Home » Cultura »Opinie » Citesti:

Reflexii pe marginea fenomenului „ca şi”. Mic studiu de sociologie a conformismului

Szilagyi N. Sandor ianuarie 8, 2016 Cultura, Opinie
104 comentarii 21,423 Vizualizari

Am ales acest titlu pentru ca să se vadă că ceea ce urmează, vrea să fie un fel de răspuns la fulminantul articol al dlui Lucian Boia, apărut pe Contributors.ro la data de 12 decembrie 2015, intitulat România lui „ca şi”. Mic studiu de sociologie a inculturii. Nu ca şi cum aş dori neapărat să polemizez cu distinsul autor, pentru care am toată consideraţia, şi al cărui articol l-am citit cu plăcere (deşi pe alocuri cu anumite reţineri, pe care le voi semnala mai jos), dar cred că lucrurile trebuie spuse pînă la capăt, şi puse la locul lor, fiindcă altfel s-ar putea ca efectul să fie cu totul altul decît cel scontat. Cer scuze dacă a ieşit mai lung decît bănuiam la început, dar dacă am spus „pînă la capăt”, nu puteam să mă opresc la jumătate de drum.

Încep şi eu cu problema obsesiei cacofoniilor la români (în accepţia populară a termenului). Dl Boia a arătat cum nu se poate mai bine toată absurditatea acesteia, deci n-o mai reiau şi aici. Ca lingvist m-aş opri însă puţin la istoria acestei obsesii, care n-a apărut spontan la români, ci le-a fost inoculată artificial, şi are la bază frica iraţională de un baubau imaginar, creată şi întreţinută de unii „apărători ai limbii”, pentru care, dacă e vorba de limbă, oamenii nu mai contează deloc.

Dl Boia îşi începe articolul astfel: „La început a fost cacofonia.” Apreciind intertextualitatea subtilă, cu trimitere la Biblie, încep şi eu la fel, dar puţin altfel: La început a fost prostia, care, spre a avea un tărîm larg de afirmare, a creat cacofonia.

Pînă n-a creat-o, românii vorbeau comod şi fără griji, în pace şi linişte, aşa cum nici nu-şi pot astăzi închipui că s-ar putea. Era ca, de pildă, şi în cazul limbii maghiare de azi, unde noi, ungurii am fost ceva mai norocoşi, măcar în privinţa asta. Să nu creadă cineva că n-am avea şi noi „faliţii noştri”, cultivatori şi apărători pasionaţi ai limbii, entuziaşti şi intransigenţi, dar fără cunoştinţă de cauză, care vin cu fel şi fel de „reguli” aiurite (noi le numim „superstiţii lingvistice”), şi care sînt la fel de eficienţi în stricarea limbii, ca şi colegii lor români. Dar întîmplător şi spre norocul nostru, nici unuia nu i-a trecut prin cap să pornească război împotriva „cacofoniilor”. Prin urmare, pentru unguri nu există cacofonii. Combinaţii cu ka-ka apar, desigur, destul de frecvent în vorbire şi scris, dar trec pe neobservate, nici măcar nu le sesizează nimeni, darămite să le acorde vreo atenţie, şi sună foarte firesc pentru toată lumea, deşi kaka înseamnă şi în ungureşte ’caca’.

Pentru a demonstra că în „paradisul pierdut” de odinioară era exact la fel şi cu limba română, iniţial m-am gîndit să aduc exemple din operele clasicilor mai vechi. Apoi m-am răzgîndit, fiindcă despre clasici s-ar putea spune că erau şi ei tot oameni ca şi noi, unii mai atenţi la exprimare, alţii poate mai puţin. De aceea am ales Biblia de la Bucureşti din 1688, fiindcă atunci cînd traduci Sfînta Scriptură, exigenţa maximă posibilă se impune de la sine, acolo nu-ţi poţi permite nici cea mai mică neseriozitate, nici măcar neatenţie, fiindcă traduci tocmai Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi acum ţineţi-vă bine: în această carte sfîntă, combinaţiile -ca ca-, -ca că-, -că ca- şi -că că- apar de aproape 400 de ori. Cîteva exemple numai: descărcă cămilele, cercă casa lui Iacov, ca să se facă ca astăzi, grăiască cătră noi, să vie dară încă cătră noi, facă-se casa ta ca casa lui, o mieluşa mică carea au agonisitu-o, ca să zidească Casa Domnului ş.a.m.d. În textul de încheiere, Biblia este numită dumnezeiască carte. Se vede clar: pe vremea lui Şerban Cantacuzino nu exista încă cacofonie, fiindcă nu fusese încă creată. Asemenea combinaţii erau la fel de fireşti şi fără probleme, ca şi toate celelalte. Şi pentru ca nu cumva cineva dintre ardelenii mei să spună că dacă această Biblie e de la Bucureşti, apoi la ce exigenţă să te mai aştepţi de acolo, am o veste proastă şi pentru ei: să ia Biblia de la Blaj din 1795, şi vor găsi acolo exact aceeaşi situaţie, am verificat şi asta (un singur exemplu: Că, ca caii, au păscut). Cacofonia n-a existat deci nici în vremea lui Samuil Micu Klein.

În forma sa originală şi încă nepervertită, ideea cacofoniei a apărut în a doua jumătate a secolului 19, cînd criticii literari au început să-i îndemne pe poeţi şi scriitori să evite, pe cît se poate, cacofoniile în textele artistice, literare. Cu asta nu era încă nici o problemă, fiindcă, pe de o parte, aici nu era vorba de limbajul comun, ci numai de limbajul scris al literaturii, tocmai pentru a-l face mai distins, mai elevat faţă de limba comună, iar pe de altă parte literaţii vremii ştiau încă foarte bine ce înseamnă de fapt cuvîntul cacofonie: combinaţii de sunete care îţi sună neplăcut, secvenţe pur acustice deci, fără nici o legătură cu semnificaţia. Titu Maiorescu, de pildă, era destul de intransigent, chiar necruţător în privinţa cacofoniei, şi scria fără grijă în textele sale ca cum (şi nu ca şi cum, formă răspîndită ulterior), fiindcă nici prin cap nu i-ar fi trecut că această combinaţie ar putea fi cacofonică, din moment ce suna perfect normal.

Problema a apărut atunci cînd, încă din primele decenii ale a secolului 20, ideea evitării cacofoniilor a pătruns în şcoli, inclusiv în manualele de limba română, şi nu ca o simplă recomandare, ci ca o prescripţie cu aplicare şi la limbajul comun, în scris şi în vorbire. Judecarea cacofoniei adevărate este însă o chestiune foarte subiectivă: ce sună neplăcut pentru unii, pe alţii poate nu-i supără de loc. Or la aşa ceva cum să mai elaborezi materiale didactice? Dascălii trebuie să explice clar, pe înţelesul copiilor, ce e şi ce nu e cacofonie, şi trebuie să aibă şi ei criterii clare pentru identificarea acestora, fiindcă altfel cum să mai corecteze lucrările elevilor, şi cum să observe cacofonia în vorbirea lor? Soluţia a fost găsită în denaturarea crasă a sensului cuvântului cacofonie, acesta fiind reinterpretat drept „cacafonie”. Iar de aici încolo totul a mers ca pe roate: copiii au înţeles imediat că a spune caca sau ceva asemănător ar fi un lucru foarte urît, şi nu mai aveau nevoie de prea multe explicaţii. Imperativul evitării tuturor cacofoniilor le-a fost prezentat nu ca o problemă ce ţine mai degrabă de „estetica limbii” (unde s-ar putea să şi aibă ceva însemnătate, bineînţeles şi acolo în sensul original al cuvîntului), ci ca o regulă gramaticală, încălcarea căreia ar fi deci greşeală de limbă. Iar dacă regulă nu există fără excepţii, au fost definite şi acestea cu acurateţe: biserica catolică şi Ion Luca Caragiale, care, neputînd fi spuse altfel, sînt iertate, toate celelalte cacofonii fiind greşeli de limbă. Două excepţii deci. Ulterior, concesie generoasă, păzitorii limbii au mai adăugat încă două-trei, iar eu n-am reuşit să înţeleg nici pînă astăzi cum naiba de le-a scăpat restul, unde mai puteau găsi cazuri similare cu sutele.

După cum ştim cu toţii, profesorii au obiceiul (în opinia multora şi datoria) să corecteze în scrisul şi vorbirea elevilor tot ce consideră ei greşeală de limbă. Uitîndu-ne la rezultat, putem constata uşor că în cazul greşelilor gramaticale, hai să zicem, „adevărate” (de fapt şi acestea pot fi calificate drept greşeli numai în raport cu norma, dar nu neapărat şi în raport cu limba), eficienţa a fost destul de moderată: după ce copilul asculta a zecea oară „De cîte ori să-ţi mai spun că în româneşte nu se spune eu însuşi? Corect se spune eu însumi!”, a unsprezecea oară zicea tot eu însuşi, fiindcă în varianta limbii române pe care o avea în cap aşa era firesc. În cazul aşa-ziselor cacofonii însă profesorii au fost teribil de eficienţi, fiindcă aveau la îndemînă cumplita armă-minune a stigmatizării: cacofoniile au început să fie tratate într-un timp foarte scurt nu numai ca greşeli gramaticale, ci şi ca o chestie de bun simţ, prin urmare comiterea lor era privită ca un fel de atentat la bunele moravuri. Profesorii de română mai ales (dar şi ceilalţi, fiindcă cultivarea limbii e ca şi fotbalul: la asta se pricepe orişicine) au început să-i facă de ruşine pe copii în faţa colegilor, unii chiar să-i terorizeze, dacă aceştia, vorbind normal, comiteau în mod inevitabil o cacofonie.

Ştiu asta din propria experienţă, că am fost şi eu elev odată, deşi de atunci a trecut ceva vreme. După mai bine de 50 de ani nu-mi mai aduc prea bine aminte de expresia care, spre nefericirea mea, mi-a scăpat pe gură, era ceva de genul „a crezut că cartea era acolo”, la care tovarăşa profesoară m-a oprit brusc, şi parcă-i aud vocea şi acum: „Căca-rtea! Căca! Ca-co-fo-ni-e! Aşa te-au învăţat acasă să vorbeşti? Nu ţi-e ruşine?” Cei din clasă au început să rîdă de mine, iar eu stăteam acolo, nimicit de ruşine, dar şi de mînie, cu sentimentul penibil al neputinţei, fiindcă era clar că n-avea nici un rost să mai încerc să-i explic că eu n-am spus „acel” cuvînt urît, ci am spus ceva cu totul altceva. (Are cineva vreo idee cum puteam spune altfel?)

Tocmai acesta a fost secretul eficienţei catastrofale în cazul cacofoniilor: după o asemenea umilire grosolană nimeni n-ar vrea ca asta să se mai repete vreodată, şi toţi vor încerca să facă tot ce le stă în putinţă ca s-o evite. Foarte mulţi dintre români au fost astfel sensibilizaţi, sau mai degrabă dresaţi, în mod artificial, într-o măsură greu de imaginat pentru neromâni, să fie mereu cu ochii (sau urechile) în patru, şi nu numai ca să nu facă ei asemenea greşeli, dar şi ca să le observe imediat şi chiar să se alerteze dacă le aud la alţii.

Şi tot coşmarul ăsta nu se termină odată cu părăsirea şcolii, fiindcă în scurt timp „regula” a fost îmbrăţişată de toţi semidocţii „îngrijoraţi de soarta limbii”, care habar n-aveau de procesele funcţionării normale a unei limbi, şi au răsărit peste tot partizanii voluntari, sărind în apărarea limbii de ciuma cacofoniilor. Au apărut apoi şi alţii, mai pricepuţi, cu articole şi emisiuni de cultivarea limbii, unii cu autoritatea Academiei Române în spate, care, în loc să spună răspicat că toată idioţenia asta cu cacofoniile a fost o mare prostie de la bun început, mai bine lăsăm baltă toată povestea şi ne vedem de treburile noastre, vin cu recomandări „ingenioase” cum să evităm „corect” cacofonia. Să reformulăm propoziţia, să inserăm ceva la locul cu pricina, sau să găsim noi alte soluţii. Dacă te gîndeşti bine, asta înseamnă, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin, decît să nu mai spui ce ai fi vrut tu, fiindcă în limba română „decacofonizată” multe lucruri nu se mai pot spune deloc, mai bine cauţi altceva în locul lor. Sau cel mai bine: să taci din gură, că aşa cu siguranţă nu vei face greşeli.

Şi mai vin cu exemple alese cu grijă ca să-ţi demonstreze că iată, se pot găsi soluţii foarte bune pentru toate situaţiile. În loc de eu ca coleg, cum mi-ar veni spontan, zic eu în calitate de coleg, şi am rezolvat problema. Dar nu-mi mai spun ce să fac de pildă cu eu ca copil. Mă orientez după exemplul dat, şi voi zice eu în calitate de copil? Parcă ceva nu-i în regulă. Precum nu e în regulă nici măcar eu în calitate de coleg, fiindcă nici nu seamănă cu ceea ce am vrut eu să spun. Dacă mă aşez cu un coleg la o bere să mai stăm şi noi de vorbă puţin, şi la un moment dat vreau să-i zic: Îţi spun asta prieteneşte, ca coleg, atunci dacă mă iau după regulile ce-mi sînt sugerate, şi-i zic: Îţi spun asta prieteneşte, în calitate de coleg, cu siguranţă se va ridica de la masă şi-mi va spune că am înnebunit de tot. Fiindcă expresia, în forma asta, plasează totul în zona discursului formal, aşa cum se vorbeşte mai mult la ocaziile oficiale, şi dacă n-am eliminat din propoziţie cuvîntul prieteneşte, atunci mai apare şi o inadvertenţă de stil, din moment ce acest cuvînt nu se potriveşte cu discursul formal. Aici ar merge poate, în cel mai bun caz, amical, îndepărtîndu-mă şi mai mult de intenţia mea originală. Dar un om cumsecade cum să vorbească aşa cu prietenul său?

Şi afară de asta, spunînd în calitate de coleg, m-aş simţi şi eu prost, fiindcă aş avea sentimentul că deşi aparent vorbesc eu, vorbesc cu cuvintele altora, şi nu cu ale mele, cum mi-ar veni mie în mod firesc să spun. Astfel limba se distanţează de mine, îi dispare familiaritatea, se pierde bucuria vorbirii, şi devine totul artificial. Şi se pierde şi acel miracol fascinant al vorbirii fireşti, normale, că vorbind, eşti atent numai la ceea ce vrei să spui, şi în rest vine totul parcă de la sine, şi nici măcar nu simţi că şi limba ar fi prezentă undeva, fiindcă aceasta este transparentă, de neobservat.

Asta însă dispare pentru totdeauna dacă trăieşti cu frica în sîn în fiecare moment ca nu cumva să-ţi scape din gură o cacofonie, că altfel cei din jur te vor face prost şi incult, un agramat care nici să vorbească nu ştie ca lumea. Şi asta e ceva cumplit. E drept, e o slăbiciune frecvent întîlnită, şi nu numai la români, că oamenii sînt judecaţi după vorbirea lor, iar observaţiile asupra felului cum vorbeşte cineva, sînt folosite pentru a-i califica şi inteligenţa sau nivelul cultural. N-ar trebui să se întîmple aşa, fiindcă una nu prea are legătură cu alta (şi asta se ştie de acum foarte bine din cercetările sociolingvistice din ultimele decenii), dar din păcate aşa se întîmplă, şi stigmatizarea oamenilor pe baza „greşelilor” de limbă a atins un nivel alarmant. Românii au ajuns să aibă pînă şi un cuvînt aparte, folosit ca o etichetă pentru a-i stigmatiza pe alţii pe motivul felului în care vorbesc, şi anume: agramat, care ca jignire pare mai dură decît chiar idiot, fiindcă idiot mai spui şi în glumă, dar agramat mai puţin. (N-am idee cum aş putea reda acest cuvînt în ungureşte, noi n-avem aşa ceva, deşi avem şi noi probleme destul de mari cu acest tip de stigmatizare, şi nici în alte limbi nu i-am găsit corespondente perfecte, agramat în sensul pe care îl are pare a fi o „invenţie românească”.)

La molima stigmatizării oamenilor pe baza vorbirii lor trebuie să mă opresc puţin, fiindcă aceasta, deşi a devenit o adevărată plagă socială, spre nedumerirea mea nu pare să intereseze pe nimeni. Dimpotrivă: am avut nu odată impresia că unii „păzitori ai limbii” parcă ar vrea să dea apă la moara acelora care folosesc orice ocazie pentru a stigmatiza pe cineva, sugerînd, ca un argument pentru necesitatea evitării unor forme gramaticale, că aşa vorbesc numai cei proşti şi inculţi, întărind încă odată ideea complet greşită a legăturii dintre folosirea unor forme gramaticale şi inteligenţă. După cum se ştie, emisiunile de cultivarea limbii au o popularitate destul de mare, şi multora le place să creadă că asta ar fi un semn bun, exprimînd interesul românilor pentru vorbirea corectă. Nu ştiu, s-ar putea să fie aşa, dar privind efectul real, acest interes parcă n-ar avea rezultatul scontat, adică o vorbire mai îngrijită, la modul general, în schimb valul stigmatizărilor este în creştere. Am impresia că cei mai mulţi ascultă aceste emisiuni nu atît pentru a-şi perfecţiona vorbirea, ci mai degrabă să afle de noi greşeli cu care să-i poată prinde pe ceilalţi, făcîndu-i imediat agramaţi.

Rezultatul este că, pe zi ce trece, limba română se deteriorează din ce în ce mai rău, fiindcă oamenii, de spaima stigmatizării, încearcă să se exprime mai „elevat”, să vadă lumea că, totuşi, ei au grijă de vorbirea lor. Iar dacă norma se realizează cel mai consecvent în limbajul scris, ei încearcă să vorbească „aşa cum scrie la carte”, îndepărtîndu-se de naturaleţea limbajului vorbit, şi, de frica celorlalţi, încep să vorbească artificial, aşa încît astăzi mulţi nu mai au o maşină, ci deţin una. Tragedia lor e însă că nici prin asta nu scapă, fiindcă atunci vin alţii, mai deştepţi, care, neînţelegînd despre ce e vorba de fapt, îi fac inculţi, care strică limba din motive de parvenitism.

Şi asta creează probleme grave chiar dincolo de limbă. Preferînd expresiile „garantat corecte” care aparţin mai degrabă limbajului scris şi discursului formal, şi nu celui vorbit şi familiar, oamenii îşi pierd pur şi simplu mijloacele expresive pentru a-şi exprima nuanţat emoţiile şi sentimentele, şi prin urmare îşi vor rezolva mult mai greu şi conflictele. Sau să dau un exemplu care m-a şocat pur şi simplu: un medic psihiatru român din Cluj, foarte bun, mi s-a plîns cu cîţiva ani în urmă că îi e din ce în ce mai greu să lucreze cu pacienţii săi din cauza limbajului abstract pe care au început să-l folosească. Mi-a povestit-o cam aşa: „Vine la mine, şi-l întreb ce îl supără. La care, în loc să-mi spună: Domnule doctor, am venit, că nu mai pot, că orice fac şi oricum încerc, iese mereu prost, că nu mai pot nici două cuvinte să schimb cu nevastă-mea, că tot ceartă va ieşi, şi simt că încep să mă-nnebunesc de asta, el îmi răspunde: În ultima perioadă am dificultăţi deosebite în comunicarea cu soţia mea. Şi eu ce să fac cu asta, cînd nu mi se arată prin vorbă, ca să-l pot vedea, ci îmi expune teoria sa despre el însuşi? În loc să vorbească, îmi ţine un discurs.” Un discurs deci, care, dacă te uiţi bine, gramatical este perfect, şi respectă toate normele, să nu creadă domnu doctor că el ar fi un agramat.

Şi mie să nu-mi spună nimeni, că toate acestea s-ar datora prostiei, parvenitismului sau inculturii, fiindcă eu ştiu că românii sînt normali, şi n-ar face asta niciodată, dacă n-ar fi constrînşi s-o facă. Asta se datorează numai faptului că de frica stigmatizării (care are şi cultivarea limbii în spate), oamenii se lasă de vorbirea firească, şi încearcă să scape folosind forme artificiale, aşa cum au învăţat-o la şcoală să fie vorbirea îngrijită. Iar dacă acest val de stigmatizări nu se va putea opri în timp scurt, românii îşi vor pierde mijloacele de a se exprima normal, în mod firesc, iar dacă se pierde firescul, asta se recuperează mult mai greu, decît artificialul.

Revenind deci la obsesia cacofoniilor: datorită şi experienţelor cumplite din şcoală, cea mai stigmatizată „greşeală de limbă” printre români pare a fi la ora actuală cacofonia, care (şi asta-i culmea!) în mod normal nici n-ar trebui să fie greşeală, şi totuşi, cum ţi-a scăpat una pe gură, ai şi devenit un agramat idiot, incult şi lipsit de „cei şapte ani de acasă”. Prin urmare foarte mulţi români încearcă în disperare s-o evite cu orice preţ, chiar şi cu acela al stîlcirii limbii, de frica celorlalţi, să nu fie stigmatizaţi şi făcuţi de ruşine.

Spre nenorocirea lor însă, oricît s-ar chinui săracii, şi oricît ar forţa limba pînă la denaturare sau chiar absurditate, cacofonia nu poate fi evitată, e imposibil. În Dicţionarul invers al Academiei (1957) cuvintele terminate în -ca sau -că sînt înşirate în 28 de pagini de cîte trei coloane, iar cuvintele care încep cu ca- sau - umplu în DEX 27 de pagini de cîte două coloane, cele cu co- alte 40, şi de foarte multe ori n-ai încotro, trebuie să le pui alături, şi atunci te trezeşti cu cacofonii. Colac peste pupăză, în limba română există adverbul ca, precum şi conjuncţiile ca şi , foarte frecvente în vorbire, de care nu te poţi lipsi, acestea fiind componente importante ale gramaticii, şi care, prin urmare, vor apărea în mod obligatoriu şi înaintea cuvintelor care încep cu ca-, că- sau co-, şi nu le poţi muta de acolo, fiindcă locul lor este stabilit în propoziţie de reguli gramaticale, şi în cele mai multe cazuri nici insera nu poţi nimic, fiindcă gramatica exclude această posibilitate.

Şi încă nici n-am pomenit de expresiile frazeologice cu forma stabilită încă din acele vremuri fericite cînd meseria de „cultivator de limbă” nici nu fusese inventată, şi prin urmare nimeni nu punea nici o piedică în faţa expresiei corecte, normale şi fireşti. De pildă: mănîncă ca un lup, mănîncă ca o pasăre, (cei doi sînt) ca cîinele şi pisica, etc., sînt foarte multe. Ce facem cu ele? Le interzicem? La unele cacofonia apare numai în situaţiile care cer conjunctivul: Fotbalul continuă să facă casă bună cu scandalul (sursa: internet). Să le interzicem la conjunctiv?

Românii au fost deci puşi în situaţia imposibilă să rezolve ceva ce nu poate avea nici o soluţie. Ajunşi la disperare, de frica stigmatizării şi a ruşinii, bieţii de ei au început să recurgă la diferite inovaţii lingvistice pentru a găsi o cale de scăpare. Bănuiesc că părerea mea îi va consterna pe mulţi dintre cititori, dar eu cred că soluţia cea mai bine nimerită dintre toate a fost folosirea lui ca şi în loc de ca în anumite funcţii. Desigur, asta nu te scapă nici pe departe de toate belelele, ci numai de o foarte mică parte din necazurile la care te poţi aştepta dacă mai ai curajul să deschizi gura, dar măcar nu te obligă să spui altceva în loc de ceea ce ai vrut tu să spui, şi nu schimbă acolo nimic esenţial: se schimbă numai forma de exprimare, dar nu şi conţinutul, aşa cum s-ar întîmpla dacă te-ai lua după recomandările „specialiştilor în domeniu”. Iar dacă cineva ar găsi ceva distractiv în faptul că acest ca şi se foloseşte şi la cuvinte unde nici cu ca nu s-ar produce nici o cacofonie (ca şi profesor), asta ar însemna că n-a înţeles esenţa: aceşti oameni voiau nu să evite cacofonia, ci să scape de groaza cacofoniilor măcar la asemenea cazuri, ca să nu mai fie nevoiţi să verifice mai înainte, de fiecare dată, dacă rezultatul va ieşi cacofonic sau nu, fiindcă a vorbi aşa este foarte greu şi incomod, aproape imposibil. Dacă se limitau numai la cazurile cacofonice, nu făceau nici o treabă, fiindcă de verificarea prealabilă tot nu scăpau, pe cînd folosind ca şi indiferent de cum începe cuvîntul următor, pot răsufla uşuraţi, şi se pot simţi în siguranţă că va ieşi bine, fără să mai verifice ceva. Au transformat pur şi simplu forma lui ca în acestă funcţie în ca şi, care de acum se potriveşte bine cu orice l-ar urma, şi astfel măcar cu asta nu mai au treabă.

Iar acum partea de-a dreptul tragică: aşa cum era şi de aşteptat, apariţia lui ca şi i-a pus în alertă imediat pe ocrotitorii limbii, şi au început să tragă clopotele de alarmă, că iată, unii români, proşti şi fără educaţie, au început să strice limba strămoşească fără nici o ruşinare, şi răspîndirea acestei greşeli gramaticale grosolane care trădează o nepăsare lamentabilă în vorbire, trebuie neapărat oprită. Cu asta s-a închis cercul în jurul românilor: se vede că nu mai au nici o scăpare, fiindcă oricum ar încerca ei să spună, tot prost va ieşi, pentru care tot ei vor fi stigmatizaţi.

Şi cu asta am ajuns la locul unde trebuie să mărturisesc că m-am hotărît să scriu acest articol tocmai pentru ei, fiindcă m-a întristat într-o oarecare măsură să văd că de data asta nici dl Boia n-a reuşit să scape în articolul său de capcana sensului comun, luînd acest ca şi drept un simptom al inculturii. Eu nu pot să cred că pe baza unei simple numărări a ca şi-urilor în vorbirea cuiva s-ar putea trage vreo concluzie privind nivelul culturii sale. Printre cei care vorbesc cu ca şi, există oameni de toate felurile, unii mai culţi şi chiar foarte culţi, alţii mai puţin. Sigur, se poate vorbi aici şi de incultură, şi chiar trebuie, dar de incultura cui? Oare n-ar fi mai bine să discutăm mai degrabă de incultura acelora care habar neavînd în ce se bagă, s-au erijat în experţi atotştiutori într-ale limbii, şi s-au apucat să pună ordine acolo ca un elefant în vitrina cu porţelanuri, tăind şi spînzurînd după voia lor? Dacă nu erau ei, inovaţia cu ca şi n-ar mai fi apărut niciodată. Dar puşi într-o situaţie imposibilă, oamenii trebuiau să găsească repede o soluţie de avarie, pentru a putea totuşi vorbi cît de cît fără să fie făcuţi de ruşine, avaria însă n-au produs-o ei, şi ar fi foarte nedrept şi cam prea de tot, ca pentru toate cele întîmplate să se mai arunce acum şi toată vina asupra lor.

După cum văd, mulţi se tem că această inovaţie ar putea duce cu timpul la schimbarea limbii. Pentru liniştea lor pot să le spun că n-au de ce să le fie teamă: această schimbare nu se va produce, fiindcă s-a produs deja, e un „fait accompli”. Academiei nu-i mai rămîne decît să ia act de această schimbare, la provocarea apariţiei căreia a avut şi ea o contribuţie substanţială, să accepte adverbul compus ca şi ca o variantă normală a lui ca, şi să-i lase în pace pe oameni s-o folosescă liniştit cînd simt nevoia. Nu s-a întîmplat nici o nenorocire: ca şi este un adverb ca oricare, nu-i face nici un rău nimănui, şi se integrează perfect în sistemul limbii române, fără să-l altereze undeva. Iar că limba se schimbă, e un lucru firesc, ţine de natura ei, că este mereu în schimbare, şi dacă nici româna nu face excepţie, asta înseamnă numai că este o limbă vie. Latina nu se mai schimbă, fiindcă e limbă moartă.

Fiind lingvist, nu-mi place să-mi dau cu părerea fără să văd mai înainte ce ne spun datele, deci m-am aşezat la calculator, şi am căutat cu Google (cu expresiile între ghilimele, ca să caute exact secvenţele respective) formele cu ca, respectiv ca şi pentru 112 substantive masculine, desemnînd ocupaţii, funcţii sau poziţii sociale, dintre care 20 ar fi cacofonice cu ca, iar restul nu. Adunate la un loc, pentru forma cu ca şi Google mi-a returnat în total 1.360.000 de rezultate. Şi acum gîndiţi-vă: asta la numai 112 dintre miile de substantive cîte există în limba română, şi numai ce se poate găsi pe internet. Imaginaţi-vă acum, dacă puteţi, de cîte ori apare acest ca şi zilnic în vorbire şi în scris la nivel naţional! E clar: ca şi este de acum fără doar şi poate un element autentic al limbii române, chiar dacă există vorbitori care îl folosesc mai puţin, şi trebuie acceptat ca atare.

După ce am terminat cu strîngerea datelor, am făcut pentru fiecare cuvânt în parte suma rezultatelor de la forma cu ca împreună cu cele de la ca şi, după care am calculat procentul formelor cu ca şi în totalul obţinut. Am aranjat apoi datele în ordinea descrescîndă a procentelor, ca să văd care sînt acele cuvinte, în cazul cărora ca şi predomină în comparaţie cu ca. Aşa cum era şi de aşteptat, în fruntea listei se situează cuvinte care cu ca ar fi cacofonice, şi asta confirmă ipoteza potrivit căreia apariţia lui ca şi este consecinţa forţării evitării cacofoniilor. Primele 8 sînt următoarele (în paranteză procentele formelor cu ca şi din total): cărturar (99,0), conferenţiar (96,6), colecţionar (95,8), conducător (94,5), candidat (93,9), consilier (93,5), copil, coleg (90,8).

Iar acum să ne gîndim puţin! În capul listei se află cuvîntul cărturar, unde numai foarte puţini scriu ca cărturar, majoritatea covîrşitoare folosind ca şi cărturar. (Aici avem în vedere numai aceste două forme, lăsînd deoparte celelalte soluţii posibile.) Nu prea-mi pot imagina ca acest cuvînt să apară foarte frecvent în limbajul bişniţarilor sau al celor din mahalale: cărturar este folosit mai mult de oamenii care au o anumită cultură, mai mult, scriu despre probleme strîns legate de cultură, fapt ce poate confirma ceea ce am spus mai sus, şi anume că folosirea lui ca şi nu este determinată de nivelul cultural al vorbitorului.

Surprinzător, urmează un cuvînt care n-ar mai fi cacofonic, şi se foloseşte totuşi mai mult cu ca şi: intelectual (90,1). Dorind să înţeleg cum a ajuns aşa în faţă, m-am uitat mai bine la listă, şi am făcut o descoperire la care am rămas cu gura căscată, fiindcă aşa ceva n-am mai întîlnit în viaţa mea, deşi am citit destul despre limbi, inclusiv unele mai exotice. Şi anume: ca şi nu poate fi atribuit oricui, ca şi trebuie meritat. Cu cît e mai mare prestigiul categoriei de oameni la care se referă cuvîntul, cu atît mai mare va fi proporţia formelor cu ca şi. Chiar şi cuvintele din fruntea listei au ajuns acolo nu numai pe motivul evitării cacofoniei, ci şi datorită faptului că denotă categorii cu prestigiu ridicat. Nu întîmplător, pe primul loc se află cărturar, care nu numai că are un prestigiu foarte înalt, ci i se conferă chiar o anumită reverenţă. Forma sonoră contează mai puţin: ca chi- şi ca che- sună aproape la fel, şi totuşi: chirurg (62,3) – chelner (8,4), datorită diferenţei de prestigiu. Sau: tehnician (37,1) – tîmplar (14,6). Evident, această corelaţie este prezentă mai degrabă ca o tendinţă, şi nicidecum ca o ierarhizare exactă după prestigiu.

Dacă te uiţi la coloana cu procentele, descreşterea este aproape liniară de la cărturar (99,0) pînă la pensionar (5,0), unde scade brusc, şi urmează cuvintele care nu mai apar aproape niciodată cu ca şi: curvar (1,3), mafiot (1,0), boschetar (0,9), bişniţar, proxenet (0,6), infractor, securist (0,5), torţionar, turnător, vrăjitor (0,4), cerşetor (0,2), plagiator (0,1), borfaş, pungaş (0,0). Am făcut căutarea şi pentru curvar, fiindcă mi-am zis că pentru un vînător vehement, o cacofonie mai oribilă decît ca curvar nu poate exista, şi iată: din 153 numai 2 sînt cu ca şi. Forma sonoră nu prea contează: cercetător (58,2) şi cerşetor (0,2) sună foarte asemănător, mai mult: cu ca ambele ar fi cacofonice, cel puţin după părerea acelora care cred în asta, şi diferenţa este totuşi foarte mare.

Sper ca academicienii să-mi aprecieze gestul că pe dînşii i-am scos din gaşca asta, deşi academician (0,8) apare tot aici, între boschetar şi bişniţar. Asta însă are o altă explicaţie: cei care scriu ca academician (or aşa ceva nu scrie oricine), ştiu bine că academicienii detestă ca şi-ul, şi ca nu cumva să-i supere, au grijă mare ca măcar la acest cuvînt să folosească forma preferată de domniile lor, deşi, după mine, poate ar merita totuşi şi ei un ca şi. Dar să n-aibă nici o grijă, că noi, lingviştii, evident tot din aceleaşi motive, ne-am ales cu ceva şi mai rău, trebuind să ne mulţumim cu doar 0,4%, pomenindu-ne astfel la acelaşi nivel cu torţionarii.

Ironia sorţii este însă că această alăturare a cuvintelor lingvist şi torţionar (deşi din motive cu totul diferite), poate fi şi cu un tîlc amar, şi anume: românii au reuşit să scape de dictatura lui Ceauşescu, dar nu şi de dictatura paznicilor limbii, ai cărei ideologi vin cu „indicaţiile preţioase”, nişte reguli obligatorii pentru fiecare şi pentru toate situaţiile, stabilite, uneori inventate sau confecţionate de ei înşişi, pentru ca apoi acestea să fie folosite ca adevărate mijloace de tortură, orice abatere de la normă fiind sancţionată aspru prin stigmatizare. Treaba murdară însă nu o fac ei, ci ne aduc pe noi în situaţia în care să devenim chiar noi torţionarii unul altuia.

Aici însă trebuie o mică precizare totuşi. Lumea crede despre ei, sau cel puţin despre aceia de la care pleacă totul, că ar fi lingvişti. Or nu e aşa. Lingvistica este o ştiinţă, iar orice ştiinţă se recunoaşte prin faptul că produce cunoştinţe noi. Ştiinţele îşi cercetează obiectul pentru a-l cunoaşte mai bine, şi nu pentru ca să-l şi schimbe într-un fel. (Un etolog, de pildă, cercetînd comportamentul pisicilor, nu se va apuca niciodată să facă experimente pentru a le schimba să miaune ceva mai frumos, fiindcă aşa cum o fac acum, sună prea cacofonic, în sensul original al cuvîntului, mai ales cînd fac asta în cor, şi pe el asta îl deranjează.) Spre deosebire de lingvistică, cultivarea limbii nu e o ştiinţă, aceasta producînd nu cunoştinţe noi despre limbă, ci norme noi, spre a fi respectate de noi toţi, sau veghează cu vigilenţă asupra respectării celor existente. Această activitate se asimilează nu cu cea dintr-un laborator de cercetare, ci mai degrabă cu cea din parlament. Atîta numai că cei din parlament au fost aleşi democratic de noi, ca să ne reprezinte acolo interesele, şi, cel puţin teoretic, putem să-i tragem la răspundere sau să-i sancţionăm la următoarele alegeri, dacă nu-şi fac treaba ca lumea, pe cînd despre legiuitorii limbii habar n-are nimeni cum au ajuns în această poziţie, cine le-a dat legitimitate, şi cine i-a investit cu autoritatea şi cu puterea să-şi impună propriile norme peste tot, fără ca pe noi să ne întrebe măcar vreodată dacă ne place sau nu, sau cu cît sîntem acum mai fericiţi sub teroarea cacofoniilor. Curată dictatură, unde nici măcar alegeri nu se ţin!

Desigur, printre ei se numără mulţi care, într-o altă calitate a lor, N.B., sînt lingvişti, şi unii chiar foarte buni în domeniu, şi care avînd mai multe cunoştinţe despre limbă, pot vedea poate lucrurile mai în profunzime, dacă n-au cumva interpretări cu totul greşite despre anumite fenomene, ceea ce, oameni fiind, i se poate întîmpla fiecăruia dintre noi, şi atunci, dacă peste 30 de ani se va vedea că era o eroare, nu ne va mai rămîne decît să regretăm că ne-am stricat limba, impunînd o normă pe baza acelei greşeli, iar forma propusă şi forţată de atunci încoace fiind deja general folosită, nici nu se mai poate repara nimic. Dar la stabilirea normelor, ei nu sînt prezenţi în calitatea lor de lingvist (cercetător), ci ca legiuitori ai limbii, care e ceva diferit; în mod normal, un lingvist se ocupă cu totul altceva. Prezenţa lor însă este foarte importantă pentru a forma în vorbitorii de rînd convingerea că la limbă se pricep numai şi numai lingviştii, şi ei ştiu mai bine cum trebuie să vorbim, fiindcă ei cunosc limba, nu ca şi noi, şi ca atare, noi trebuie să ne conformăm cu umilinţă normelor lor, şi nici prin cap să nu ne treacă să ne punem întrebarea de ce trebuie să facem asta în toate situaţiile, darămite să fim de altă părere, fiindcă în această dictatură orice încercare de opunere se sancţionează, şi de libertatea opiniilor nici vorbă nu poate fi.

În realitate: paznicii noştri într-ale limbii, fie ei, de altfel, chiar lingvişti, cunosc, mai bine ca noi, normele, nu limba. Limba, mai bine ca oricine, o cunosc numai vorbitorii (nu ca teorie, desigur, ci în practica vorbirii), iar dacă lingvistul vrea să afle cum e limba română, n-are altă cale decît să observe cu atenţie cum vorbesc ei. Fiindcă adevărata limbă română există nu în norme, ci în capetele oamenilor, în altă parte n-ar avea nici un rost s-o cauţi, pe undeva, „afară”, concepută ca un fel de nor invizibil, plutind parcă deasupra capetelor noastre, fiindcă aşa ceva n-are cum să existe, precum nu se află nici în gramaticile şi dicţionarele Academiei. În schimb, există cîte o limbă română în capul fiecărui vorbitor, şi limbi româneşti sînt atîtea cîţi vorbitori vorbesc româneşte, şi chiar dacă acestea seamănă foarte mult între ele, nu există două perfect identice, precum nici printre oameni nu găseşti doi la fel. Limba română există deci în milioanele de variante ale ei, iar altfel, „ca atere”, nici n-ar avea cum să existe, aşa cum nici „om” nu există „ca atare”, există numai oamenii. Şi atunci poţi vorbi o viaţă, şi oricît de elevat, de drepturile „omului”, că dacă de drepturile oamenilor nu-ţi pasă deloc, ai vorbit în gol.

Şi atunci ce mai apără cu atîta vehemenţă păzitorii limbii? Apără norma, aşa cum au standardizat-o, nu limba. Şi mai sînt destui, care, judecînd după discursurile lor, par să apere acea limbă imaginară, frumoasă ca numai în vise, fiindcă aşa ceva în realitate nu există şi n-a existat niciodată. Şi de cine o apără? Evident, de cei mai cruzi vrăjmaşi ai acesteia: de vorbitorii reali, care au în cap o limbă română adevărată şi cam diferită de cea imaginară.

Ca să nu fiu înţeles cumva greşit: nici vorbă că norma n-ar trebui însuşită, şi că n-ar trebui dezvoltate în şcoală toate competenţele necesare pentru a putea folosi, pe lîngă varianta proprie, şi numai în situaţiile care cer asta, şi varianta standard (cum îi zicem noi în sociolingvistică) a limbii române, în scris mai ales (inclusiv ortografia), dar şi în vorbire. Varianta standard este una mai elaborată, respectînd normele stabilite pentru aceasta (!), iar copiii ar trebui învăţaţi să ştie foarte bine în ce situaţii se impune folosirea acesteia: în instituţii de învăţămînt (dar nu neapărat şi în pauze!), în ştiinţă, în discursurile publice sau politice, în biserici (fără a atinge însă caracteristicile limbajului sacru, deci dacă auzi de la popă „şi ne iartă nouă greşalele noastre”, nu-l faci imediat agramat), în mass media, şi poate mai sînt şi altele, dar nu multe. Iar în celelalte cazuri vorbeşte fiecare aşa cum îi vine lui mai firesc în situaţia respectivă.

În mod normal, vorbirea trebuie deci să fie nu corectă (într-un sens greu de definit în acest caz), ci potrivită situaţiei. Prin urmare, dacă un elev spune la oră eu însuşi, i se poate atrage atenţia frumos, fără a-l umili, că forma asta nu prea se potriveşte cu româna standard, aici spunem eu însumi. Problema fiind pusă şi tratată astfel, el nu va opune nici o rezistenţă faţa de asta (şi astfel va învăţa foarte repede), fiindcă poate sta liniştit că la o întîlnire cu prietenii care vorbesc şi ei cu eu însuşi, aşa fiind firesc în varianta lor, va putea spune şi el aşa fără probleme, iar dacă a înţeles într-adevăr ce înseamnă vorbire potrivită situaţiei, chiar se va feri de folosirea formei eu însumi, ştiind că aici, aceasta n-ar mai fi potrivită de fel, şi dacă ar forţa-o totuşi, ceilalţi l-ar exclude imediat, spunînd că face aici pe deşteptul.

Iar dacă, din neatenţie, ar spune eu însuşi la oră, nu va fi blamat că a comis o greşeală de limbă, acesta fiind o abatere de la normă numai, în situaţia dată, dar nu şi de la limbă: el spune aşa tocmai fiindcă în româna din capul lui aşa e firesc, acolo nu-i nici o abatere. Greşeală de limbă ar putea fi numai dacă ar exista undeva, în ceruri sau nu mai ştiu unde, o limbă română unică etalon, în care această formă ar fi exclusă. Vorbind româneşte, românii pot face, şi chiar fac, abateri de la normă (dar şi asta numai în situaţiile în care se poate aştepta de la ei să o respecte), dar nu prea fac greşeli de limbă, în sens propriu, eventual poate în cazul unor tulburări de vorbire, cum ar fi afazia. Greşeli de limbă, vorbind româneşte, fac eu, fiindcă româna nefiindu-mi limbă maternă, nu totdeauna reuşesc să nimeresc forma care să existe în măcar o parte din limbile româneşti din capetele românilor, dar acestea ale mele, fiind într-adevăr greşeli de limbă, sînt atît de diferite de aşa-zisele „greşeli de limbă” pe care le fac românii, încît, auzindu-le de la mine, îşi dau seama imediat că eu nu sînt român, oricît aş dori eventual ca asta să nu se observe. (Deşi m-am străduit să le evit, s-ar putea să fie cîteva chiar şi în acest text. Dacă le întîlniţi cumva, luaţi-le ca o exemplificare la ceea ce am spus aici, că eu n-am cum să le observ.)

Dacă lucrurile ar merge la noi aşa cum am văzut aici, copiii ar învăţa varianta standard repede şi cu plăcere, ştiind că asta e spre binele lor, fără teama că cineva ar vrea să-i pună în situaţii penibile, forţîndu-i s-o folosească şi acolo, unde, după cum simt ei, şi pe bună dreptate, ar suna cam idiot, fiindcă vorbirea şi-ar pierde familiaritatea firească, umană de fapt. Numai că dictaturile au o trăsătură comună, şi anume că nu suportă diversitatea, şi vor să uniformizeze totul, ca să fim cu toţii la fel, să ne gîndim la fel, şi să vorbim toţi la fel în toate situaţiile. (Marele vis al lui Ceauşescu.) Şi atunci se aşteaptă şi de la noi, ca noi cu toţii, strîns uniţi în jurul Normei, să facem totul, neprecupeţind nici un efort, pentru a o duce din victorii în victorii, pînă nu ajungem în acea „epocă de aur” a limbii, în care toţi să respecte normele în toate situaţiile, şi ca, aşa cum a spus-o odată şi tovarăşul, să nu mai poţi spune despre nimeni după felul lui de exprimare dacă e ţăran sau academician, că nu va mai fi nici o diferenţă.

Prin urmare, în şcolile noastre varianta standard este învăţată nu ca atare, ci ca „limba română corectă”, fără să se clarifice pe înţelesul fiecăruia care sînt acele situaţii de vorbire în care se va aştepta de la el s-o folosească, şi orice abatere de la normă e numită „greşeală de limbă”, şi condamnată ca atare, uneori cu sancţiuni umilitoare, diminuînd astfel încrederea în sine a copilului şi autoaprecierea sa de care ar avea atîta nevoie, sugerînd că el ar fi un idiot care nici să vorbească nu ştie ca lumea. Iar dacă acestea sînt numite „greşeli de limbă”, asta se aplică automat pentru toate situaţiile, fiindcă ar fi greu de imaginat ca ceva să fie greşeală în anumite situaţii, iar în altele nu.

Şi cum nici o dictatură nu se poate menţine fără frică şi teroare, nici aici nu se întîmplă altfel. În oameni, odată cu frica greşelilor, se instalează frica vorbirii, fiindcă sînt înconjuraţi peste tot de agenţi vigilenţi, „miliţieni voluntari” ai limbii, care pentru a recupera puţin din autoaprecierea distrusă în şcoală, dau cu stigmatizări grosolane şi ordinare ori de cîte ori descoperă în vorbirea oricui o „greşeală de limbă”, pentru a-şi dovedi că ei sînt totuşi mai deştepţi, sau cel puţin că, iată, există unii şi mai proşti decît ei. Şi astfel te poţi trezi oricînd că, încălcînd o normă, eşti demascat ca „duşman al poporului”, sau „duşman al limbii române”, eventual „al neamului”, cu aceleaşi consecinţe. (Pentru asta dau un singur exemplu, luat nu din comentariile de pe internet sau Facebook, ci dintr-o emisiune a unui post de televiziune, cu un discurs ce-ţi aminteşte de propaganda anilor ’50 de te apucă fiorile.)

Eu nu pot să cred că asta ar putea fi o stare normală. Noi am scăpat odată de o dictatură în 1989, dar dacă lăsăm ca acest focar de dictatură să facă ravagii în continuare, atunci cum să mai aşteptăm ca în România să se schimbe ceva în mai bine, cînd din şcoală ies tineri intimidaţi, frustraţi, umiliţi, lipsiţi de încredere în sine şi cu autoaprecierea distrusă, educaţi să fie conformişti şi învăţaţi să spună lucrurilor nu aşa cum ar gîndi ei, ci aşa cum aşteaptă de la ei alţii, mai puternici? Fiindcă dacă dictaturii îi dai un deget, îţi ia nu numai toată mîna, dar şi tot sufletul.

Revenind acum la problema cacofoniei şi a lui ca şi: din cele arătate mai sus se poate trage concluzia că românii, deşi din mare nevoie, nu numai că au îmbogăţit limba română cu adverbul compus ca şi, dar l-au şi integrat perfect în limbă, mai mult, cel puţin pentru cazul acestei categorii de substantive, profitînd de existenţa a două variante cu aceeaşi funcţie gramaticală, au inventat şi o diferenţiere inedită pentru folosirea acestora. Şi, atenţie, invenţia asta ingenioasă şi cu tîlc au făcut-o fără nici o asistenţă din partea lingviştilor, şi nici n-aveau nevoie: cum se face o limbă adevărată, o ştiu numai vorbitorii, şi dacă sînt lăsaţi în pace s-o facă ei, împreună se pricep de minune la asta, pe cînd aşa ceva nici un lingvist nu era în stare să inventeze. N-ar fi rău dacă acei „apărători ai limbii”, care ne ţin discursuri patetice despre frumuseţea şi perfecţiunea limbii moştenite din strămoşi, şi îşi etalează uneori importanţa de parcă fără ei nici să vorbim n-am mai putea, s-ar gîndi puţin că acea limbă, de o perfecţiune uluitoare, a fost formată în acele vremuri în care nici pomină nu era încă de „cultivatori de limbă”, şi atunci nu-i nici o mirare dacă oamenii au putut crea spontan o asemenea limbă, fiindcă nu le punea nimeni nici o piedică în cale.

Inovaţia s-a produs deci, iar nouă nu ne mai rămîne decît să aşteptăm şi să observăm cum va evolua asta în viitor. Şi dacă nu va încerca nimeni să intervină, folosirea lui ca şi se va aşeza de la sine, aşa cum nimeni n-ar fi în stare s-o planifice mai bine. (N-aş vrea să fac pe profetul, dar nu m-ar mira dacă într-un viitor nu prea îndepărtat, intelectualii să se simtă ofensaţi dacă cineva ar spune ca intelectual, fiindcă lor li se cuvine ca şi intelectual.)

Terminînd deci cu problema lui ca şi, putem reveni acum la problema mai generală obsesiei cacofoniilor: după ce am văzut ce dezastru produce asta în limbă şi ce necazuri le face oamenilor fără nici un rost, nu ne mai rămîne decît să ne punem întrebarea: cum se poate ca situaţia asta de-a dreptul scandaloasă să persiste totuşi, şi oamenii să privească asta ca şi cum ar fi un blestem asupra lor? Din articolul dlui Boia reiese că în anii ’30, cacofonia era deja stigmatizată în şcoli, la fel, şi cu aceleaşi „excepţii”, ca şi mai tîrziu. Or asta înseamnă că de cel puţin 80 de ani încoace, generaţii întregi de copii români au fost şi sînt umiliţi în şcoli şi făcuţi de ruşine, dacă vorbesc normal româneşte, cu metode care încalcă grosolan drepturile omului sau, în acest caz, al copilului, lezîndu-le profund demnitatea, iar apoi, devenind adulţi, pot fi stigmatizaţi la tot pasul de oricine pentru aşa-zisele „greşeli de limbă”, pe care, oricît s-ar strădui, nu le pot evita, fiindcă n-au cum. De ce atunci situaţia persistă totuşi şi rămîne neschimbată?

Răspunsul este simplu: pentru că oamenii, chiar dacă îi nenoroceşte, acceptă asta. Se conformează situaţiei: asta este, dacă aşa ni se cere, noi ce să facem?

Dacă nu ne mulţumim cu întrebarea asta, concepută din start retorică, la care nu se aşteaptă nici un răspuns, o putem reformula: Ce pot face eu ca cetăţean, ca lucrurile să se schimbe în bine? Şi atunci apar imediat o serie de răspunsuri posibile, dintre care prima ar putea suna astfel: începînd de astăzi, eu refuz participarea la inepţia asta, şi nu le mai acord nici o atenţie cacofoniilor, ci voi vorbi aşa cum îmi vine mie mai firesc, iar dacă unora nu le-ar conveni, să fie sănătoşi. Un fel de nesupunere civică deci. Ştiu, e cam ciudat să pomeneşti nesupunerea civică într-o chestie de limbă, dar evitarea cacofoniei este mai lege ca legea: acolo mai poţi găsi subterfugii, aici însă n-ai nici o scăpare, fiindcă poţi fi stigmatizat imediat şi făcut idiot, dacă ai încălcat-o. Dar n-aveţi nici o grijă, asta se poate supravieţui. Eu, de cînd mă ştiu, nu m-am conformat, şi n-am dat nici o atenţie cacofoniilor, ci am vorbit româneşte aşa cum mi-a fost mie mai normal, şi astfel am reuşit întotdeauna să spun exact ce am vrut, şi nu altceva. Şi iată că sînt încă viu şi teafăr, şi nici gaură nu s-a făcut în cer. (S-ar putea ca mie să-mi fie totuşi ceva mai uşor să scap de epitetul agramat, fiindcă dacă un vînător înrăit de cacofonii aude una de la mine, poate va zice: E ungur săracu de el, şi atunci la ce să te mai aştepţi, că n-are cum să ştie…)

Dacă eşti cumva profesor de română, poţi alege o cale mult mai eficientă, spre binele şi fericirea multora, şi să zici: orice ar spune cei de la inspectorat, eu de astăzi nu-i voi mai teroriza pe copiii mei cu evitarea cacofoniilor, şi nici măcar cuvîntul cacofonie nu-l vor auzi de la mine niciodată, şi încerc să-i conving şi pe colegii mei să facă la fel.

Iar dacă eşti cetăţean, în sensul adevărat al cuvîntului, care înseamnă nu numai acte de identitate cu inscripţia „România”, ci mai de grabă sensibilitate socială, responsabilitate şi implicare civică, cu aptitudini participative, atunci vei zice: ne adunăm cîţiva ca mine, formulăm şi lansăm pe internet o petiţie către Academia Română să declare cu autoritatea sa, ca să afle toată lumea, că evitarea cacofoniilor a fost o cale greşită din start, cu consecinţe catastrofale, care trebuie urgent oprită şi dată uitării, pînă nu ne stricăm limba de tot, şi să intervină la Ministerul Educaţiei Naţionale ca acesta să emită de urgenţă o circulară către toate şcolile din ţară, ca tot ce ţine de cacofonie să fie scos din programele şcolare, iar persecutarea copiilor pe acest motiv să fie oprită imediat şi de acum încolo interzisă în şcoli cu desăvîrşire. Facem o campanie de toată frumuseţea pe Facebook şi prin orice alte căi pentru strîngerea semnăturilor, ca să avem în scurt timp vreo 100.000, după care ne înaintăm petiţia la Academie, şi urmărim ce se va întîmpla. Dacă vedem că timpul trece şi nu se întîmplă nimic, atunci ne organizăm şi ieşim cu miile în stradă cu pancarte de genul: „Jos cacofonia!” (sau să fie mai cu haz: „Jos CacAfonia!”), „Nu ne omorîţi limba!”, „Mai lăsaţi-ne-n pace!” şi altele. Desigur, ar fi ceva inedit ca oamenii să iasă în stradă pentru o chestie de limbă, dar dacă România e oricum ţara soluţiilor originale, de ce n-ar mai merge şi asta? Şi nu ne lăsăm pînă nu ne ducem treaba la bun sfîrşit. Fiindcă oamenii pot atinge lucruri mari, dacă au curajul să se întrebe: ce pot face eu ca cetăţean?

Numai că, e puţintică problemă cu asta: ca cetăţean e cacofonic. (La asta nu m-aş fi gîndit niciodată, dar am găsit ceva pe internet unde e incriminată tocmai forma eu ca virgulă cetăţean, deci e clar.) Înainte de a căuta un răspuns, mai întîi trebuie deci să elimini cacofonia, fiindcă lucrurile se iau după importanţa lor. Soluţia cea mai la îndemînă ar fi, evident, eu ca şi cetăţean. Ca (şi) conţinut, ar fi acelaşi lucru, doar cu o mică schimbare de formă. Totuşi, dacă te respecţi, cum să corectezi o greşeală cu una şi mai mare? Mai bine urmezi „indicaţiile preţioase” ale celor mai pricepuţi, care îţi recomandă fie reformularea, fie inserarea unui cuvînt. Prima variantă ar fi deci eu în calitate de cetăţean, dar asta e şi prea lung, şi sună şi prea formal, artificial şi cam idiot, à la „limba de lemn”, mai bine încerci cu cea de a doua. Şi ca din senin, îţi sare imediat în ajutor cuvântul simplu, salvînd situaţia: eu ca simplu cetăţean. Cu asta poţi fi sigur că ai găsit soluţia ideală, fiindcă şi Academia recomandă tot asta. (Cine n-ar crede, poate verifica: în Raportul de consultanţă privind calitatea limbii române folosite în audiovizual din 2009, întocmit de Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, la pagina 15 în locul formei greşite ca şi cetăţean, ca formă corectă se propune: „(în calitate de) cetăţean/ca simplu cetăţean”. Aşa trebuie deci spus.)

Cacofonia fiind deci eliminată, poţi acum să-ţi pui întrebarea în forma corectă: Ce pot face eu ca simplu cetăţean? Răspunsul care se oferă parcă de la sine va fi ceva dezolant: Dar ce-aş mai putea eu face ca simplu cetăţean? Nimic, că nu depinde de mine. Dacă asta e, n-ai ce să-i faci. Ne descurcăm şi noi cum putem. Mai rău să nu fie.

Una dintre cele mai importante idei ale lingvisticii cognitive din ultimele trei decenii este aceea că limba nu e un simplu mijloc de comunicare, ci are o strînsă interdependenţă cu felul în care percepem anumite lucruri şi ne raportăm la acestea. Limba poate deci avea şi ea şi virtuţile, dar şi păcatele ei, aşa cum spune de altfel şi Sfîntul Apostol Iacov în Epistola sa soborniceasă în Biblia de la Bucureşti: „Iară limba nimenea nu poate den oameni a o domoli, că iaste neoprit rău, plină de otravă omorîtoare” (cap. 3, v. 8). Cuvintele şi expresiile, prin care sînt numite, pot determina percepţia noastră asupra conceptelor respective. Dacă eşti numit cetăţean, atunci acesta va activa imediat şi întregul cadru conceptual din care face parte, şi va scoate în faţă că asta însemnă o calitate, implicînd drepturi, responsabilităţi, participare, iniţiative şi încrederea că poţi contribui şi tu la schimbarea spre mai bine a lucrurilor. Mai mult: poţi simţi şi demnitatea, chiar mîndria acestei calităţi, cu sentimentul că tu eşti cineva, şi nu unul oarecare, pierdut în mulţime. În schimb, dacă te numeşti simplu cetăţean, asta plasează conceptul într-un alt cadru, cu asocieri care te duc la alte concepte decît cele din cadrul precedent, iar dacă te priveşti de acolo, te vei vedea slab, amărît, neajutorat şi neputincios.

Se ştie că în toate ţările postcomuniste, conştiinţa civică a oamenilor lasă de dorit, şi, prin urmare, şi comportamentul civic. În cazul românilor însă situaţia este agravată într-o considerabilă măsură şi de pacostea obsesiei cacofoniilor, care face ca conceptualizarea şi percepţia cetăţeanului ca simplu cetăţean să fie frecventă. Pentru a nu vorbi în gol, am făcut căutarea şi pentru ca simplu cetăţean. Şi iată: din totalul expresiilor ca cetăţean, ca şi cetăţean şi ca simplu cetăţean, cea din urmă reprezintă 13,9%. Şi ca să vedeţi că asta se datorează într-adevăr în primul rînd evitării cacofoniilor, am făcut căutările şi fără ca, să-mi dea rezultatele pentru toate ocurenţele lui cetăţean şi simplu cetăţean, indiferent dacă ar fi sau nu în poziţii cacofonice. În acest caz, proporţia lui simplu cetăţean în rezultatul obţinut pentru cetăţean este de 5,4%, deci mult mai scăzută în comparaţie cu cea precedentă, dar să nu uităm că în asta intră şi cazurile lui ca simplu cetăţean, fără care proporţia ar fi şi mai mică.

S-ar putea ca cineva să zică: 5,4% nu e o proporţie mare, cu asta mai putem trăi. Sigur: putem trăi, dar nu e totuna cum. Pentru o comparaţie, am făcut căutările şi în engleză pentru expresiile as a citizen şi as a simple citizen, şi pentru cea din urmă mi-a ieşit o proporţie de numai 0,07% din total (sau, mai luînd în calcul şi as a mere citizen, împreună 0,1%), şi asta poate spune ceva. Iar pentru cazul despre care tocmai discutăm aici, e mai corect să avem în vedere acea proporţie de 13,9%, fiindcă în situaţiile în care te defineşti ca cetăţean şi îţi pui întrebarea „Ce pot face eu ca cetăţean?”, prepoziţia ca nu poate fi evitată. Şi acum gîndiţi-vă puţin, deşi nu veţi avea nici un răspuns exact, precum n-am nici eu, că n-am cum: oare cîte iniţiative bune sau chiar foarte bune n-au fost ucise pînă acum, încă din naştere, de această „otravă omorîtoare” de simplu cetăţean? Şi fiecare asemenea caz a însemnat nu numai ratarea a încă unei ocazii să poţi face lumea mai bună, sau măcar viaţa ta şi a celor din jur, dar a consolidat de fiecare dată şi mai mult acea atitudine de conformism şi resemnare, de care dacă românii ar putea să se debaraseze odată, ar putea face minuni.

Numai că la asta parcă şi aud imediat replica: asta în România nu se va întîmpla pînă-i lumea şi pământul, fiindcă „aşa sîntem noi, românii”. Stînd odată cu un prieten român la o bere, i-am povestit despre faptul că mai toate naţiile au păcatele lor. Noi, ungurii, de pildă, sîntem de nebătut în a ne jeli trecutul, pe care oricum n-avem cum să-l mai schimbăm, dar ne face cumva o satisfacţie deosebită ca ori de cîte ori se dă ocazie, să comemorăm împreună acea mare pierdere, a cărei aniversare tocmai urmează în calendar, cu sentimentul solemn şi înălţător al compătimirii de sine, că noi am fost mereu bătuţi de soartă. Evident, în istoria lor au avut şi ungurii momente victorioase, cu bătălii cîştigate, dar acestea n-au intrat în memoria colectivă, ca şi cum n-ar fi existat, şi sînt date uitării în aşa măsură, încît acum chiar că trebuie să mă gîndesc să-mi amintesc de vreuna. Dacă cineva dintre noi păţeşte ceva, e consolat cu proverbul: Több is veszett Mohácsnál, adică: Las’ că mai multe s-au pierdut la Mohács. Vă daţi seama: sîntem la începutul anului 2016, iar bătălia de la Mohács, unde ungurii au fost înfrînţi de turci, a avul loc la 29 august 1526 (iată că la asta îi ştiu şi data!), şi ungurii parcă nici pînă astăzi n-au reuşit să se împace cu cele întîmplate atunci, darămite cînd e vorba de tratatul de la Trianon, care s-a întîmplat ca şi ieri, că din 1920 pînă acum n-au trecut decît 95 de ani. Şi atunci, bineînţeles, comemorează cu un sentiment tragic şi acest moment istoric, spre groaza multor români, pe care îi înţeleg într-un fel şi eu, fiindcă ştiu că nimeni cu scaun la cap, şi nefiind ungur, nu şi-ar putea închipui ca, dacă te doare atît de mult o pierdere, să nu vrei să şi repari cumva situaţia, să-ţi recuperezi ce ai pierdut. Or nici vorbă: de asta ungurii au nevoie numai de dragul jelei, fără nici un „proiect” în spate, precum nici de 6 octombrie, la comemorarea celor 13 generali ai revoluţiei din 1848, nu se adună atîţia la Arad la locul spînzurării acestora, pentru ca să-i învie cumva din morţi, ci să-i jelească cu pietate şi demnitate. Iar de austrieci, acolo nici nu se pomeneşte măcar, poate eventual de generalul Haynau care a ordonat executarea, dar în rest nimic, fiindcă cine au fost cei care ne-au bătut atît de rău, asta pe noi ne interesează mai puţin, important e numai că am fost bătuţi, de soartă mai degrabă, decît de cineva, aşa cum spune de altfel şi în imnul nostru naţional.

După ce i-am povestit deci toate acestea, prietenul meu mi-a spus în glumă (şi-a putut permite, fiindcă, am spus, eram prieteni foarte buni): Mă, da răi mai sînteţi şi voi, ungurii! La care i-am zis: Aşa e, ai perfectă dreptate. Şi mai răi decît noi sînteţi numai voi, românii. Fiindcă noi măcar ne plîngem trecutul, dar voi vă plîngeţi viitorul. Şi nu numai la ocazii solemne, ci la tot pasul. Ascultă numai, ce auzi la orice colţ de stradă: La noi n-o să fie niciodată ca acolo. Ce înseamnă „acolo”, nu contează, important e numai restul.

Eu cred că această lipsă cumplită de încredere în posibilitatea ca viitorul să fie mai bun şi ca lucrurile să se schimbe în bine, la români are rădăcinile în „epoca de aur” a lui Ceauşescu, deşi premise culturale existau şi înainte. Ca mare „inginer social”, şi-a propus să remodeleze nu numai mentalitatea românilor (spre a forma omul nou, fiindcă cel existent, aşa cum l-a făcut Dumnezeu, a ieşit rebut), ci şi imaginea lor despre propria lor istorie. Istoria adevărată n-avea cum s-o refacă, putea însă să schimbe istoria virtuală, imaginară, cea din capetele oamenilor, filtrînd cu grijă ce anume din istorie să intre în memoria colectivă, şi în ce formă. Românii au căpătat deci o istorie nemaipomenită, tocmai opusul celei din capetele ungurilor: glorioasă, victorioasă, numai cu bătălii cîştigate, cu mari eroi cum n-au mai fost nicăieri pe lume, şi cu strămoşi virtuoşi cum nu mai avea nimeni.

N-am cum să ştiu cît de bun o fi fost Ceauşescu de cizmar, dar ca psiholog social era jalnic. Mentalitatea oamenilor e într-un fel ca şi limba: poţi interveni acolo cu fel şi fel de obsesii trăsnite, dar nu poţi şă ştii niciodată, unde dai şi unde crapă (dar aici parcă s-ar potrivi mai bine aşa cum am auzit asta odată de la o colegă care ştia destul de bine româneşte, dar făcea cîteodată nişte greşeli memorabile: unde dai şi unde crapi). El a crezut probabil că o asemena istorie va putea întări demnitatea şi încrederea în sine a românilor, umplîndu-i cu mîndrie naţională, şi atunci ei vor putea să facă ce n-a reuşit încă nimenea. Problema era numai că românii erau normali, şi au ajuns la o altă concluzie. Istoria glorioasă din capetele lor era despre trecut, ei în schimb trăiau în prezent. Şi dacă s-au uitat împrejur, şi au văzut ce-i înconjoară, nu puteau înţelege de fel, cum naiba se face ca noi, care, totuşi, am avut aşa o istorie, şi ne tragem de la strămoşii cei mai cei dintre toate neamurile lumii, să ajungem în halul ăsta să arătăm astăzi aşa cum arătăm? (Nu-i glumă de loc: trăind în acele vremuri în Bucureşti, am avut destule ocazii să aud asta, stînd la coadă, mai mult de la bărbaţi. Şi asta n-a dispărut nici pînă azi, pe internet poţi găsi numeroase exemple. Iată o mostră pe care am găsit-o chiar acum, din întîmplare, fără să caut: „Căci nu ştiu dacă sunt multe popoare care se pot mândri cu aşa o istorie. Din păcate spre deosebire de prezent, care numai exemplu de mândrie nu poate fi.”)

Istoria percepută astfel îţi instalează un sentiment de o continuă degradare, de decădere, şi cu cît istoria ţi-a fost construită mai glorioasă, cu atît acest sentiment va fi mai intensiv, fiindcă contrastul ei imens şi foarte vizibil cu prezentul te va pune într-o stare cumplită de nelinişte existenţială. O astfel de istorie pleacă din vremurile străvechi ale strămoşilor, dintr-o stare ca în paradis, şi, degradîndu-se mereu, coboară pînă la tine, la viaţa ta pe care abia o mai poţi suporta. Şi atunci nu mai trebuie decît o mică prelungire a acestei linii, o extrapolare a cursului istoriei, ca să vezi şi perspectiva viitorului, care nu va mai fi în faţa ta, cum ar fi normal, ci undeva jos, şi la care se va ajunge schimbînd răul în ceva şi mai rău. Iar oamenii vor începe să se teme de viitor, şi să se întrebe mereu, oare ce nenorociri ne mai aşteaptă. Iar de dorit nu-şi vor mai dori altceva, decît ca mai rău să nu fie. (De cîte ori n-am auzit şi asta!) Şi se vor consola cu ceea ce în prezent încă mai au: „Pînă avem pîine şi ceapă, nu murim de foame”, subînţelegîndu-se şi continuarea: „că s-ar putea ca mai încolo să nu le avem nici pe astea”. Şi vrînd parcă să încetineze cumva apropierea viitorului, preferă ca lucrurile să rămînă măcar neschimbate, fiindcă orice schimbare poate fi şi un pas către acel viitor, şi atunci mai bine nu. Într-o asemenea percepţie, istoria îţi apare ca un destin necruţător, cu legile sale ca şi în fizică, şi faţă de care tu eşti neputincios, prin urmare n-ar avea nici un rost să te mai gîndeşti cum ai putea să-i schimbi mersul sau direcţia, fiindcă asta e ceva ce nu depinde de oameni: istoria nu o facem noi, istoria ni se întîmplă.

Iar dacă după 1989 românilor li s-a deschis lumea, şi au putut vedea cu ochii lor cum e în altă parte, atunci, într-o altă situaţie, puteau să spună: hai să învăţăm repede tot de ce avem nevoie şi noi, şi să ne apucăm să ne facem şi noi ţara aşa cum se vede că se poate. Dar pe fundalul decepţiei lor faţă viitor şi al fricii schimbării, ca nu cumva să iasă ceva şi mai rău, au rămas doar cu sentimentul amar, că la noi nu va fi niciodată ca acolo, că asta-i soarta României, predestinată de istoria ei.

Istoria aceea imaginară, generatoare de frustrări şi frici imobilizatoare, a făcut deci, după părerea mea, ravagii similare în mentalitatea românilor, ca şi obsesia cacofoniilor în limbă, asta din urmă cu consecinţe grave uneori chiar dincolo de limbă. Şi asta s-a putut inocula uşor şi foarte repede, fiindcă mulţi se bucurau chiar de satisfacţia că „ne-am recăpătat trecutul”, fără să-şi dea seama că asta s-a obţinut cu preţul pierderii viitorului. Şi ca o dovadă că într-adevăr, această istorie virtuală, imaginară a avut rolul determinant în instalarea acestei stări de spirit şi a decepţiei aproape generale la români în privinţa viitorului, să mai spun că noi, ungurii, care am trăit în aceeaşi Românie a lui Ceauşescu, şi am suferit exact aceleaşi umilinţe şi nenorociri, ca şi românii, la care s-au mai adăugat şi toate măsurile restrictive sau chiar persecutări specifice care ne-au afectat numai pe noi, minoritarii, şi în primul rînd pe unguri, în această privinţă am ieşit nevătămaţi din toată povestea asta.

Explicaţia e simplă: nu ca şi cum am fi fost noi mai cine ştie ce, că nici vorba. Dar această istorie, virtuală sau nu, nu era istoria noastră, n-am avut nimic de a face cu ea. Şi de acolo de unde am privit-o noi, s-a văzut de la o poştă că era imaginară, şi prin urmare n-a putut avea nici măcar darul să ridice niţel prestigiul românilor în ochii ungurilor, ca material de publicitate. Pentru noi, această istorie, aşa cum era ea construită, nu era bună de altceva, decît ca uneori să facem bancuri pe seama ei, cu tăişul ascuţit nu împotriva românilor, ci împotriva stupidităţii. (Mai ştiu şi acum cîteva.) Noi am avut istoria noastră, imaginară desigur şi ea, şi încă una jalnică, precum am spus-o adineori, care avea şi ea păcatele ei, dar măcar nu ne-a pus în poziţia în care să ne pierdem încrederea în viitor. La noi, cuvîntul cheie era: totuşi. Că oricît am fost noi bătuţi mereu de soartă, totuşi mai sîntem aici, şi, mare minune, n-am dispărut de pe faţa pămîntului, aşa cum te puteai aştepta cu o asemenea istorie. Şi asta, în mod aproape paradoxal, poate să-ţi dea chiar încrederea că asta nici în viitor nu va fi altfel, deşi, zic eu, poate puteam să ne construim şi noi o istorie mai ca lumea, cu şi mai puţine consecinţe negative.

Şi nu ne-a afectat de fel nici faptul că unii (aşa-zişi) istorici români s-au grăbit să ne construiască şi nouă o istorie, ca să nu rămînem nici noi fără. În această istorie, străbunii noştri erau barbarii de huni (cu care de altfel, istoric, n-avem nimic de-a face), cruzi şi fără nici o civilizaţie, care, după cum scria Iosif Constantin Drăgan în cartea sa Noi, tracii, n-aveau nici măcar o limbă ca lumea, vocabularul lor rezumîndu-se la nu mai mult de 300 de cuvinte (adică, adaug eu, lătrau mai de grabă, decît vorbeau), ş.a.m.d. Bun. Nu zic că nu ne-am fi simţit ofensaţi, fiindcă era totuşi ceva umilitor şi grosolan în asta, dar ne-a ofensat numai intenţia, nu şi conţinutul, al cărui primitivism hilar a sărit imediat în ochi. Şi chiar dacă, prin absurd, noi ne-am fi însuşit şi asumat această istorie, din asta nu puteam ajunge la altă concluzie, decît că istoria este un proces al unei ascensiuni şi ameliorări continue, că iată de unde am plecat, şi, totuşi, unde am ajuns, şi asta va merge spre mai bine şi în continuare.

Aşa se face că la ora actuală stăm cu toţii, şi românii, şi ungurii în faţa unei situaţii aproape paradoxale, şi anume că, la modul general, privind starea lor de spirit, ungurii au mai multă încredere în viitorul României, decît au românii. (Şi nu m-ar mira de fel dacă aş avea dreptate gîndindu-mă că eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înşişi.) La unguri nu există obiceiul popular, ca la români, să repete mereu, la orice neplăcere, ca o mantră sfîntă, că „în România nu va fi pînă-i lumea ca în altă parte”. Mai spun şi asta, sigur, cîteodată, uneori şi ca o aluzie (şi cu puţină ironie) la vorba românilor. Poţi auzi şi de la ei frecvent: „Asta-i România!”, dar asta de cele mai multe ori se referă la prezent, şi mai puţin la viitor.

Românilor însă, sentimentul de decepţie faţă de viitor le este din păcate atît de comun, încît apare cîteodată chiar şi acolo, unde te-ai fi aşteptat mai puţin. Dl Boia îşi încheie articolul astfel: „România se înfăţişează ca şi o ţară europeană. Cînd va fi oare nu numai ca şi, ci chiar europeană, cu adevărat?” Problema trebuie pusă, fără doar şi poate, asta fiind la ora actuală una foarte importantă în societatea românească. Dar dacă o pui sub formă de întrebare, asta va părea pentru cei mai mulţi cititori ca fiind una retorică (cum şi este, hai s-o recunoaştem), la care tot românul ştie răspunsul, şi atunci intenţia ta de a-i mişca puţin din loc pe români, se va întoarce pe dos, fiindcă ei vor răspunde aşa: niciodată, pînă-i lumea.

Or eu nu pot să cred una ca asta, deşi prin popor circulă mai multe argumente pentru a o susţine. Unul ar fi următorul: „Fiindcă aşa sîntem noi, românii,” amărîţii pămîntului. Aşa o fi oare? Ar avea românii vreo defecţiune genetică, care să-i condamne la conformism şi pasivitate? Nici vorbă! Conformismul este un comportament cultural, care există atîta timp, cît te conformezi şi tu, în consens cu alţii, conformismului. Odată ce ai refuzat să te conformezi, conformismul dispare, cel puţin pentru tine, şi asta îţi deschide calea să poţi face şi tu ceva pentru ca lucrurile să meargă ceva mai bine. Şi dacă vor fi mulţi şi foarte mulţi ca tine, atunci şi lucrurile vor merge mai bine, sau chiar foarte bine. Nu e nici o drăcie în asta.

Argumentul următor e ceva mai sofisticat: „La noi nu se poate.” Sau: „La noi nu va fi niciodată ca la ei, fiindcă asta-i România.” Cu asta toată vina este aruncată deci pe seama locului, la care oamenii nu mai au nici o treabă: ce să facem, dacă e un blestem parcă asupra acestui loc, că aici nu se poate face nimic? Dar să fie cu iertare: ce înseamnă de fapt „la noi”? Nu înseamnă oare tocmai locul unde sîntem şi trăim chiar noi? Şi de cine depinde totuşi, cum va fi acest loc? Nu va fi oare tocmai aşa cum îl facem noi să fie? Au românii o vorbă, de o mare înţelepciune, pentru care îi invidiez mult, fiindcă aşa ceva noi n-avem în ungureşte, şi anume: omul sfinţeşte locul. Şi chiar dacă acel loc ar fi blestemat, omul îl poate sfinţi. Dar de data asta e şi mai simplu, că nu-i nici un blestem aici, iar dacă ar fi totuşi ceva, asta n-ar fi în nici un caz blestemul locului, ci mai degrabă blestemul conformismului, de care însă te poţi lepăda relativ uşor, cu puţină silinţă şi voinţă.

Atîta trebuie să spui numai, dar cu toată seriozitatea: începînd de astăzi, orice ar zice alţii, eu mă voi numi cetăţean, şi nu simplu cetăţean, şi mă voi comporta ca atare. Ştiu, la început asta va fi şi cu stîngăcii cîteodată, dar cu asta se obişnuieste repede, şi tot ce trebuie ştiut pentru asta, poate fi învăţat într-un timp relativ scurt. Dar, atenţie la limbaj: corect se spune „începînd de astăzi”, şi nu „începînd de mîine”, fiindcă dacă ai spune aşa, atunci mîine asta va suna tot „începînd de mîine”, şi tot aşa în continuare, nu chiar pînă la infinit, fiindcă şi viaţa omului are un capăt. Dar pînă atunci ar ţine cu siguranţă.

Şi începi chiar tu, şi nu aştepţi să înceapă alţii. Una că, dacă toţi s-ar gîndi la fel, atunci te poţi aştepta o veşnicie să se întîmple ceva. A doua, că aşa n-ai scăpat de conformism, ci i-ai schimbat numai destinaţia: aştepţi să apară alţii să te poţi conforma comportamentului lor.

Poate îţi pui întebarea: dar ce se poate schimba, dacă eu mă numesc cetăţean, şi mă comport ca atare, dar alţii nu? Se pot schimba multe, şi asta n-ai cum să ştii de dinainte. În orice caz, e bine să ţii minte că tot ce s-a întîmplat mai bun pînă astăzi în lume, a pornit întotdeauna de la un singur om. Poate văzîndu-ţi curajul, vor prinde şi alţii curaj să fie şi ei cetăţeni, şi atunci nu mai eşti singur. Şi veţi fi din ce în ce mai mulţi, şi aşa se schimbă lumea. La asta nu trebuie să fii lider, nici măcar de opinii: a fi cetăţean nu înseamnă neapărat să conduci pe cineva, înseamnă mai degrabă să participi şi tu la ceva bun, şi să ai şi tu un cuvînt pe care să-l faci auzit de cei pe care îi priveşte.

Cam atît am avut de spus. Nu ştiu dacă am reuşit s-o spun chiar pînă la capăt, aşa cum mi-am propus-o, dar cred că ce era mai important, e aici. Am văzut că dl Boia s-a oprit la incultură. Fiind perfect de acord cu părerile domniei sale despre aceasta, împărtăşindu-i şi indignarea, eu nu cred totuşi ca incultura să fie o cauză finală a tuturor relelor. Incultura poate prolifera acum în voie, fiindcă nimeni nu-i pune nici o piedică, şi asta, după cum văd eu, se datorează în primul rînd conformismului. Că mai toţi acceptă asta. Atunci cînd cetăţenii se vor implica mai mult, ca cetăţeni, şi îşi vor face şi ei vocea mai auzită, şi incultura va pierde din teren.

Am atins aici teme aparent distincte, şi anume: obsesia cacofoniilor şi problema stigmatizării, conformismul şi decepţia românilor faţă de viitor. Poate era mai bine să le discut în articole distincte, dar acestea nu pot fi separate una de alta, fiindcă, aşa cum am văzut, sînt întreţesute între ele şi se susţin reciproc. Sper să mă iertaţi dacă v-am răpit prea mult timp.

Iar pentru anul ce începe acum, vă doresc sănătate şi bucurii, şi să fim cu toţii cetăţeni, liberi pînă şi de obsesia cacofoniilor, ca să putem avea împreună un an nou mai fericit. Şi vă mai doresc mai multă încredere, şi nu numai în viitor, dar şi în sine, pentru a putea simţi bucuria resurselor nebănuite ce se ascund în fiecare dintre noi.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "104 comments" on this Article:

  1. Marius spune:

    Lung, dar excelent articolul. Felicitări autorului!

  2. calin spune:

    Excelent articol!

  3. Brutus spune:

    Felicitări. Excepțional articol.

  4. spune:

    Toat stima d-le Szilagyi. Un articol riguros complectat cu savoare personala. Ca sa intaresc cumva (desi nu este sigur necesar, d-nul profesor fiind mai mult decit elocvent) importanta cuvintului am sa povestesc un mic episod: in urma cu mai bine de douzeci de ani emigrind, a trebuit sa invat o limba imposibila fara corespondente in cea ce stiam. Dupa terminarea cursului a venit o echipa cu aparatura moderna si te invitau sa-ti sustii CV-ul in limba respectiva. Dupa filmare urma proiectia si analiza. Nu era mare inghesuiala la filmare. Expertul care ne facea corectura a accentuat la un moment dat. Cuvintul este ca glontul. Poate fi la fel de distructiv, daca este bine ales. Un cuvint este suficient sa descrie o situatie sau sa incheie un conflict. Dar ce cuvint!! Exprimarea este o fata a personalitatii noastre si spune extrem de mult despre noi. Chiar si lucruri care vrem sa le ascundem.

  5. Bogdan spune:

    Excelent!

  6. Marius S. spune:

    Foarte bun, lung și serios articolul. Interesantă incidența asociațiilor: ca cărturar, ca bișnițar etc. Am trăit în toate cele trei regiuni ale României și credeam că ca și-ul a fost inventat în Cluj. Pentru că acolo e folosit în toate cazurile. Apoi m-am mutat la București… Cel mai puțin e folosit în Moldova. Niciodată nu l-am auzit la țară.
    Cumva, întărind ideea că, cu cît e mai pretențios poporul de la blocul din orașul mare: Clujul, Brașovul, Bucureștiul, cu atît mai multe ca și-uri în vorbire. Apanajul culților!

    • S-ar putea să aveţi dreptate cu diferenţele regionale. Am mai citit şi eu că folosirea lui “ca şi” ar fi destul de uzuală în unele zone ale Ardealului, ca formă regională. Şi-mi pot închipui foarte bine că acolo a apărut spontan mai demult, şi independent de problema cacofoniilor, fiindcă ţăranii, slavă Domnului, vorbesc aşa cum le este lor mai firesc, şi n-au nici o treabă cu cacofoniile, fiindcă pentru ei nici nu există aşa ceva. Dacă ar fi aşa, atunci asta ar însemna că stigmatizarea cacofoniilor avut rolul determinant nu atît în apariţia, ci mai degrabă în răspîndirea lui “ca şi” în această funcţie. Şi, o observaţie foarte bună după mine, aşa cum ziceţi: că s-a răspîndit mult mai mult la oraşe, decît la sate, fiindcă în oraşe era o concentrare mai mare de intelectuali şi oameni mai şcoliţi, învăţaţi să fie mai exigenţi la vorbirea lor, şi ei au fost aceia care au răspîndit “ca şi”-ul, şi în nici un caz “prostimea” care nu le dă nici o atenţie cacofoniilor.

  7. Benedek Maria spune:

    Va multumesc pentru acest articol magistral,stimate Domnule Profesor! Sper din tot sufletul ,ca va ajunge la cat mai multi vorbitori ai limbii romane, si va reusi sa puna pe cat mai multa lume pe ganduri.

  8. Gabriel spune:

    Excelent, un articol care mi-a placut foarte mult, mai ales ca am si eu acelasi idei in ceea ce priveste modul cum este privita istoria la noi si impactul acestuia asupra prezentului.

  9. Alex V spune:

    Sociologic, ati pus degetul pe rana. O surpriza foarte placuta, cu atat mai mult cu cat porneste (cel putin declarativ) de la o problema de normare lingvistica. V-as sfatui sa continuati sa scrieti despre intersectiile acestor domenii – aveti si perspicacitate, si talent, si avantajul de a fi un pic ‘outsider’ (ca cetatean roman de limba maghiara). Eu unul v-am adaugat azi pe (foarte, foarte stramta) mea lista de ‘contributors’ pe care o sa-i urmaresc in viitor.

  10. ovidius spune:

    Felicitari domnule Szillagi! Nu doar ca textul e limpede ca cristalul, dar o limba romana mai curata, mai curgatoare si mai eleganta de mult n-am citit!

  11. Herman spune:

    Aplauze de la un capăt la altul!

  12. Mircea spune:

    Nu pot spune decăt că am rămas cu gura căscată.Am senzaţia că am citit cinci cărţi în acelaşi timp!Excepţional este prea fad pentru acest articol.Mulţumesc domnule profesor!Am să vă citesc de acum de câte ori voi avea ocazia.

  13. Sofisticus spune:

    Domnule Szilagy, va cer un comentariu, mentionand de la inceput ca nu sunt vreun aparator al limbii romane “verzi” (cum am spus si in alta parte, pentru mine limba este o unealta a comunicarii si atat – cata vreme isi face bine treaba, nu are importanta forma).

    Lasand la o parte Academia si rapoartele ei de consultanta, v-as ruga sa comentati modul de citire a stirilor de catre crainicii radio-TV (stiri, sport, reclame, aproape orice).
    Intonatia si cadenta lor este total atipica. Eu n-am mai auzit, inafara de micul lor grup, pe nimeni citind sau vorbind intr-un asemenea mod. Ce nu imi place este fie ca pare ca isi dau duhul la sfarsitul frazei, fie ca pare ca termina cate o propozitie si apoi, in loc sa urmeze o noua propozitie, cum te-ai astepta … continua cu inca jumatate din respectiva propozitie.

