintele exacte) din perioada comunista. Un „educated guess” al meu e ca astfel faceau textele de neinteles pentru cenzorii mai din popor. In 2014, metoda e depasita.

        • @Tzepes Doamne
          Daca n-ati putut fi cenzor pe vremea comunistilor, nu e tarziu nici acum, nu? Tu-le mama lor, folosesc cuvinte ca „apodictic” ca sa umileasca masele largi populare! Sunteti un erou, le-ati dat la cap, ce mai…. Fiti vigilent in continuare.

  34. Pentru autor lucrurile sunt foarte clare: în comunism „prestigiul” intelectualilor era deloc neglijabil; „nimeni nu-şi mai imaginează astăzi efectul de seism pe care-l avea în acel timp publicarea unei cărţi, difuzarea unui film, audiţia unui disc “de dincolo”. Oamenii se livrau culturii cu sentimentul că aceasta este porţia de libertate care le e, dacă nu direct accesibilă, cel puţin îngăduită”. Numai că la concluzii autorul nu se ferește să deplângă „drama moştenirii pasivităţii intelectualilor din anii comunismului”. De la „efectul de seism” la „drama moștenirii pasivității intelectualilor” ecartul e insurmontabil.
    Revin însă la „libertatea îngăduită”. Acest ultim cuvânt mi se pare edificator despre confuziile pe care le colportăm despre perioada comunistă. „Îngăduit” mi se pare din aceeași familie lexicală cu „rezistență”, cuvinte prin care încercăm să încropim – măcar lingvistic – imaginea unei societăți românești care era „independentă”. Adică, nu „opoziție”, nu „afirmare”, ci pasivitate; „rezistența îngăduită” pare mai degrabă o mică concesie a puterii și prea puțin rodul unui efort concertat de a te opune acesteia. Cât despre circulația cărții sau despre impactul unor filme în rândul oamenilor…e greu de stabilit granița între informare și simplul divertisment.
    Despre lectura în comunism potrivită mi se pare butada lui Ștefan Agopian (dacă bine îmi amintesc) care – mai în glumă, mai în serios – afirma că existența instituției cenzurii îi dădea siguranța „că cineva mă citește”. Și, revenind la intelectuali, nu pot fi de acord că acesta trebuie să se mulțumească doar cu simplul rol de „furier cultural”. Rolul său e acela de a construi o alternativă. Iar aici concluzia e indubitabilă: comunismul chiar a reușit să-și impună hegemonia ideologică, adică consimţământul unei largi părţi a societăţii. Iar legitimitatea nu înseamnă că întreaga societate a aderat la discursul ideologic. Legitimitatea se traduce prin faptul că minoritatea nu aderă la o imagine alternativă a unei posibile ordini sociale. „Este vorba de neorganizarea unei contraimagini eficiente”, ca să reiau formularea lui Katherine Verdery.
    Organizarea unei „contraimagini eficiente” – acesta este rolul intelectualului. Evident, definiții ale intelectualilor sunt nenumărate, încât te întrebi dacă poate exista așa ceva vreodată. Ca să simplific lucrurile și ca să fac mai limpede miza acestor rânduri, redau doar un simplu exemplu, pe care îl găsesc eficient pentru a înțelege ce trebuie să fie un intelectual. Ediția din 1972 a Who’s Who? își propunea să prezinte informații despre „persons of distinction in all fields”; cea din 1981 – „information on people of influence and interest in all fields”. Schimbarea subtitlului vorbește de la sine: cultivarea științei și popularizarea ei, numai așa obținând influența.
    Acum, intelectualul tranziției românești. Lipsit de simțul realității, ceea ce și-au propus intelectualii au fost ideile mari, dar incapabili să arate care ar fi pașii mărunți ce trebuiau făcuți. „Democrație”, „stat de drept”, „europenism” – au devenit mai degrabă clișee ale unei gândiri deficitare, și tot mai puțin instrumente de a construi realitatea. Incapabili să-și lărgească influența, s-au întors împotriva celor care poate îi auzeau, dar nu-i înțelegeau. De aici și lehamitea românilor față de Uniunea Europeană la numai șapte ani de la aderare, sau chiar repudierea (văzută ca „act de bravură”) a actului de vot, bun doar ca pisoar. Desigur, nu puțini au fost cei care au lăudat gradul crescut de participare la vot, dar impresia e că am avut de-a face cu niște alegeri „pre-prezidențiale”, în care „mândria de a fi orice” a prevalat.
    În fine, la 24 de ani de la primele „alegeri libere”, cu ce am rămas? „Pierit-a gândul”, ca să parafrazez vorba cronicarului? Iarăși, obsesia noastră de a „încarna” principiile în oameni pare să ne obnubileze orizontul. Chiar domnul Maci recunoaște că linșajul mediatic la care au fost supuși Patapievici, Pleșu sau Mihăeș a fost pretextul pentru a vorbi despre „războiul pierdut al intelectualilor”. „Și de-o fi să mor…”; parcă prea ușor trecem de la extaz la agonie. 24 de ani de miopie, în ciuda tuturor „lentilelor” pe care le-am împrumutat, îi fac pe unii să creadă că intelectualii sunt pierduți iar democrația ar fi în pericol. Cu atâția intelectuali autointitulați, a trebuit să „vină americanii” ca să aflăm ce e aia democrație. Pe când unii se mulțumesc să peroreze doar despre amurgul gândirii și al românimii, aflăm cu stupefacție că „democrația nu e o destinație, ci drumul pe care mergem”. Uităm prea repede ce am câștigat, plângând după ceea ce „n-a fost să fie”, tot așa cum ne place să criticăm și prea puțin să amendăm.
    Concluzia la care ajunge Mihai Maci o împărtășesc în prima ei parte: „faptul că oamenii de cultură nu au fost capabili a numi problemele lumii noastre comune”. Deși nu vrea să facă un rechizitoriu la adresa celor mai cunoscute nume ale culturii românești actuale, totuși domnul Maci condamnă „elitismul”, „cultura rafinată”, pentru a reveni cu un ultim act de prosternare într-o scurtă „errata”(?!), în care precizează că textul nu trebuie citit „ca o formă de atac la adresa acestor oameni [Pleșu, Patapievici, Mihăieș, Cărtărescu etc.] de ale căror realizări mă bucur si pe care îi admir”. Remarcabilă piruetă și remarcabil curaj de asumare a celor scrise de el însuși, un pic mai sus!
    Atunci când succesul sau eșecul intelectualilor este legat de anumite persoane, da, poți lesne să perorezi despre „războiul pierdut”.Aș reaminti drama ofițerului Giovanni Drogo din „Deșertul tătarilor” al lui Dino Buzzati: un om care a trăit sub mirajul așteptării, în speranța că va sosi și clipa lui de glorie. Misiunea intelectualului nu e reînvierea eroismului, miza lui e prea mundană, poate, dar nicidecum de neglijat: cea de „miniștri ai opiniei publice” (Alexis de Tocqueville). Iar aici mai sunt multe de făcut…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro