Home » Analize »Cultura »Economie »Sinteze »Societate/Life » Citesti:

Relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional şi petrolul din Marea Neagră (1968-1987)

Petre Opris iulie 23, 2018 Analize, Cultura, Economie, Sinteze, Societate/Life
70 comentarii 3,475 Vizualizari

În şedinţa din 18 august 1989 a Comitetului Politic Executiv s-a discutat despre o notă întocmită de Ion Păţan în aceeaşi zi, referitoare la participarea reprezentanţilor României la reuniunile anuale ale Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ministrul Finanţelor îl informa pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că, în luna septembrie 1989, urmau să se desfăşoare la Washington reuniunile anuale ale Grupului celor 24 (organ al Grupului celor 77 pentru probleme monetare şi politici financiare ale ţărilor în curs de dezvoltare), Comitetului Interimar al Fondului Monetar Internaţional, Comitetului Dezvoltării al F.M.I. şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precum şi Consiliului Guvernatorilor F.M.I. şi B.I.R.D. Pe 23 septembrie 1989 urma să aibă loc la Washington şi reuniunea miniştrilor de finanţe ai Grupei de ţări din care făcea parte şi România (Olanda, Cipru, Israel şi Iugoslavia). În documentul menţionat, Ion Păţan a precizat problemele principale aflate pe ordinea de zi a reuniunilor respective:

- Situaţia economică mondială şi coordonarea internaţională a politicilor economice;

- Situaţia şi strategia privind datoria externă;

- Probleme legate de ajustarea structurală;

- Situaţia şi perspectivele ţărilor cel mai greu îndatorate;

- Sprijinul Băncii Mondiale pentru Mediul Înconjurător;

- trei rapoarte ale F.M.I. (Limitele accesului la Fondurile F.M.I. în 1989; Cea de-a noua revizuire generală a cotelor F.M.I.; Efectuarea unei noi alocări de Drepturi Speciale de Tragere);

- trei rapoarte ale B.I.R.D. (Stadiul negocierilor privind cea de-a noua reconstituire a capitalului Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare; Tendinţe în transferul real de resurse; Evoluţiile actuale în comerţul internaţional). [i]

În şedinţa Comitetului Politic Executiv din 18 august 1989, Elena Ceauşescu a avut brusc o poziţie agresivă faţă de F.M.I., B.I.R.D., Ion Păţan şi Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe. Ea a declarat că „ar trebui, cu această ocazie (reuniunile ce urmau să aibă loc la Washington – nota P. Opriş), să clarificăm o serie de probleme pe care le avem cu ei. Avem destule probleme cu aceste organisme, care trebuie clarificate, pentru că noi avem şi aur acolo. Voi nu aţi prezentat totul (subl.n.)”[ii]. Astfel, Elena Ceauşescu s-a amestecat în discuţia dintre soţul său, Ion Păţan şi Ioan Totu, fără să înţeleagă despre ce era vorba. În acea notă s-a solicitat doar un acord al lui Nicolae Ceauşescu, pentru a le informa pe gazdele reuniunilor de la Washington în legătură cu numărul de membri ai delegaţiei române care urmau să ajungă în SUA. Transportul, cazarea şi diurnele se plăteau de organizatori, nu de România. În plus, din motive de securitate, aceştia se interesau din timp de componenţa delegaţiilor care urmau să sosească la Washington DC.

Nicolae Ceauşescu a aprobat participarea lui Ion Păţan, însoţit de două persoane, precum şi de un număr redus de experţi la reuniunile de la Washington din luna septembrie 1989.

Colaborarea României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost iniţiată în anul 1968. La acea vreme, Nicolae Ceauşescu era interesat să obţină sprijin financiar internaţional (în special credite cu dobânzi preferenţiale) pentru dezvoltarea accelerată a economiei. În acest scop, în perioada 3-7 iunie 1968 s-au desfăşurat la Bucureşti discuţii neoficiale cu L.A. Whittome (director pentru Europa al F.M.I.) şi L. Rist (consilier al preşedintelui B.I.R.D.). Cei doi oaspeţi au comunicat „o serie de detalii cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aderarea la F.M.I. şi B.I.R.D., obligaţiile şi drepturile membrilor acestor instituţii, procedura de urmat în cazul unei eventuale aderări a ţării noastre etc.”[iii]. După finalizarea vizitei, reprezentanţii Ministerului de Externe, Ministerului de Finanţe şi Băncii Naţionale a României au elaborat un document comun, în care au fost prezentate avantajele aderării României la cele două instituţii financiare.

O lună mai târziu, Nicolae Ceauşescu a purtat o discuţie cu Robert McNamara – preşedintele Băncii Mondiale (1968-1981) şi fost secretar al Apărării al Statelor Unite ale Americii (Bucureşti, 4 iulie 1968).[iv]

Convorbirile neoficiale dintre cele două părţi s-au întrerupt după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acea operaţiune, executată sub coordonarea Moscovei, a fost criticată public de Nicolae Ceauşescu în dimineaţa zilei de 21 august 1968, iar acest lucru a tensionat relaţiile cu celelalte state membre ale alianţei (fără Albania).

Criza politico-militară gravă din Cehoslovacia nu a avut nici o legătură cu proiectele de cercetare de la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Deşi în România s-au vehiculat în mod frecvent zvonuri despre existenţa unui aparat special cu laser, care ar fi fost utilizat de militarii români pentru topirea sau distrugerea unor tancuri sovietice (care ar fi încercat să treacă Prutul imediat după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare sovietice, poloneze, ungare, est-germane şi bulgare), nu există nici o dovadă că evenimentul respectiv ar fi avut loc. În schimb, se cunoaşte că în anul 1968 a fost realizat şi pus în funcţiune la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti primul laser cu mediu activ solid din România – în cadrul Laboratorului „Metode optice în fizica nucleară”, condus de profesorul Ion Agârbiceanu, membru al Academiei Române. La proiectul respectiv au lucrat fizicienii Ionel Valentin Vlad (viitor preşedinte al Academiei Române, 2014-2017) şi G. Nemeş.

Pentru a evita o agravare a situaţiei din blocul comunist, Nicolae Ceauşescu a amânat adoptarea unor hotărâri care puteau fi interpretate ca afronturi la adresa Moscovei. Astfel, în şedinţa din 2 septembrie 1968 a Prezidiului Permanent s-a hotărât „să se amâne discutarea propunerilor referitoare la condiţiile unei eventuale aderări a R. S. România la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (subl.n.)”[v]. Discuţiile dintre cele trei părţi au fost reluate în anul 1969 şi, după mai multe runde de negocieri, România a aderat la cele două organizaţii financiare internaţionale (9 decembrie 1972).

După încheierea negocierilor cu F.M.I. şi B.I.R.D., credibilitatea lui Nicolae Ceauşescu pe plan extern a crescut şi conjunctura respectivă a permis liderului P.C.R. să acţioneze pentru a dezvolta accelerat economia românească. De exemplu, în vara anului 1973, Nicolae Ceauşescu a iniţiat desfăşurarea unor tratative preliminare cu 16 companii petroliere străine pentru exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră. La sfârşitul aceluiaşi an, Bujor Almăşan (ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei), a trimis o notă la Cancelaria C.C. al P.C.R., în care s-a referit pe larg la stadiul negocierilor dintre statul român şi companiile străine.

Pe baza acelui document, Vasile Pungan (consilierul lui Nicolae Ceauşescu, apoi, la începutul anilor ’80, ministru al Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale) a întocmit la 25 decembrie 1973 o sinteză intitulată „Notă cu privire la explorarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol din platforma continentală românească a Mării Negre în cooperare cu firme străine”. Noul document a fost analizat împreună cu nota lui Bujor Almăşan în şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări.

Firmele implicate în acel moment în tratativele cu România erau următoarele: Gulf Oil Corporation, Marathon International Oil Company, South East Asia Oil Gas Co and Associates, Shell International Petroleum Company Ltd, Texas Pacific Oil Company, American Oil Company (AMOCO) – Standard Oil Company (Indiana), Esso Exploration Inc, Cities Service International, Zapata Corporation, Whitestone International (toate fiind companii americane), Koyo International (Japonia), British Petroleum (Marea Britanie), Saga Petroleum A.S. (Norvegia), Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine (Franţa), Canadian Industrial Gas and Oil (Canada) şi DEMINEX (Republica Federală Germania).

În documentul întocmit în anul 1973 de ministrul Bujor Almăşan s-a precizat că tratativele cu cele 16 firme au avut loc în iulie-noiembrie 1973 şi, în cursul lor, reprezentanţii României au prezentat „informări cu totul generale privind geologia părţii de răsărit a ţării noastre, precum şi a platformei continentale româneşti a Mării Negre. Totodată, au fost arătate volumele de lucrări de cercetare geologică executate şi principiile de bază avute în vedere de partea română pentru cooperarea cu firme străine la explorarea şi, în caz de succes, la exploatarea zăcămintelor de petrol din zona românească a Mării Negre”[vi]. În acelaşi document s-au menţionat toate condiţiile României, discutate cu firmele străine, pentru explorarea şi exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră, astfel:

„- partenerul străin preia în întregime riscul explorărilor, sumele cheltuite putând fi recuperate numai dacă se descoperă zăcăminte de petrol, economic exploatabile;

- lucrările seismice şi de altă natură executate de partea română vor fi plătite de partenerul străin, la semnarea contractului, pe bază de preţuri mondiale;

- la efectuarea lucrărilor de explorare şi exploatare, partea română va avea prioritate pentru prestări de servicii şi livrări de utilaje şi materiale, în condiţii de egalitate cu alţi furnizori, cu plata imediată în valută liberă;

- în cazul descoperirii unor zăcăminte de ţiţei exploatabile economic, partenerul străin va finanţa toate investiţiile necesare punerii lor în producţie;

- sumele investite de partenerul străin vor fi considerate credite acordate părţii române, recuperarea lor făcându-se într-o perioadă ce se va conveni (în jur de 10 ani), dintr-o cotă din producţia de ţiţei, valorificată la preţul pieţii;

- restul producţiei de ţiţei va fi împărţit între partea română (în contul taxelor şi impozitelor) şi partenerul străin (în contul compensării riscurilor de explorare şi ca dobândă la capitalul investit);

- partea română va avea prioritate la cumpărarea, la preţul pieţii, a ţiţeiului cuvenit partenerului, dacă acesta îl oferă spre vânzare;

- partea română va fi proprietara exclusivă a rezervelor descoperite, a ţiţeiului produs şi a tuturor bunurilor fixe (sonde, inclusiv echipament, platforme şi instalaţii de producţie, conducte, rezervoare etc.);

- partenerul străin va participa, în cadrul unei societăţi mixte, la construirea şi exploatarea unei rafinării în Dobrogea, care va prelucra ţiţeiul produs în cadrul cooperării şi din alte surse”[vii].

Trei dintre firmele cu care reprezentanţii români au purtat discuţii în anul 1973 (Gulf Oil Corporation, DEMINEX, Saga Petroleum A.S.) au propus cote de împărţire a producţiei din Marea Neagră „similare celor practicate în Indonezia, în contractele încheiate până în 1970”[viii], adică „40-50% pentru recuperarea investiţiilor şi a cheltuielilor de extracţie, 10-20% (pe timp de 10-20 ani) pentru compensarea riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[ix].

Deoarece specialiştii români au desfăşurat până la sfârşitul anului 1973 lucrări de prospecţiuni seismice, în scopul descoperirii unor condiţii structurale favorabile acumulărilor de petrol, Bujor Almăşan a propus lui Nicolae Ceauşescu să fie verificată existenţa condiţiilor respective prin „executarea, într-o primă fază, a cinci sonde de cercetare geologică, cu adâncime medie de circa 4000 metri”[x]. Costurile lucrărilor efectuate până în acel moment, precum şi cele necesare pentru sondele de cercetare erau estimate la aproximativ 25 milioane de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane).

Totodată, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei a precizat în nota menţionată, astfel:

„În cazul unor rezultate favorabile, lucrările de cercetare vor trebui extinse, concomitent cu punerea în producţie a zăcămintelor descoperite, ale căror rezerve recuperabile, pe baza gradului actual de cunoaştere, pot fi evaluate la 20-50 milioane tone. În aceste condiţii, pentru punerea lor în exploatare (foraj sonde, instalaţii [de] producţie şi transport etc.) ar fi necesare investiţii de ordinul a 100-200 milioane dolari.

Primele lucrări de foraj ar putea începe, cu forţe proprii, în anul 1976, când M.I.C.M.G. va termina construcţia platformei de foraj marin.

În cazul unor rezultate pozitive, primele platforme de foraj pentru exploatare, construite în ţară, ar putea intra în funcţiune numai după 1980, iar exploatarea propriu-zisă a petrolului nu ar începe înainte de 1983.

Având în vedere lipsa noastră de experienţă în acest domeniu, pentru asimilarea în ţară a platformei de foraj de exploatare şi a tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de producţie şi transport, ar fi necesară achiziţionarea de licenţe şi importuri de completare, care implică un efort important în valută liberă.

În cazul unei cooperări cu o firmă străină cu experienţă, riscul cercetărilor geologice şi întregul efort financiar sunt preluate de aceasta, iar dezvoltarea cercetării şi punerea în producţie a unor eventuale zăcăminte se vor putea reduce la aproximativ jumătate din timp.

Aspectele care apar mai puţin favorabile, în cadrul unei astfel de cooperări, sunt acordarea unei cote din producţia de ţiţei pentru compensarea riscului, rambursarea creditelor în ţiţei şi reducerea valorii prestaţiilor părţii române, ţinând seama că platforma noastră de foraj nu va putea intra în funcţiune decât în anul 1976, iar platforma de foraj exploatare, după 1980.

În scopul punerii în valoare a potenţialului petrolier al platformei continentale româneşti a Mării Negre într-un termen scurt şi fără eforturi financiare, în special valută liberă, propunem continuarea tratativelor cu cele cinci firme selecţionate în vederea obţinerii unor clauze contractuale cât mai avantajoase, în funcţie de actuala conjunctură a pieţii ţiţeiului, în special cu privire la reducerea cotelor din producţia de ţiţei, care urmează a fi preluate de partener în contul recuperării investiţiilor, a riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[xi].

La şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile lui Bujor Almăşan şi Vasile Păţan privind continuarea tratativelor cu companiile petroliere Gulf Oil Corporation, Cities Service International, Saga Petroleum A.S., Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine şi DEMINEX. Cu acel prilej, liderul P.C.R. a susţinut ideea ca statul român să coopereze cu firmele străine, dar să nu se cedeze acestora mai mult de 50% din petrolul extras de pe platforma continentală românească a Mării Negre.

Să nu depăşim 50% din petrol – a declarat Nicolae Ceauşescu. Tot ceea ce este mai mult de 50% din petrol, să nu fim de acord. Pe această cale să mergem. Între timp, să trimitem ceva oameni să lucreze pe diferite platforme [...] Să trimitem şi ingineri să lucreze acolo. Să luăm măsuri să pregătim oameni, să se reglementeze repede ce am discutat data trecută; să se urmărească toate aceste acţiuni, să nu fie lăsate aşa (subl.n.)”[xii].

Previziunile menţionate în documentele din 1973 s-au adeverit în anii următori. La 9 noiembrie 1975 a fost lansată la apă, la Galaţi, prima platformă românească de foraj marin, denumită „Gloria”. După un an a început activitatea de foraj cu instalaţia respectivă, la o distanţă de 72 de mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apei de 90 de metri (16 septembrie 1976). Ulterior, tot la şantierul naval de la Galaţi, au fost realizate instalaţiile „Orizont”, „Prometeu”, „Fortuna”, „Atlas”, „Jupiter” şi „Saturn”, iar la 7 mai 1987 a avut loc prima extracţie oficială de petrol dintr-un zăcământ existent pe platforma continentală românească a Mării Negre, acesta fiind exploatat de societatea „Petromar” din Constanţa.[xiii]

NOTE_________________

i# Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 56/1989, f. 71.

ii# Ibidem, f. 17.

iii# Ibidem, dosar nr. 142/1968, f. 77.

iv# Vasile Buga, România şi conflictul americano-vietnamez, 1966-1975, în România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coordonator: ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 298.

v# A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1968, f. 3-4.

vi# Ibidem, dosar nr. 194/1973 (vol. II), f. 76.

vii# Ibidem, f. 77-78. Bujor Almăşan se referea la viitoarea rafinărie de la Midia-Năvodari, unde urmau să fie prelucrate, în principal, cantităţi mari de petrol iranian.

viii# Ibidem, f. 79.

ix# Ibidem, f. 72.

x# Ibidem, f. 80.

xi# Ibidem, f. 80-81.

xii# Ibidem, dosar nr. 193/1973, f. 48.

xiii# Potrivit ştirilor apărute în mass-media, S.C. „Petromar” Constanţa şi-a redus în cursul anului 2008, în mod semnificativ, extracţia de petrol din blocul „Histria”, care cuprindea zăcămintele „Lebăda Est”, „Lebăda Vest”, „Sinoe” şi „Pescăruş”, de la 1500 tone pe zi (în anii 1997-1998) la peste 800 de tone (în 2008), ca urmare a epuizării resurselor existente în acele zăcăminte. Totodată, în aceeaşi zonă a crescut cantitatea de gaze naturale extrasă, iar până în decembrie 2008 „Petromar” urma să înceapă activitatea de exploatare în dreptul reperului Gura Portiţei, la blocul de petrol „Neptun” (zăcământul „IV Delta”), sperând să obţină din acea zonă 200-400 de tone de combustibil pe zi. Specialiştii estimau că societatea constănţeană urma să atingă un nivel constant de producţie zilnică de 1000-1200 de tone de petrol, fapt ce permite menţinerea unei producţii anuale de peste 10 milioane de barili de ţiţei echivalent.

Relaţiile României cu Fondul Monetar Internaţional şi petrolul din Marea Neagră (1968-1987)

PETRE OPRIŞ

În şedinţa din 18 august 1989 a Comitetului Politic Executiv s-a discutat despre o notă întocmită de Ion Păţan în aceeaşi zi, referitoare la participarea reprezentanţilor României la reuniunile anuale ale Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Ministrul Finanţelor îl informa pe Nicolae Ceauşescu despre faptul că, în luna septembrie 1989, urmau să se desfăşoare la Washington reuniunile anuale ale Grupului celor 24 (organ al Grupului celor 77 pentru probleme monetare şi politici financiare ale ţărilor în curs de dezvoltare), Comitetului Interimar al Fondului Monetar Internaţional, Comitetului Dezvoltării al F.M.I. şi Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, precum şi Consiliului Guvernatorilor F.M.I. şi B.I.R.D. Pe 23 septembrie 1989 urma să aibă loc la Washington şi reuniunea miniştrilor de finanţe ai Grupei de ţări din care făcea parte şi România (Olanda, Cipru, Israel şi Iugoslavia). În documentul menţionat, Ion Păţan a precizat problemele principale aflate pe ordinea de zi a reuniunilor respective:

- Situaţia economică mondială şi coordonarea internaţională a politicilor economice;

- Situaţia şi strategia privind datoria externă;

- Probleme legate de ajustarea structurală;

- Situaţia şi perspectivele ţărilor cel mai greu îndatorate;

- Sprijinul Băncii Mondiale pentru Mediul Înconjurător;

- trei rapoarte ale F.M.I. (Limitele accesului la Fondurile F.M.I. în 1989; Cea de-a noua revizuire generală a cotelor F.M.I.; Efectuarea unei noi alocări de Drepturi Speciale de Tragere);

- trei rapoarte ale B.I.R.D. (Stadiul negocierilor privind cea de-a noua reconstituire a capitalului Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare; Tendinţe în transferul real de resurse; Evoluţiile actuale în comerţul internaţional).[i]

În şedinţa Comitetului Politic Executiv din 18 august 1989, Elena Ceauşescu a avut brusc o poziţie agresivă faţă de F.M.I., B.I.R.D., Ion Păţan şi Ioan Totu, ministrul Afacerilor Externe. Ea a declarat că „ar trebui, cu această ocazie (reuniunile ce urmau să aibă loc la Washington – nota P. Opriş), să clarificăm o serie de probleme pe care le avem cu ei. Avem destule probleme cu aceste organisme, care trebuie clarificate, pentru că noi avem şi aur acolo. Voi nu aţi prezentat totul (subl.n.)”[ii]. Astfel, Elena Ceauşescu s-a amestecat în discuţia dintre soţul său, Ion Păţan şi Ioan Totu, fără să înţeleagă despre ce era vorba. În acea notă s-a solicitat doar un acord al lui Nicolae Ceauşescu, pentru a le informa pe gazdele reuniunilor de la Washington în legătură cu numărul de membri ai delegaţiei române care urmau să ajungă în SUA. Transportul, cazarea şi diurnele se plăteau de organizatori, nu de România. În plus, din motive de securitate, aceştia se interesau din timp de componenţa delegaţiilor care urmau să sosească la Washington DC.

Nicolae Ceauşescu a aprobat participarea lui Ion Păţan, însoţit de două persoane, precum şi de un număr redus de experţi la reuniunile de la Washington din luna septembrie 1989.

Colaborarea României cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost iniţiată în anul 1968. La acea vreme, Nicolae Ceauşescu era interesat să obţină sprijin financiar internaţional (în special credite cu dobânzi preferenţiale) pentru dezvoltarea accelerată a economiei. În acest scop, în perioada 3-7 iunie 1968 s-au desfăşurat la Bucureşti discuţii neoficiale cu L.A. Whittome (director pentru Europa al F.M.I.) şi L. Rist (consilier al preşedintelui B.I.R.D.). Cei doi oaspeţi au comunicat „o serie de detalii cu privire la condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru aderarea la F.M.I. şi B.I.R.D., obligaţiile şi drepturile membrilor acestor instituţii, procedura de urmat în cazul unei eventuale aderări a ţării noastre etc.”[iii]. După finalizarea vizitei, reprezentanţii Ministerului de Externe, Ministerului de Finanţe şi Băncii Naţionale a României au elaborat un document comun, în care au fost prezentate avantajele aderării României la cele două instituţii financiare.

O lună mai târziu, Nicolae Ceauşescu a purtat o discuţie cu Robert McNamara – preşedintele Băncii Mondiale (1968-1981) şi fost secretar al Apărării al Statelor Unite ale Americii (Bucureşti, 4 iulie 1968).[iv]

Convorbirile neoficiale dintre cele două părţi s-au întrerupt după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare din cinci state membre ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. Acea operaţiune, executată sub coordonarea Moscovei, a fost criticată public de Nicolae Ceauşescu în dimineaţa zilei de 21 august 1968, iar acest lucru a tensionat relaţiile cu celelalte state membre ale alianţei (fără Albania).

Criza politico-militară gravă din Cehoslovacia nu a avut nici o legătură cu proiectele de cercetare de la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Deşi în România s-au vehiculat în mod frecvent zvonuri despre existenţa unui aparat special cu laser, care ar fi fost utilizat de militarii români pentru topirea sau distrugerea unor tancuri sovietice (care ar fi încercat să treacă Prutul imediat după invadarea Cehoslovaciei de către unităţi militare sovietice, poloneze, ungare, est-germane şi bulgare), nu există nici o dovadă că evenimentul respectiv ar fi avut loc. În schimb, se cunoaşte că în anul 1968 a fost realizat şi pus în funcţiune la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti primul laser cu mediu activ solid din România – în cadrul Laboratorului „Metode optice în fizica nucleară”, condus de profesorul Ion Agârbiceanu, membru al Academiei Române. La proiectul respectiv au lucrat fizicienii Ionel Valentin Vlad (viitor preşedinte al Academiei Române, 2014-2017) şi G. Nemeş.

Pentru a evita o agravare a situaţiei din blocul comunist, Nicolae Ceauşescu a amânat adoptarea unor hotărâri care puteau fi interpretate ca afronturi la adresa Moscovei. Astfel, în şedinţa din 2 septembrie 1968 a Prezidiului Permanent s-a hotărât „să se amâne discutarea propunerilor referitoare la condiţiile unei eventuale aderări a R. S. România la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (subl.n.)”[v]. Discuţiile dintre cele trei părţi au fost reluate în anul 1969 şi, după mai multe runde de negocieri, România a aderat la cele două organizaţii financiare internaţionale (9 decembrie 1972).

După încheierea negocierilor cu F.M.I. şi B.I.R.D., credibilitatea lui Nicolae Ceauşescu pe plan extern a crescut şi conjunctura respectivă a permis liderului P.C.R. să acţioneze pentru a dezvolta accelerat economia românească. De exemplu, în vara anului 1973, Nicolae Ceauşescu a iniţiat desfăşurarea unor tratative preliminare cu 16 companii petroliere străine pentru exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră. La sfârşitul aceluiaşi an, Bujor Almăşan (ministru al Minelor, Petrolului şi Geologiei), a trimis o notă la Cancelaria C.C. al P.C.R., în care s-a referit pe larg la stadiul negocierilor dintre statul român şi companiile străine.

Pe baza acelui document, Vasile Pungan (consilierul lui Nicolae Ceauşescu, apoi, la începutul anilor ’80, ministru al Comerţului Exterior şi Cooperării Economice Internaţionale) a întocmit la 25 decembrie 1973 o sinteză intitulată „Notă cu privire la explorarea şi exploatarea zăcămintelor de petrol din platforma continentală românească a Mării Negre în cooperare cu firme străine”. Noul document a fost analizat împreună cu nota lui Bujor Almăşan în şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări.

Firmele implicate în acel moment în tratativele cu România erau următoarele: Gulf Oil Corporation, Marathon International Oil Company, South East Asia Oil Gas Co and Associates, Shell International Petroleum Company Ltd, Texas Pacific Oil Company, American Oil Company (AMOCO) – Standard Oil Company (Indiana), Esso Exploration Inc, Cities Service International, Zapata Corporation, Whitestone International (toate fiind companii americane), Koyo International (Japonia), British Petroleum (Marea Britanie), Saga Petroleum A.S. (Norvegia), Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine (Franţa), Canadian Industrial Gas and Oil (Canada) şi DEMINEX (Republica Federală Germania).

În documentul întocmit în anul 1973 de ministrul Bujor Almăşan s-a precizat că tratativele cu cele 16 firme au avut loc în iulie-noiembrie 1973 şi, în cursul lor, reprezentanţii României au prezentat „informări cu totul generale privind geologia părţii de răsărit a ţării noastre, precum şi a platformei continentale româneşti a Mării Negre. Totodată, au fost arătate volumele de lucrări de cercetare geologică executate şi principiile de bază avute în vedere de partea română pentru cooperarea cu firme străine la explorarea şi, în caz de succes, la exploatarea zăcămintelor de petrol din zona românească a Mării Negre”[vi]. În acelaşi document s-au menţionat toate condiţiile României, discutate cu firmele străine, pentru explorarea şi exploatarea resurselor energetice româneşti din Marea Neagră, astfel:

- partenerul străin preia în întregime riscul explorărilor, sumele cheltuite putând fi recuperate numai dacă se descoperă zăcăminte de petrol, economic exploatabile;

- lucrările seismice şi de altă natură executate de partea română vor fi plătite de partenerul străin, la semnarea contractului, pe bază de preţuri mondiale;

- la efectuarea lucrărilor de explorare şi exploatare, partea română va avea prioritate pentru prestări de servicii şi livrări de utilaje şi materiale, în condiţii de egalitate cu alţi furnizori, cu plata imediată în valută liberă;

- în cazul descoperirii unor zăcăminte de ţiţei exploatabile economic, partenerul străin va finanţa toate investiţiile necesare punerii lor în producţie;

- sumele investite de partenerul străin vor fi considerate credite acordate părţii române, recuperarea lor făcându-se într-o perioadă ce se va conveni (în jur de 10 ani), dintr-o cotă din producţia de ţiţei, valorificată la preţul pieţii;

- restul producţiei de ţiţei va fi împărţit între partea română (în contul taxelor şi impozitelor) şi partenerul străin (în contul compensării riscurilor de explorare şi ca dobândă la capitalul investit);

- partea română va avea prioritate la cumpărarea, la preţul pieţii, a ţiţeiului cuvenit partenerului, dacă acesta îl oferă spre vânzare;

- partea română va fi proprietara exclusivă a rezervelor descoperite, a ţiţeiului produs şi a tuturor bunurilor fixe (sonde, inclusiv echipament, platforme şi instalaţii de producţie, conducte, rezervoare etc.);

- partenerul străin va participa, în cadrul unei societăţi mixte, la construirea şi exploatarea unei rafinării în Dobrogea, care va prelucra ţiţeiul produs în cadrul cooperării şi din alte surse”[vii].

Trei dintre firmele cu care reprezentanţii români au purtat discuţii în anul 1973 (Gulf Oil Corporation, DEMINEX, Saga Petroleum A.S.) au propus cote de împărţire a producţiei din Marea Neagră „similare celor practicate în Indonezia, în contractele încheiate până în 1970[viii], adică „40-50% pentru recuperarea investiţiilor şi a cheltuielilor de extracţie, 10-20% (pe timp de 10-20 ani) pentru compensarea riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[ix].

Deoarece specialiştii români au desfăşurat până la sfârşitul anului 1973 lucrări de prospecţiuni seismice, în scopul descoperirii unor condiţii structurale favorabile acumulărilor de petrol, Bujor Almăşan a propus lui Nicolae Ceauşescu să fie verificată existenţa condiţiilor respective prin „executarea, într-o primă fază, a cinci sonde de cercetare geologică, cu adâncime medie de circa 4000 metri”[x]. Costurile lucrărilor efectuate până în acel moment, precum şi cele necesare pentru sondele de cercetare erau estimate la aproximativ 25 milioane de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane).

Totodată, ministrul Minelor, Petrolului şi Geologiei a precizat în nota menţionată, astfel: „În cazul unor rezultate favorabile, lucrările de cercetare vor trebui extinse, concomitent cu punerea în producţie a zăcămintelor descoperite, ale căror rezerve recuperabile, pe baza gradului actual de cunoaştere, pot fi evaluate la 20-50 milioane tone. În aceste condiţii, pentru punerea lor în exploatare (foraj sonde, instalaţii [de] producţie şi transport etc.) ar fi necesare investiţii de ordinul a 100-200 milioane dolari.

Primele lucrări de foraj ar putea începe, cu forţe proprii, în anul 1976, când M.I.C.M.G. va termina construcţia platformei de foraj marin.

În cazul unor rezultate pozitive, primele platforme de foraj pentru exploatare, construite în ţară, ar putea intra în funcţiune numai după 1980, iar exploatarea propriu-zisă a petrolului nu ar începe înainte de 1983.

Având în vedere lipsa noastră de experienţă în acest domeniu, pentru asimilarea în ţară a platformei de foraj de exploatare şi a tuturor instalaţiilor şi echipamentelor de producţie şi transport, ar fi necesară achiziţionarea de licenţe şi importuri de completare, care implică un efort important în valută liberă.

În cazul unei cooperări cu o firmă străină cu experienţă, riscul cercetărilor geologice şi întregul efort financiar sunt preluate de aceasta, iar dezvoltarea cercetării şi punerea în producţie a unor eventuale zăcăminte se vor putea reduce la aproximativ jumătate din timp.

Aspectele care apar mai puţin favorabile, în cadrul unei astfel de cooperări, sunt acordarea unei cote din producţia de ţiţei pentru compensarea riscului, rambursarea creditelor în ţiţei şi reducerea valorii prestaţiilor părţii române, ţinând seama că platforma noastră de foraj nu va putea intra în funcţiune decât în anul 1976, iar platforma de foraj exploatare, după 1980.

În scopul punerii în valoare a potenţialului petrolier al platformei continentale româneşti a Mării Negre într-un termen scurt şi fără eforturi financiare, în special valută liberă, propunem continuarea tratativelor cu cele cinci firme selecţionate în vederea obţinerii unor clauze contractuale cât mai avantajoase, în funcţie de actuala conjunctură a pieţii ţiţeiului, în special cu privire la reducerea cotelor din producţia de ţiţei, care urmează a fi preluate de partener în contul recuperării investiţiilor, a riscului şi a dobânzilor la credite (subl.n.)”[xi].

La şedinţa din 26 decembrie 1973 a Comisiei de partid şi de stat pentru dezvoltarea cooperării economice a R.S. România cu alte ţări, Nicolae Ceauşescu a aprobat propunerile lui Bujor Almăşan şi Vasile Păţan privind continuarea tratativelor cu companiile petroliere Gulf Oil Corporation, Cities Service International, Saga Petroleum A.S., Societe Nationale des Petroles D’Aquitaine şi DEMINEX. Cu acel prilej, liderul P.C.R. a susţinut ideea ca statul român să coopereze cu firmele străine, dar să nu se cedeze acestora mai mult de 50% din petrolul extras de pe platforma continentală românească a Mării Negre. „Să nu depăşim 50% din petrol – a declarat Nicolae Ceauşescu. Tot ceea ce este mai mult de 50% din petrol, să nu fim de acord. Pe această cale să mergem. Între timp, să trimitem ceva oameni să lucreze pe diferite platforme [...] Să trimitem şi ingineri să lucreze acolo. Să luăm măsuri să pregătim oameni, să se reglementeze repede ce am discutat data trecută; să se urmărească toate aceste acţiuni, să nu fie lăsate aşa (subl.n.)”[xii].

Previziunile menţionate în documentele din 1973 s-au adeverit în anii următori. La 9 noiembrie 1975 a fost lansată la apă, la Galaţi, prima platformă românească de foraj marin, denumită „Gloria”. După un an a început activitatea de foraj cu instalaţia respectivă, la o distanţă de 72 de mile marine în largul Mării Negre, la o adâncime a apei de 90 de metri (16 septembrie 1976). Ulterior, tot la şantierul naval de la Galaţi, au fost realizate instalaţiile „Orizont”, „Prometeu”, „Fortuna”, „Atlas”, „Jupiter” şi „Saturn”, iar la 7 mai 1987 a avut loc prima extracţie oficială de petrol dintr-un zăcământ existent pe platforma continentală românească a Mării Negre, acesta fiind exploatat de societatea „Petromar” din Constanţa.[xiii]

i# Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 56/1989, f. 71.

ii# Ibidem, f. 17.

iii# Ibidem, dosar nr. 142/1968, f. 77.

iv# Vasile Buga, România şi conflictul americano-vietnamez, 1966-1975, în România: Supravieţuire şi afirmare prin diplomaţie în anii Războiului Rece. Comunicări, articole, studii, vol. 3, coordonator: ambasador Nicolae Ecobescu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2014, p. 298.

v# A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1968, f. 3-4.

vi# Ibidem, dosar nr. 194/1973 (vol. II), f. 76.

vii# Ibidem, f. 77-78. Bujor Almăşan se referea la viitoarea rafinărie de la Midia-Năvodari, unde urmau să fie prelucrate, în principal, cantităţi mari de petrol iranian.

viii# Ibidem, f. 79.

ix# Ibidem, f. 72.

x# Ibidem, f. 80.

xi# Ibidem, f. 80-81.

xii# Ibidem, dosar nr. 193/1973, f. 48.

xiii# Potrivit ştirilor apărute în mass-media, S.C. „Petromar” Constanţa şi-a redus în cursul anului 2008, în mod semnificativ, extracţia de petrol din blocul „Histria”, care cuprindea zăcămintele „Lebăda Est”, „Lebăda Vest”, „Sinoe” şi „Pescăruş”, de la 1500 tone pe zi (în anii 1997-1998) la peste 800 de tone (în 2008), ca urmare a epuizării resurselor existente în acele zăcăminte. Totodată, în aceeaşi zonă a crescut cantitatea de gaze naturale extrasă, iar până în decembrie 2008 „Petromar” urma să înceapă activitatea de exploatare în dreptul reperului Gura Portiţei, la blocul de petrol „Neptun” (zăcământul „IV Delta”), sperând să obţină din acea zonă 200-400 de tone de combustibil pe zi. Specialiştii estimau că societatea constănţeană urma să atingă un nivel constant de producţie zilnică de 1000-1200 de tone de petrol, fapt ce permite menţinerea unei producţii anuale de peste 10 milioane de barili de ţiţei echivalent.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "70 comments" on this Article:

  1. cetățeanul turmentat spune:

    Încep să cred că pe partea de business Ceașcă era mai corect și mai întreg la minte decît toți idioții și tîlharii ăștia care mermelesc azi tot felul de legi despre petrol, energie, resurse minerale, etc. E ok, am înțeles că treaba lor acolo e să fure pentru alții, s-o îngroape cu confidențialitatea și secretizarea, după care să-și ia oamenii șpaga, dar prea o fac de oaie! Foarte curios, ”DNA să vină să vă ia!” n-a avut și nu are nicio treabă cu ce fac flăcăii ăștia fiindcă lupta cu corupția i-a acaparat toate resursele și a epuizat-o complet încă de la înființare. Ne bazăm în continuare pe soțietatea țivilă care va rezolva problema adevăratei corupții de la vîrf cu haștag traversăm continuu, uniți salvăm, dansul pinguinului și macarena pe trecerea de pietoni. Cu armele astea o să dăm cu hoții de pămînt de o să le sune zurgălăii în cap și finalmente o să vindecăm țara de corupți.

    • victor L spune:

      “Încep să cred că pe partea de business Ceașcă era mai corect și mai întreg la minte …”
      Nu e de mirare ca un mare numar de romani ginguresc nostalgic ca “mai bine era inainte”.

    • Cinicul spune:

      Aveti curaj mare sa scrieti asa ceva pe Contributors, ati putea fi linsat mediatic sau chiar lapidat in public.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Înainte de a-l aprecia prea tare pe Ceaușescu, uitați-vă totuși și la data începerii negocierilor și gândiți-vă că în ’89 tot neterminate erau :) Același comantariu valabil și la articolul de un pic mai de demult despre centrala de la Cernavodă. Nimeni nu îl poate probabil acuza pe Ceaușescu de rea-voință ( cel puțin nu în acest context) dar incompetența și proasta gestiune sunt mai rele decât aceasta ( și vedem lucrul ăsta și azi, la urmașii lor). Cam ăsta e de fapt comunismul: un morman de intenții bune culminând într-o catastrofă….
      Dar nu e nici o problemă, probabil că pentru cei care nu s-au convins încă se va da în reluare ( actuala guvernare e sinceră, exact așa gândește). De data asta va fi și mai distractiv….

      • Cinicul spune:

        Cred ca nu ati citit cu atentie articolul. Din el reiese ca Romania a renuntat la cooperarea cu firmele mentinonate si a reusit sa produca petrol din Marea Neagra incepand cu mai 1987, cu mijloace proprii.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Faceți și dvs un calcul: în ’73 se descoperă petrol, în ’87 se începe producția cu două platforme ( cred că două au fost în producție, Gloria și Orizont, că țin minte propaganda din epocă). Scopul negocierilor era să obțină mai repede și mai mult, putem cădea de acord că nu a fost îndeplinit, just? Centrala nucleară a fost pornită abia după căderea comunismului. Mie asta îmi dovedește doar că premisele negocierii erau nerealiste, în timpul ăsta Marea Nordului se umpluse deja de platforme de foraj … Genul ăsta de patriotism e asemănător cu atitudinea protectoare a mămicilor care cresc în final pămpălăi :) . Vă dați seama că probabil toți din delegație înțelegeau că trebuie să mai schimbe condițiile negocierii, dar cine să i-o spună lui Grivei?

          • Cinicul spune:

            Nu tin sa am dreptate dar, pentru informarea dvs corecta, cred ca trebuie sa recititi articolul. In 1973 nu se descopera petrol, ci se stabiliste ca sunt ceva conditii favorabile.

            “La 9 noiembrie 1975 a fost lansată la apă, la Galaţi, prima platformă românească de foraj marin, denumită „Gloria”. După un an a început activitatea de foraj cu instalaţia respectivă,…”
            Vezi mia multe detalii aici:
            http://www.dacoromania-alba.ro/nr60/inceputurile_activitatii_petroliere.htm

            Din acest text reise ca la punctele critice negocierile au foarte rapide, ca deja in 1972, cu sprijinul presedintelui Nixon, se semna cu compania Offshore contractul cheie. Este posibil ca autorul documentului de mai sus sa fi gresit cu un an data, pentru pare sa vina in contradictie cu unele informatii publicate de domnul Opris in acest articol.
            Mai pe scurt nu trebuie sa aruncam copilul din lighean odata cu zoaiele: Ceasescu a fost un tip needucat, incult si primitiv, dar in jurul lui au fost si oameni destepti, care au facut si lucruri bune pentru Romania. Daca adunati la un loc toti ministrii post-decembristi (poate cu exceptia catorva din echipa Ciolos) nici unul nu poate raporta decat ce a furat, vandut sau distrus.
            Istoria se scrie cu cifre reci, nu numai cu vorbe frumose. Comunismul a fost un sistem brutal si primitiv, a promovat mediocratia, dar putinel lucruri bune pe care le-a facut nu trebuie diminuate folosind ideologia zilei.
            in toate articolele domnului Opris se vede o oarece eliberarea de ochelarii de cal folositi de istoriografia actuala si cred ca e nevoie de mult mai multi istorici care sa faca la fel. Cand vom putea sa analizam lucid trecutul, cu toate relele si putinele lucruri bune pe care le-a avut, vom putea construi o societatea libera.

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              Bun, cred că discuăm de lucruri diferite și aplicăm criterii diferite.
              “În scopul punerii în valoare a potenţialului petrolier al platformei continentale româneşti a Mării Negre într-un termen scurt şi fără eforturi financiare, în special valută liberă, propunem continuarea tratativelor cu cele cinci firme”
              Ideea era următoarea: regimul era conștient că la nivelul tehnologic al industriei locale nu poate valorifica în timp scurt resursele. De asta a început negocieri cu firmele externe.
              Între timp a început și programul de exploatare cu resurse proprii, care, e adevărat, a ieșit mai bine decât alte proiecte, platformele au fost gata la timp și nu au avut probleme majore ( nu am contestat asta). Însă din articol reiese că aceste contracte de asociere erau dorite suplimentar platformelor românești, pentru a acccelera procesul. Ori, din câte știu eu în final nu s-a ajuns la nici un fel de parteneriat, deci negocierile au fost un eșec.
              Deci, în vreme ce dvs vă referiți la dezvoltarea ramurii autohtone, care a fost în final o reușită ( cu limitările ei, anticipate de altfel corect de politicienii vremii , în final au fost două platforme doar) eu mă refer la negocierile cu partenerii externi, care par a fi un eșec total ( cel puțin eu nu știu să se fi semnat vreo colaborare). Pe ansamblu, cum toată lumea susține că falimentul din anii ’80 se datorează în mare parte crizei energetice, scumpirii petrolului în special, rezultatul e că cele două platforme ( a doua a început să producă și mai târziu) nu au asigurat nici destul petrol și nici la timp. În cei peste 10 ani de discuții și negocieri s-au schimbat multe, Ceaușescu a devenit din star-ul lumii comuniste oaia neagră, sunt multe de discutat, dar ăsta e rezultatul. Nu cunosc foarte bine dedesupturile partidului în epocă, dar mi se pare clar că a existat o garnitură de oameni favorabili deschiderii spre occident, în anii ’70 la început- probabil sfârșitul anilor ’60. În genere se consideră că finalul epocii a venit de la vizita lui Ceaușescu în China; eu am altă părere, chiar dacă nu am date concrete pe care să mă bazez, anume că la un moment dat Ceaușescu și-a dat seama că nu merge decât ori comunism ori piață liberă, fără jumătăți de măsură…. și a ales….

  2. stefan60 spune:

    Laserul asta care taia tancurile, a fost o poveste inventata pe prosti in uniforma pentru alti prosti civili.
    Cu un blindaj de 10 cm. taiat de mandru soldat roman si de la zeci de metri distanta( generatorul de energie era in rucsac , ranita :) ) ar fi facut din RSR cea mai bogata tata din lume si extra mare putere tehnologica.
    Pacat ca a fost pierduta tehnologia. :) Nu ne chinuiam in 2018 noi si restul lumii sa taiem otelul de 4-5 centimetri cu flacara oxidrica sau plasma.
    Ce genii aveam si cum am decazut. :)

    • cetățeanul turmentat spune:

      România are cea mai tare armă antitanc, care este țiganu cu flexu’. Laserul care belește tancul este o jucărie costistoare și cu randament scăzut față de un pluton de țigani bine antrenați. Plotoane formate din zece căruțe cu patru oameni, mobilitate, îndrăzneală, meșteșug și mult doamne-ajută, iote noua armă secretă cu care putem întări flancul estic NATO. Meseriași încă mai avem, slavă Domnului, să punem mîna pe ei pînă cînd nu ne pleacă toate valorile din țară!

    • Harald spune:

      @stefan60 – dincolo de propaganda ridicolă a lui Ceaușescu, poate ar fi util să vă informați despre cum stau lucrurile în prezent în armata americană. Există de cel puțin 10 ani și lasere de 10 kW (!) montate până și pe Humvee, ”jeep”-urile din zilele noastre. În urmă cu peste 30 de ani, experimentele de laborator se făceau și cu lasere de 30 kW

      Cât despre utilizarea împotriva tancurilor, blindajul lor n-are nimic de-a face cu laserele. Dacă ați avea un Humvee cu laserul de 10 kW montat pe el și destule tancuri inamice în vizor, ar începe să vă vină idei mai rezonabile despre ce mertă distrus la ele. În niciun caz blindajul, acela poate rămâne așa cum e.

    • Harald spune:

      @stefan60 – aveți aici o imagine cu unul monta pe Humvee:

      https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/27/Zeus_system.jpg

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      …dar cel care a lansat-o ( dacă a fost intenționată) sper că a primit măcar o decorație, dacă nu un ARO, chiar a fost reușită, a prins la multă lume. Asta dacă, așa cum presupun, a făcut parte din activitatea de ridicare a moralului, sau, cum s-ar zice acum, “războiul psihologic”.

      • Harald spune:

        Cine a lansat zvonul, l-a lansat la un mod destul de credibil. Țin minte că l-am auzit înainte de a intra la liceu, iar povestea spunea că românii au venit pe malul Prutului ”cu o dubiță”, ceea ce pe vremea respectivă se referea la omniprezentele TV-uri. Am întrebat-o pe maică-mea, care terminsase Energetică în urmă cu vreo 15 ani, dacă se poate așa ceva și mi-a spus că auzise despre lasere în facultate, dar că ea nu crede că un laser care poate să dstrugă un tanc poate fi montat ”pe o dubiță”.

        Pentru a înțelege atmosfera supra-realistă din acele vremuri, trebuie să spun că la fiecare câteva luni aveam ocazia să văd tancuri trecând în colonaă prin fața casei. De-obicei noaptea, pe la 10 -12, dar nu rata nimeni din cartier ocazia să iasă la poartă ca să le vadă :)

  3. Ovidiu spune:

    Impresionant…. Comparat cu ce a ajuns azi Romania pare o poveste ireala, un science-fiction. Intre timp am ajuns o alta tara, o colonie africana, din toate punctele de vedere : capacitati economice-industrial, capacitati intelectuale si administrative, patriotism-politica.

    • dang spune:

      @ Ovidiu (24/07/2018 la 3:00)

      Sunt (putin?) confuz; postare dvs. este in flagrant conflict cu cea a lui Victor L si s-ar putea sa fie si cu a altor veterani si omniprezenti contribuitori.

    • Josef Svejk spune:

      Mda… Chiar că nu v-ar strica o cură de Românie „science fiction” din aia de a lui Pingeică.

      Iarna înghețau pe dinăuntru pereții apartametelor igrasioase din cauza lipsei de căldură.Curntul electric se tăia zilnic în aproape toată țara. Majoritatea alimentelor erau raționalizate și nici măcar așa nu se găsea mare lucru. Un cartier cu 10000 de suflete ajungea să fie aprovizionat cu o lafă cu 24 de sticle de lapte. Nenorociții care aveau copii și n-aveau pile ajuneau să se aleze a coadă pe la 2-3 dimineața. Când se deschidea magazinul și era pusă la bătaia lada aia nenorocită cu lapte se sfâșiau între ei ca animalele…

      Rația alimentară lunară a românului era:
      - 12 ouă
      - 50 g unt
      - 0.5 l ulei
      - 0.5 kg carne (davă se găsea)
      - 1 kg făină
      - 30 de litri de benziă pentru cei ce aveau mașină Ca să se reducă consumul de benzină un week-end circulau doar mașinile cu numere pare, iar în weekendul următor doar cele cu numere impare :)
      - 400 g de pâine pe zi.

      Leafa medie era 3000 lei / lună în 1989. Un dolar la negru (oficial nu se se putea cumpăra și posesia de valută se pedepsea cu închisoarea) era 100 de lei. Deci leafa românului era cam $30/lună, adică vreo 120 de lei de azi…

      Alte prețuri la negru în aceeași epocă:

      - O prechede blugi 1000-1500 lei
      - O perecehe de pantofi sport Puma sau Adidas de la 2000 de lei
      - O cutie de 100g de cafea ness de la 200 de lei în sus
      - Un pachet de țigări occidentale de la 100 de lei în sus
      - Un prezervativ era 25-50 de lei.
      – Un Video recorder VHS costa de la 70000 de lei în sus
      - Un televizor color costa 20000 de lei. Oficial un TV color costa 10000 de lei dar se stătea la coadă ani de zile. Un televizor alb-negru costa în magazin cam 4000 de lei. Astea se găseau fără coadă.
      - O bicicletă rusească cu shimbător de viteze era de la 6000 de lei în sus. În mod normal în magazin costa 3000 de lei dar nu se găsea niciodată. O bicicletă românească fără schibător de viteze era de la 1000 de lei în sus. în 1988 am văzut prim biciletă româneasă cu svhimbător de viteze. Și astea costau la negru de la 5000 de lei în sus. Cică ar fi costat oficial 2500 de lei. Nu ajungeau niciodată în maazine. Erau mai „ieftine” ca cele rusești din cauză că erau mai grele.

      Posesia de emițătoare radio de orice fel era intezisă. Un vecin a fot arestat în 1986 pentru că avea un telefon făr fir, nu celular (pe atunci nu erau) ci din ăsta cu care puteai să vorbești la câteva zeci de metri de unitatea centrală. Toți posesorii de mașini de scris erau obligați să meargă odată pe an la Miliție și să scrie o pagină de text ce era îndosariată – dacă apăreau texte împotriva regimului să se poată ușor identifica vinovații…

      O mașină Dacia 1310, la care se stătea la coadă și câte 5 ani, costa 90000 de lei cu plata integrală în avans. Un apartament din ăla mizerabil costa de la 125000 de lei în sus. Femeile se prostiuau pe produse străine de nimic precum săpun, țigări sau deodorante.

      Elevii (de la clasa a V-a în sus), studenții, anagajașii din industrie și militarii făceau anual munci agricole. Elevii de liceu fără pile erau adesea trimiși pe șantiere la muncă în vacanța de vară. Soldații munceau cu lunile prin mine. în agricultură, sau pe șantiere în condițiii animalice. Un coleg de favultate ce a fost în armată într-un regiment de munci la construcția canalului Dunăre-București povestea că a locuit toată iarna 1987-1988 pe o barjă. Îi mâncau păduchii, ploșnișle și purciii. Îi „dezinfectau” periodic cu ceva prafuri, dar tot degeaba. A făcut râie, Se încălzeau arzând cauciucuri de camioane. Când a avut după câteva luni o permisie și a făcut prima baie spunea că apa in cadă era neagră ca smoala…

      Românii nu aveau voie să călătoarească în afara țării decât cu nenumărate aprobări. Probabil sub 10% din români călătoriseră în afara țării, inclusiv muncitorii trimiși la mună prin țările arabe și Africa, Pașapoartele se țineau la Miliție. După revenirea în țară românul trebuia să predea pașaportul la Miliție în maxim 48 de ore și în același interval toată moneda străină care îi rămăsese.

      Frontierele erau păzite de zeci de mii de grăniceri, securiști și milițeini. Oricine ajungea într-o localitate de forntieră era imediat luat la întrebări de „organe”. Cei ce încercau să treacă ilegal frontiera (de regulă în Yugoslavia de unde se putea ajunge în vest, iar din 1989 și în Ungaria) riscau să fie împușcați pe loc. Chiar și așa pamnii nu încetau să-și încerce norocul, Cazu cel mai penibil pentur regim a fost cel l Naeie Comăneci (campioana olimpiă la gmnastică) ce a reușit să fuă peste frontieră în Ungaria în toamna lui 1989. Circula bancul cu „cne fuge ultimul din țară să stingă lumina” … Oricum cei ce nu eru împușcași făceau ani grei de închisoare pentru crima a de fi încercat să scape din paradisul lui Ceaușescu…

      • cetățeanul turmentat spune:

        Foarte bun acest remember, cred că Dragnea și toți băieții din politică ar trebui să-l ia de model ca program sintetizat de guvernare fiindcă asta e limita pînă la care se poate merge la români, după care începe răscoala, justiția independentă se scoală din somn, boss își ia glonțu’ cu celeritate și se face reforma clasei politice. Garnitura de bagabonți și hoți este schimbată cam în patru ani și ciclul se reia. S-ar părea că un ciclu din ăsta durează în România cam 40-50 de ani, de-abia am trecut de jumătate, așa că e loc de ciordeală berechet. Pînă atunci, pă cum am mai zis p-acilea, băgăm și noi macarena în piață, bloguri, haștag, pancarte cu umor subtil, analize documentate, suflăm în vuvuzele și la fel ca bunicu’, îi așteptăm pe americani ca să ne scoață din căcat și să ne dea ciungă, blugi și kentane.

      • Petre Opris Petre Opris spune:

        Aţi menţionat despre militarii care erau trimişi să lucreze în mine. Dacă nu sunteţi crezut, vă pot spune şi numărul lor (de la începutul anilor ’50): circa 40.000 de militari erau la SOVROMCĂRBUNE, anual.
        Deoarece am văzut năstruşnicia cu Fondul Naţional de Dezvoltare şi licenţele de fabricaţie pe care ar dori să le cumpere actualii guvernanţi cu bani luaţi din piaţa de capital, mă gândesc să public după concediu un material din anul 1978 despre analiza muncii, intitulat “Raport privind controlul asupra influenţelor negative determinate de deficienţele de calitate a unor autocamioane, autobuze şi autoutilitare livrate la intern şi export”. Poate că la un moment dat o să se priceapă şi în România faptul că vrabia mălai visează. Se pare că anumiţi politicieni chiar cred că tehnologia de fabricaţie în sine îi poate convinge pe cetăţenii din România să muncească în mod eficient.
        Dar până atunci, va apare un material despre MiG-29, IAR-93, IAR-95 şi IAR-99, cu documentele aferente.

      • Harald spune:

        @Josef Svejk – Frontierele erau păzite de zeci de mii de grăniceri

        Se vede treaba că nu știți cum erau păzite :) Căpitanul cu care a aranjat taică-meu să fiu repartizat la o unitate unde ”era viață” fusese transferat disciplinar de la Jimbolia. Acolo avuseseră o trecere (reușită!) de peste 40 de persoane într-o singură noapte, veniseră până și Aro-urile de la Brigadă de la Timișoara și au umblat prin frontieră toată noaptea, în rtimp ce to’ar’șu’ căpitan era beat mort în cancelarie, căzut între pat și perete, de unde n-a reușit să-l scoată nimeni până dimineață, când s-a trezit singur de la hărmălaia pe care o făceau ăia de la Brigadă :)

        După degradare și mutarea disciplinară, a reușit o nouă performanță, l-a prins un maior venii în inspecție ziua în amiaza mare în rtimp ce sărea gardul înapoi în unitate, de la braseria de lângă. Cu ocazia asta a fost mutat disciplinar la instrucție, dar și-a recăpătat gradul pe care-l avusese la Jimbolia, că nu se făcea să fie cot la cot cu locotenenții de infanterie abia ieșiți din școală și trimiși la noi să suplimenteze efectivele. Atunci l-am avut căpitan la instrucție și pe cuvântiul meu că nu țin minte să-l fi văzut în vreo zi complet treaz, dar era cel mai prietenos și miștocar bețiv pe care l-am întâlnit vreodată. Credeți că era așa ușor în armata cu cai? :)

        Trebuie să spun că taică-meu, care făcuse armată serioasă a rachete, pe undeva prin Pantelimon și nu văzuse un Kalașnikov decât la instrucție, se considera de-a dreptul păcălit când vedea ce armată facem noi. Țin minte și acum uimirea lui, când venise odată în vizită: ”Și cum, mă, ăștia chiar vă dau vouă arme?!”. Am scos încărcătorul de la armă și i l-am arătat, se vedeau cartușele ”muniție de război”, i-am arătat și ultimul cartuș care se vedea jos, ca dovadă că încărcătorul era plin, și a clătinat din cap cu neîncredere: ”se duce țara asta de râpă…”

        O permisie de 5 zile (7 cu tot cu drum) costa un cartuș de țigări și se rezolva în câteva săptămâni dacă vorbeai cu comandantul direct, dar costa doar 4 pachete și se rezolva în vinerea imediat următoare, dacă vorbeai direct cu plutonierul de la biroul front. O dată am fost atât de nesimțit încât l-am sunat de-acasă pe respectivul plutonier, i-am spus că mai stau o săptămână și l-am rugat să facă el hârtiile pentru încă o permisie, ca să fie totul în ordine. Taică-meu, care asistase la convorbire, am crezut că face apoplexie :)

        • donquijote spune:

          Harald:
          Faptul ca comandantii erau niste pramatii si niste betivi nu insemna musai ca era usor sa treci frontiera. Prin ’83 am cunoscut un tip care tocmai venise din armata (frontiera de la sarbi) de cateva luni si avea amintiri proaspete.
          Findca erau defapt niste copii (incorporati la 19-20 de ani, imediat dupa liceu) erau indoctrinati prin metode destul de eficiente. Baiatul asta, care era de fapt genul sensibil, crescut de o mamica ultra-grijulie, lesina cand vede sange si nu putea manca un ou fiert moale, era plin de ura agresiva fata de fugarii care incearca sa treaca frontiera.
          El stia de la comandanti ca aia nu aveau alt gand decat sa le taie gatul granicerilor adormiti (in loc sa-si vada de drum peste frontiera). Cu asta ii speriau comandantii ca sa nu adoarma in post, sunt sigur.
          Din cand in cand li se mai prelucra si cate un caz, cum se facea in toata armata, (dar la altii erau de regula, istorii despre tipi care s-au impuscat cu akm-ul in jocuri stupide, sau si-au scapat grenada pe picioare) cum granicerul cutare care adormise in postul “cutare” a fost gasit cu beregata taiata de infractorii in drumul lor ca sa treaca ilegal frontiera.
          Rezultatul: oridecate ori reuseau sa prinda cate unul il bateau, tot plutonul, cu o violenta de nepovestit. Si cu un astfel de comandant, cum povesteati, putem sa ne imaginam in ce stadiu se termina “distractia”.
          Pentru mine a ramas de neinteles cum poti sa transformi un om aparent, neviolent din fire, intr-o bruta salbatica. I-au trebuit cativa ani buni ca sa accepte ca a participat la ceva reprobabil.

          • vioand spune:

            Aveti perfecta dreptate.Exact aceeasi poveste imi era recitata in 82 de un prieten foarte bun dupa perioada(timpul pina la depunerea juramintului).Norocul lui ca taica-su era de fata si cind a auzit ce se intimpla a reusit sa .il transfere.Au trecut aproape 36 de ani si nu pot sa uit stupoarea noastra auzind textul cu frontieristii care vor sa ii omoare in conditiile in care un prieten foarte bun trecuse Dunarea in vara lui 82.

            • Harald spune:

              @vioand – dacă ați aizit ”exact aceeași poveste”, poate ar fi cazul să vă puneți unele întrebări …

            • Harald spune:

              @vioand – înainte de jurământ sigur nu făcuse nici măcar gardă, nu-i dădea nimeni armă și muniție, căra în spinare doar o armă de instrucție, cu încărcătorul gol.

              A propos, dvs. personal ați fost în armată? Că poveștile astea cu grăniceri psihopați au succes maxim tocmai la cei care n-au trecut pe-acolo.

          • victor L spune:

            Subscriu la ceea ce scrii despre trecerea frontierei.
            Am avut citiva amici care au incercat trecerea frontierei la sirbi, dar au avut nenorocul sa fie prinsi. Au luat bataie intr-un mod salbatic de la soldati. Pentru ca, spuneau ei printre lovituri cu picioarele si patul armei, daca ar fi reusit fuga, ei granicerii ar fi avut de suferit. Asa ca se razbunau in cel mai cumplit mod.

            • Harald spune:

              @victor L – “spuneau ei printre lovituri” e literatură de-acum, nu te supăra. Eu te cred că ai auzit tot felul de povești de la tot felul de prieteni, dar când relatezi ce ”spuneau ei printre lovituri”, ăsta e procedeu literar, chiar dacă nu știu eu cum se cheamă :)

            • victor L spune:

              @ Harald,
              esti tare, “e literatura de-acum”.
              Acum da, dar atunci era o dura realitate.
              Nu te oblig sa ma crezi, dar i-am citit prin telefon unuia ce a patit=o si a stat si la inchisoare un an, ceea ce ai scris. Nu-mi permit sa reproduc ce ti-a adresatr.
              Asa ca mai usor daca nu ai facut armata pe granita cu sirbii.

            • victor L spune:

              Harald,
              tu procedezi la fel ca un vecin de masa. Povesteam ca in `83 am vazut la Mamaia 3 femei facind plaja fara sutien, cu sfircurile la soare. Vecinul a sarit oripilat: “nu e adevarat, si eu am fost anul ala la Jupiter si nu am vazut asa ceva”.
              De unde ai facut tu armata e chiar distanta mai mare ca de la Jupiter si Mamaia :P

        • Harald spune:

          @victor L – omule, prietene! Niciun militar sănătos la cap n-ar da cu patul armei, când are un încărcător plin montat la armă. Și niciun militar nu umblă cu arma la el, cât timp e în unitate.

          Eu nu neg că e posibil să-l fi bătut unii, dar ăia care l-au prins pe câmp nu cred că l-au bătut. Ce faci cu el dacă-l bați, îl cari după aia în spinare până la unitate, cale de 4-5 kilometri? Ăia care l-au prins pe câmp sigur aveau încărcătoare pline la armă și nu lovește nimeni cu patul armei în situația asta. Dar nici nu stă să scoată încărcătorul, ca să poată da liniștit cu patul armei. Astea sunt scene din filme.

          Mai departe: în unitate nu umblă nimeni cu arma la el. Militarii care pleacă în pază primesc armament și muniție, dar sunt însoțiți permanent de un ofițer de serviciu sau măcar de un sergent de serviciu, de la rastelul unde au montat încărcătorul la armă și până la poartă. La fel, militarii care vin din pază sunt însoțiți permanent, de la poartă și până predau armamentul și muniția Tu crezi că într-o unitate de grăniceri vezi pistoale mitralieră și încărcătoare pline împrăștiate peste tot? N-aveau, pur și simplu, cum să-l bată grănicerii cu patul armei.

          L-or fi bătut în arestul Miliției, l-or fi bătut ăia de la batalionul de pază, dacă au venit Aro-urile de la ei să-l ia din frontieră după ce l-au prins, dar posturile (militarii) care l-au prins efectiv nu cred că aveau când și cum să-l bată.

          • donquijote spune:

            @harald
            Va cramponati sa contestati niste afirmatii numai pentru ca sunt confirmate de mai multi : aceeasi poveste zisa de mai multi nu mai are valoare (unde este confirmarea din mai multe surse?) In schimp in comentarii anterioare, pe la alte articole – nu stau sa fac acum documentarea exacta – veniti cu povesti din armata pe care le-ati trait personal, desi eu le-am auzit deja povestite cu 15-20 de ani inainte sa incaltati dvs prima pereche de bocanci miltari si le-am ignorat fiindca deja mi se parusera folclor. (Sunt generatia care a citit Sven Hassel la prima editie in romana)
            Bataia se administra in corpul de garda, unde era adus infractorul cules de pe fasie. Exsista o retinere de utilizare a cartuselor din dotare, deoarece pentru “folosirea uzului de arma” se faceau dosare intregi care nu se inchideau usor – de exemplu, un batalion de circa 400 de soldati am ramas in poligon sa cautam un cartus nerecuperat o zi intreaga, ca sa nu se faca dosar. Bocancul, pumnul, ranga, patul armei, alte mijloace contondente erau la indemana si fara “dosar”, iar satisfactia razbunarii era mult mai mare – sa-l vezi pe dusman umplut de sange si de muci de mana ta, era ceva. Tocmai in asta consta cruzimea faptului pe care am vrut sa-l subliniez. Comandantii stiau sa manipuleze. Frica indusa este o arma ieftina si care nu lasa urme.
            Faptul ca ati facut armata intr-un post caldut, aranjat cu pile, dupa cum marturisiti, va face un martor nu prea credibil iar suspiciunea ca doar repovestiti fapte povestite sau imaginate de altii este intemeiata.
            Eu doar am rememorat un fapt de viata dintr-o sursa credibila (si nici nu vroiam decat sa completez nu sa contest ceea ce ati spus) – de fapt reconstituit din multe discutii cu acel tanar, care avea pentru prima oara ocazia sa vorbeasca cu cineva mai matur (eram cu 5-6 ani mai mare decat el dar, la varsta aia conteaza, eram si eu parinte de copii :) ) care nu-l lua in zeflemea, iar, dupa cum vad, faptele sunt confirmate cu vigoare de alti comentatori. Culmea, dumneavoastra ii contestati tocmai pentru ca povestile se potrivesc, dar, numai dumneavoastra nu le-ati auzit. Mai aveti timp! Doar trebuie sa largiti aria de dialog, nu s-o limitati la propriile legende.

            • Harald spune:

              @donquijote – este mai mult decât binevenită precizarea dvs.

              Corpul de gardă era la batalionul de pază, nu la noi. Exista unul la Sighet și unul la Carei, iar între ele niciunul, pe toată frontiera. La corpul de gardă nu erau grănicerii,erau gunoaiele de la grăniceri, rebuturile care făceau doar paza incintei lor din oraș.

              Eu însumi aș fi ajuns la corpul de gardă doar dacă aș fi fost sancționat cu arest, dar acolo aș fi avut imunitate de facto, noi nu glumeam când era vorba de ei și nici ei nu întindeau coarda. Unul singur de la noi a ajuns pentru o noapte la arest, în urma unui conflict cu comandantul de companie, care era ofițer.

              Când a ajuns acolo, l-au dus în camera de arest, dar au lăsat ușa deschisă, deși mai erau doi recruți de la instrucție în arest . Nu descuiată, deschisă., Și-a ales un pat din dormitorul corpului de gardă, le-a spus și celor doi să-și aleagă câte un pat, iar dintre cei de la gardă n-a comentat niciunul nimic. Cam astea erau raporturile dintre noi și ei. A doua zi, când a venit comendantul de batalion la program, l-a trimis pur și simplu înapoi pe frontieră. În disputele dintre noi și ofițeri, noi aveam în general dreptate, iar toate incidentele se întâmplau când erau ofițeri la continuitate. Comandantul de batalion știa asta mai bine decât oricine.

              Da, am făcut armata într-un ”post călduț”, toată frontiera cu URSS era ”post călduț”. Ce a aranjat taică-meu cu acel căpitan a fost să nu ajung la munte, undeva pe valea Vaserului, de unde să cobor 30 – 40 de kilometri cu mocănița până în oraș în Vișeu, ci să fiu repartizat ”la asfalt”, într-o unitate care avea poarta la drumul național și câteva sute de case în jur.

            • Harald spune:

              @donquijote – în orice caz, din tot schimbul de replici e evident că eu povestesc lucruri pe care le-am trăit, iar dvs. lucruri pe care le-ați auzit. Iar comentariile ad hominem vă descalifică, ele țin de-acum de educația fiecăruia. Nu de politețe și nu de alte artificii din astea. E vorba despre educație pur și simplu, despre capacitatea de a evalua corect evenimente, situații și persoane.

            • donquijote spune:

              @Harald
              De curiozitate: treceau multi frontiera catre URSS cat ati fost pe acolo?
              Eu am auzit ca mai putini decat pe la sarbi si in niciun caz pentru aceleasi motive.
              Dar, ma rog, dumneavoastra i-ati vazut si pe aia de la sarbi, tocmai de pe frontiera de nord

            • Harald spune:

              @donquijote – oficial, n-am avut nicio trecere în sectorul nostru. Însă știa toată lumea că oamenii se duc ”dincolo” cu 5 litri de pălincă și obțin la schimb 20 de litri de benzină. Ăsta a fost un aspect pe care l-am lămurit foarte repede cu colegii, după ce a plecat seria precedentă: ”oamenii ăștia stau aici de-o viață și or să stea în continuare aici și după ce plecăm noi, așa că n-am venit să-i învățăm noi ce să facă și ce să nu facă”.

              Ne-am întâlnit de exemplu într-o duminică dimineață pe dig cu un cantonier la care nai mergeam noi iarna când era ger. Plouase zdravăn în noaptea dinainte, el venea spre sat, avea cizme până la șold și l-am întrebat ce face în frontieră după o asemenea ploaie, a zis cât se poate de sincer că voia să se ducă ”dincolo” să-și ia o drujbă, că e zi de târg, dar e apa mare, nu se poate trece.

              Altădată iarna, când era Tisa înghețată, unul a trecut cu caii într-o noapte și a adus de ”dincolo” un copac imens, doborât de o furtună în urmă cu câteva luni, că la noi erau mereu probleme cu lemnele, în timp ce la ruși copacii doborâți de furtună putrezeau, nu-i lua nimeni de-acolo și nici nu tăiau nimic din pădure de la ei..

            • donquijote spune:

              @Harald
              Deci, discutia era despre cu totul altceva.
              Miza acolo, era cu totul alta decat pe frontiera cu sarbii.
              Probabil ca granicerii de pe partea ailalta (sovieticii) erau cei care pazeau efectiv, in forta, cam asa cum se proceda si la granita cu bulgarii. Ai nostri frecau menta si greblau fasia, ca oricum aveau grija ceilalti.
              De frica micilor contrabandisti sau a hotilor de gutui ori de struguri n-a facut nimeni moarte de om.

            • Harald spune:

              @donquijote – nu se omorau nici sovieticii cu paza, nu avea miză nici pentru ei frontiera de pe Tisa. Din câte povesteau oamenii, ei aveau fâșie arată, dar un gospodar din sat avea poarta din spate chiar la marginea fâșiei și o greblă cu coada lungă stătea mereu lângă poartă, cine trecea trebuia să grebleze frumos la loc :)

              La noi au încercat să introducă experimental fâșie arată într-un sat (cred că la Bocicoi) și în două săptămâni arăta de parcă trecuse o turmă de bivoli, așa că au lăsat-o baltă, ar fi fost prea multă muncă întreținerea ei. Am fost într-o seară la un moș, ne-am cam invitat singuri la o pălincă și ne-a prezentat ”un văr” de-al lui, ”de dincolo”. Era în jumătatea săptămânii, trecerile pentru mic trafic erau numai duminica. Așa că nu l-am întrebat de acte, uneori e mai bine să nu știi răspunsul, ca să nu te simți obligat să reacționezi :)

              Frontiera propriu-zisă era pe mijlocul cursului principal al Tisei, iar insulele erau împărție alternativ, una a noastră, una a lor. Sovieticii aveau un gard de sârmă dincolo de care patrulau, dar noi nu vedeam nici măcar acel gard, ne povestiseră oamenii din sat despre el. Mai povesteau unii grăniceri care aveau la ei în sector și frontieră terestră că aruncau uneori cu bețe în acel gard, ca să vadă în cât timp ajung rușii. Venea o patrulă auto cam într-o jumătate de oră, deci gardul era cu senzori.

              În timp ce noi nici patrule auto nu aveam, existau niște Aro doar la batalion și mai era o căruță la companie, care ne aducea pâinea. Uneori caii erau ”cazați” cu săptămânile la noi, n-am înțeles pe cei criterii. Erau unități care aveau și cai cu care patrulau frontiera terestră, dar ăștia de la noi de pe Tisa erau cai de căruță.

            • Harald spune:

              @ donquijote spune: 28/07/2018 la 21:43

              @harald – (…) in comentarii anterioare, pe la alte articole (…) veniti cu povesti din armata pe care le-ati trait personal, desi eu le-am auzit deja povestite cu 15-20 de ani inainte sa incaltati dvs prima pereche de bocanci miltari

              În primul rând, o să vă rog să veniți cu un exemplu concret. Asta dacă aveți vreo urmă de stimă de sine. Dacă nu, nu.

              În al doilea rând, cu 15-20 de ani înainte de prima mea pereche de bocanci militari erați probabil copil de școală primară, dacă nu cumva la grădiniță. Psihologii zic că asta ar fi comunicare patologică, încercarea de a marca puncte împotriva interlocutorului atunci când nu aveți argumente sau fapte pe care să le invocați. Dvs. ce ziceți? :)

          • victor L spune:

            @ Harald,
            dezobienuieste-te sa crezi ca doar ce ti s-a intimplat tie, s-a intimplat.
            (De parca incarcatorul nu putea fi scos de la arma :P )
            Inchei aici discutia asta; ne intilnim in altele :D

            • Harald spune:

              @victor L – recitește toate comentariile, ca să înțelegi peisajul de ansamblu. Ne-am lămurit cu @donquijote. Așa cum am presupus, ăia de la batalionul de pază îi băteau. Diferența dintre noi și ei era ca diferența între armată și securitate.

              Dacă aș fi prins vreunul care încerca să treacă ilegal frontiera și ar fi venit ăia de la batalionul de pază cu un Aro să-l ia, chiar nu aveam niciun control asupra situației lui. Dar dacă ar fi fost un om din sat, eu l-aș fi trimis pur și simplu acasă, în timp ce dacă-l prindea comandantul (un căpitan) l-ar fi amendat cu 150 de lei.

    • Harald spune:

      @donquijote – poveștile cu grenade lăsați-le pentru nepoți, că nu avea nimeni în dotare grenade.în trupele de grăniceri. Chiar nu erau grenade în dulapul cu muniție și eu chiar aveam cheia de la dulap :) Am văzut și eu un coleg zgâriat pe frunte de la o schijă de grenadă, dar asta se întâmpla în poligon, tragerea respectivă se numea ”aruncarea grenadei”, iar dobermanul a ridicat capul să se uite după ea, din spatele stâncii unde o aruncase în groapa de la o fostă carieră. Măsurile de siguranță s-au dovedit suficiente, grenada a explodat cu vreo 15 metri mai jos de stânca unde eram noi, iar zgârietura lui de pe fruntea lui era mai mică decât unghia degetului mic.

      Nu știu ce făceau cei de pe frontiera cu Iugoslavia, am auzit tot felul de povești, dar nu de la oameni care să fi făcut armata acolo. Noi dădeam mereu teste psihologice și au fost câțiva care chiar s-au ales cu interdicția de port-armă în urma testelor. De exemplu, nici bucătarul și nici grăjdarul nu aveau drept de port-armă și nu-i primeam nici măcar în camera cu armament, deși dulapul cu muniție și rastelul cu AK-47 aveau oricum lacăte separate. I-am lăsat pe fiecare să facă ocazional santinelă, o dată la câteva luni, însă numai ziua și numai cu încărcătorul gol la armă, destul cât să-și facă poze și să se poată lăuda acasă că au făcut armata la grăniceri.

      Poveștile astea cu grăniceri psihopați le-am auzit prima dată prin anii ’90, ele circulau printre românii plecați în Germania înainte de 1989. Chestii gen ”un văr de-al meu avea un prieten care …”. Sincer, nu cred că vreunul dintre foștii mei colegi ar fi fost capabili de așa ceva și nu cred că pe frontiera cu Iugoslavia ar fi fost alte criterii de selecție. Gândiți-vă că un psihopat care are armă și muniție le poate folosi oricând împotriva propriilor colegi, împotriva propriilor ofițeri sau împotriva oamenilor din sat. Aveam de exemplu doi oșeni la stână, care amenințau mereu că ei pun mâna pe ”brișcă”, dar nici ăștia nu aveau drept de port armă.

      Sinucideri cu arma din dotare au mai fost câteva, într-adevăr, însă întâmplate în unități cu regim mai strict. Exista totuși un pattern tipic, vinerea pleca în permisie, acasă se certa cu prietena pe care o găsise cu altul, joia următoare venea înapoi, dar era trecut prima dată în planul de pază abia vineri, așa că atunci se împușca. Dar nu cred că astfel de lucruri pot fi detectate la testele psihologice, soluția era să stai de vorbă cu el când venea de-acasă, să vezi dacă a fost totul în regulă. Și dacă nu fusese, îl mai țineai 2-3 zile fără să-l treci în planul de pază.

      • donquijote spune:

        Despre accidente cu grenade in poligon era vorba. Pe alea nu le tineau soldatii in traista.
        Si la noi s-a intamplat, la exercitiul cu grenada “reala”, ca am asteptat minute intregi sa explodeze grenada unuia dintre soldati, ca dupa un timp de asteptare care ni s-a parut o ora – sa se constate ca grenada nici nu fusese aruncata ci o tinea soldatul strans la piept, el insusi fiind tinut ghemuit de maiorul genist (un zdrahon de 2 metri si cam diliu – facea mereu glume menite sa ne dea fiori) care supraveghea “tragerea” adica, dupa ce scoteam cuiul, aruncam grenada ne impingea cu forta in jos – ca sa nu ramanem holbandu-ne. De data asta soldatul nu reusise sa arunce grenada fiind impins prea rapid, (deci si maiorul era cam nervos) dar mana i se facuse cleste pe ea. Unii au ras, altii au facut pe ei de frica, dupa cum i-a tinut firea si dupa cum aveau pozitia in labirintul ala prin care se ajungea in pozitie. Evident, nimeni nu vedea unde explodeaza grenada lui
        Impuscarile accidentale aveau loc mai ales cu ocazia serviciului de garda: veniti de pe la posturi jucau un joc tembel, imitatie de western: care percuteaza primul, sau pur si simplu aruncat akm-ul pe masa in bucatarie si declansat. Unii dintre ei uitasera sa scoata cartusul de pe teava.
        Banuiesc ca erau cateva accidente pe an in toata armata si se prelucrau obligatoriu, la anumite intervale. Evident, cand nu era ce sa se prelucreze se aduceau cazuri mai vechi.
        Nu se prelucrau oficial cazuri cu drame psiho-sentimentale din cate imi aduc aminte. Era in vremea cand se implementa codul eticii si echitatii socialiste si un cetatean adevarat nu avea slabiciuni de felul asta. … Ca unul sau altul ar fi plecat cu tancul sau cu tabul peste campuri sa-si vada / bata nevasta / soacra se afla din zvonuri cu grad mic de incredere, dpmdv.
        Eu am facut armata in 76/77 si nu am avut asa responsabilitati, fiindca de regula pentru asta existau ofiteri iar cel aflat temporar in functia de ajutor al comandantul garzii (ne-ofiter) primea si preda munitia sub supraveghere. Conf reguamentului pe care e drept l-am cam uitat.
        Daca ar fi fost dupa mine multi ofiteri nu ar fi trecut testul psihologic asa cum in zilele noastre cred ca multi nu ar trebui sa primeasca un permis de conducere.
        Totusi exista si au existat.

        Copilul asta despre care am povestit mi s-a parut realmente traumatizat si mi-a ramas in memorie ca un CAZ. De altminteri, cum ziceam, era baiat bun si destul de istet.

        • Harald spune:

          @donquijote – despre ofițeri, e adevărat că mulți nu ar fi trecut testele psihologice, însă ei nu aveau zilnic armament și muniție la ei. Aveam un (alt) căpitan la instrucție, fusese mutat disciplinar de la Regimentul de Gardă fiindcă îl bătuse pe comandantul lui direct. Era clar din comportamentul lui că nu e cu toate acasă, dar el chiar era la instrucție, nu în frontieră.

          • Harald spune:

            P.S. În frontieră aveam ofițeri la continuitate numai în week-end. În rest, ei aveau program de la 9 la 5, iar noi ne descurcam singuri.

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              Dacă îmi amintesc bine, pe la finalul anilor ’80 grănicerii au trecut la MAI ( nu știu cum s-a făcut asta, dacă trupele existente au trecut în subordinea MAI sau au fost înlocuite) . Țin minte că s-a făcut mult tapaj în presa externă ( Europa Liberă, RFI, că alte surse nu aveam) iar Ceaușescu întreba candid: “dar de ce, că și în țările capitaliste e la Interne” deși evident că era o “mică diferență” între felul în care tratau vesticii problema frontierei, ca pe o operație de evidența populației, și cum o tratam noi :)
              Deci putem presupune că era nemulțumit de numărul “scăpaților”. Acum, evident că fie și în armată, fiecare om e un individ, presupun că au fost și din cei care au tras, și din cei care au închis ochii… Era un documentar, “Frontieriștii” pe youtube, dincolo de tonul dulceag-apocaliptic pe care nu îl suport al televiziunii de stat pare că are și unii mărturii ale personajelor implicate.