    Pentru mine este suparator auzului, dar trebuind sa fiu consecvent ideilor mele, nu pot reprosa ceva atat timp cat reusesc sa inteleg continutul mesajelor respective (deci forma nu e esentiala). Presupun (n-am cum sa-mi dau seama, pentru ca pe mine m-au pierdut din start) ca fac asta fie ca sa incerce sa “imi umble la sentiment”, fie ca sa atraga atentia asupra mesajului (in ambele cazuri, ca sa ma “pacaleasca”).

    Intrebarea este: Ar fi ceva de reprosat, din punctul de vedere al unui lingvist, modului aparte in care crainicii citesc stirile?

    Multumesc anticipat.

    • Dragă Sofisticus, înţeleg problema, am observat asta şi eu de mult, şi n-aş putea să spun că mi-ar fi plăcut, dar asta nu din cauza vreunei “violări a normei” sau aşa ceva. Problema e că după 1989, noi trebuia să învăţăm cum se face o televiziune în lumea liberă, şi mai mulţi dintre realizatorii sau prezentatorii s-au dus în America să înveţe cum se face asta acolo. Numai că ce-au învăţat acolo, n-au mai adaptat-o la cultura noastră, crezînd că trebuie să facă totul aşa, cum li s-a învăţat asta în America. Or cultura americană este orientată spre succes în aşa măsură, în care dacă ai reuşit să înşurubezi un bec în dulie, după care acesta, dacă apeşi pe întrerupător, se aprinde, pentru ei e ceva “great”, “incredible” sau “fantastic”. Prin urmare orice ştire banală, pe care vor s-o comunice, trebuie prezentată ca ceva senzaţional, cu intonaţia să sugereze senzaţionalul. Aşa se face că Andreea Esca de la ProTV de pildă (sper să nu se supere pe mine că o dau ca exemplu, dar trebuie, că a avut un rol destul de mare în asta), după ce a învăţat la CNN Atlanta (SUA), cum se face o televiziune ca lumea, a început să citeacă ştirile aşa cum a fost învăţată acolo, fără să ia în seamă că aici e o altă cultură, nici mai bună, nici mai proastă, ci pur şi simplu alta decît cea din America, şi că la noi acest stil de a vorbi pare ceva pueril, uneori chiar ridicol, şi îi poate chiar irita pe oameni. E un caz de neadaptare culturală a unor lucruri care, de altfel, au multe elemente care merită a fi învăţate.

  14. dusu spune:

    luuung,da bun !
    conducatori rominilor n ar fi trebuit sa permita unui ungur sa se faca lingvist
    la cita respectabilitate au academicieni romini azi,locul lor intre boschetari si bisnitari ii foarte potrivit.
    ce cred ca omiteti( poate evitati); limba ii un instrument, dar in cazul poporului romin a devenit mai mult de atit,o arma politica ptr formarea mindrului popor; de aceea si azi este folosita ca o amenintare. nu domin,dar ma descurc in citeva altele si n am intilnit atitea reprosuri si calificari negative in baza limbi,cum am intilnit in romineasca.am constatat in schimb, ca la romini intilnesti mai multi indivizi care vorbesc corect,in schimb nu inteleg un text citit

  15. Ontelus DG spune:

    Conformismul, ca și realul este gri, adică uneori e mai bun, alteori e mai rău. Se întemeiază pe convenție. Dacă e să fim neconvenționali, adică nonconformiști, la ce bun să mai respectăm legile, morala, proprietatea? Dacă unii lingviști ori puriști ai limbii se încăpățânează să vadă cacofonii acolo unde tronează doar uzul limbii, stigmatizând pe cei care comit impardonabilele erori de exprimare, nu cumva și ordinea constituțională și legală este caducă, îngrădind manifestările de libertate ale omului, de exemplu libertatea de a minți, a fura, a urî etc. Sau pentru că violența aplicată limbii este una simbolică, nevătămând, chipurile, pe nimeni, este ea mai legitimă decât nerespectarea legii, care produce consecințe fizice, psihice, sociale?… Argumentarea din textul de mai sus este seducătoare pe alocuri, persuasivă de multe ori, dar principiul de la care pornește, și anume concepția naturalistă asupra limbii este fals: limba pare un organism natural, dar în esență este o construcție artificială, mentală, spirituală, culturală, istorică etc. Reala dihotomie limbă populară, vorbită – limbă literară, scrisă nu ar trebui să privilegieze niciuna dintre cele două componente ale limbilor ,,naturale”: dacă la criteriul inteligibilității exprimării verbale adăugăm și criteriul estetic, înseamnă că suntem melioriști, iar nu conformiști. Anarhia e mai dulce, fiindcă e mai sălbatică, mai naturală, dar omul rațional preferă să locuiască în ordinea legală a civilizației, așa precară și nedreaptă cum este ea, deși va purta mereu în suflet nostalgia Paradisului pierdut…

    • Mi se pare că tot n-am reuşit s-o spun pînă la capăt, fiindcă am uitat să precizez ce înţeleg eu prin conformism (dar sper să nu fiu eu singurul cu această interpretare). Opusul conformismului nu e în nici un caz un “noncorformism” în sensul să nu mai respecţi convenţiile sociale care sînt necesare, şi spre binele tău, la buna funcţionare a oricărei societăţi, şi să nu mai ţii cont nici de legi, nici de bunele moravuri sau nici chiar de bunul simţ, fiindcă acestea pe tine nu te interesează de fel. De asemenea “nonconformişti” nu ducem noi lipsă din păcate, fiindcă avem destui care nu mai ţin cont nici măcar de ce se spune în Cele zece porunci, unde scrie clar “Să nu furi!”, darămite de lege. Prin conformism eu înţeleg acea atitudine şi raportare la tot ce e în jurul tău, în care deşi vezi cu ochii tăi că ceva nu e bine, mai mult, e rău de tot, accepţi asta cu resemnare şi pasivitate, fără nici măcar să încerci să te opui acelui rău. Opusul adevărat al conformismului este comportamentul civic, în sensul cel mai bun al sintagmei. Şi tocmai de aceea am vorbit în acelaşi articol despre problema cacofoniilor şi atitudinea conformistă, fiindcă acceptarea şi menţinerea acestei nenorociri cu cacofoniile este un exemplu prin excelenţă al conformismului, mai bun ca asta ar fi greu de găsit: că timp de decenii, oamenii suferă din cauza acesteia, fără nici un rost, şi mai toată lumea se uită la ea ca şi cum ar fi o calamitate naturală, şi nu ceva făcut odată de oameni din greşeală, la care poţi să-i pui capăt cu o singură hotărîre, că de astăzi asta nu ne mai interesează, că n-are nici un rost, şi nu-i mai chinuim pe oamenii cu asta. Şi problema asta nu e de natură să zici că pentru a face “reforma”, trebuie să aşteptăm pînă să primim fondurile necesare de undeva, că asta se poate face fără nici o investiţie, nu costă nimic. Nu chiar astăzi, e adevărat, şi nici mîine, fiindcă azi e sîmbătă, mîine-i duminică, şi nu e nimeni la Academie, dar poimîine se poate rezolva totul printr-un comunicat al Academiei, aşa cum am scris-o şi în articol, şi de luni încolo românii pot răsufla uşuraţi că nu mai au treabă cu asta, şi pace bună! Şi dacă tot nu se va întîmpla nimic, şi se va lăsa ca lucrurile să meargă în continuare aşa cum pînă acum, atunci cu toţii ne-am pierdut aici timpul degeaba, eu cu scrierea articolului, cititorii cu citirea lui, comentatorii cu comentariile lor. În cel mai bun caz, eu pot să-mi împac conştiinţa, că eu ca cetăţean, “Dixi et salvavi animam meam”, dar asta pe români nu-i va încălzi cu nimic.

  16. jj spune:

    Pe mine nu m-a izbit niciodata folosirea lui “ca si” drept o problema de incultura, deci in ultima instanta de moravuri, ci drept o problema strict intelectuala, de lipsa de logica. “Ca si” indica o comparatie, o apropiere intre doi termeni clar distincti, iar sa spui “eu ca si profesor” mi-a parut intotdeauna echivalent cu “de parca eu as fi un profesor, ca si cand as fi profesor, desi nu sunt”. Totusi, moravurile sunt inevitabile in povestea lui “ca si” fiindca insasi ideea de cacofonie pleaca de la o idee naiva de prezervare a inocentei morale a natiei. Asa a fost si cu fosta strada Epicol din Bucuresti, la origine strada Epicur, cu nume corectat pe motiv ca numele respectiv suna indecent. Sau, mai nou, fiul poetului Adrian Paunescu avea pe blog o rubrica de cacofonii si greseli de limba vanate din media, unde trecea si formulari ca “timpul a trecut” sau “campul arde”.

    Cat despre contrastul deprimant dintre trecutul glorios si prezentul ticalosit, nu e o inventie comunista sau ceausista (daca ne amintim macar de Eminescu din Scrisoarea III sau Epigonii) si nici macar romaneasca, din moment ce idealizarea trecutului personal sau colectiv (varsta de aur, mituri nationale) e o indeletnicire general umana. Indivizii sau comunitatile al caror trecut este foarte greu de prezentat in culori roz sunt, desigur, mai putin expusi la asa ceva si deci mai putin inclinati sa se deprime cand se uita la prezentul si viitorul lor (oamenii cu copilarii deosebit de nefericite, poate si ungurii care se raporteaza la istorie asa cum reiese din articolul dvs.)

    • Vă dau dreptate dacă spuneţi că contrastul deprimant dintre trecut şi prezent n-a apărut numai datorită epocii Ceauşescu, am scris şi eu acolo că premise culturale existau şi înainte, mergînd pînă la antichitate. Atîta numai că acele utopii din antichitate plasate în trecut despre “epoca de aur” (Hesiod, de pildă) erau concepute nu atît ca parte a istoriei unei naţiuni, ci mai degrabă ca perioada de început a istoriei omenirii, şi aveau ca scop prezentarea unei stări morale ideale spre care ar trebui să se orienteze şi oamenii din prezent, deci nu ca o istorie naţională care să se poată compara cu istoria altor naţiuni.
      Iar prezentarea în culori roz a trecutului nu depinde de loc de cum a fost istoria adevărată, fiindcă la construirea unei istorii virtuale, imaginare, asta contează prea puţin. Dacă ungurii au o istorie imaginară construită numai din pierderi şi eşecuri, asta nu se datorează faptului că în istoria lor n-ar fi fost şi destule momente cu care s-ar putea mîndri şi ei, ci unor factori culturali care au determinat ca ei să-şi construiască o asemenea istorie imaginară pentru memoria colectivă. În alte condiţii, pe baza aceleiaşi istorii adevărate, puteau şi ei să-şi construiască o istorie glorioasă, şi ar fi o temă de cercetare interesantă de istorie culturală să se identifice care au fost factorii principali cara au favorizat totuşi crearea unei asemenea istorii imaginare.

  17. Florin Iaru spune:

    Din nefericire, articolul are două bubițe (simpatice).
    Niscaiva virgule între subiect și predicat (și asta se iartă la un novice, care respiră acolo, dar nu la un lingvist).
    Și comasarea lui “ca și” cu “ca”, lucrurile avînd valori și semnificații diferite. “Ca și mine, el are o capră (rîioasă)” – semnifică o întărire (asemenea mie). “Ca și ministru” nu poate avea aceeași valoare.
    Ceea ce nu înțeleg e următorul lucru: dacă școala a produs o aberație, de ce s-o întărim, în loc să facem limba mai simplă și naturală? Tot cu școala. Nu-i mai simplu să spunem că nu există cacofonie?
    Altfel or să mai rîdă copiii de Eminescu ani de-a rîndul:
    “Ca cercei din ei să facă cariul, care-i meșter faur.”

    • victor L spune:

      se pare ca nu ai citit articolul ,poete. Pentru ca nu altceva sustine autorul.
      Spaima de cacofonie este inventia `telectualilor introdusa in scoala, nu a prostimii.

    • gabarelo spune:

      Vai, vai! Ce rafinate strambaturi din nas!
      Micile erori cu virgulele (care vin mai mult din respiratia mai larga a frazei, omul vorbeste corect si mai ales gandeste frumos si cu mai multe mutari inainte, ceea ce e remarcabil) ori sunt “simpatice” ori sunt de neiertat. Din aceasta dilema nu puteti iesi. Am zis!
      Si face diferenta dintre “ca” si “ca si”, doar ca sustine (cu indreptatire sau nu) tendinta spre contopirea de facto a sensurilor. Domnule scriitor, confundati naratorul cu scriitorul, personajul cu autorul.
      Gabriel Deliu, Ramnicu Valcea

      • victor L spune:

        poetul Iaru are meritul său: nu ne lasa sa-l dam uitarii pe simpaticul dom` Vucea.

        • Gheorghe spune:

          Ca vorbitor de româna, contopirea sensurilor lui “ca și” cu “ca” îmi pare o abatere de la firesc, nu numai de la standard,
          Ca absovent de liceu, mi se pare ca apropierea dintre Iaru si Vucea este nepotrivita si nedreapta.
          Ca inginer, s-ar putea sa-mi cereti sa nu ma amestec.
          Ca și poetul Iaru, cred ca contopirea celor doua este un vis urât…

    • Domnule Iaru, aş fi fost recunoscător dacă aţi fi citat şi acea propoziţie (sau propoziţii) unde v-a deranjat virgula între subiect şi predicat, că aşa aş putea spune mai mult despre problema dvs., dar neştiind la ce vă referiţi exact, ar fi mai greu. (Am încercat să găsesc acele cazuri, dar parcă n-aş vrea să-mi recitesc tot articolul pentru asta.)

      La a doua problemă: am observat şi eu adesea, că paznicii limbii argumentează evitarea unei forme spunînd că aceasta ar coincide cu altceva, şi atunci nu ne vom mai înţelege, sau vom interpreta greşit ce am auzit de la alţii. Numai că iau cuvintele sau expresiile scoase din context şi din sistemul limbii, aşa cum apar şi cuvintele în dicţionare. Or pentru un cuvînt, loc mai nenorocit unde să apară nu există, decît în dicţionar, fiindcă în mod normal cuvintele îşi trăiesc viaţa, să zic aşa, în vorbire, şi întotdeauna într-un anumit context. Dacă scoatem “ca şi”-ul din context, atunci asta va coincide perfect cu cel cu sens comparativ. Numai că în vorbire, “ca şi”-ul în sensul aproximativ ‘în calitate de’ cere totdeauna forma nearticulată, pe cînd cel cu sens comparativ se foloseşte numai cu forma articulată, şi atunci îţi poţi da seama imediat despre care e vorba:

      (1) Eu ca şi coleg, i-am luat apărarea lui Mihai [fiindu-i coleg].
      (2) Eu, [la fel] ca şi colegul/colegii [de care era vorbă adineori], i-am luat apărarea lui Mihai.

      Şi tocmai asta a fost cauza pentru care, căutînd pe internet, am folosit numai substantive masculine (şi nu pentru a exclude femeile, Doamne fereşte!), fiindcă aici puteam căuta exact ce m-a interesat, în aşa fel să nu-mi dea rezultatele la acest “ca şi” amestecate cu cele cu sens comparativ, de pildă “ca şi infractor” nu poate fi comparativ, fiindcă aşa ar fi “ca şi infractorul/infractorii”. Or asta n-aş fi putut face cu, să zicem, “ca şi infirmieră”, fiindcă motorul de căutare nefăcînd diferenţă între literele cu diacritice şi cele fără (şi chiar dacă ar face, foarte mulţi români au obiceiul să scrie pe internet fără diacritice), în rezultate ar fi inclus nu numai “ca şi infirmieră”, ce m-ar fi interesat, ci şi “ca şi infirmiera”, cu sens comparativ, şi alte cazuri, ca de ex. “ar fi bine ca şi infirmiera să vină”.

      De altfel, sigur: ar trebui să spunem că nu există cacofonie, şi asta ar rezolva totul.

  18. Alfred Singer spune:

    Dupa parerea mea nu se va adopta “ca si”, si nu pentru ca ar fi o stalcire a limbii. Orice limba e facuta de cei care o vorbesc, nu de academie si mai orice modificare isi are originea intr-o incorectitudine in raport cu normele in vigoare (ok, profesorii de romana si nationalistii nu vor intelege asta in veci). In cazul lui “ca si” cred ca e vorba in primul rand de o nefericita ambiguitate: in unele situatii “ca” si “ca si” sunt aproape echivalente, cum ar fi “ca racul”/”ca si racul”, deci cand sensul e de “la fel”. Cred ca de aici s-a preluat “ca si” atunci cand e vorba de “in calitate de”. Numai ca in primul caz chiar are sens! Deci ca si cum ai inlocui un termen cu un sinonim care functioneaza doar in alt sens al acelui termen… In plus, cred (sper) ca odata si odata va disparea vanatoarea asta de cacofonii si nu va mai fi nevoie de “ca si”.

    • La problema dvs. v-aş ruga să vedeţi răspunsul meu la comentariul dlui Florin Iaru, chiar aici mai sus.

      • Alfred Singer spune:

        Citit raspunsul dvs. insa nu asta e problema, ca s-ar face confuzie intre cele doua sensuri ale lui “ca si” (in cazul in care s-ar accepta al doilea). Problema e ca solutia gasita pentru evitarea cacofiniei se bazeaza pe o confuzie, este incorecta, preluand o alternativa care functioneaza doar in alta parte! Nu zic ca este imposibil sa fie asimilata o astfel de nastrusnicie, dar mie mi se pare improbabil tocmai (sau in primul rand) din motivul asta.

        Legat de “pentru un cuvînt, loc mai nenorocit unde să apară nu există, decît în dicţionar”, vreau sa va spun ca am apreciat pozitia dvs, in care regasesc si eu ce stiam depre lingvistica adevarata (si nu limba sfanta a capetelor nationalist-infierbantate), insa imi pareti putin extrem, ca un anarhist pe taramul lingvisticii. Totusi in general e bine sa folosim cuvintele in sensul din dictionar (asta e scopul dictionarului prin definitie), chiar daca la scara istoriei ele se schimba (dar nu stim noi dinainte in ce fel). Spre exemplu daca folositi “reflexie” in loc de “reflectie” pentru ca “mai sînt şi români care folosesc acest cuvînt în acest sens” nu procedati corect dupa mine. Cati romani? Care romani? Vedeti dvs. limba devine astfel un taram unde “anything goes”, ceea ce e doar o extrema de partea opusa a caco-puristilor. Si tot apropo de dictionar si de reflexie, daca in DEX scrie “REFLÉCȚIE, reflecții, s. f. 1. Meditare, cugetare, gândire, reflexie.”, asta dupa mine nu inseamna decat ca “reflectie” poate fi folosit in sensul de “reflexie” (cea din optica), ceea ce nu garanteaza ca merge si invers (si nu cred ca merge). Nu ma intelegeti gresit, nu imi place sa arat cu degetul greselile de ortografie ale celorlati (mi se intampla si mie cum se intampla fiecaruia).

        • Mulţumesc pentru observaţia, asta ne dă prilejul să mai clarificăm ceva. Ce am spus despre dicţionar, se referă numai la faptul că acolo cuvintele, în mod inevitabil, apar scoase din contextul lor natural. Mediul lor natural este vorbirea, unde sînt folosite nu în sensul lor general, ci îşi capătă de ficare dată sensul actual în contextul în care apar. De pildă: în dicţionar, substantivul “cheie” înseamnă toate cheile lumii, atunci însă cînd spun: “Mi-am pierdut cheile”, se referă numai la cheile mele. La asta m-am gîndit deci, şi asta nu înseamnă nicidecum că eu aş încerca să diminuez sau să relativizez importanţa dicţionarelor.
          Susţin însă în continuare că limba română adevărată nu se află în dicţionarele Academiei, ci în capetele oamenilor. Pentru a vedea asta mai bine, să revenim puţin la ce am spus în articol despre importanţa variantei standard în situaţiile în care se impune folosirea acesteia. Deci: dacă Academia a scos DEX-ul, asta nu înseamnă că acest dicţionar ar cuprinde toate cuvintele limbii române, aşa un dicţionar nici nu s-ar putea face niciodată. Importanţa mare pe care o are DEX-ul, constă în faptul că are caracter normativ pentru româna standard, deci dacă te respecţi, şi vrei să foloseşti varianta standard, fiind într-o situaţie care cere asta, şi vrei să fii sigur că un anumit cuvînt a fost acceptat de cei care au stabilit norma ca un element al românei standard, atunci poţi verifica asta în DEX, şi dacă îl găseşti şi acolo cu sensul în care vrei să-l foloseşti, atunci vei spune aşa, iar dacă nu, cauţi un alt cuvînt, existînd şi în DEX, ca să fii sigur că nu te-ai abătut de la normă. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ştergi acel cuvînt şi din lexicul tău personal, dacă acesta este folosit şi în vorbirea celor din jurul tău, numai pentru faptul că nu apare în DEX, fiindcă vei avea nevoie de el în continuare în situaţiile mai familiare, unde vorbirea nu cade sub incidenţa normei. DEX-ul conţine deci nu atît “limba română”, ci mai degrabă normele stabilite pentru româna standard, iar dacă un cuvînt n-a fost inclus în DEX, asta nu înseamnă nicidecum că acel cuvînt n-ar mai fi româneşte.
          Iar dacă vrei să foloseşti limba potrivit naturii ei, atunci nu vei folosi nici DEX-ul într-un mod rigid, fiindcă astfel ai anihila una din cele mai importante caracteristici ale limbii, şi anume productivitatea: că la nevoie poţi crea tu singur şi forme noi, respectînd regulile. Avem un exemplu foarte bun la asta chiar în articolul meu, unde la un moment dat am spus de limba română “decacofonizată”. Dacă înainte de a scrie acest cuvânt (pe care l-am pus între ghilimele, semnalînd că e făcut de mine, ad hoc, fiindcă aici am avut nevoie tocmai de asta), aş fi căutat în DEX, ca nu cumva să violez norma, nu l-aş mai fi putut folosi, fiindcă acolo nu există, mai mult, s-ar putea întîmpla ca “decacofonizat” să fie folosit aici pentru prima oară în istoria lumii (căutîndu-l pe internet apare ca singur rezultat tocmai articolul meu). Şi iată că pînă acum nu m-a întrebat nimeni ce-aş fi vrut să spun cu asta, fiindcă l-a înţeles toată lumea, şi nici nu s-a revoltat nimeni că aş fi încălcat norma, deşi, am spus, asta nu apare în DEX, fiindcă am creat acest cuvînt respectînd toate regulile ale românei standard.

          Cît despre “reflexie”, aţi spus foarte corect că “asta dupa mine nu inseamna decat”, fiindcă aşa este: în varianta dvs. a limbii române acest cuvînt nu e asociat şi cu sensul în care l-am folosit eu. Dar sînt alţii, în varianta cărora are şi semnificaţia asta, fiindcă dacă n-ar fi aşa, cu siguranţă nu i se indica şi această semnificaţie, ca sensul 2, şi în DEX:

          REFLÉXIE, reflexii, s. f. 1. Fenomen de reîntoarcere parțială a luminii, a sunetului, a radiațiilor în mediul din care au venit atunci când întâlnesc o suprafață de separare a două medii; reflecţie (2). 2. Reflecție (1).

          Iar sensul (1) la REFLÉCŢIE, unde se face trimitera, este definit astfel: Meditare, cugetare, gândire, reflexie.

          • Alfred Singer spune:

            1. Cu “cheile” comiteti un sofism pentru ca vorbim de sensul cuvintelor, nu de infinitatea de instante particulare, iar in exemplul dvs. sensul este 100% conform dictionarului.

            2. Distinctia pe care o faceti intre limba standard/oficiala si limba familiara/curenta este dupa parerea mea prea radicala. Daca dictionarul nu joaca niciun rol in normarea limbii familiare e haos. In fond dictionarul contine in general multe sensuri secundare cat si regionalisme, deci trece de limba oficiala stricta. Nu inseamna ca e scutit de greseli si nu inseamna ca acopera in totalitate limba curenta. Daca ar fi cum ziceti dvs. lumea nu ar mai recurge la dictionar si nu si-ar corecta (in vorbirea familiara) in veci greselile. De fapt in viziunea dvs. nu ar mai exista greseli in vorbirea curenta atata timp cat variantele respective ar fi raspandite la mai multe persoane.

            3. Cu “decacofonizata” iarasi comiteti un mic sofism, se stie ca exista (si in romana, chiar daca mai putin decat in alte limbi) compunerea cat-de-cat libera a cuvintelor. Bineinteles ca nu exista toate posibilitatile in dictionar. Mai exista si fenomenul de licenta (nu stiu cum sa-i zic altfel) in care sensul sau forma cuvantului sunt voit alterate dar fara pretentia de a intra in limbajul comun.

            4. Cand am spus “asta dupa mine nu inseamna decat” nu era vorba de varianta mea a limbii ci de logica mea, cu care ati fost de acord.

            5. Nu am verificat definitia lui “reflexie”, nu stiam ca are si sensul de “reflectie”, in dictionar! Deci am invatat si eu ceva. Totusi, asa cum DEXul nu e regula de aur pentru limba familiara (dupa dvs. nu e regula deloc), el nu este regula de aur nici pentru cea oficiala! De exemplu folosirea lui “reflexie” acolo eu o consider in continuare o greseala (chiar daca mai mica). Am intalnit nenumarate cazuri de variante in DEX care nu suna corect, eventual chiar marcate ca regionalisme sau vorbire popula si imi vin acum in minte accentele puse pe alte silabe. De ex. daca “furie” e dat in dictionar si in varianta cu accent pe “i”, nu inseamna ca nu e mai bine/corect sa-l pronuntam cu accentul pe “u”.

            • Pentru ca nu cumva să rămîneţi cu impresia că eu aş dori să-i conving pe toţi, accept că în anumite lucruri avem păreri diferite, cum e şi normal de altfel, nu-i nici o supărare. Eu rămîn cu ale mele, avînd şi un suport la asta şi din partea sociolingvisticii din ultimele decenii, rezultatele căreia sînt încă din păcate mai puţin cunoscute la noi în afara breslei, deşi ar fi mare nevoie. Fac totuşi o observaţie în legătură cu identificarea în răspunsul dvs. a variantei standard cu limba oficială, fiindcă acestea sînt două concepte diferite.
              “Varianta standard” este un concept sociolingvistic, însemnînd acea variantă mai elaborată a limbii, pentru care există norme stabilite, şi folosirea căreia, inclusiv respectarea normelor se impune în anumite situaţii. “Limba oficială” este un concept juridic, şi înseamnă acea limbă, care este prevăzută pentru a fi folosită în instituţiile statului şi ale administraţiei. (Evident, şi în aceste situaţii se va folosi varianta standard a limbii respective.) Deci, pentru cazul nostru: dacă în Constituţie, la art. 13 scrie: “În România, limba oficială este limba română”, din asta rezultă două obligaţii pentru instituţiile respective, şi anume: (1) în organizarea lor internă şi în activitatea lor, sînt obligate să folosească limba română, (2) faţă de cetăţeni au obligaţia să accepte de la ei tot ce e scris în româneşte, şi n-au dreptul să refuze pe motivul că n-ar fi scrise în limba în care trebuie. Pentru cetăţeni, din acest articol nu rezultă obligaţii, ci drepturi, şi anume că oricine are dreptul să se adreseze instituţiilor în limba română, şi dacă prin absurd ar fi refuzat pe acest motiv, poate contesta pe bază legală acest refuz. Românii (mă refer la cei de etnie română) nici n-au nevoie de mai mult, în schimb, pentru cazul acelora care trăiesc în România şi au o altă limbă maternă decît româna, din art. 13 mai rezultă şi un alt drept (iar pentru stat o altă obligaţie), şi anume ca statul să le asigure toate condiţiile necesare şi posibilităţi reale pentru a-şi însuşi limba română în şcoală ca limba a doua, din moment ce aceasta prin Constituţie are statut de limbă oficială, fiindcă dacă acestea nu le sînt asigurate, pierd şansa să se realizeze în România, şi nu din vina lor. Şi datorită neînţelegerii problemei la nivelul legislaţiei, noi ne zbatem degeaba de decenii cu problema asta, fiindcă acolo sus nu vor parcă să înţeleagă nici în ruptul capului că aceşti copii au nevoie de programe şi manuale destinate învăţării limbii, plecînd de multe ori de la zero, şi româna continuă să le fie predată după programele şi manualele destinate copiilor români, care vin deja la şcoală cu limba română maternă însuşită la nivelul lor. Şi atunci nu-i nici o mirare că eficienţa este aproape de zero, mai ales în acele zone unde ungurii trăiesc în comunităţi compacte, şi n-au nici o posibilitate să mai înveţe ceva măcar în afara şcolii. Şi în asemenea zone mai ales, părinţii sînt disperaţi, că dacă copiii lor nu pot învăţa limba română la şcoală, că n-au cum, ce se va alege din ei? (Imaginaţi-vă ce eficienţă ar putea avea, dacă la noi copiii români ar fi puşi să înveţe limba franceză nu după programe şi manuale destinate învăţării limbii, ci după cele folosite pentru aceeaşi vîrstă din Franţa, destinate copiilor care au franceza ca limba maternă.) Aceşti copii învaţă la şcoală acea parte a limbii române pe care copiii români trebuie s-o înveţe la şcoală, fiindcă nu se însuşeşte spontan acasă, cum ar fi arhaismele, şi rezultatul va fi că la terminarea şcolii ei vor şti româneşte cît a uitat românul, şi învăţînd pentru bacalaureat totul pe de rost, dar fără rost, vor lua poate 10 dacă va fi să vorbească despre spaţiul mioritic în filosofia lui Lucian Blaga, dar nu vor şti ce înseamnă lighean, cearşaf, baterie, lanternă etc., fiindcă aceste cuvinte n-au apărut nicăieri în materialul şcolar după care au învăţat.
              Vă rog să mă scuzaţi dacă am deviat puţin de la temă, am dat asta ca o ilustrare numai la problemele specifice domeniului ce se conturează în jurul conceptului de limbă oficială.

            • Alfred Singer spune:

              Desigur, “we agree to disagree”, eu nu inteleg pe deplin pozitia dvs, pentru ca da, ceea ce spuneti este corect privind evolutia limbii insa cum ramane cu evolutia personala? Ma gandeam ca “in calitate de” lingvist va interesesza evolutia limbii insa pentru fiecare persoana in parte mai exista propria evolutie care este retezata din start daca nu se recunoaste ca exista grade diferite de corectitidine si daca nu exista in permanenta preocuparea fiecaruia de a se raporta la o limba “mai” corecta.

              Nu stiam de distinctia dintre standard si oficial, multumesc pentru precizari. Eu astept de asemenea cu interes si urmatorul dvs articol aici, de ce nu, chiar despre predarea limbii romane celor de alta limba materna.

            • dusu spune:

              intuiesc ca stiti, domnule autor, de ce statul unitar national are o asemenea pozitie in educatia celor de alta limba materna decit romineasca
              io nu uit ca milioane de oameni au trebuit sa plece din Transilvania

  19. bogdan spune:

    Felicitari pentru articol domnule Szilágyi N. Sándor. MULTUMESC!

  20. judex spune:

    Impecabil!

  21. gabarelo spune:

    Cu totul remarcabil articolul dumneavoastra. O incantare, o mostra de logica si de bun simt.

    Chiar daca, personal, nu cred ca jocul “ca” versus “ca si” e deja facut. Viata si limba (cea din gura ca si cea vorbita!) pot face uneori “intoarceri” surprinzatoare. Dar e posibil si sa aveti dreptate.

    Despre problema justa remarcata de Sofisticus (retinusem “Simpaticus”, am zambit si am corectat): nu cred ca vine (doar) de la Andreea Esca (mai ales ca ea are totusi un stil de vorbire alert si o exprimare mai aproape de normal). Dar e corecta observatia ca acel accent labartat spre finalul cuvintelor isi are originea in felul de a vorbi anglo-american (mai ales al celor care au stat mult in Statele Unite si vor sa arate acest lucru).
    Nu este adevarat nici ca nu a facut prozeliti. Va dau un exemplu: d-nul Ponta vorbeste si lungeste, de multe ori, finalul in vocale al cuvintelor, exact in maniera d-lor Gadea si Radu Tudor (“In ceea ce privesteee problema autostraziii, atrag atentiaaa”).

    Va multumesc!

    Gabriel Deliu, Ramnicu Valcea

  22. Elena spune:

    E buna pluralitatea ideilor. Sunt de acord cu dvs. ca ar fi fost mai bine tratarea problemelor invocate in texte distincte, dar dvs. sunteti autorul. Nu cred ca e corecta acceptarea lui “ca si” doar pentru ca din mimetism (social, lingvistic) l-au asimilat multi vorbitori. Vom ajunge sa acceptam si pe “decat” folosit in loc de “doar” pentru ca toti analfabetii (n-am spus agramati) vorbesc la tv si devin modele de utilizare a limbii.
    Corectarea exprimarii elevilor, mai ales de catre profesorii de limba romana, este obligatorie, iar lucrul acesta se poate face fara stigmatizarea celui care a gresit. Problema este ca vorbitorii, indiferent de varsta, confunda o corectie didactica cu ofensa.
    N-ar fi rau daca s-ar ajunge la o “normare” academica a problemei cu situatii in care avem de-a face cu reale cacofonii (de ex. “ca calul”) sau cu exagerari ce duc la hipercorectitudine (ex. “ca cetatean”, cum spuneati).

    • red spune:

      Savuros articolul, domnule Profesor!

      Cu toate astea, la fel ca Elena, nu sint de acord cu una dintre ideile Dumneavoastra, cel mai bine surprinsa in paragraful acesta (desi ea se intinde pe mai multe paragrafe):
      “În mod normal, vorbirea trebuie deci să fie nu corectă (într-un sens greu de definit în acest caz), ci potrivită situaţiei. Prin urmare, dacă un elev spune la oră eu însuşi, i se poate atrage atenţia frumos, fără a-l umili, că forma asta nu prea se potriveşte cu româna standard, aici spunem eu însumi. Problema fiind pusă şi tratată astfel, el nu va opune nici o rezistenţă faţa de asta (şi astfel va învăţa foarte repede), fiindcă poate sta liniştit că la o întîlnire cu prietenii care vorbesc şi ei cu eu însuşi, aşa fiind firesc în varianta lor, va putea spune şi el aşa fără probleme, iar dacă a înţeles într-adevăr ce înseamnă vorbire potrivită situaţiei, chiar se va feri de folosirea formei eu însumi, ştiind că aici, aceasta n-ar mai fi potrivită de fel, şi dacă ar forţa-o totuşi, ceilalţi l-ar exclude imediat, spunînd că face aici pe deşteptul.”

      Cind eram copil, in anii ’80, rideam cu gura pina la urechi daca citeam vederi scrise de rudele mele mai in virsta, care, mi se parea mie, foloseau in mod desuet (pe atunci) “i din a” (tastatura nu imi permite sa folosesc diacriticele) si apostrof in loc de cratima. Dupa ’90, cred ca scrisul meu cu “i din i” li se pare ridicol copiilor prietenilor mei, in timp ce eu insist sa cred ca asta este varianta “naturala”, si ca “sint/sintem” reflecta mai bine cuvintul vorbit decit “sunt/suntem”.

      Dar asta este doar un preambul la ce voiam sa spun, anume ca, in cazul in care acceptam ideea ca scoala trebuie sa faca corectii (stiu ca e o cacofonie, dar odata ce am terminat facultatea am decis ca nu mai am obligatia de a-mi cenzura scrisul) doar cu manusi, pentru a nu rani egoul adultilor in devenire, viitori pastratori si faurari ai limbii de miine, deci, daca acceptam ideea asta, inseamna ca usor-usor trebuie sa acceptam validitatea lui “La multean”, “decit”, “voi primii/citii/dorii”, “i-mi doresc/it-i urez”, “ve-ti fii” si alte multe, prea multe atrocitati verbale si ortografice pe care le vedem tot mai mult si tot mai des in forumurile online, pe paginile de facebook, samd. Pentru ca, asa cum spuneti, junii vorbitori de romana vorbesc romana “lor”, in spatiile lor semi-publice/semi-private, si, conform teoriei dumneavoastra, este si asta o romana valida, romana “lor” personala, care, prin ubicuitate si prin repetare ad infinitum, va sfirsi prin a deveni “norma”. Din pacate, nu pot accepta ideea asta, cum nu pot accepta faptul ca deja vad in presa scrisa prea des greseli de ortografie, dezacorduri, samd, iar cei din jurul meu, cind ma exprim impotriva acestui trend, imi spun: “ei, si tu, ce conteaza?”

      Referindu-ma la exemplul dat de dumneavoastra, mi se pare penibil ca televiziunea s-a legat de greselile parlamentarului in cauza, dar in acelasi timp, vi se pare normal ca doamna Grapini e parlamentar European reprezentind Romania? (a propos, singura greseala pe care am gasit-o in articolul Dumneavoastra a fost “te trec fiorile” in loc de “te trec fiorii”, foarte ungureasca, imi permit sa spun, fiind si eu din Cluj si casatorita cu un maghiar :) )

      Separat, mai avansez o idee: Intimplarea face ca traiesc in Ungaria, si am avut ocazia sa lucrez in diferite medii, unde am folosit engleza, franceza si maghiara ca limbi de lucru, pe care le stapinesc in ordine descrescatoare, de la fluent la mediu. Am observat cu neplacere ca problema degradarii atentiei pentru limba scrisa este generalizata: nu de putine ori am fost oripilata de faptul ca colegii (iar!) mei englezi neaosi scriu “I hope your fine”, confunda “their/there/theirs/there’s”, “it’s/its”, “principle/principal” samd, colegii francezi maltrateaza si ei conjugarile verbelor si scriu gresit cuvinte care suna identic. Si ma refer aici la corespondenta oficiala a unor firme multinationale, si la oameni cu facultate, eventual si cu studii post-universitare. Chiar si in maghiara de citeva ori mi-am corectat sotul in scris (nu ca as vorbi eu bine maghiara, dar era vorba de niste fineturi gramaticale care se invata la nivel intermediar). Nu spun lucrurile astea pe ton de lauda, ci pentru ca reflecta un trend ingrijorator: nu sint academician, nici macar nu sint lingvist, nu este oficial in sarcina mea pastrarea nici unei (sau “niciunei” sic!) limbi (sau este, in masura in care este in sarcina fiecarui utilizator al acelei limbi). Insa observ o lene de a invata si a respecta regulile limbilor si as spune chiar o nesimtire din ce in ce mai generalizata cu privire la ideea ca avem o obligatie fata de cuvintul scris si vorbit si fata de ortografia lui. Si poate ca asta este de fapt rostul lingvistilor si al academicenilor: in loc sa dezbata pericolele cacofoniei, sa vegheze mai degraba asupra pastrarii lui “Al/a/ai/ale”, sa aiba un punct de vedere asupra lui “se-me-se (SMS) si le-ce-de (LCD)”, si, in general, sa ne pazeasca de pericolul mult mai grav al manelizarii limbii romane.

    • Dragă Elena, de ce am tratat problema cacofoniilor împreună cu cea a conformismului, am spus-o mai sus în răspunsul meu la comentariul lui Ontelus DG, n-o mai reiau aici. În ceea ce priveşte acceptarea schimbărilor în limbă, eu cred că dacă vrei să-ţi păstrezi limba ca o limbă vie, mereu în schimbare, atunci n-ai de ce să te opui schimbărilor. Dacă vorbitorii, ştiu ei numai, de ce, sau poate nici ei, că asta nu e un proces conştient, vor să folosească o altă formă, decît cea folosită mai înainte, atunci e mai bine să admiţi că ei ştiu mai bine de ce fac asta, chiar dacă nimeni dintre ei n-ar putea să spună, de ce. Am citit de multe ori că noi am primit limba noastră de la părinţii noştri, şi trebuie s-o păstrăm aşa cum am primit-o, ca s-o putem transmite nealterată urmaşilor. Bun. Dar asemenea lucruri, destinate păstrării în formă nealterată, de regulă sînt scoase din folosinţă, şi băgate la muzeu, şi puse în vitrină, ca nimeni să nu se mai atingă de ele. Or limba nu poate fi băgată în Muzeul limbii române, fiindcă oamenii au nevoie de ea afară, şi, vorbind-o, o schimbă. Tocmai asta face posibilă adaptarea continuă a limbii la nevoile prezentului, care este şi ea în contunuă schimbare.
      Cît despre ideea normării academice a cacofoniilor, stabilind care ar fi “reale cacofonii (de ex. “ca calul”)”, eu cred că cu asta n-am face nimic, fiindcă oamenii tot n-ar scăpa de pacostea verificării în prealabil, înainte de a pronunţa propoziţia, dacă va ieşi cacofonie sau nu, şi dacă da, atunci s-o ia de la capăt cu restructurarea propoziţiei. Gîndiţi-vă numai: vorbind despre şah, s-ar putea spune fără probleme, conform gramaticii limbii române, “vezi ca regina să fie apărată”, dar pentru exact aceeaşi situaţie nu s-ar mai putea folosi aceeaşi structură sintactică, dacă ar fi vorba să zici “vezi ca calul să fie apărat”. Aşa ceva nu există în nici o limbă naturală din lume, ca aplicarea unor reguli sintactice să depindă de fonologie, adică de forma sonoră a cuvintelor, fiindcă a vorbi aşa ar fi un chin, şi românii din păcate au destulă experienţă în asta, dar numai românii, că eu aşa ceva n-am mai văzut în cazul nici unei limbi. E o absurditate lingvistică. Singura soluţie normală ar fi abandonarea totală a ideii de cacofonie, iar românii sensibilizaţi la cacofonie să se desensibilizeze cumva, ca să nu le mai observe, şi dacă copiii n-ar mai fi sensibilizaţi la asta, atunci cu timpul această sensibilitate ar dispărea complet, şi treaba ar fi rezolvată definitiv.

      • Elena spune:

        Pe considerentul ca vorbitorii “stiu ei de ce ” folosesc limba intr-un fel sau in altul, se va ajunge la acceptarea unor greseli flagrante: dezacordul, folosirea intamplatoare a adjectivelor pronominale de intarire, erori in privinta genitiv-dativului substantivelor proprii feminine etc. Stiu ca limba este un organism viu, dar cred ca e vorba despre lexic, expresii idiomatice etc., nu de morfosintaxa. Raman la parerea ca exista cacofonii suparatoare (urate fonetic, dupa cum spune si termenul grecesc-etimon), iar “ca si” este un cliseu ca multe altele, preluat din pudibonderie lingvistica de multi. Oricum, va felicit pentru demers si pentru deschiderea catre dialog.

        • Dragă Elena, vă înţeleg îngrijorarea în legătură cu “greşelile flagrante”, cum le spuneţi. Acestea, ca abateri de la normă, trebuie evitate fără doar şi poate dacă eşti în situaţia în care se impune folosirea românei standard, şi copiii trebuie învăţaţi şi educaţi ca în asemenea situaţii să aplice în scris şi în vorbire normele stabilite pentru aceasta. Şi, aşa cum am spus-o, asta ar merge mult mai bine şi cu incomparabil mai mult succes, dacă li s-ar face clar de la bun început copiilor că aşa se vorbeşte numai în acele situaţii în care se cere asta, fiindcă fără asta, aşteptînd de la ei să folosesacă standardul în toate situaţiile, şi sugerîndu-le că dacă ei vorbesc varianta lor firească, familiară, asta ar însemna că vorbesc o română stricată, ei se vor vedea în faţa unei situaţii despre care vor avea sentimentul că asta îi depăşeşte, fiindcă li se cere imposibilul, şi atunci mai degrabă renunţă, şi nu-şi mai însuşesc şi româna standard ca lumea, şi atunci rezultatul va fi cel pe care îl vedem.
          Făcînd distincţia necesară între situaţiile de vorbire, s-ar crea şi un echilibru sănătos între varianta standard şi cele nonstandard, lăsînd un spaţiu larg, necesar vorbirii fireşti, familiare, necontrolată de norme, care este de fapt forma primordială a vorbirii, care îi apropie pe oameni în vorbire, pe cînd varianta standard, cu mai multe elemente formale, i-ar distanţa. Şi în acelaşi timp ar fi un loc şi pentru schimbarea limbii. Dacă se impune ca varianta standard să fie folosită în toate situaţiile, asta ar însemna că limba e condamnată la moarte, fiindcă normele instituţonale fiind odată stabilite, acestea nu ar mai admite nici o abatere, prin urmare nici o schimbare, pietrificînd limba în stadiul standardizării, or, dacă o limbă nu se mai schimbă, e limbă moartă, chiar dacă ar fi vorbită de milioane. (Latina e limbă moartă, şi tot moartă rămîne chiar dacă la Vatican este folosită ca a doua limbă oficială, existînd chiar ATM-uri cu instrucţii în limba latină, fiindcă dacă nu se mai schimbă, nu mai e limbă vie.) Dacă însă în spaţiul informal se vorbeşte româna nonstandard, atunci aici limba se va putea schimba, adaptîndu-se nevoilor vremii, şi dacă după un timp se vede că schimbarea s-a produs, şi norma poate fi schimbată şi pusă în acord cu limba vorbită. Şi schimbarea nu înseamnă numai schimbări în lexic, ci uneori chiar în structura gramaticală, fiindcă şi asta a ajuns să fie astăzi aşa cum e prin schimbările din trecut.
          Văd că nu vă puteţi împăca de fel cu ideea să nu mai fie cacofonii de loc, acestea fiind de acum o parte a vieţii noastre, fără care nici n-am mai putea trăi. E ceva în asta, că cei care au fost sensibilizaţi la asta poate mai bine ca alţii, s-ar putea să se gîndească cu groază la vorbirea aceea în care n-am mai ţine cont de cacofonii, şi care pin urmare ar fi plină de “cacofonii supărătoare”, cum ziceţi. Dar de ce le simţiţi supărătoare? Numai şi numai fiindcă aţi fost sensibilizată odată la acestea. Şi ca să mă credeţi mai uşor: eu cred că spunînd “cacao” sau “cacadîr”, nici prin cap nu vă trece că ar fi ceva în neregulă cu acestea, sau că ar fi urîte, le folosiţi fără să observaţi măcar ceva cacofonic aici. Cacofoniile le observaţi numai la întîlnirea a două cuvinte, fiindcă aţi fost sensibilizată numai pentru această poziţie. Şi dacă n-aţi fi fost sensibilizată, “ca calul” ar fi la fel de normal, ca şi “cacao”, şi n-aţi mai vedea nimic “urît” acolo. :)

  23. ion adrian spune:

    Dle Szilagyi Sandor,
    Interesant dar si amuzant studiul dvs. Imi aduc si eu o contributie la cele observate cu surprindere de dvs:

    . “Cu cît e mai mare prestigiul categoriei de oameni la care se referă cuvîntul, cu atît mai mare va fi proporţia formelor cu ca şi. ”

    De ce? Cred ca exista un raspuns simplu.si anume ca in mintea “natiei”, silaba “ca” a devenit ea insasi o semicacofonie si, nu-i asa?, trebuie tratata ca atare. :)

  24. MariS spune:

    Foarte bun articolul, cu mult bun simţ. Felicitări autorului.
    Vin cu altă parafrază: “La început a fost fudulia”. Nu prostia. Deşi există şi o vorbă, tot din popor, care le leagă. Da, e exact, ei, experţii lingvişti, au accentuat şi amplificat “problema” cacofoniilor. Nu Eminescu, nu Coşbuc, nici macar Caragiale(!). Ultimul şi-ar fi schimbat numele dacă ar fi bănuit ce amploare va lua vânarea de .. vânt! Cineva a venit cu o soluţie: “caşi”-ul. Apoi, tot românul şi-a umplut buzunarele cu “caşi”-uri ca să evite omul “ruşinea” cacofoniilor. Şi uite aşa s-a ajuns la inflaţie de “caşi”-uri. Acuma, domnii lingvişti stau de partea cealaltă şi vânează “caşi”-urile. Ba mai mult, se postează de ambele părţi şi, dacă cumva ai reuşit să o eviţi pe prima, să te pălească pentru cealaltă. Îţi trebuie o mare abilitate sau dexteritate ca să eviţi păliturile dragilor noştrii experţi în vorbire .. corectă.
    Eu aş căuta bun simţ în loc de corectitudine .. e mai de preţ şi parcă tot mai rar ..

  25. Paganel spune:

    Felicitări, domnule profesor! Excelent articol!…
    Ca unul care a venit de peste munți, dincoace, în Vechiul Regat, am avut și eu obiceiul, primit de acasă, de a folosi, nu exclusiv, dar destul de frecvent, pe „ca și”. După observațiile concetățenilor mei, moldoveni, m-am mai „lecuit”… Asta, însă, fără a considera că ar fi fost o greșeală așa de mare și, cu atât mai puțin, o „crimă lingvistică”…
    În altă ordine de idei, am afirmat și continuu să susțin că, în cadrul orelor de limba română din școală (al căror număr ar urma să se reducă, de la 5 la 4!), măcar una pe săptămână să fie alocată păstrării și cultivării graiului românesc local, a acelor particularități sănătoase ale lui (vocabular, expresii folositoare, chiar accent sau pronunție, etc.), deoarece din acest „izvor” popular și-a luat limba literară (oficială) multe din normele ce au dus la oficializarea sa, în secolul al XIX-lea. Or, dispariția particularităților locale, regionale, ar lipsi, pe viitor, limba literară de acest izvor, ar duce și la sărăcirea (inclusiv culturală) a noastră, ca cetățeni!

  26. alex spune:

    Interesantă linia sociolingvistă (unii ar zice chiar lingvistică antropologică sau antropologie lingvistică…) Dar nu știu dacă într-adevăr sînt relevante căutările în engleză după „as a simple citizen”. În engleză, simplu cetățean ar corespunde mai curînd lui „ordinary citizen”. Iar dacă vreți să testați în germană, „einfacher Bürger” – traducerea literală – apare des, dar și mai des apare Normalbürger.

    • alex spune:

      …sociolingvistică, of course…

    • Aici nu sînt sigur, dar cred că “ordinary citizen” e mai degrabă “cetăţean de rînd”, şi mai puţin “simplu cetăţean”, definind poziţia ta faţă de aceia, mai suspuşi, această definire fiind de multe ori necesară. Dar spunînd “cetăţean de rînd”, îţi defineşti numai locul în ierarhia puterii, dar nu te califici nicicum, ca şi cu “simplu”. De altfel, am făcut o căutare şi pentru asta, şi pentru “as an ordinary citizen” mi-a ieşit un procent de 0,4% în totalul formelor cu “as…”, iar suma obţinută din rezultatele la “as a simple citizen”, “as a mere citizen” şi “as an ordinary citizen” însemnă împreună 0,5%, restul fiind “as a citizen”. Iar dacă în germană apare mai des Normalbürger, e de înţeles, fiindcă şi asta înseamnă, de fapt, “cetăţean de rînd”, şi chiar dacă pare a conţine o calificare, te face normal, nu simplu.

  27. Leo spune:

    Aș putea fi de acord întru totul cu autorul, dacă o limbă și regulile sale n-ar fi în continuă schimbare.
    Dacă până în urmă cu câțiva ani scriam „sînt”, gramatica limbii a schimbat regula și a stabilit că forma cuvântului va fi „sunt”; eu nu sunt lingvist și nu cunosc temeiul acestei decizii, însă am încredere că specialiștii au ajuns la această regulă în baza unor considerente obiective.
    Același lucru văd că se întâmplă cu scrierea de mână: copiii învață să o deseneze pe A altfel decât o făceam eu, iar eu am învățat să o fac altfel decât o făceau părinții mei.

    Iar cee ce dv numiți conformism eu numesc aderare la convențiile sociale care ne înconjoară și la regulile pe care societatea noastră le-a instituit și le dorește respectate.

    • Dragă Leo, scuze că n-am apucat pînă acum să răspund la comentariul dvs. Schimbarea limbii la care vă referiţi este un exemplu foarte bun pentru a ilustra cum poate fi alterată o limbă prin intervenţii necugetate. Atunci cînd Academia a hotărît revenirea la “â din a”, a făcut asta, aşa cum a scris-o şi dl Boia, mai mult din considerente politice, “să scăpăm de comunism”, de care prin asta tot n-am scăpat, fiindcă dacă Academia n-a făcut ce era incomparabil mai imprtant, adică să-şi reconsidere poziţia sa faţă de normă, consolidată în epoca comunistă, atunci cu schimbarea fără nici un rost a ortografiei n-a făcut nimic. Iar scrierea lui “sînt” în formă de “sunt” nu s-a hotărît “în baza unor considerente obiective”, fiindcă asemenea considerente n-au cum să existe, ci datorită faptului că a scrie pînă şi “sînt” în forma de “sânt” arăta foarte prost şi neobişnuit şi pentru ei, şi de aceea au hotărît ca acest cuvînt să fie scris aşa cum era pe vremuri, în forma latinizantă “sunt”, care de acum face o excepţie de la regula generală, şi anume de la scrierea cuvintelor după pronunţarea lor, acesta fiind în scris “sunt”, dar în vorbire “sînt”. Era vorba deci că se schimbă ortografia, dar nu era vorba că s-ar schimba şi limba! Or dacă românii au fost învăţaţi şi presionaţi să vorbească “aşa cum scrie la carte”, văzînd că se scrie “sunt”, au început să şi pronunţe acest cuvînt în forma asta, şi acum auzi asta la tot pasul, limba română fiind alterată, în mod artificial, faţă de ce era înainte. Şi culmea e că, după cum se pare, nici măcar Academia n-a înţeles bine ce face, fiindcă în Raportul la care am făcut referire în articol nici nu se pomeneşte măcar de pronunţia lui “sînt” în forma de “sunt”, deşi în 2009 puteau auzi asta la toate posturile de televiziune, dar autorii au crezut probabil că asta ar fi conform normei, dacă în scris “sunt” e corect, deşi s-au legat acolo de orice “greşeală” minoră.
      Dacă aţi observat, eu n-am trecut la “â din a”, şi nu numai din solidaritete cu colegii mei clujeni, ci mai degrabă din cauza acestei alterări a limbii în cazul lui “sînt”, provocată de schimbarea inutilă a ortografiei. Mi-am zis că eu nu pot participa la asta, fiindcă româna nu e limba mea. Românii pot să facă orice cu ea, pot s-o şi strice chiar, dacă vor, că e limba lor. Eu am primit limba română de la ei în împrumut, ca să pot vorbi şi cu ei, şi trebuie s-o prăstrez aşa cum am primit-o, că nu pot să ştiu niciodată cînd vor veni să-mi-o ceară înapoi. :)

  28. Mihai Vasilescu spune:

    Lasand la o parte competenta, am fost impresionat de inteligenta formidabila a argumentatiei din acest articol. Si as profita pentru a cere o opinie autorului in legatura cu un alt fapt de limba care ma intriga. Utilizarea excesiva si fara rost a lui “faptul ca”. Astfel, auzim mereu: “se relateaza faptul ca”, in loc de “se relateaza ca”, sau mai rau, “a declarat faptul ca” in loc de “a declarat ca”, sau mult mai rau, “este acuzat de faptul ca”, acuzatia nefiind evident de luat ca un fapt si in fine, chiar “se zvoneste faptul ca”. Oare de ce a aparut acest fenomen?

    • jj spune:

      “Faptul ca” are la origine aceeasi explicatie ca si inlocuirea tot mai tiranica a lui “daca” prin “in cazul in care”: ori ca e vorba de jurnalisti, de functionari si politicieni, de manageri sau de oameni aflati in sedinte, exprimarile mai lungi si cu caracter de cliseu, cum sunt acestea doua, ii ajuta sa castige timp pana ce isi formuleaza ideile (altminteri s-ar balbai sau ar face pauze) si ii ajuta astfel sa para ca au o cursivitate mai mare in exprimare si ca spun mai multe lucruri decat spun in realitate. Daca ar ocoli aceste clisee, discursurile sau textele s-ar scurta si individul respectiv ar parea in ochii ascultatorilor sau ai cititorilor ca are mai putine lucruri de comunicat, daca nu chiar un vocabular si o cultura mai reduse.