            • Harald spune:

              @Mihai Bădici – nu știu exact când au trecut la MI (așa se spunea pe-atunci, nu MAI) dar cât am fost eu în armată erau la MApN. În primle zile din decembrie 1989 sigur erau la MI, i-am văzut când îi scosese Ceaușescu pe stradă. Și îi scosese tocmai pe unii încorporați în septembrie, nu pe ”bătrâni”, deci era clar că știe exact ce face.

              Despre cei care au tras am un comentariu mai jos, sunt mai mult decât convins că erau selectați intenționat. E non-uman să vânezi oameni care nu ți-au făcut nimic, iar dacă sute de inși fac asta în cadru organizat, e clar că așa au fost selectați.

      • vioand spune:

        @harald.am facut armata in 82-83 la tr la transmisiuni.Prietenul meu a povestit ce li se spunea.A stat cam 4-5 luni pe granita sirbasi nu ne-a povestit niciodata de vreo actiune la care a participat.Dupa ce a plecat de pe granita a evitat in general povestile de acolo.

        • Harald spune:

          @vioand – ăsta e esențialul: a povestit ce li se spunea.

          Am auzit sute de povești din armată, asta fac bărbații când se întâlnesc, spun povești din armată. Fiecare are povestea lui, fiecare e unic în felul lui, chiar și atunci când uneori îți dai seama că unii au fost colegi în aceeași unitate, în aceeași perioadă de timp.

          Însă când auzi aceeași poveste, repetată de sute de ori, de la persoane care n-au nimic în comun unele cu altele, explicația e alta. Eu încadrez asta în aceeași categorie cu povestea în care o mulțime de oameni au fost refuzați la Sovata, într-un magazin de pâine. Sute de oameni se duseseră la Sovata să cumpere pâine, acolo nu cumpăra nimeni nici benzină și nici parizer, toți voiau pâine la Sovata și pe toți i-a refuzat vânzătoarea aceea unguroaică ostilă :)

          Erau niște mituri urbane, după limbajul de azi, lansate cu scopul de a crea anumite curente de opinie în societate. Faptele, dacă or fi existat vreodată, s-au desfășurat total diferit de povestea-standard, extrem de răspândită și în Germania. Toți cu care am reușit să discut acolo plecaseră legal sau cel puțin ieșiseră inițial din țară legal Dar toți știau povestea, aceeași poveste, care întotdeauna se întâmplase altora.

          • Josef Svejk spune:

            Ideea e că grănicerii împușcau oameni ce încercau să trecă frontiera ca să scape din paradisul lui Pingelică. Erau deci la fel de iubiți precum paznicii SS din lagărele morții.

            Și nu împișcau un fugar pe cincinal ci mult mai mulți. Iar st nu sunt din auzite ci sunt fapte. Până la urmă grănicerii erau ce mai mortală componentă a apartului de represiune comunist. Peste tot în lagărul comunist ei omorau mai mulți oameni ca miliția și securittea la un loc,..

            • Harald spune:

              @Josef Svejk – vă credeți la Zidul Berlinului? Get real!

            • Josef Svejk spune:

              @Harald

              Zidul Berlinului era OK. Acolo au fot omorâți „doar” 136 de oameni între 1961 și 1989.

              https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_deaths_at_the_Berlin_Wall#See_also

              La frontiera româno yugoslavă criminalii în uniforme de grăniceri au ucis 400 de oameni doar în 1988.

              https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/granita-sange-fosta-iugoslavie-1_50ad29867c42d5a6638fdeb4/index.html

              SS-ul n-a omorât atâția germani pe timp de pace câți au căsăpit grănicerii români.

            • Harald spune:

              @Josef Svejk – și ce treabă am eu cu asta, se aplică responsabilitatea colectivă sau ce?

            • Josef Svejk spune:

              @Harald

              Pai are legatura si se aplica si respponsabilitatea colectiva asa cum se aplica NKVD-ului SS-ului Gestapo-ului, KGB-ului, securitatii si altor organisem similare.

              Pana la urma, cel putin in iepoca de aur granicerii romani au ucis mai multi oameni ca securtiatea si milita la un loc, Respectiva ei au ucis mai multi conationali ca Gestpo-ul si SS-ul la un loc pe timp de pace…

            • Harald spune:

              @Josef Svejk – trupele de grăniceri nu erau nici servicii secrete, nici poliție politică. Aveam câte un ofițer de contrainformații la fiecare batalion și cam atât. Povestea cu responsabilitatea colectivă e doar dovada educației primite de dvs. într-un regim totalitar. Acum face parte din identitatea dvs. și o afirmați cu mândrie, dar eu am văzut manifestările astea și la bunicul meu (cel crescut și educat în Imperiul-Austro-Ungar). Așa că aveți două generații de recuperat, nepoții dvs. vor gândi cam ca mine, începeți să vă pregătiți pentru niște meciuri adevărate cu ei :)

              Dacă unii ajungeau să vâneze oameni pe frontieră, asta înseamnă că testele psihologice erau folosite exact invers în cazul lor, tocmai pentru a-i selecta pe cei dispuși să vâneze oameni. În România au existat mereu oameni dispuși să-și omoare femeia cu cuțitul sau vecinul cu toporul, deci candidați se găsesc. Responsabilitatea instituțională e a celor care-i selectează cu bună știință pe acești candidați.

              În ce mă privește, m-am considerat responsabil doar pentru cei din subordinea mea: ”Chiar dacă-l vezi că fuge, nu tragi după el în niciun caz. Lasă-l că vine el înapoi cândva”. Și nu s-a tras niciun cartuș în tot sectorul nostru, în toată perioada cât am fost acolo. Nici măcar în aer, nici măcar accidental, la rastel. Omul are nevoie de o explicație destul de liniștitoare încât să nu facă nimic și va alege să nu facă nimic, dacă are ocazia să aleagă.

  4. Petre Opris Petre Opris spune:

    @ Cinicul; @ Mihai Badici
    Situaţia resurselor energetice româneşti a fost analizată la începutul anilor ’60 şi, în cursul vizitei pe care Gheorghe Gaston Marin (preşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) a efectuat-o la Washington în 1964, partea română a solicitat o centrală nucleară americană pentru producerea de energie electrică.
    În discuţiile dintre Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon (1969-1970) s-a abordat chestiunea implicării companiilor americane în exploatarea petrolului în diferite zone ale lumii, inclusiv în România, împreună cu specialiştii români. Ieri am găsit şi numele primei companii americane care a dorit să vină în România pentru a discuta despre resursele eneregtice din Marea Neagră. Nu mai ştiu exact pagina din carte; o voi preciza cu o altă ocazie. De asemenea, s-a discutat despre implicarea EXIMBANK în proiectul de realizare a combinatului petrochimic de la Pancevo – proiect comun iugoslavo-român. EXMBANK a avut pregătit un fond în valoare de 100 milioane de dolari pentru România, cu o dobândă fixă de 6%, în timp ce Nicolae Ceauşescu insista pentru coborârea dobânzii până la 2-3%. Mission Impossible! Dobânda pentru titlurile statului american dedicate populaţiei era în acel moment de 6,62%, pe un termen de 10 ani (date din luna mai-iunie 1972). În plus, România trebuia să aibă 15% din suma dedicată proiectelor care urmau să fie finanţate de EXIMBANK pentru a primi 45% de la EXIMBANK, iar restul de la diferite bănci particulare.
    Problema principală a lui Nicolae Ceauşescu era balanţa de plăţi în valută Vest. Aceasta era deficitară cu circa 300 milioane de dolari în 1970 şi Ceauşescu a insistat pentru ca importurile de produse americane şi licenţe de fabricaţie occidentale să fie compensate 100% cu produse româneşti vândute în SUA, în condiţiile clauzei naţiunii celei mai favorizate (care a fost pierdută în 1952 şi s-a reacordat în 1975 – până în 1988, când Ceauşescu a anunţat că renunţă la ea).
    Nixon a încercat să adopte câteva măsuri fără aprobarea Congresului SUA şi, de exemplu, a aprobat în decembrie 1972 ca România să vândă bunuri de larg consum româneşti pentru trupele americane staţionate în Europa (“programul de export în barter”). Presupun că acesta a fost unul dintre argumentele importante care a influenţat decizia lui Nicolae Ceauşescu de a cumpăra 3 avioane Boeing 707 din SUA pentru compania TAROM. Cu o lună înainte, SUA a aprobat vânzarea a 10 aparate de acelaşi tip Republicii Populare Chineze, pentru 150 milioane de dolari (preţul pe un aparat fiind acelaşi cu cel stabilit pentru compania TAROM).
    Nu mai povestesc despre vizita lui Nixon la Bucureşti în 1969 şi reluarea relaţiilor dintre SUA şi China în 1971. Cred că ar fi mai bine să scriu un studiu despre acele evenimente şi să îl conexez cu materialul de mai sus.
    Vă mulţumesc foarte mult pentru comentarii. Aşa îmi dau seama ce zone mai trebuie studiate!

  5. Petre Opris Petre Opris spune:

    @ Cinicul
    Am găsit pagina. Confirm. negocierile s-au desfăşurat cu compania americană “Offshore”. Acestea au început în anul 1970. Implicarea lui Richard Nixon în acţiunea respectivă nu este vizibilă în documentul respectiv, dar preşedintele american a promis de mai multe ori că se va implica în ajutarea României în domeniul economic, fără a intra în conflict cu Congresul SUA.
    Apoi, a fost o vizită a lui Robert Anderson la Bucureşti (12 noiembrie 1970). Acesta era reprezentantul unui grup de oameni de afaceri americani care s-a interesat de explorările petrolifere în Marea Neagră şi de construirea unei rafinării pe litoralul românesc.

    @ Mihai Badici
    Cred că Fabrica de cinescoape de la Pipera vă este cunoscută. A fost realizată împreună cu firma americană “Corning Glass International”. Proiectul respectiv a costat 11,5 milioane de dolari. Preşedintele companiei, Robert Murphy, a fost la Bucureşti în septembrie 1970.
    La sfârşitul anilor ’60, reprezentanţii României nu au putut obţine licenţe de cumpărare din SUA a unor aparate video pentru televizoare şi a unor cuptoare difuzitron Mark II pentru fabricarea diodelor şi tranzistorilor.
    Există şi alte cazuri. De exemplu, fabricarea de calculatoare electronice în România sub licenţa companiei Friden (licenţă importată înainte de luna iulie 1969). S-ar putea să greşesc spunând “caz reuşit”. Dumneavoastră puteţi să apreciaţi în alt mod. Eu nu mă pricep la electronică şi la calculatoare.

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      O parte din licențele cumpărate în anii ’70 au fost ok, și, privind lucrurile în perspectiva epocii, bani bine investiți. Problema principală a fost lipsa generală de eficiență a sistemului ( pentru care nu îl putem blama pe Ceaușescu, ci cel mult pe Marx, care are însă scuza că a trăit în altă epocă :) ). Cinescoapele românești erau foarte bune, doar că erau alb-negru …. Fabrica de memorii cu ferită din Timișoara a fost închisă după ’89 …
      Licențele cumpărate au fost folosite exact așa până după anii ’90, vezi bătrâna Dacie1300. Evident că în lipsa inovației tehnologic, soluția era ca după 20 de ani să cumperi o altă licență, apoi alta, apoi la zece ani, pentru că ritmul progresului a crescut… ori e imposibil să finanțezi acest mod de lucru pe termen lung….
      Mereu m-am întrebat de ce a trebuit să cumpere licența de TV color din RDG. Sunt convins 100% că dacă adunau 10 studenți și le dădeau tema asta ca proiect de diplomă ar fi reușit. Însă problema e că nimeni nu și-ar fi asumat acest risc, după cum la Pitești au fost proiectate cinci-șase modele de automobil, cu un design cât de cât mai actualizat, dar nimeni nu și-ar fi asumat riscul de a schimba cu adevărat linia de fabricație ( mai ales că era vorba și de costuri mari). Dacă ar fi reușit ar fi primit o medalie, dacă ar fi eșuat ar fi ajuns să conducă fabrica de găleți din Videle :) Alegerea corectă e evidentă.

      • Harald spune:

        Nu merge să proiectezi un televizor color de la zero, durează ani până îți iese, iar piața nu stă pe loc. Chiar și licența cumpărată din RDG a fost o soluție proastă dpdv tehnic, Telefunken avea modele mult mai simple și mai reușite la acel moment. Nu știu ce opțiuni concrete existau dpdv comercial, poate unii n-ar fi oferit deloc licența, dar modelul din RDG (vândut în România drept Telecolor) nu a fost niciodată larg răspândit, era excesiv de complicat. Sigur că era de preferat modelului rusesc (vândut în România drept Cromatic) dar pe o piață deschisă n-ar fi avut nicio șansă.