    • Domnule Vasilescu, cer scuze pentru răspunsul întîrziat. Aţi pus o problemă importantă aici, şi anume că sub presiunea (aş putea zice şi teroarea) folosirii normei (adică a românei standard) în toate situaţiile, în oameni se creează impresia că trebuie să spună totul altfel, decît cum le-ar veni lor în mod firesc, ca să se vadă că ei îşi aleg cuvintele şi expresiile, fiindcă au grijă de vorbirea lor. Oamenii par a nu mai avea încredere în ce e normal sau firesc: dacă ar zice aşa, s-ar crede despre ei că nu acordă nici o atenţie vorbirii lor. Şi aşa se face că sînt folosite din ce în ce mai mult forme artificiale. Şi trebuie să amintim aici şi rolul programelor de televiziune, care au un rol important şi ca modele de vorbire, de unde mulţi învaţă cum să se exprime mai “elegant”. Or şi în aceste programe se caută acele forme, tocmai datorită presiunii folosirii unui limbaj mai “ales”, care să fie cît mai puţin asemănătoare limbajului firesc. Prin urmare vor zice, de pildă: “persoanele care deţin un autoturism”, şi n-ar zice pentru nimic în lume “cei care au maşină”, cum ar înţelege toată lumea imediat mai uşor, pentru a nu crea impresia că ei n-ar avea grijă de normele românei standard. Pentru o vorbire mai firească ar avea toate posibilităţile oferite de limba română, că această limbă a fost creată de oameni normali, numai curajul le lipseşte, de frica “ocrotitorilor limbii”. Şi atunci telespectatorii se iau după ei în vorbirea lor, începînd şi ei să nu mai “aibă o maşină”, ci să “deţină un autoturism”. Şi revenirea la normal e foarte grea atîta timp cît se pedalează atît de insistent pe importanţa respectării normelor în toate situaţiile.

  29. Victor spune:

    Salutare, am citit cu plăcere articolul si va multumesc pentru el. Interesantă relația de cauzalitate dintre lingvistica si psihosociologie romanilor in ceea ce privește percepția trecutului/viitorului si efectele ei.
    Dar adresez aceeași întrebare ca si userul Elena, oare nu este forțata acceptare si reglementarea tuturor abaterilor de la norme doar pentru ca acestea sunt folosite in mod curent (de ex: termenul de ‘locație’) de către diferite persoane care apar in spațiul public? Ce rol mai are lingvistul sau mai marii Academiei daca ‘legiferează’ toate aceste abateri? Multumesc anticipat pentru răspunsul dvs.

    • Dragă Victor, cer scuze că n-am apucat să răspund imediat la întrebare. Academia are rolul să stabilească norma, pentru româna standard. Şi are şi rolul ca periodic s-o revizuiasă, şi dacă constată că în limbă s-a produs o schimbare, să accepte asta şi în varianta standard. Evident, nu va accepta orice pentru româna standard, dar dacă se vede că o mare parte a românilor foloseşte forma respectivă, atunci va accepta, fiindcă nu Academia va spune ce e româneşte, şi ce nu e, fiindcă limba o fac vorbitorii, şi nu Academia. Şi chiar dacă o formă n-ar fi atît de general răspîndită, ca Academia s-o accepte în româna standard, nu va spune că asta n-ar mai fi româneşte, fiindcă dacă aceasta este folosită de o parte considerabilă a românilor, asta înseamnă că în varianta lor nonstandard, asta e româneşte. Altfel ar trebui să spună că unele cuvinte din graiurile româneşti nu sînt cuvinte româneşti, din moment ce sînt folosite doar de o mică parte a românilor. Iar referitor la “locaţie”: asta nu mai trebuie să accepte Academia, fiindcă l-a acceptat deja, v. în DEX (2009) la semnificaţia 3 (cred că la asta vă referiţi).

  30. DanTM spune:

    Excelent articolul, foarte fain, de acord cu toate aprecierile de mai sus, astfel încât, micile scăpări chiar că nu mai au nicio importanță. Dar ce mi-a plăcut mie în mod special este frumusețea și eleganța limbii române, așa cum e ea scrisă (dar la fel de bine putea fi și vorbită) de un cetățean român de etnie maghiară. Mă-nclin, domnule profesor!

  31. DanSu spune:

    Articol lung (dar citibil dintr-o suflare), scris de un maghiar, despre limba Română. Si atat de adevarat…
    Să ne aducem aminte, că cacofoniile nu sunt cacofonii decât în urechea cacodevoratorilor.

    Altfel, un alt fel de cacofonii (adevarate) selectate:

    AMORUL FU TERIBIL

    În curte bate vântul,
    Încoa e vijelie,
    Închis de-atâta vreme,
    Eu soarele-l indinc
    Întorc capu’ la dreapta
    Și nu mai zic nimic

  32. corneliu b spune:

    Excelent articol. Cacofonie = snobism lingvistic

  33. Adam spune:

    Mi-a făcut deosebită plăcere să citesc acest articol. Ca un admirator al limbii şi a înţelepciunii populare, care e rezultatul a tot ce a fost vreodată mai bun în noi şi găseşte soluţii admirabile în situaţii aparent fără ieşire, cred, sper, ca românii ştiu să sfinţească locul în care trăiesc.

  34. corneliu vlad spune:

    bun lung si sfatos articolul, numai ca – fatallitate – ii e gresit e chiar primul cuvint: corect e reflectii

    • Mulţumesc, iar am învăţat ceva, ce nu-i de mirare, că învăţarea unei limbi nu se termină niciodată, atîta timp cît eşti în viaţă, nici măcar în cazul limbii materne. Sper totuşi să se înţelegă, că după cum văd, mai sînt şi români care folosesc acest cuvînt în acest sens, mai mult, şi în DEX scrie aşa:
      REFLÉCȚIE, reflecții, s. f. 1. Meditare, cugetare, gândire, reflexie.

    • victor L spune:

      nu degeaba a aparut vorba “daca taceai, filozof ramineai”!
      – “ii e gresit e chiar” :P

  35. Melinda spune:

    Minunat articolul, domnule profesor. Felicitari din inima!

  36. Sorin Ionita Sorin Ionita spune:

    Dle Szilagyi, multumim pentru binevenitul dus sociolingvistic. Ati punctat cateva mari adevaruri despre limba si functionarea ei unui public care nu are asa des ocazia sa auda comentarii dispre aceasta disciplina; unora li se vor parea complet revolutionare si subversive, cand nu sunt decat normale. Normativismul rigorist de inspiratie franceza e insa adanc inradacinat in sistemul romanesc de educatie si nu va imaginati, cred, ca acest transatlantic cu sute de mii de angajati va putea fi carmit usor de pe drumul lui. Multi nici nu vor pricepe de fapt ce vreti sa spuneti, asa noua e viziunea asta pentru ei.
    Exista insa si un factor pe care nu l-ati pus la socoteala si care poate functiona drept explicatie pentru excesul de normativism si conformism in romana – si zic explicatie, nu musai justificare. Anume, rolul intens politic, de nation building, pe care l-a jucat codificarea limbii moderne pentru popoarele mai tinere din Est, care au venit mai tarziu catre modernitate. Fara traditie politica sau institutionala lunga de secole in spate, natia romana s-a format in sec XIX punand mare accent pe codificarea limbii intr-un spirit de uniformitate, mult mai mult decat cea maghiara, unde constructia era mai avansata. De aici probabil unele diferente pe care le observati, de aici prestigiul social sporit al limbii standard si persiflarea permanenta a variantelor regionale.
    Simptome asemanatoare gasim insa la prietenii bulgari, ca sa nu mai vorbim de ucrainieni, care sunt chiar acum in plina nevroza a codificarii culturale. De inteles. Ceea ce arata ca intr-adevar factorul istoric e important. Si inca nici n-am ajuns sa discutam experimentul radical al Greciei, care in sec XIX si-a reinventat o limba o data cu statul tocmai pentru a marca ruptura cu un trecut recent vazut ca ignobil si cu modul considerat rusinos in care vorbea taranimea greaca, o limba impura :)
    La romani, evident, explicatia asta ar fi pentru trecut. Cred si eu ca acum, constructia fiind incheiata, ne-am putea relaxa un pic in materie de normativitate orbeasca… si in multe alte privinte.

    • dusu spune:

      da,cam ii gătată constructia; toti fura si e mindri ortodoxi
      da ce ziceti ca la alti nu s a folosit aceasi metoda unificatoare;par exemple spanioli

    • dusu spune:

      ” Normativismul rigorist de inspiratie franceza e insa adanc inradacinat in sistemul romanesc de educatie si nu va imaginati, cred, ca acest transatlantic cu sute de mii de angajati va putea fi carmit usor de pe drumul lui.” io gindesc la fel
      si atunci ramine varianta propusa de autor: romini se vor mobiliza,asa cum am vazut ca au facut in cazul familiei model a informaticianului moldovean din Norvegia si probabil domnul mioc va face lista cu contestatari cacofoniei

    • Domnule Ioniţă, vă mulţumesc şi eu. Sigur, aveţi dreptate şi după mine, că problema raportării la normativism şi fetişizării normelor trebuie privită şi istoric, luînd în considerare procesele şi priorităţile ce sînt caracteristice oricărui “nation building”, mai ales dacă acesta a avut loc cu puţină întîrziere faţă de naţiunile formate mai devreme într-un mod mai organic. Nu este întîmplător însă că exemplele pe care le daţi sînt, în afara Greciei, ţări postcomuniste, în care oamenii au fost dezvăţaţi de raportarea mai critică faţă de normele impuse de sus, fiind obligaţi să le accepte fără comentarii, şi chiar fără a se gîndi de ce trebuie să facă asta.

      Dar să luăm exemplul Finlandei, care din 1154 pînă în 1809 a fost sub dominaţie suedeză, limba culturii finlandeze fiind în această perioadă predominant suedeza, care s-a mai păstrat o bună vreme şi după 1809, cînd teritoriul actual al Finlandei a trecut sub dominaţia rusă pînă în anul 1917, anul în care s-a constituit pentru prima oară în istorie statul independent Finlanda. La mijlocul secolului 19, mişcările naţionale finlandeze care marcau începuturile acestui “nation building”, foloseau tot suedeza, şi pînă şi textul imnului naţional actual al ţării a fost scris de J. L. Runeberg în 1846 în suedeză, tradus în finlandeză abia în 1867. Deci şi constituirea naţiunii finlandeze ca naţiune modernă s-a produs cu întîrziere, şi la cucerirea independenţei, finlandezii au fost puşi în situaţia să stabilească normele pentru finlandeza standard. Şi totuşi, neavînd un trecut comunist, în Finlanda norma lingvistică nu e concepută ca ceva care ar trebui să domine şi viaţa particulară şi spaţiul intim al oamenilor, ci este folosit pentru funcţiile sale fireşti.

      Un exemplu şi mai bun este poate cazul Norvegiei, unde între anii 1536–1814, în Regatul Unit al Danemarcei şi Norvegiei, limba oficială şi limba cultă, a intelectualităţii norvegiene era daneza, care s-a păstrat şi după ce în 1814 teritoriul Norvegiei actuale a trecut sub dominaţia suedeză, care a durat pînă în 1905, cînd Norvegia a devenit, în sfîrşit, un stat independent. Daneza a rămas însă limba scrisă şi cea folosită în cultură pînă la anii ’20 ai sec. 20, cînd au fost stabilite normele norvegienei scrise, şi în două variante: bokmål şi nynorsk, pentru ca să fie cît mai apropiate de limba vorbită, avînd în vedere diferenţele regionale. Dar aceste norme au fost stabilite numai pentru limbajul scris, iar pentru limba vorbită nu au nici pînă astăzi norme, acolo vorbeşte fiecare după varianta lui. Mai mult: timp de decenii, profesorilor le era strict interzis prin Legea învăţămîntului să încerce să schimbe cumva vorbirea copiilor. În legea care este azi în vigoare (din 1998), aceasta nu se mai regăseşte, fiindcă nu mai e nevoie. La şcoală toţi trebuie să-şi însuşească foarte bine una din cele două standarde, şi acolo nu se iartă nimic, şi numai profesorii trebuie să cunoască ambele standarde, fiindcă nu decid ei conform căruia să se desfăşoare toată activitatea ce se face în scris în şcoală, ci municipalitatea locală, care de regulă alege cel care e mai apropiat variantei locale. Iată ce scrie în Legea educaţiei din 1998 la art. 2-5:

      “The municipality issues regulations concerning which form of the Norwegian language (Bokmål or Nynorsk) shall be the primary form in any given school. The primary form of Norwegian shall be used for written teaching and for written work. From grade 8 onwards, pupils themselves choose which primary written form of Norwegian they wish to use.
      In the oral instruction, pupils and teaching staff decide themselves which form of the language they will use. However, in their choice of words and mode of expression, the teaching staff and the school leaders shall as far as possible take the spoken form used by the pupils into account.”

      Şi atunci nu-i de mirare dacă copiii norvegieni vorbesc degajat la ore, fără nici o frică de greşeli gramaticale. Şi iată că nici limba, nici naţiunea finlandeză sau norvegiană nu s-au dărîmat, ci trăiesc şi se dezvoltă bine mersi.

      De aceea zic că dacă vrem să înţelegem mai bine atitudinea generală faţă de normele lingvistice la noi, trebuie să luăm în considerare şi moştenirea din era comunistă, din “epoca Al. Graur”, fiindcă bazele teoretice şi principiile practice ale elaborării şi implementării normelor au fost consolidate în anii ’50–’60, şi acolo nu a avut loc nici o revoluţie în 1989.

      • Scuze, am omis ceva: sigur, trecutul comunist e numai un factor, deloc neglijabil totuşi, dintre mai mulţi, că nu e întîmplător nici faptul că ţările date de dvs. ca exemplu sînt toate est-europene, şi ficare cu majoritate ortodoxă, cu o cultură tipologic diferită de cea finlandeză sau norvegiană. N-aş crede totuşi ca între ortodoxie şi raportarea la normele lingvistce ar putea fi o relaţie de determinare în sensul să poţi deduce direct fetişizarea normelor din ortodoxie. Francezii nu sînt ortodocşi, dar în anumite cazuri, în privinţa normei sînt mai ortodocşi ca ortodocşii. Şi Franţa nu e ţară postcomunistă, e adevărat, dar e ceva care merită toată atenţia: este singura ţară vest-europeană care are în istoria ei ceva foarte asemănător comunismului, şi anume revoluţia franceză din 1789 şi dictatura iacobinilor care a urmat-o, cînd într-un timp relativ scurt, prin impunerea normelor cu metode dictatoriale înfiorătoare au reuşit să lichideze pînă şi diversitatea lingvistică, extirpînd aproape definitiv variantele regionale, şi acum multor francezi le pare rău că alţii au dialecte, cu resurse valoroase pentru limbă, şi ei n-au, dar tot degeaba, că ce s-a stricat odată, nu se mai poate reface niciodată. De asta zic că şi în cazul nostru, trecutul comunist ar putea să aibă o importanţă mult mai mare, decît ortodoxia, în raportarea rigidă şi uniformizantă, să zic aşa, la normele lingvistice.

  37. Cosmin H. spune:

    Felicitări pentru articol, domnule profesor!

    Este foarte probabil ca şi dvs. să fi citit articolul domnului profesor Gabriel Liiceanu, intitulat “Câteva gânduri despre limba română de astăzi” [http://www.contributors.ro/cultura/cateva-ganduri-despre-limba-romana-de-astazi/]. Şi în acel articol se poate observa aceeaşi tendinţă, decelată de către dvs. în articolul domnului Lucian Boia, de a face aprecieri cu privire la orizontul cunoaşterii cuiva pe baza unor presupuse abateri de la unele norme lingvistice imaginare. Printre altele, este menţionat cu dispreţ şi fenomenul „ca şi”, tratat cu multă bună credinţă şi profesionalism, în prezentul articol. De asemenea, în articolul domnului profesor Liiceanu am bănuit intenţia de a pune numeroase aspecte/fenomene negative din societatea noastră pe seama presupuselor abateri de la unele norme lingvistice imaginare. În legătură cu acest ultim aspect, menţionez faptul că avem cu toţii la îndemână numeroase exemple de personalităţi (scriitori, actori celebri), despre care în niciun caz nu s-ar putea spune că nu cunosc limba română, care, având un caracter mizerabil, sunt capabili de gesturi reprobabile.

    Fără a fi nici pe departe specialist în domeniu (lingvist) am observat că, uneori, grija exagerată faţă de cunoaşterea sau utilizarea unei limbi în general, a limbii materne în special, îi poate conduce pe unii în zona pedanteriei. Am observat cu regret, în unele emisiuni de televiziune, că mai mulţi foarte buni cunoscători ai limbii române (scriitori, profesori, filologi, actori, etc.) au ajuns să fie rupţi de realitate şi au pretenţii exagerate de la semenii lor, pe care, uneori, nu le respectă nici măcar ei înşişi, cum ar fi: cunoaşterea sensului unor neologisme sau arhaisme, a anumitor situaţii mai deosebite (mai rare) în care se utilizează virgula, sau semnalarea abuzivă şi pe un ton jignitor a unor aşa-numite clişee, ş.a..

    • Da, l-am citit, sigur. Aici n-am mai făcut referire şi la acesta, că şi aşa a ieşit prea lung, şi, pînă la urmă, oricui i se poate întîmpla ca, pentru o anumită problemă, intenţia incontestabil bună să nu fie sprijinită într-o suficientă măsură şi de înţelegerea mai în adîncime a lucrurilor, într-un context mai larg. Referitor la eventuala legătură dintre felul de a vorbi şi alte caracteristici ale personalităţii cuiva: sigur, aşa cum folosirea sau nu a unor forme gramaticale are puţină legătură cu nivelul cultural, iar cu inteligenţa şi mai puţin, tot aşa nu are nimic de a face nici cu morala, mai ales în sensul ca între acestea să presupui o legătură de cauzalitate şi să crezi că dacă cineva e în stare să violeze normele gramaticale, atunci asta îl va face să comită şi “alte” acte imorale. Există în schimb o anumită legătură cu atitudinea: aşa cum se poate observa, în comentariile lor pe internet şi în chat, tinerii folosesc lejer şi chiar ostentativ forme nonstandard, care se datorează nu numai delăsării sau nepăsării, cum s-ar crede după o judecată pripită, ci este mai degrabă o formă de expresie a revoltei lor spontane împotriva normei, impusă în mod, de ce să nu spunem, dictatorial pentru toate situaţiile de vorbire, şi o încercare din partea lor de a salva firescul, ameninţat de normele care ar împinge vorbirea spre o expresie mai controlată şi mai formală.

  38. Darian spune:

    Cacofonia – un monstru de fum
    (de Adrian A. Agheorghesei)

    Cacofonia este o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile – o problemă falsă cu urmări concrete.
    Într-un sens larg, ea ar consta într-un ligament fonetic dizgraţios, oricare ar fi natura acestuia.

    Pentru construcţiile nonvulgare, situaţia este relativ simplă, pentru că prezumţia de nevinovăţie a cuvintelor şi argumentul analogic sunt suficiente: dacă un enunţ este cacofonic pentru că produce aglutinări ca se si sa se/ ra ri ra/ pe pe etc, atunci, cuvintele sesizase/ răriră/ pepene sunt cacofonii prin definiţie.

    Să ne concentrăm acum pe celebrul ca-ca Aşa cum ştim, sufletul unei limbi fonetice este accentul. Bunăoară, dacă unei propoziţii în limba română îi sunt schimbate accentele cuvintelor, se va vorbi orice, numai româna nu.
    Într-un procent covârşitor, fenomenul acustic dizgraţios, pe care l-am denumit, generic, ca-ca, nu se întemeiază din trei motive inexorabile: 1. inocenţa sunetelor; 2. accentul; 3. efortul intelectual-creativ pe care îl presupune.
    Să luăm următoarea sintagmă: ca casa. Ce ar putea să ne deranjeze aici? Fie simpla alăturare, efectul fonetic ca-ca, caz în care avem de-a face cu o construcţie nonvulgară (despre acest lucru am discutat), fie sensul vulgar al noului cuvânt, sens care nu există, ci este creat de noi, pe moment.
    Pentru ca aceste două silabe din sintagma ca casa să devină vulgare, este necesar ca, mai întâi, ele să fie extrase şi unite într-un cuvânt (CACÁ – cu accentul pe a doua silabă, prin urmare, încă nu înseamnă nimic), cuvântului să îi fie mutat accentul (CÁCA), pentru ca, în final, cuvântul rezultat să fie umplut cu semnificaţie. Aşadar, inocenţa sunetelor este distrusă, efortul intelectual-creativ este prezent, iar accentul este mutat.
    Şi atunci, următoarea întrebare care trebuie pusă este: de ce am face sau de ce facem acest proces destul de complex? De ce ca casa este o cacofonie, dar cacao, nu? Sau, şi mai relevant, dacă nu putem rosti nisipul alb fără să roşim până în vârful urechilor, după ampulă trebuie să bem agheasmă? De ce întâlnim cacofonii acolo unde este nevoie să extrapolăm, să lipim, să mutăm accente, să creăm, să ne muncim creierii, în fond, dar nu şi acolo unde cacofonia ni se dă aproape de-a gata?

    Multe din cauzele acestei probleme ne pot scăpa, dar nu şi rezultatele: cât de tare ne poate speria un ca-ca, dacă am ajuns să citim, să auzim expresii de genul: ca şi doctor, vă recomand…, de unde, dezlegând rudimentara inversiune ca şi = şi ca, ne dăm seama că doctorul ne recomandă ceva din orice postură, dar ŞI din poziţia de doctor, aşa, ca să nu ne supărăm… Şi o face în forma respectivă numai pentru că ştie el mai bine ca toţi că urmează o cacofonie fatală, sub acoperire, aflată încă în stadiul de fantomă. Cât de înspăimântător este cacaul ăsta dacă ajugem să rostim virgula, s-o vedem intercalată peste tot, să asistăm la un „contorsionism” topic sau alte plăcinte mălăieţe de ne apucă măselele? Cât de magnetică e pocitania dacă oameni care ştiu că e greşit, şi aici mă includ, au trântit, mecanic, gramatica în favoarea pudorii? Cât de cutremurător şi ezoteric poate fi acest fapt, dacă a ajuns să fie asul din mâneca unor critici pretenţioşi? Şi de când a prins asemenea rădăcini? Înainte sau după ce clasicii au terfelit limba, intrând de bună voie în ghearele necruţătoare ale Cacofoniei?
    În prezent, dacă temutul cacau are forţa şi justificarea de-a mutila în acest hal limba română, am putea conchide că ea, limba, este una foarte murdară. Sau…

    Sau am putea conchide că ne scăldăm lângă o caracatiţă artificială cu tentacule veritabile, o problemă inventată de lingvişti care s-au trezit subtili, pudibonzi şi, mai ales, gândind; o babă cu rigla în mână, opt fuste şi glugă pe cap, promovată încă din clasele primare; un monstru de fum, cu nasul roşu, care scoate pe gură critici cu urechea fină şi copoi literari cu ligamentul poznaş.

  39. Grammaticus spune:

    Multumim Domnului Profesor si multumim Contributors pentru acest minunat articol!

  40. Ela spune:

    “De ce ti-e frica, de aia nu scapi”, spune un vechi si foarte cunoscut proverb românesc.
    De foarte multe ori insa, acesta, ca si altele, sunt folosite retroactiv, adica pentru justificarea unor intamplari, deseori nefericite, care nu au putut fi evitate…Or, rolul intelepciunii populare este tocmai acela de a determina omul sa-si revada un comportament care s-a adeverit a fi pagubos, si sa nu mai tina, neaparat, sa se convinga pe propria-i piele…
    Problema ridicata de acest excelent articol, exemplifica perfect “aplicatiile” proverbului sus citat:
    frica de cacofonie, nu numai ca nu elimina cacofonia din limbaj, ci adauga situatiei o doza considerabila de ridicol, subliniind astfel confuziile si carentele de tot felul (incredere in sine, instruire, cultura,etc), care exista in mintea vorbitorului!
    Solutia propusa, si anume desinhibarea si acceptarea a ceea ce consideram “cacofonii” in limba vorbita, are un defect major, dupa parerea mea: trecerea in cealalta extrema!
    Daca, este verificat si demonstrat! ca limbajul folosit modeleaza insasi fizionomia oamenilor, ca si cadrul in care traiesc, nici nu vreau sa ma gandesc cum ar arata românii si Ro, daca ar incepe sa abuzeze de “ca-ca, ca-cat, ca-care”!
    Solutia trebuie sa existe undeva la mijloc…Ea ar contine buna educatie, buna instruire, buni pedagogi, buni psihologi, cate ceva de la fiecare, un mic efort de consideratie pentru generatiile trecute, si de responsabilitate fata de cele viitoare!
    Astfel, raspunsul la intrebarea “ce valoare au valorile noastre” ar unii românii, cei mai diferiti, intr-o comuniune datorata NUMAI respectului fata de limba pe care o vorbim.

    • Szilagyi N. Sandor s spune:

      Dragă Ela, vă înţeleg îngrijorarea, fiindcă, fiind acum sensibilizată artificial la cacofonii, vă imaginaţi că dacă n-am mai forţa evitarea lor, atunci vorbirea s-ar umple de aceste “spurcăciuni” ale vorbirii, şi oamenii ar începe să abuzeze de “ca-ca”. Or rezultatul final ar fi că n-ar mai exista cacofonii de loc, fiindcă nimeni nu le-ar mai sesiza, şi nu le-ar mai acorda nici o atenţie, vorbirea revenind astfel la normal în această privinţă. Cum ar arăta atunci limba română? Ar arăta ca, de pildă, italiana, unde există chiar şi cuvîntul “caca” însemnînd acelaşi lucru ca şi în româneşte, şi combinaţiile “-ca ca-” apar în vorbire în mod firesc, şi italienii nici nu şi-ar putea imagina că pentru unii asta ar putea să fie o problemă, sînt percepute ca toate celelalte combinaţii, prin urmare Umberto Eco, de pildă, în romanul său “Il nome della rosa” scrie liniştit “in una grande e serafica calma”, fără să se îngrijoreze că acest “calm serafic” ar putea fi perturbat de prezenţa combinaţiei “-ca ca-”. Fiindcă nici pentru italieni nu există cacofonii în sensul folosit numai de români. Bineînţeles, ţinînd cont de existenţa la ora actuală a atîtor români sensibilizaţi la asta, abandonarea evitării cacofoniilor n-ar însemna să le interzicem ca ei, dacă se simt mai bine aşa, să încerce să le evite în continuare, dar să nu-i mai avertizeze pe alţii dacă observă la ei aşa ceva, şi să nu mai sensibilizăm în şcoală generaţiile următoare, şi atunci, după o perioadă de trecere, de “convalescenţă”, să zic aşa, problema ar fi rezolvată definitiv. Iar rezultatul ar fi că românii ar vorbi o limbă mult mai frumoasă ca acum, fiindcă frumuseţea unei limbi nu este ceva care s-ar putea măsura folosind “criterii obiective”, aceasta fiind mai degrabă impresia pe care ţi-o face o limbă vorbind-o şi ascultînd-o, iar “cacofoniile”, neputînd fi evitate nicidecum şi prin urmare apărînd adesea în vorbire, îţi creează mereu impresia că româna nu e aşa de frumoasă totuşi cum ar putea să fie.
      Iar la întrebarea “cum ar arăta românii şi România”, răspunsul e simplu: românii nu s-ar mai face de rîsul lumii în ochii întregii lumi “civilizate”, cum obişnuim noi să spunem, unde dacă s-ar afla că noi, nereuşind să înţelegem nici măcar ce înseamnă “cacofonie”, ne chinuim aici şi ne stricăm pînă şi limba, numai pentru ca să ne conformăm unor mofturi artificiale fără absolut nici un sens, ar fi toată lumea stupefiată. Vă spun sincer că eu, deşi eram sigur că puteam avea un succes frenetic cu tema asta, fiindcă toată sala murea de rîs, m-am abţinut să vorbesc despre problema cacofoniilor la români la conferinţe de lingvistică, fiindcă mi-am zis că poate n-ar fi decent ca tocmai eu, un ungur, să-i pun pe români într-o lumină proastă, dacă vor să-i facă de rîs, mai bine vin lingviştii români să prezinte tema asta. Tema de altfel putea fi foarte interesantă, fiindcă puteam arăta o curiozitate absolută, o limbă în care sintaxa depinde de fonologie, în sensul că în unele cazuri nu poţi aplica regulile normale ale sintaxei şi să-ţi construieşti fraza după regulile gramaticii, fiindcă trebuie să ţii cont şi de forma sonoră a cuvintelor, şi aşa ceva nu cred că ar mai exista într-o limbă naturală, fiindcă ar fi absurd, iar dacă pentru româna asta e totuşi valabilă, asta se datorează numai faptului că în această privinţă româna nu mai e limbă naturală adevărată, ci artificială, dirijată de reguli artificiale.

      • Ela spune:

        Nu sunt lingvist, ati ghicit ;) , motiv pentru care motificarile din limba nu mi se par atat de clar previzibile…Poate ca, renuntarea la rusinea cacofoniei, care nu este una si a carei definitii nici macar n-o stapanim, ar fi de natura sa nu ne mai faca, tocmai!, de rusine!
        Sper sa ajungem la aceasta performanta, sa ne debarasam de complexele noastre ridicole, si sa ne respectam limba noastra comuna, româna, adica pe noi insine!

        Fara legatura (aparenta) cu subiectul, as dori sa cunosc opinia dvs, de specialist in domeniu, despre DEX. Va intreb asta, pentru ca eu ma enervez de fiecare data cand caut explicatia vreunui cuvant! Astfel, evit sa-l mai consult, dar nici asa nu sunt mai satisfacuta, pentru ca, practic, nu reusesc sa obtin raspunsuri corecte…si cercul (vicios) se inchide, atunci cand nu se transforma in spirala, datorita DEX on line, alta capodopera!
        Cateva exemple doar : agronomie, hidrologie ar proveni din limba franceza!!! La fel ca si tetrahidrobenzen :) , deoarece insasi prefixul “tetra” este tot francez in DEX (editia 1998). Amuzanta ar fi, daca n-ar avea tragice consecinte concrete, definitia “meritocratiei” (cuvant de origine engleza, ofcourse) din DEX on line.
        MERITOCRAȚÍE, meritocrațíi, s. f. 1. Sistem în care se aleg persoanele talentate, cu scopul de a fi promovate pe baza realizărilor obținute. 2. Colectiv de conducere ales după criterii intelectuale. (cf. engl. meritocracy < merit + -o- + -cracy = -crație) [MW]
        Am o "preferinta" pentru 2., deoarece constat ca "precizia" explicatiei defineste exact guvernele Ponta, de ex, ceea ce este o surpriza pentru mine!
        Nu pot sa cred ca originea cuvintelor este determinata de pasaportul celui care a introdus cuvantul in dictionar, de aceea va intreb : care este subtilitatea pe care ar trebui sa o sesizez, refritor la DEX, ca sa nu ma mai enervez?
        Multumesc

        • Dragă Ela, ca să nu vă mai enervaţi, cred că ar fi bine să luaţi în considerare faptul că DEX e făcut de oameni, şi nu ne-a picat din cer, făcut de îngeri, să fie perfect, ci e aşa ca orice făcut de oameni, cu meritele şi slăbiciunile sale. Originea cuvintelor e o chestie care îi interesează mai mult pe lingvişti, fiindcă în vorbire asta n-are nici o însemnătate: atunci cînd vorbeşti, iei cuvîntul de care ai nevoie în situaţia respectivă, şi-ţi e totuna de unde vine acesta, important e numai să fie un cuvînt românesc, dovedit nu prin faptul că se regăseşte şi în DEX, ci prin acela că este folosit de români, chiar dacă eventual nu de toţi. Şi-ţi e important ca acel cuvînt să fie româneşte nu pentru ca să aperi sau să menţii limba, fiindcă oamenii, în mod normal, vorbesc nu pentru a păstra limba, ci fiindcă au ceva de spus unul altuia, şi dacă vorbeşti cu români, e bine şi spre siguranţa ta să foloseşti cuvinte despre care, ştiind că sînt româneşte, poţi fi sigur că vor fi înţelese de cel căruia îi vorbeşti. Iar limba, fiind vorbită nu cu acest scop, se va păstra de la sine, fără să mai faci nici un efort pentru asta.
          Referitor la DEX, mai găsiţi ceva, mai sus, în răspunsul meu la comentariul dlui Alfred Singer.
          Iar cu definiţia meritocraţiei în DEX: sigur, cei care au scris articolul, au definit acest cuvînt cu bună-credinţă, şi n-au considerat necesar să mai spună şi în ce anume sînt talentate acele persoane, şi cum şi în ce au obţinut acele realizări, fiindcă presupuneau că prin asta se va înţelege în mod automat virtuţi adevărate, pozitive, şi nu s-au gîndit că cineva poate fi eventual foarte talentat şi perspicace şi în plagiat, de pildă, obţinînd pe această cale realizări pe care altfel nu-i sigur că le-ar putea avea.

  41. Adrian spune:

    Fantastic articolul! Pentru mine a fost un eye opener (folosesc expresia englezeasca pentru ca exprima exact ceea ce vreau sa spun, si asta-i cel mai important, nu-i asa? :) ). Pana la acest articol, am fost si eu un mic tortionar, repede saritor sa punctez cacofoniile auzite sau sa le evit producerea. Acum sunt lecuit si eu si familia mea. Urmeaza prietenii :) .

    Raman totusi nelamurit intr-o alta pricina, si mai grava: cum sa procedez cu dezacordurile intre subiect si predicat si cratima aiurea pusa. Inca mi se par crime capitale de limba. Sa renunt si la monitorizarea acestora odata cu cacofoniile?

    Inca o data, felicitari Dle Profesor Szilagyi Sandor. Ati devenit peste noapte unul din autorii mei preferati de pe Contributors. Sper din tot sufletul sa urmeze si alte texte.

    • Dragă Adrian, îmi pare bine. Referitor de întrebare, n-aş vrea să dau sfaturi nimănui, asta s-o decidă fiecare. Dacă aş fiu eu în situaţia, m-aş uita de fiecare dată să văd care e situaţia de vorbire. Dacă sînt într-o situaţie care cere respectarea normelor, bineînţeles aş corecta greşelile, aşa cum am făcut-o totdeauna (şi încă cu mare acurateţe) timp de 18 ani cît am fost redactor de carte, fiindcă acolo respectarea normei se impune. În situaţii colocviale sau familiare, dacă se foloseşte aşa în anturajul meu, poate n-aş zice nimic, fiindcă acele situaţii nu cad sub incidenţa normelor.
      Şi aş face asta şi pentru că ştiu că variantele nonstandard au o importanţă deosebită pentru noi chiar şi atunci cînd există o variantă standard (referitor la asta mai v. şi răspunsurile mele la comentariile Elenei, mai sus). Ca să se înţeleagă mai bine, să povestesc cum am păţit eu cu finlandeza. Am învăţat limba numai din manuale şi dicţionare, şi prin urmare mi-am însuşit numai varianta standard. Ajungînd în Finlanda, mi-am zis că acum urmează “proba budincii”, să văd dacă ei vor mînca-o, sau nu. După cîteva zile i-am întrebat ce părere au despre finlandeza mea, unde ar trebui s-o mai corectez. Mi-au zis că mai fac greşeli de gramatică, sigur, dar asta pe ei îi deranjează mai puţin, fiindcă mă înţeleg şi aşa. Dar e ceva la mine din care îşi dau seama imediat că eu nu pot fi finlandez, şi anume că vorbesc finlandeza mult prea “corect”, aşa cum finlandezii nu vorbesc niciodată în situaţii colocviale, informale, şi să încerc să-i observ pe finlandezi şi să prind cum vorbesc ei, şi să-mi mai “stric” niţel vorbirea, că ar fi mult mai natural. Trebuind să mă-norc acasă, n-am mai avut timp să-i observ, aşa am rămas eu cu finlandeza învăţată numai pe jumătate, fiindcă cunoscînd numai varianta standard, nu pot să vorbesc cu ei în situaţii obişnuite, familiare aşa cum ar trebui, adică ca vorbirea mea să fie potrivită situaţiei.

      • Scuze: Referitor la întrebare…

      • Adrian spune:

        Mi-am primit raspunsul, multumesc!

        Interesanta coincidenta: eu tocmai din Finlanda va scriu :) . Sunt aici cu familia de vreo 16 ani.
        Dupa citirea articolului dumneavoastra, mi-a venit in minte exact aceeasi idee: ca aici limba oficiala si cea vorbita sunt diferite intre ele. Esti strict cand folosesti asa zisa kirjakieli (limba din carte) si flexibil cu puhekieli (limba de vorbit). Si-i spuneam nevestei (asta a trebuit s-o caut pe google, scrisesem mai intai “nevestii” :) ) ca uite ce ciudat, limba romana n-are asa ceva, cum scrii, asa trebuie sa si vorbesti.

        Trebuie sa recunosc ca la inceput socul a fost invers: dupa “chinul” invatarii limbii finlandeze cu profesori pe la cursuri, vine si stirea bomba cand ti se spune ca de fapt mai este o limba pe care trebuie s-o inveti :) .

        • Falstaff spune:

          Eu n-as renunta la aplicarea regulilor gramaticale (coordonarea verbelor in fraza, acordul subiect-predicat,cratime) in cadrul familial sau amical! O data ce se instaleaza o obisnuinta,sau dainuie un dubiu,revenirea la normal este foarte complicata.Apoi e forta exemplului pe care-l dati copiilor:prea riscant sa-i invatati cu concesii inainte sa stapaneasca limba materna.Tocmai pentru ca traiti in alta parte,grija pentru o exprimare cat mai corecta va va da satisfactia posedarii intacte a unui tezaur!
          Si eu imi duc viata pe alte meleaguri si am impresia ca stapanirea limbii romane,grija permanenta de a ma exprima corect,imi confera numai avantaje si, in plus,imi imprima o rigurozitate si in alte limbi cu care am de convietuit,si in care,se pare ca nu sunt ridicol pentru ca vorbesc corect.
          Evident,depinde de fiecare…numai bine!

          • Dragă Falstaff, nu cred că ar fi vorba aici de renunţarea la aplicarea regulilor gramaticale. Orice vorbire urmează reguli gramaticale, atît în varianta standard, cît şi în cele nonstandard, fiindcă altfel nu s-ar putea vorbi. Majoritatea acestora sînt codificate pentru varianta standard, şi în situaţiile în care foloseşti această variantă, trebuie să le foloseşti conform normei, categoric. Altele, în forma respectivă, sînt folosite numai în variantele nonstandard, nefiind acceptate pentru româna standard. În limbajul scris, de cele mai multe ori foloseşti standardul, cu excepţia poate în situaţii mai personale, ca de exempu în e-mailuri, unde eventualele abateri nu înseamnă imediat crime împotriva limbii. Dar în situaţii informale, familiale foloseşti limbajul vorbit, şi mai puţin cel scris, şi prin urmare problema cratimei nici nu se pune, fiindcă cratimă nu există în vorbire, şi nici în limbă, iar regulile stabilite pentru folosirea ei în scris nu sînt reguli de limbă (gramaticale adică), ci convenţii ortografice pentru scrierea corectă a unor forme.
            Bine că aţi amintit de copiii în stadiul formării limbii lor materne, fiindcă, sigur, dacă ei folosesc forme cum nimeni n-ar zice dacă îşi stăpîneşte deja bine limba, atunci îi corectezi, ajutîndu-i astfel în dezvoltarea limbajului, asta făcînd parte din educaţia lor lingvistică. La început ei îşi vor însuşi inevitabil varianta nonstandard, folosită în cadrul familial, urmînd să înveţe varianta standard la şcoală. Şi dacă, la început, vor folosi forme care la adulţi nu există nici măcar în varianta nonstandard folosită în acea comunitate, îi corectezi (cel mai indicat e să repeţi expresia respectivă în forma folosită de vorbitorii din anturajul tău). Dar dacă ar folosi o formă aşa cum spui şi tu de obicei cînd vorbeşti cu ai tăi, dar neacceptată şi pentru varianta standard, n-ar mai avea nici un rost să-l corectezi să folosească forma standard, fiindcă ar fi tot degeaba, dacă aşa aude de la toată lumea.
            Ştiu bine că în cazul vorbitorilor bilingvi care trăiesc într-un alt mediu lingvistic, decît cel al limbii materne, apar nişte probleme mai specifice în folosirea limbii materne. Am destulă experienţă şi cu asta, fiindcă şi eu îmi vorbesc limba maternă, maghiara adică, în România, mai mult, am trăit timp de 18 ani în Bucureşti, situaţie destul de asemănătoare cu cea a românilor care trăiesc în Finlanda sau Anglia. Asemenea situaţii cer puţin mai multă atenţie la folosirea limbii materne, fiindcă mai apar şi interferenţe lexicale sau chiar gramaticale cu limba mediului. O parte din asemenea interferenţe sînt inevitabile, şi se ştie de acum din cercetările sociolingvistice că varianta limbii materne vorbită de biligvi (mai ales dacă e vorba de comunităţi bilingve) va fi totdeauna puţin diferită de cea folosită de monolingvi. Iar în unele situaţii folosirea unui cuvînt din limba mediului poate avea chiar o funcţie în exprimare, cu un anumit “şarm”, cuvîntul respectiv avînd ceva mai “interesant”. Îmi pot îmagina foarte bine, de pildă, ca Adrian, primind un cadou de la ea, să-i spună nevestei (sau el mai degrabă nevestii :) ) sale “kiva!”, în loc de “nemaipomenit”, “super” sau “fain”. (Asta însă numai după ce îşi va însuşi şi puhekieli, adică limba vorbită, fiindcă la cursuri nu sînt sigur dacă a avut ocazie să înveţe şi acest cuvînt.)

            • Falstaff spune:

              Va inteleg demersul si il respect!
              Eu nu ma pot pozitiona, altfel, decat in functie de propria-mi experienta. Adrian se intreba la ce sa mai renunte,eu mi-am amintit de tinerete :) si mi-am zis ca,o opinie in plus,poate-i serveste?
              Aveam copii intre 6 si 16 ani scolarizati cam de-a valma, pentru ca traiam 6 luni/an in Franta si 6 luni in Belize,iar in familie vorbeam si scriam romaneste.Specific ca si scriam,pentru ca aveam obiceiul sa ne lasam biletele cu indicatii,informatii sau declaratii ;) ,numai in romaneste,si asta tocmai pentru copii:sa invete corect,indiferent cu cine!
              Cum spuneam,fiecare cu prioritatile si cu optica sa…eu le-am spus copiilor mei sa faca orice vor,dar sa faca foarte bine! I-am acompaniat cum am stiut mai bine, incercand sa dau exemplu si sa impartasesc cu ei valorile in care eu credeam,si inca mai cred astazi…ca bunic.

  42. Adriana spune:

    Țin si eu sa mărturisesc ca am zis bodaproste cand am dat de textul Dvs. tocmai pentru ca citisem inainte articolul dlui. Liiceanu si mi-am zis ca e păcat ca nu se găsește nimeni printre profesorii de romana care sa spună clar ceea ce ati scris Dvs aici.
    Sper ca textul Dvs, care este corect argumentat si o excelenta introducere in lingvistica, sa fie un prilej de meditație pentru profesorii de romana, fiindcă ei sunt cei care pot încuraja copiii sa vorbeasca o limba vie si fireasca păstrând coerenta data de reguli si norme ( căci rostul regulilor in limba este tocmai acesta, coerenta ). In acelasi timp sper ca ei sa se poata descotorosi de aceste pseudo reguli cum este evitarea cacofoniilor si sa poata discerne intre esențial si accesoriu in limba.

  43. alex spune:

    “ceea ce urmează, vrea să fie un fel de răspuns” auch!

    https://dexonline.ro/definitie/reflexie
    https://dexonline.ro/definitie/reflec%C8%9Bie

  44. catperson spune:

    Stimate d-le prof. Szilagyi,
    Desi am bombanit in sinea mea despre lungimea articolului (articol fluviu care-a nascut si reactii fluviu!), l-am parcurs cu mare interes. Nu, nu sunt din vreun domeniu conex, dar am tinut mortis (dincolo de placerea parcurgerii multor paragrafe) sa-mi confirm ce mi s-a parut ca se iteste parca pe la jumatate…Da, mi s-a confirmat.
    Asa ca va intreb: daca limba este un organism, deci ceva viu, in continua schimbare si cu o dinamica de fiinta, nu de roca, de ce aplicati unitati de masura diferite fenomenelor care i se intampla?! Dvs. opinati ca “ca si” se va oficializa, e viu, puternic, are multi adepti, are adesea noima, pe scurt, S-A IMPUS, GATA! Ca si aiureala cu “locatia” ca loc si cu “vis-a-vis” in sens de “in legatura cu, referitor la”, s.a. Niste “alunite” care poate nu convin tuturor dar ele exista pe corpul limbii, gata. Sa ni le asumam. Si -atunci de ce sunteti asa necrutator cu un fenomen (=evitarea cacofoniilor) mult mai vechi, ceva ce s-a impus deja, are noima pt multi si e asa inradacinat incat va fi imposibil de “smuls”.? De ce istoria lui veche si procentul mare de utilizatori firesti (nu crispatii pe care-i descrieti dvs.), care e clar ca l-au impus, nu sunt considerate TOT INSTRUMENTE DE IMPUNERE, care le-au impus pe cele inainte mentionate?!
    E greu de inteles.
    Plus ca descrieti un scenariu horror usor amuzant al efortului (deja de decenii minim!) pe care vorbitorul de rand trebuie sa-l faca, vezi Doamne terorizat, ca sa evite o cacofonie. Credeti-ma, NU e niciun efort sa spun “O sa fac cum a facut Costel / ce-a facut Costel” in loc de “O sa fac ca Costel” – fara efort, deja automat, fara sa (mai) aleg. Sugerati sa-mi arat civismul spunand “O sa fac ca Costel”?! Glumiti…Aduceti o nota de derizoriu civismului, termen la care tin (en passant: sunt de 26 ani mai mereu in “Piata”, in sensul larg. Intai in dec 89 lasandu-mi copilul de 1 an la bunici si apoi deseori, in toate Acele Momente, iar in ultimii ani cot la cot cu fostul bebelus).
    Cu dramatismul tabloului bietilor chinuiti sa nu cacofoneze (exista oare verbul?!) ca sa nu fie stigmatizati, ati exagerat…
    E simpatica imaginea cu mitingistii cu pancartele acelea: v-au inspirat Pichetistii din Solenoid?
    In rest, numai bine,
    Un an simpatic, cu civismul orientat spre cauze mai…fierbinti!

    • Mulţumesc pentru această întrebare, fiindcă i-ar putea interesa şi pe alţii. Mă întrebaţi de ce folosesc măsuri diferite la acceptarea unor forme cum ar fi “ca şi”, din moment ce a devenit un fapt de limbă, şi la argumentarea împotriva evitării cacofoniilor, care are de acum şi ea o tradiţie. Răspunsul meu este: fiindcă acestea sînt două lucruri total diferite în natura lor.
      Forma “ca şi” a fost creată de vorbitori, în mod spontan, fără să le spună asta cineva, aşa cum se întîmplă întotdeauna cînd se face o limbă. Şi limba se face continuu, şi nu o fac lingviştii, nici Academia, ci numai vorbitorii, şi mai bine ca ei nu s-ar pricepe nimeni la asta. Prin urmare, dacă ei au început să folosească acest “ca şi”, iar acesta a ajuns să fie folosit de un mare număr de vorbitori, chiar dacă poate nu de toţi, atunci pe ce bază s-ar putea spune că asta n-ar fi româneşte, cînd pentru a verifica dacă ceva e sau nu româneşte, nimeni nu poate avea alte criterii, decît să observe dacă românii folosesc asta în vorbirea lor, sau nu? Acest “ca şi” este prin urmare un fapt de limbă, aparţinînd limbii.
      Evitarea cacofoniilor, în schimb, n-a apărut spontan, deci n-a pornit de la vorbitori, ci a inventat-o odată cineva, pe baza unei idei foarte neinspirate, şi fără să-şi dea seama de consecinţele pe care poate să aibă asta în practica vorbirii, şi spre nefericirea românilor, a avut şi autoritatea s-o impună în şcoli. Evitarea cacofoniilor nu e o regulă care ar aparţine limbii române, prin urmare, în Gramatica academiei nici nu se pomeneşte măcar de existenţa acesteia ca regulă. Şi atunci ce este? Este o superstiţie lingvistică, exact ca şi superstiţia multor copii ca mergînd pe trotuar să nu calce pe linii. Şi are cam tot atît de a face cu regulile limbii, cât superstiţia copiilor cu regulile de circulaţie. Şi cum în spatele multor superstiţii se acunde şi o frică, e tot aşa şi aici: mulţi evită cacofoniile de frica să nu spună ceva ruşinos, aşa cum copii nu calcă pe linii de frica să nu li se întîmple ceva rău, o frică fără nici un fond deci în ambele cazuri.
      Diferenţa dintre cele două este totuşi foarte mare, fiindcă cea a copiilor nu face nici un rău nimănui, iar cînd vor fi mai mari, vor merge pe trotuar şi ei fără să mai observe liniile, pe cînd evitarea cacofoniilor produce daune mari, şi nu numai oamenilor, ci şi limbii, stricînd-o sau punînd restricţii absurde la aplicarea unor reguli gramaticale care, pentru situaţia respectivă, ar fi singurele cu adevărat corecte gramatical.
      Un singur exemplu dintre multele posibile: în limba română există o regulă gramaticală importantă care stabileşte clar poziţia complementului direct după verbul tranzitiv, la toate modurile. Deci în situaţiile în care gramatica îţi impune folosirea unui complement direct, vei zice: “mănîncă banane”, “mănîncă brînză”, “mănîncă pîine”, ş.a.m.d., acestea fiind formele cele mai corecte gramatical pentru situaţiile respective. Şi precum în nici o altă limbă, regulile sintactice nu ţin cont nici în limba română de forma sonoră a cuvintelor la care se aplică, prin urmare îţi prescriu tot aceeaşi formă şi pentru “mănîncă carne”, “mănîncă cartofi”, “mănîncă caşcaval”. Numai că în cazul acestora intervine superstiţia cu restricţiile ei, şi te obligă să foloseşti un fel de înlocuitor în locul formei care ar fi cea mai corectă, dar acela nu va mai fi niciodată ca forma ideală, prescrisă pentru această situaţie de regula gramaticală. Evitarea cacofoniilor merge deci, de fapt, împotriva regulilor gramaticale, şi te pune în situaţia să vorbeşti o română mult mai proastă decît ai vorbi dacă ai fi lăsat în pace. Şi tocmai asta este adevărata stricare a limbii, la care m-am referit, şi nu unele “pagube colaterale” cum ar fi apariţia lui “ca şi” în vorbire, care e o nimică toată pe lîngă pagubele gramaticale.
      Poate vă veţi întreba: nu se poate oare totuşi ca această restricţie să fie de acum parte a gramaticii? Categoric nu se poate. Există nişte principii universale, valabile pentru toate limbile, care determină cum poate fi o limbă naturală, şi cum nu poate fi. Una dintre acestea este că regulile sintactice sînt independente de forma sonoră a cuvintelor. În multe limbi există anumite restricţii, interzicînd apariţia în vorbire a unor secvenţe sonore, dar acestea nu sînt rezolvate niciodată la nivelul regulilor gramaticale, ci în componentul fonologic al limbii, care urmează totdeaună după sintaxă. Dacă, de exemplu, apariţia în vorbire a combinaţiei t+d este exclusă, atunci, dacă regulile gramaticale, neţinînd cont de forma sonoră, te obligă totuşi să pui alături două cuvinte la întîlnirea cărora s-ar produce aceasta, de ex. “păcat de ei”, pentru a rezolva asta, există în componentul fonologic regula asimilării consoanelor, şi schimbînd puţin numai capătul primului cuvînt, vei zice “păcad de ei”, şi ai rezolvat problema. După “logica” absurdă a evitării cacofoniilor, aici ar trebui să înlocuieşti cuvîntul “păcat” cu altceva, şi dacă nu găseşti nimic potrivit, să spui altceva, decît ai fi vrut tu să spui, de ex. “îmi pare rău de ei”. Or dacă ar trebui să vorbim aşa o limbă, am înnebuni cu toţii.
      Îmi pot eu închipui bine că s-ar putea să apară unii “apărători ai limbii”, îndrăgostiţi de evitarea cacofoniilor şi să spună că renunţarea la asta ar fi o absurditate, fiindcă trebuie să păstrăm “frumuseţea limbii”. Şi probabil nu şi-ar da seama că de data asta sînt tocmai eu acela, care apără limba, în sensul adevărat al cuvîntului, iar ei n-ar apăra limba, nici măcar norma, ci o superstiţie stupidă.
      În sfîrşit, dacă aţi pomenit de “Piaţă”, să ştiţi că mi-aţi provocat nostalgii. În 1990, timp de şase săptămîni am fost şi eu în fiecare zi la Piaţa Universităţii, care era de o frumuseţe pe care n-am s-o uit niciodată. Poate ne-am şi întîlnit acolo, fără să ne cunoaştem. Eu deci n-aş avea nimic împotrivă să mai cîntăm odată împreună “Noi de-aicea nu plecăm / Nu plecăm acasă, / Pînă nu vom cîştiga / Libertatea noastră” …inclusiv în vorbire. :)

      • Alfred Singer spune:

        Dle profesor, permitete-mi sa va atraga atentia asupra unei duble masuri care se contureaza, dupa parerea mea, in argumentatia dvs. Atunci cand vreti sa concedeti (si pe buna dreptate) limbii populare functia de a crea inovatii lingvistice, subliniati distinctia dintre ea si limba standard. Atunci cand argumentati pentru acceptarea inovatiilor in corpusul limbii standard, separatia se dilueaza, fiind suficienta raspandirea extinsa a unei inovatii in limba populara pentru ca limba standard sa n-aiba de ales decat sa ia act si sa asimileze acea inovatie. Sunt de acord ca acesta este principiul de evolutie al limbii standard, dar simpla existenta concomitenta ale celor doua limbi arata ca un numar mare de vorbitori nu poate fi singurul criteriu al trecerii granitei. Va intreb, retoric, de ce nu se accepta “trebuie”, “paispe” sau alte asemenea forme prescurtate, mult mai raspandite in limba populara decat acest nefericit “ca si”?
        Multumesc

        • Alfred Singer spune:

          O mica corectie: voiam sa spun, desigur, de “trebe”!

        • Domnule Singer, înţeleg problema, şi vă mulţumesc pentru întrebare, fiindcă avem un prilej să mai clarificăm ceva. Dacă vă uitaţi mai cu atenţie la ce am scris eu în articol despre acest “ca şi”, veţi vedea că am spus aşa: “Academiei nu-i mai rămîne decît să ia act de această schimbare [...], să accepte adverbul compus ca şi ca o variantă normală a lui ca, şi să-i lase în pace pe oameni s-o folosescă liniştit cînd simt nevoia.” Precum vedeţi, n-am spus că ar trebui neapărat să-l includă şi în normă, pentru româna standard (şi îmi pare rău acum că, din neatenţie, am omis să spun clar şi asta acolo, fiindcă puteam evita unele neînţelegeri), iar să ne oblige pe noi toţi ca de acum încolo să folosim asta în locul lui “ca” în acestă funcţie, cu atît mai puţin, şi nici n-aş fi de acord cu aşa ceva, tocmai de aceea am scris acolo şi “ca o variantă normală a lui ca”. Important ar fi ca Academia să nu mai considere “ca şi”-ul ca ceva nefiind româneşte, din moment ce este, să nu-l mai condamne deci ca fiind o “greşeală de limbă”, “şi să-i lase în pace pe oameni” să-l folosescă liniştit în varianta lor nonstandard. Asta ar fi deja o mare binefacere, fiindcă oamenii ar scăpa de stigmatizări măcar în acest caz. Nefiind inclus în normă, ni s-ar recomanda deci să evităm “ca şi”-ul, pe cît se poate, în româna standard, şi în primul rînd în limbajul scris, unde norma se poate aplica mai consecvent, fiindcă acolo, scriind, ai posibilitatea ca, revizuindu-ţi textul, să mai corectezi eventualele abateri de la normă. În varianta vorbită a românei standard, respectarea normelor ar trebui tratată cu puţin mai multă îngăduinţă şi înţelegere (aşa cum se şi întîmplă de altfel în mod normal acolo, unde norma e privită mai realistic, să zic aşa), fiindcă acolo, dacă, datorită românei tale individuale, ţi-a scăpat pe gură un “ca şi”, nu mai ai cum să-l iei înapoi, şi, pînă la urmă, nu-i capăt de ţară. (Apropo, nu ştiu dacă aţi observat ce înţelepciune se ascunde în faptul că în româneşte se spune: “în româna mea …”, dovedind că românii, fără să fie lingvişti, în mod intuitiv înţeleg mult mai bine decît unii colegi lingvişti de-ai mei, că fiecare are româna lui. Aşa se spune şi în engleză: “I want to improve my English”.)
          Şi poate nici nu ar fi o idee bună ca acest “ca şi” să fie inclus imediat în normă, mult mai importantă şi mai urgentă ar fi eliminarea cauzei care a dus la răspîndirea acestuia, şi anume a superstiţiei privind cacofoniile, fiindcă după aceea, oamenii poate s-ar lăsa de la sine de folosirea lui, fără să-i mai îndemne cineva la asta, nemaiavînd nici un motiv să folosească o formă mai lungă în locul uneia mai scurte.
          Dacă vă uitaţi mai bine, tot ce am spus eu despre normă, se poate rezuma foarte scurt astfel: imperativul respectării normelor lingvistice nu trebuie să fie pusă niciodată în faţa poruncii “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”. Fiindcă nu omul este pentru limbă, ci limba este pentru om. Asta poate să pară o idee demodată, eu totuşi cred în asta.