        Despre cinescoape, cele din anii ’70 erau foarte bune, cele de după 1985 erau de o calitate execrabilă. Se defectau de noi și uneori ajungeau înlocuite cu unele vechi, recuperate, care țineau mai mult decât cele noi. Și aici era valabilă aceeași poveste, cele rusești (la Diamant 220, de exemplu) erau mult mai proaste decât cele românești.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          @harald: normal că nu “piața” nu așteaptă. Dar în România anilor ’80 nu era vorba de nici o piață. Oricum eram ultimii care am trecut la televiziunea color ( și dacă judecăm după numărul de tv-uri probabil că e exagerat să spunem că am trecut, doar emiteam color :) ) Îmi amintesc când o colegă de liceu a venit pe la noi cu vestea cutremurătoare: Tom ( motanul din desene) e de fapt albastru ! Habar n-aveam . Eu zic că proiectarea unui TV color în anii ’80 nu ar fi fost o problemă pentru nici un institut din domeniu și nici pentru studenții la electronică de atunci. Sigur că ar fi ieșit mai prost decât ce era pe piața mondială, dar tot ce se găsea atunci era oricum mai prost decât ce era pe piața mondială. deci un tv prost era mult mai bine decât nimic. ( în plus copierea unui model occidental ar fi fost deja rutină ) . Cred că s-a ales acel model ( care nu era neapărat mai complicat, ci doar gradul de integrare era mai redus) pentru că în același timp s-au asimilat și circuitele integrate la IPRS. IPRS (cred) nu avea capacitatea să producă circuite integrate mai complexe de atât – poate nici nu aveau de unde să ia licența pentru altele. Eu am serioase îndoieli și în legătură cu feritele din cele două transformatoare dar nu am date concrete. Cumpărarea de licențe era și o cale ușoară de a scăpa de răspundere ( preocuparea no1 în socialism) , de a face turism internațional ( ba mai căpătai și prime) ; evident că era necesară pentru produse a căror tehnologie era inaccesibilă, dar nu cred că era cazul televizoarelor. De export nu se punea problema, oricum tehnologia era depășită din start, deci pentru intern ar fi mers… Poate nu telecolor, dar sigur ne ieșea mai bine decât Cromatic-ul :)

          • Harald spune:

            Orice proiectare presupune costuri, niște oameni trebuie plătiți chiar și dacă nu le iese ce încearcă ei să facă. La cumpărarea unei licențe se plătesc royalties din câte știu eu, adică se plătește o sumă pentru fiecare produs fabricat și vândut, în timp ce costurile proiectării pot scăpa oricând de sub control, încă înainte de a fi obținut vreun produs vandabil.

            Cred că asimilarea la a doua mână a fost și ea una dintre probleme, IPRS a încercat să asimileze niște integrate pe care le asimilase RDG cândva, nu originalele. În mod normal activitatea de la Electronica și cea de la IPRS nu ar fi trebuit coordonate, Electronica trebuia să cumpere integrate direct de la Telefunken sau de la Philips, iar costurile de producție ale șasiului ar fi scăzut la jumătate. Urmând ca IPRS să vadă și ei ce pot oferi, nu să ajungă să depindă producția de la Electronica de capacitatea IPRS de a fabrica una sau alta.

            Pe de altă parte, Cromatic-ul ajunsese de legendă, chiar și când funcționa tot nu înțelegeai cum de funcționează :)

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              V-a corupt capitalismul ăsta putred, odiosu’ nu gândea așa :) Proiectarea unui produs nou se făcea cu aceeași oameni din aceleași institute, costa mult pe hârtie dar prețurile se ajustau din condei, că de fapt erau aceeași oameni, aceleași salarii, hai poate o primă, ceva materiale…. Sau: studenții, militarii :)
              Problema lui era că trebuie să importe, iar când mai trebuia să importe și din vest, “ochii se-mpăienjenea” ca la Toma Alimoș :) De asta s-a înțeles cu est-germanii ( probabil o fi făcut și vreun mic troc, ceva Dacii sau ce o mai fi dat el – am avut la Paderborn un instructor care ne zicea că a avut o Dacie în tinerețe :) ) . Dacă e să duc presupunerile mai departe, mă gândesc că probabil rușii au dat elcrom-ul la pachet cu tuburile, că asta era durerea mare, nu avea de unde să ia cinescoapele color. Am înțeles că ar mai fi cumpărat tuburi poloneze, dar tot din bârfe, eram student, nu aveam acces la documente primare…

            • Harald spune:

              Despre tuburile poloneze tot numai povești am auzit și eu, dar oarecum la prima mână. ”Ăsta era cu tub polonez”, a comentat un tip despre un televizor care tocmai plecase de pe masa lui. Personal, n-am văzut pe dinăuntru niciun televizor cu tub polonez.

              Dacii 1310 au fost o mulțime în RDG, în 1990 am văzut cu sutele pe străzi, la Dresden și la Berlin. Cele mai multe le-au adus românii înapoi pe cont propriu, ultima dată cred că era prin 1996 când am auzit pe cineva lăudându-se că și-a adus-o din RDG. Și în Ungaria erau foarte multe, iar românii le-au adus și pe ele înapoi acasă. Trebuia să existe un motiv pentru care România a continuat să fie săracă și după 1990, asta făceau românii, importau Dacii 1310 și le plăteau în valută :)

      • Harald spune:

        În completare la proiectarea televizorului color: multe modele occidentale care au ajuns la baleiaj orizontal cu tranzistor erau de fapt modelul precedent, bazat pe baleiaj cu tiristori, la care în afară de baleiajul orizontal nu era modificat nimic. Deci se vânduseră zeci sau sute de mii de bucăți care au finanțat evoluția ulterioară. România lipsise la etapa de baleiaj orizontal cu tiristori, nu avea cum să se califice direct în faza următoare, că ea avea de fapt de proiectat de la zero tot televizorul, nu doar baleiajul orizontal.

        Chiar și înainte de tiristori, existaseră modele hibride de Neckermann și Saba, cu baleiaj orizontal pe tuburi (pe ”lămpi”) dar care aveau circuite integrate în FI-sunet sau în AFI-CC. România lipsise și la etapa asta, fabricase doar hibride alb-negru, la care baleiajul orizontal era de putere mult mai mică (PL500). Ca să fabrici un baleiaj orizontal pe tuburi pentru un cinescop delta cu gât de 36 mm, care să mai și funcționeze ani întregi, chiar trebuie alți ani de experiență în prealabil.

        Românii nu reușiseră să rezolve cum trebuie nici măcar alimentarea filamentului de la cinescopul alb-negru, la modelele cu integrate. Asta la un moment când Saba avea de peste 10 ani modele color care țineau filamentul alimentat non-stop la aproximativ 2 V (față de 6,3 V nominal) astfel încât la pornire imaginea apărea în 2-3 secunde, dar cinescopul nu se defecta niciodată, spre deosebire de cele românești alb-negru.

      • Josef Svejk spune:

        Și dincolo de problemele inerente ale marxismului într-adevăr dezvoltarea pe bază de licențe e nesustenabilă. Cine vinde licența nu vrea să piardă bani. Costurile asociate ei sunt la un asemenea nivel încât vâzătorul câștigă mai mulți bani vânzând-o decât producând produsele ce vor fi realizate sub licență.

        Ea are sens doar atunci când cineva decide intrarea într-un domeniu nou și vrea să „cumpere” experiența, sau pentru a acoperi un gol într-o gamă de prouse. E de asemeena justificată la armament când eficiența econmică e mai puțin importantă ca producția autonomă în caz de conflict.

        Însă ideea că am cumpărat o licență acum și după aia când produsul se învechește cumpăr licența pentru noua generație e sorită eșecului și duce la faliment. Cumpărătorul licenței trebuie să aibă capacitatea de a dezvolta produsul prin forțe proprii sau tăria de renunța la coninuarea producției dacă nu e capabil să-l dezvolte. România comunista nu a avut nici una și nici alta. Și asta nu atât datorită incompetenței inginerilor ei (cu toate că și asta era adesea o problemă) cât datorită lipsei oricărui spirit antreprenorial și a oricărei viziuni de dezvoltare a „management-ului”.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Nu era “lipsă de spirit antreprenorial” ci spiritul antreprenorial era reprimat :)
          Vedeți articolul meu foarte vechi cu calculatoarele făcute în cămin, pe care Andrada Fiscutean l-a îmbogățit cu investigații proprii într-un articol din Ars Tehnica.
          Problema competenței tehnice era reală, pentru că provenea din distribuirea inechitabilă a absolvenților. În anii 80 aveam, cred, suficienți absolvenți bine pregătiți, însă mare parte din ei lucrau la fabrica de găleți Videle sau la sistemul de irigații Dăbuleni ( nu știu dacă a existat prima din ele, e o invenție a mea) . În anii ’60 nu erau destui ( pe cei buni îi împușcaserăm) dar în anii ’80 cred că ar fi fost, dacă sistemul ar fi fost bazat pe meritocrație… Ca să poți construi o industrie trebuie multe premise, din care ’90% nu țin de competența tehnică. Din păcate pentru comuniști, piața e una din premise….

  6. Petre Opris Petre Opris spune:

    O explicaţie suplimentară din 27 mai 1977:
    „Nicolae Ceauşescu: Funcţionează, de altfel, o societate mixtă cu firma „Offshore”. Singura critică pe care o avem este că au investit prea puţin. Platforma care am realizat-o este în Marea Neagră şi forează. Este realizată cu „Offshore” din H[o]uston. Nu prea avem mari speranţe de petrol în Marea Neagră, de aceea şi noi ne pregătim şi dorim să participăm în alte părţi unde se presupune că se găseşte petrol mai mult”.
    După cum se poate observa, Nicolae Ceauşescu avea probleme cu platforma de foraj “Gloria” şi cu gramatica limbii române (“care” / “pe care”).

    • Mihai Badici Mihai Badici spune:

      Mulțumiri pentru precizări. Din articol lucrurile reieșeau oarecum altfel, iar numele companiei Offshore nu era menționat deloc. Deci am presupus că negocierile au eșuat. ( în general, chiar dacă nu mă interesau în mod deosebit, urmăream știrile din domeniul industriei, că doar mă pregăteam să devin inginer ). Nu am știut că platforma de foraj a fost construită în colaborare, nu prea s-a popularizat acest aspect. ( ca un amănunt interesant, nouă ne spuneau pe la școală că e nevoie de ajutorul nostru – al electroniștilor adică – pentru ca industria petrolieră să redevină competitivă :) )

      • Petre Opris Petre Opriş spune:

        Nici eu nu am ştiut până în momentul în care am văzut cometariile dvs. Încerc să scriu despre ceea ce sunt sigur. Uneori pot presupune că s-a întâmplat ceva şi primesc comentarii de la cititori mai ales dacă analiza mea conţine erori. S-ar putea să apară o asemenea situaţie în următorul material (la motoarele de rezervă pentru MiG-urile 29 şi IAR-95).
        Mulţumesc pentru detsliile despre televizorul RDGist. Am găsit ceva prin arhive,dar cu o firmă vest-germană.

        • Mihai Badici Mihai Badici spune:

          Cu atât mai meritorie e munca dvs, pentru că o putem corecta cât mai suntem prin zonă; eu am absolvit în ’91 deci nu m-am confruntat direct cu multe din problemele astea ca inginer, dar probabil alți comentatori au fost implicați în mod direct și încă sunt în viață, deci ne pot zice amănunte. Regimul era destul de zgârcit cu amănuntele, probabil documentele la care aveți acces au multe lacune.
          Îmi amintesc o altă istorie din ciclul James Bond, în timpul precticii la FEPER: acolo se producea un plotter despre care muncitorii ziceau că documentația ar fi ajuns “din greșeală” în Constanța în loc de Barcelona ( parcă un port spaniol era) . Câteodată o mai nimereau și băieții cu ochi albaștri…

    • donquijote spune:

      Ceausescu oscila intre tentatia de a achzitiona ce-i mai bun, pentru care avea nevoie de specialistii cei mai buni si problema de a-i lasa pe acestia sa intre in contact direct cu specialistii straini. Chiar si numai faptul de a compara in intalniri directe salariul uni inginer roman cu al unuia strain probabil ca ii dadea cosmaruri.
      Achzitionarea de patente prin spionaj era o glume de roman politist de propaganda: nu puteai sa faci dintr-un agent secret (securist) un inginer suficient de capabil sa fure ce trebuie. Ca nici cu patent cumparat, oficial lucrurile nu ieseau la liman asa usor, daramite fara ajutorul partenerului strain.
      Rezultatul: oamenii se tot schimbau, nu se asigura continuitatea in dezvoltarea unui proiect si ne trezeam din cand in cand cu niste echipamente, unele dintre ele destul de avansate, dar fara noima – cu greu, daca nu imposibil de integrat cu celelalte componente. Acestea ajungeau sa zaca pe pozitie pana cand se gasea cineva mai voluntar, sa le dea de cap, sau ieseau din uz prin imbatranire.
      Mai catre tarziu, s-a trezit si mai tare nationalismul in el si s-a decretat “totul sa fie asimilat in tara” si numai cu materiale din tara. Chiar importurile din CAER erau restrictionate la sange. Si mai mare catastrofa! Daca blochezi total accesul la cele mai neinsemnate resurse ramai nevoit sa improvizezi la nesfarsit.
      PS. Am avut in mana un ordin (in copie, evident) semnat de prim ministru Dascalescu prin care se ordona sa nu se mai foloseasca cupru si sa fie inlocuit cu fier. Cuprul se va utiliza numai in echipamentele destinate exportului si NUMAI daca beneficiarul solicita aceasta in mod expres (si de la sine). Si, era vorba despre proiecte din CIETA, nu despre tabla de acoperis. Imposibil sa nu incalci ordinul si … ce tambalau iesea la omologari…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Petre Opris


Petre Opris

A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istor... Citeste mai departe


Lansare carte

Sâmbătă, 23 noiembrie, se lansează noul volum al profesorului Constantin Crânganu. Amanunte, aici.

E randul tau

Salut acest articol, și îl felicit pe autor. Problema prezentată de dânsul este cum nu se poate ...

de: Bradut Bolos

la "De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?"

Carti recomandate de Contributors.ro

DEMOCRAȚIA SUB ASEDIU ROMÂNIA ÎN CONTEXT REGIONAL

Carte recomandată de contributors.ro

Cauta articole

decembrie 2019
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)