          Iar în ce priveşte forma “paişpe”: sigur, cred că aveţi dreptate, fiindcă în vorbirea informală, aşa cum observ eu cel puţin, asta se foloseşte mai mult în această formă, şi mai puţin “paisprezece”, şi neavînd nici măcar o distribuţie specifică regională (ca să poţi zice că asta ar fi ceva moldovean sau ardelean), ar putea fi inclus şi în normă, de ce nu, măcar pentru forma vorbită a românei standard, alături de “paisprezece”, care ar putea să rămînă şi el, mai ales în scris, dar acolo, oricum, scrii de cele mai multe ori “14″.
          Şi e bine să mai risipim aici o neînţelegere, destul de răspîndită, după cum observ eu, în legătură cu norma. Alegerea formelor acceptate pentru normă nu înseamnă nicidecum separarea formelor “corecte” de cele “greşite”, norma fiind necesară pentru ceva cu totul altceva. De pildă, pentru ’porumb’, românii folosesc mai multe cuvinte, cum ar fi: “porumb”, “mălai”, “cucuruz”, “păpuşoi”, “tenchi” şi poate mai sînt şi altele. Toate acestea sînt cuvinte româneşti de toată frumuseţea, şi nu-i nici o problemă cu folosirea lor în variantele nonstandard. Noi trebuie totuşi să cădem la o înţelegere şi să decidem care dintre acestea să fie folosit în toate manualele şcolare, să zicem, fiindcă altfel s-ar putea ca într-un manual să fie “porumb”, iar în altul, scris de altcineva, “mălai”, şi asta nu pare a fi soluţia cea mai nimerită, şi i-ar putea deruta şi pe copii. Varianta standard se cheamă aşa tocmai pentru că este rezultatul unei standardizări, unde ai definit acele forme care să fie folosite în această variantă, şi atît, asta neînsemnînd în nici un caz că formele neincluse în standard ar fi greşite sau că n-ar mai fi româneşte.

      • catperson spune:

        D-le profesor,
        Nu vin cu dvs. in Piata pt ca ma tem c-o sa-mi solicitati sa cant “vreau si eu limba libera, ca Camelia! Ca Costel!”…Nu ma simt neliber nefacand cacofonii. Nu ma simt bine facand. (banuiesc ca sunt varianta “soft”; n-am nicio problema sa spun “mananca carne” “ca Ciprian”, dar evit sa spun “ca cantina”, de ex.). Mi-amintesc vag momentul impunerii evitarii lor, desigur ca mai intai in familie si apoi la scoala. Nu mi-a fost greu sa accept ca e preferabil ca in ce rostesc CA COPIL sa nu se iteasca sugestia “caca”. Traiam restrictii mult mai drastice, recunoasteti…
        Crescand, nu mi-a fost greu sa persist, a devenit un automatism, nu ma gandeam deloc la problema, vorbind (nici nu credeam ca vreodata asa un subiect va suscita asa dezbateri!…); repet: ma amuza tabloul zugravit de dvs., cu bieti romani care se chinuie cu colici si spasme sa nu…greseasca. E pitoresc, dar nu e realist.
        Iar pe mine ce ma frapeaza e exact opusul: nu ca nu se tem sa greseasca, dar nu le pasa ce le iese din gura: franjuri de vorbire, cu vorbe inadecvate folosite inadecvat, cu tone de tampenii care-si fac loc (daca-s multi, nu?!), cu dezacordul ca regula. Cu propozitii scurte si inepte. Cu un bagaj de cuvinte incredibil de redus. Ii privesc atent, credeti-ma: nu par DELOC chinuiti de teama stigmatizarii ca macelaresc limba…

        • Dragă catperson, cred că vă înţeleg. Mai sînt şi alţii ca dvs., am şi răspuns mai sus la cîteva comentarii în legătură cu problema asta (v. la Elena şi Ela, chiar v-aş ruga să vă uitaţi la ce am scris acolo, să nu mai repet şi aici). Sigur, dacă aţi fost sensibilizat la cacofonii, v-aţi simţi prost dacă nu le-aţi mai evita acolo unde v-aţi obişnuit să folosiţi alte forme în locul acelora pe care gramatica le-ar cere “by default”. Şi n-aveţi nici o teamă, că nu v-ar obliga nimeni să nu faceţi asta şi în continuare. Nu e vorba aici să se interzică evitarea cacofoniilor în cazul acelora care sînt deja sensibizaţi la asta: dacă se simt mai bine aşa, să le evite în continuare, de ce nu? Atîta numai, ca, pentru putea a reveni la normal, să nu mai sensibilizăm generaţiile următoare la asta, lăsîndu-i să vorbească liniştit conform regulilor gramaticale normale. Şi atunci pentru ei, “ca Camelia” va suna la fel de normal ca şi “ca Mihaela”, n-ar mai sesiza nimeni nimic deosebit acolo. Din partea dvs. s-ar cere numai puţină înţelegere pentru cei care nu le-ar mai evita, să nu le mai atrageţi atenţia că ar fi spus ceva cum nu trebuia. Atît.
          Iar referitor la tabloul “pitoresc, dar nu realist” ce l-am zugrăvit: eu nu m-am gîndit la frica aceea ca la o emoţie, de care să-ţi dîrdîie dinţii, pe care o simţi într-adevăr. M-am gîndit la acea frică, aş putea spune “structurală”, care nici nu se mai simte, fiindcă este prezentă peste tot, şi nu atît în sentimentele noastre, cît în gesturile şi reflexele noastre. Noi care am trăit acele vremuri, avem destule experienţe în asta: cînd veneau prietenii la vizită la noi, să mai stăm puţin de vorbă, de simţit n-am simţit nici o frică, dar, din reflex parcă, puneam o pernă peste telefon, să nu ne asculte. Iar mergînd pe stradă, dacă voiam să spunem ceva mai “tare” unul altuia, mai înainte ne-am uitat împrejur, ca din reflex, să vedem să nu ne audă cineva. Ca emoţie, frica nu era nicăieri, dar dirija comportamentul nostru. Şi tot aşa e şi cu evitarea cacofoniilor. De simţit nu mai simţi nici o frică, dar din reflex de acum, zici, aşa cum bine aţi scris, “«O sa fac cum a facut Costel / ce-a facut Costel» in loc de «O sa fac ca Costel» – fara efort, deja automat, fara sa (mai) aleg”, fiindcă pentru cazul numelor proprii aţi găsit soluţia asta, şi v-aţi obişnuit cu asta, şi folosiţi aceste forme deja în mod automat în locul celei care, gramatical, ar fi mult mai normală. Iar dacă credeţi că eu aş exagera în privinţa fricii, atunci cum s-ar mai putea explica totuşi faptul că oamenii a ajuns pînă să schimbe şi limba pentru a scăpa cumva de cacofonii? Că ei pentru nimicuri n-ar schimba limba cu siguranţă. Şi oare încep să folosescă numai de distracţie invenţiile ca “eu ca virgulă coleg”, cînd ei fiind normali, simt şi ei că e ceva absurd în asta? Dar de frica pe care poate nici nu o simt ca atare, ei aleg totuşi soluţia “mai bine absurd, decît cacofonic”.
          Cu ceea ce aţi scris despre calitatea precară a vorbirii ce se observă la mulţi vorbitori, sînt perfect de acord. Dar dacă-i înveţi să evite cu grijă cacofoniile, cu asta ce-ai făcut? Vor avea ei un vocabular mai bogat prin asta? Vor avea mijloacele necesare pentru a se exprima mai bine? Problema nu e că oamenii n-ar mai fi exigenţi în vorbire, ci faptul că le lipsesc mijloacele necesare pentru exprimarea nuanţată, adaptate la varietatea situaţiilor în care trebuie să vorbească. Şi şcoala nu-i ajută cu nimic în asta, fiindcă în loc de ore pentru dezvoltarea limbajului, cu programe şi materiale didactice elaborate pentru aceasta, li se predă gramatică, cu cunoştinţe teoretice despre limbă, probleme care îi poate interesa mai mult pe lingvişti, şi despre care se crede totuşi că îi va ajuta să vorbească mai bine, dar tot degeaba, fiindcă cunoştinţele teoretice gramaticale te ajută să vorbeşti mai bine cam cît te ajută cunoştinţele de anatomie să digeri mai bine. Dacă aţi fost cumva premiant pe tot parcursul anilor de şcoală la gramatică, şi mai ştiţi şi acum să enumeraţi felurile complementelor circumstanţiale, v-a folosit asta vreodată la ceva să vorbiţi mai bine româneşte? Asta e problema principală, şi asta nu se rezolvă prin menţinerea presionării copiilor spre evitarea cacofoniilor.

          • Scuze, graba strică treaba. Greşeli de redactare (nu de limbă de data asta): evident, nu “putea a reveni” ci “a putea reveni”, şi tot aşa e şi “oamenii a ajuns” în loc de “oamenii au ajuns”, şi nu o expresie a nostalgiei mele de ani mei din Bucureşti.

  45. Alfred Singer spune:

    D-le profesor, vorbitorul obisnuit (incluzandu-ma pe mine) nu opereaza cu conceptele de “norma” si “limba standard”, pentru el “acceptat” inseama ca apare in dictionar, fie si mentionat ca alternativa/regionalism/vorbire populara etc. Daca vreti sa-mi clarificati ceva, cand vorbiti de “acceptarea” lui “ca si” va ganditi la includerea lui in dictionar? Multumesc.

    • Domnule Singer, aşa cum toată lumea, avem şi noi, lingviştii, păcatele noastre. După cum aţi putut observa, am încercat să evit în articolul meu, pe cît se poate, terminologia lingvistică, ştiind că de data asta scriu nu pentru lingvişti, ci unui public mai larg, neiniţiat în această terminologie. Dar dacă mi-am propus să mai punem niţel lucrurile la locul lor, pentru a indica mai exact locul la care mă refer, nu puteam evita termenii de “normă”, “varianta standard” şi “variantele nonstandard”. Deci să clarificăm puţin mai bine ce înseamnă, de fapt, aceşti termeni, urmînd ca apoi să răspund şi la întrebarea dvs.
      Varianta standard este acea variantă a limbii, folosirea căreia se impune în anumite situaţii de vorbire, situaţii de care am vorbit şi în articol, şi care este o variantă mai elaborată a limbii, şi al cărei vocabular cuprinde foarte multe cuvinte care sînt specifice numai acestei variante. Acestea deci nu sînt învăţate în mod spontan, în mediul familial, fiindcă acolo nu sînt folosite, ci în şcoală, dar nici acolo toate. De ce şi cum atunci acestea sînt totuşi parte a vocabularului variantei standard, dacă în vorbirea obişnuită nu le foloseşte aproape nimeni? Fiindcă varianta standard este folosită şi în mai multe funcţii pe care limbajul familial nu le are, ca de pildă în ştiinţe, unde, dacă eşti biolog sau medic, trebuie să vorbeşti de imunodeficiență de exemplu, folosind cuvîntul “imunodeficiență” care apare extrem de rar în limbajul familial, poate eventual dacă medicul ţi-a stabilit asta ca diagnoză şi ţi-a trecut asta pe biletul de ieşire din spital. Vocabularul variantei standard nu se constituie deci numai pe baza statisticii frecvenţei folosirii cuvîntului respectiv în vorbirea românilor.
      Varianta standard nu apare în mod spontan, în urma evoluţiei spontane a limbii, ci este o creaţie culturală artificială, rezultatul unei standardizări, pe baza unor convenţii care stabilesc ce anume să facă parte din această variantă şi în ce formă, şi ce nu. Totalitatea acestor convenţii constituie împreună norma lingvistică, aplicată numai la varianta standard, şi se chemă aşa tocmai fiindcă are un caracter normativ, adică îţi impune anumite reguli, pe care, deşi nu sînt reguli propriu-zise ale limbii, trebuie să le respecţi folosind varianta standard. În culturile de tip european, sarcina stabilirii şi menţinerii normelor le revine de obicei academiilor. Convenţiile normei nu sînt convenţii lingvistice, în sensul propriu al noţiunii. Convenţiile lingvistice aparţin limbii, şi sînt ca de exemplu aceea ca eu, dacă văd o pisică, dacă vorbesc româneşte, să-i zic “pisică”, şi nu altfel, iar dacă vreau să spun ceva de “coada pisicii”, atunci să folosesc forma asta pentru genitiv, iar totalitatea acestor convenţii spontane între oameni împreună înseamnă de fapt limba. În schimb, convenţiile normei sînt nişte convenţii privitoare la folosirea limbii ca limbă standard. Deci, aşa cum am spus anterior: pentru alegerea dintre “porumb” şi “mălai”, în limbă n-avem nici un criteriu care să ne spună care ar fi cuvîntul “mai bun” spre folosinţă, fiindcă din perspectiva limbii ambele sînt la fel de “bune” şi la fel de “româneşte”. În normă însă, cînd stabileşti convenţiile pentru folosirea limbii ca limbă standard, trebuie să alegi care dintre cele două forme, echivalente din perspectiva limbii, să fie folosită în varianta standard. Şi, în asemenea situaţii, e bine să alegi cuvîntul care e mai răspîndit în vorbirea obişnuită, pentru ca varianta standard să fie cît mai apropiată de vorbirea a cît mai mulţi români.
      Iar variantele nonstandard înseamă acele variante, care sînt folosite (şi de multe ori de aceleaşi persoane care în alte situaţii folosesc varianta standard) în situaţiile de vorbire care nu impun folosirea variantei standard, şi care, prin urmare, nu cad sub incidenţa normelor. Acolo poţi vorbi liniştit varianta limbii române aşa cum vorbesc cei din jurul tău, fiindcă nu te abaţi de la nici o normă, acestea fiind valabile numai pentru varianta standard. Insistînd mereu la preamărirea variantei standard (aceasta fiind aceea care trebuie să fie însuşită la şcoală şi care se foloseşte în situaţiile mai “elevate”, să zic aşa), se poate forma uşor impresia că variantele nonstandard ar fi de o mai mică importanţă, sugerînd uneori chiar că acestea ar fi o formă “stricată” a limbii. Or, în realitate, aceste variante sînt cele primordiale şi, într-un fel, cele mai preţioase ale oricărei limbi. Pînă n-a apărut varianta standard, oamenii vorbeau şi au creat limba în asemenea condiţii, şi aceste variante nefiind nici după aceea supuse normelor, au putut păstra familiaritatea şi capacitatea de exprimare a sentimentelor în vorbire, care, în condiţiile variantei standard, care e o vorbire mai formală, fiind supusă unor reguli impuse de normă, se realizează mai greu. Şi tot în aceste variante se produc şi schimbările lingvistice, caracteristice pentru toate limbile vii, fiindcă limba îşi poate trăi viaţa, să zic aşa, în aceste variante, şi nu în varianta standard, în care normele fiind odată stabilite, şi de la care nu se mai admite nici o abatere, schimbările sînt, practic, interzise, ceea ce ar însemna că, dacă n-ar exista variantele nonstandard, limba ar fi condamnată la moarte, fiindcă numai limbile moarte nu se mai schimbă.
      Tocmai de aceea norma trebuie să fie nu numai stabilită, ci şi îngrijită mereu, adaptată permanent la starea actuală a limbii, şi dacă se observă că în variantele nonstandard s-a produs o schimbare, norma să fie modificată şi ea, fiindcă dacă nu s-ar proceda aşa, atunci s-ar crea o mare diferenţă între varianta standard şi cele nonstandard, care n-ar fi bine, din moment ce acestea sînt variante ale aceleiaşi limbi. Varianta standard nu poate evolua şi ea decît pe această cale.
      Mai demult, varianta standard era numită “limba literară”, cum aţi învăţat probabil şi dvs. la şcoală. În sociolingvistică, noi folosim termenul “varianta standard” nu numai fiindcă acesta exprimă clar că e vorbă de o variantă standardizată, ci şi pentru că “limba literară” te poate duce foarte uşor la interpretarea greşită că aici ar fi vorba de limba literaturii, a operelor beletristice, a romanelor scriitorilor clasici. Or acestea sînt lucruri diferite. Un romancier de pildă, dacă scrie un roman a cărui acţiune se petrece undeva într-un sat, ţăranii lui vor zice poate în romanul său “mălai”, şi nu “porumb”, deci va folosi un cuvînt nonstandard, care însă acolo nu se va considera a fi o abatere de la normă, ci o formă de expresie stilistică pentru a reda vorbirea acelor oameni. Deci în limbajul operelor literare, formele nonstandard nu sînt excluse, dimpotrivă, sînt apreciate ca mijloace artistice.
      Iar acum să revenim la întrebarea dvs., referitoare la dicţionare. Aşa cum v-am mai spus, dicţionare care să cuprindă toate cuvintele unei limbi, nu există, findcă n-au cum. Tocmai de aceea e ceva derutant în titlul “Dicţionarul explicativ al limbii române”, prescurtat DEX, fiindcă asta ar putea sugera că dacă ceva apare şi acolo, înseamnă că e româneşte, şi dacă nu apare, n-ar mai fi. Or nici vorbă, fiindcă acest dicţionar nu acoperă nici măcar lexicul variantei standard, multe cuvinte aparţinînd terminologiei ştiinţifice lipsind de acolo. Dar nici n-ar fi bine ca un dicţionar de o întrebuinţare atît de largă să fie încărcat cu acestea, fiindcă pentru acelea pot fi făcute dicţionare aparte de terminologie. Şi cuprinde nu numai cuvintele care pot fi folosite în varianta standard, ci şi regionalisme sau forme învechite, pentru ca, dacă le întîlneşti în romane, de pildă, şi nu le înţelegi, să le poţi afla semnificaţia. Dar la acestea este indicat acest lucru, atrăgîndu-ţi atenţia că folosirea lor nu e recomandată în varianta standard.
      Şi acum despre “ca şi”: dacă-l vor include sau nu în DEX, depinde numai de hotărîrea redactorilor. Ar putea să-l şi includă, din moment ce este folosit în limba română, cu menţiunea că este o formă nonstandard, “populară” cum s-ar zice, şi nu una recomandată neapărat şi pentru varianta standard. Sigur, asta ar însemna şi “acceptarea” lui ca fiind româneşte, şi eu m-am gîndit tocmai la această semnificaţie a verbului “a accepta”: să iei act de existenţa lui în limba română, asta neînsemnînd neapărat că ar trebui să-l accepţi şi pentru varianta standard.
      Vă rog să mă scuzaţi dacă, fără să vreau, v-am ţinut aici o lecţie de sociolingvistică, dar văzîndu-vă interesul, nu m-am putut abţine. :)

  46. tiberiu socaciu spune:

    Buna seara, domnule Profesor,

    1. Dupa stiinta mea [scuz, aici ar trebui sa caut o referinta, caci altfel nu pun la bataie decat declaratia pe proprie raspundere a reproducerii continutului memoriei asociative din cortexu-mi personal], anticacofoniada a-nceput ca o reactie a Scolii Ardelene (nu doar cei din momentul de start, dar si ceilalti) care, in latinofoniada lansata (de vazut si eforturile cu Lexiconul de la Buda), a incercat sa scoata “cacoi”-urile slave din limba (intrate din slavona bisericeasca, probabil, nu din slavona lipoveneasca).

    2. “Reflexie” (in sensul de la Fizica) e un cuvant mai usor de digerat. Putina si proasta scoala facuta de tinerii de azi i-au prins cat-de-cat cu lectiile de optica. Dar “reflectie” (in sensul de “gandire” (sic!), “meditare” ( :) ) ) etc) e foarte folosit in special in asa-zisele “Stiinte ale Educatiei”, unde toti cei care trec prin mana “didacticienilor”, ii invata ca trebuie sa creeze momente “reflective” pustanilor. Originea lor comuna in latina (cred ca reflectio/reflectionis, nu am acum timp sa verific etimologia si transcrierea in latina — deh, doar 1/12 ore de limba latina in scoala pe care am facut-o…) a facut ca uzual cei doi termeni sa aiba si semantici identice/asemanatoare. La nivel de discurs academic, “reflexie” nu e, totusi, “reflectie”, la fel cum “profesura” nu e identic cu “profesorat” (sincer, lectia cu “profesura” am primit-o de la prof. Daniel David, cel care a folosit aceasta constructie, daca nu ma-nsel, in materialele de campanie la Rectoriada de acum patru ani).

    3. In fata unei audiente plina de certitudini si miseparisme (n.m.: licenta de la “mi se pare”; un distins profesor – cercetator la un institut al Academiei, vrajit de epistemologie -, care mi-a fost mentor, a spus ca avem voie sa inventam concepte, cat timp nu e nevoie de o “hermeneutica” speciala din partea auditoriului pentru a pricepe ce vrei sa spui, deci auditorul fiind domnia voastra, sper sa nu fiu linsat), dar cu carente la nivel de adevar folosesc cu bucurie cacofoniile si ironizez casifoniile, chiar daca imi scapa din cand in cand cate una (si aici, sunt un exemplu la partea de “socio” din excursul domniei voastre in limba vlaha nord-dunareana).

    4. Inchei prin “Le a kalappal!” (“Chapeau”, pentru cei care nu stiu limba maghiara. Sunt vorbitor nativ de limba maghiara scolit exclusiv in limba romana. Dar, ne distram (cu fiul meu) de “maghiara standard” pe care o auzim/vedem/citim prin Ungaria sau dublarile canalelor de educatie stiintifica oferite de furnizorul nostru (na, am evitat “provider”) de servicii de televiziune.

    Cu stima,
    Tiberiu Socaciu
    Cluj / Suceava

  47. tiberiu socaciu spune:

    brr, “mici” gresale. deh, m-a pus dracul sa bizantinuiesc. asta e. trebuia sa recitesc inainte de postare.

    t.s.
    cu cenusa-n cap, ca iudeii…

    • Köszönöm! :) (Pentru cei care n-ar înţelege, ca să nu creadă că ar fi o înjurătură: asta însemnă ‘Mulţumesc!’)
      1. Activitatea Şcolii Ardelene a fost şi ea o încercare de standardizare a limbii, unde, aceasta făcînd parte dintr-un program care marca începuturile unui “nation building”, erau pezente într-un mod mai accentuat şi unele considerente mai puţin legate de funcţionalitatea în practică a unei variante standard, în primul rînd punerea în evidenţă a originii latine a limbii. Eu nu m-aş grăbi totuşi ca pe baza exemplului dat să zic că “anticacofoniada” ar fi început cu încercarea de a scoate “cacoi”-urile slave din limbă, fiindcă problema lor cu aceste cuvinte nu era că ar fi fost cacofonice, la asta nici nu s-ar fi gîndit, ci nu le-a plăcut originea, şi atunci au încercat să elimine din limbă tot ce se putea, dacă era de origine slavă, printre care erau, întîmplător, şi cuvinte care mult mai tîrziu ar fi putut fi percepute ca fiind cacofonice.
      2. Reflecţie – reflexie. Varianta standard nu înseamnă că pentru toate cazurile ar fi admisă numai o singură formă pentru fiecare noţiune, existînd şi dubluri. Pentru ca să vă simţiţi puţin mai acasă, vă dau un exemplu din maghiara standard, unde pentru ’găleată’ există două forme echivalente, “veder” şi “vödör”, fiind lăsat la latitudinea fiecăruia să aleagă liber forma preferată de dînsul. Tot aşa e şi cu “reflecţie” şi “reflexie”, ambele forme fiind codificate şi acceptate pentru standard în sensul de ‘gîndire, meditaţie’. În asmenea cazuri însă poate să existe o diferenţă statistică în folosirea acestora, şi aceasta se poate chiar schimba cu timpul în favoarea uneia dintre forme. Ţin minte că la sfîrşitul anului 1990 am publicat un articol în revista “22″, cu un titlu care începea tot cu “Reflexii”. Articolul a fost primit foarte bine de cititorii români, am primit de la ei multe reacţii pozitive, chiar felicitări, dar atunci nu mi-a semnalat nimeni că ar fi ceva în neregulă cu “reflexie”, deci eu am rămas cu asta, şi poate n-am sesizat că în ultimii 25 de ani balanţa frecvenţei folosirii acestor forme în acest sens a înclinat atît de mult în favoarea formei “reflecţie”, încît azi “reflexie” pare pentru mulţi mai puţin obişnuit pentru acest sens, deşi continuă să fie un element al românei standard, folosirea lui nefiind abatere de la normă. Dacă procesul va continua, poate în ediţia următoare a DEX-ului se va specifica că în sensul de ‘gîndire, meditaţie’, “reflexie” este o formă învechită. Fiindcă limba are atît de mult în esenţa ei schimbarea continuă, încît în asemenea cazuri se poate schimba în mod spontan pînă şi varianta standard, dacă reuşeşte să găsească un loc pentru schimbare.

      • Tiberiu Socaciu spune:

        Buna dimineata domnule Profesor,

        0. Pentru inceput, va multumesc pentru efortul de a-mi raspunde.

        1. Epursimuove, nu eu am zis ca / nu “m-am grabit sa zic ca”. Am zis ca: “cineva” (destul de academic, daca imi interoghez cortexul) ar fi zis ca. Ma enerveaza (sincer) ca nu am informatia fisata la indemana, desi e un subiect care ma interesa intr-o vreme (caco- si casi- foniile), deci, sigur am fisat subiectul.

        Nefiind absolvent de “litere”, ci de “cifre” (un parlit de matematician, pe o oarecare catedra), nu am inaltimea catedrei filologice pentru a-mi intari asertiunea si accept acest lucru, cunoscandu-mi locul.

        Deci, ramanem la mesajul “asa imi amintesc ca”, pe care l-am aruncat pe piata. Evident, secventa argumentativa cu care mi-ati intampinat asertiunea o voi primi, insa, cu nivelul de acceptanta setat corespunzator (“Eu nu m-aş grăbi totuşi ca”). Lingivistica fiind o “stiinta”, are, cu siguranta, si metode, care ne duc spre “adevar”. Ma refer la adevarul stiintific, nu de raspunsul la intrebarea pillat-iana “Quod est Veritas?”

        2. Daca ati fi urmarit paragraful meu argumentativ cu putina atentie, ati fi remarcat ca incercam sa scot in evidenta ca zona psiho-peda a dat noi valente la nivel de limbaj academic unor cuvinte “redescoperite” (i.e.: reflectie, profesura). Si cum “academic” nu inseamna “limbajul omului regular” (care s-ar putea sa aiba 500-1000 cuvinte!), ramanem la DEX, care “explica”, dar (totusi) nu normeaza.

        Sa nu uitam ca poate sa dea Academia o norma, daca ea va fi implementata intr-o generatie (poate ar fi utila o tinere “treaza” a limbii standard cu un instrument de tip “Duden” care sa actualizeze la intervale mici, inclusiv cu mecanisme de normare si de obligativizare). Daca insa esti pupila presedintiala ajunsa cu “noroc” / metode anchetabile de DNA / etc in locul unde poti sa vorbesti, fara a te gandi ca vor rade toti cei 500M cetateni europeni, despre casaloti, cand se discuta cu euro-gratie despre incalzirea globala, atunci e suficienta o singura exprimare (agramata, evident!), la nivelul de educatie atins, caci restul o va face media + vox populi. dixit!

        3. Legat de “maghiara standard”, nu ma refeream la acceptarea a doua forme dialectale usor diferite ca fiind echivalente. Si nu, nu ma refer la denumirile “hazlii” (uneori dubios argumentate etimologic in context socio-utilitarist) ale lucrurilor / legumelor / fructelor / animalelor / etc in maghiara panonica, carpatica, secuiasca, ceangaiasca etc (cu altele nu m-am intalnit). Ci ma refer la “inventarea” de cuvinte noi. Si ca sa va dau teme potentiale de studiu socio-lingvistic, verificati in limba standard “cupon” (din cel pentru reduceri, dar, poate, si cel de pensie), “Italia”, “al/a/legat de Italia”. Ah, si de ce nu?, “Ungaria” (sic!; de preferat sa cititi la frontiera cu gard sau puncte de trecere a frontierei mai mici, nu la cele mari, unde e flux mare si poate exista argumente sa nu schimbi panoul, sau pe documentele oficiale emise de Statul Ungaria).

        Si acum va doresc toate cele bune.

        Cu stima,
        T. Socaciu
        azi inca in Cluj / Kolozsvar, de maine in Suceava / Szucsava



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Szilágyi N. Sándor


Szilagyi N. Sandor

Profesor universitar la UBB Cluj, Facultatea de litere, Departamentul de limba maghiară şi lingvistică generală Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Legea cererii si ofertei nu poate fi contrazisa de nicio reglementare iar legea celor 51% produse ro...

de: Valentin Mircea

la "Despre timpurile când supermarketurile dominau România"

Cauta articole

august 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Iul    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)