marți, martie 19, 2024

Rezistența în cultură și conservarea digitală a patrimoniului. Studiu de caz: Muzeul Național de Artă al României.

Ori de câte ori suntem nevoiți să reflectăm asupra felului în care a controlat regimul comunist societatea românească în anii de dinainte de 1989, recurgem la strategii compensatorii pentru a explica lipsa rezistenței anticomuniste: „Este drept, n-am avut «Solidaritatea» polonezilor, dar la noi s-a rezistat prin cultură”. Evocarea acestei presupuse rezistențe (mai profunde, mai organice, vasăzică) mi-a dat multă vreme temeiuri să cred că în România cultura a fost un teren mai ferit de toxinele care s-au acumulat în țesutul social autohton în perioada 1946-1989. Asta până când am ajuns să intru în contact direct cu așezăminte culturale de referință, din capitală. Atunci am realizat din plin că la noi, în domeniul culturii, s-a rezistat și se rezistă cu brio. Îndeosebi reformei care ar trebui să ne scoată din înapoiere și să ne alinieze la spiritul european, caracterizat de deschidere, transparență și dinamism.

Da, ați citit bine: instituțiile de cultură opun rezistență la nou și la reformă. Articolul de față dă mărturie despre un fapt deconcertant: de opt ani de zile, muzee și biblioteci românești de prim rang refuză sistematic, cu îndârjire, parteneriate cu instituții străine specializate în conservarea digitală a patrimoniului.

Voi lua ca studiu de caz Muzeul Național de Artă al României, instituție care manifestă, în mod inexplicabil, o rezistență acerbă la proiecte care în alte țări sunt întâmpinate cu brațele deschise.

Înainte de a trece la expunere faptelor, precizez că nu intenționez să arunc un blam general asupra MNAR, fiindcă sunt convins că în interiorul lui lucrează oameni de bună credință, care își cunosc și își practică ireproșabil meseria. Din nefericire, este suficient ca la câteva niveluri ale ierarhiei administrative să apară blocaje pentru ca imaginea întregii instituții să fie afectată.

Să vedem acum complicatele ițe ale istoriei care m-a adus în contact cu MNAR. În vara lui 2008, în timpul unui stagiu de cercetare, l-am întâlnit la Münster, în Germania, la Institut für Neutestamentliche Textforschung, pe Daniel Wallace, eminent profesor și cercetător american, unul dintre cei mai buni specialiști în critica de text a Noului Testament. Domnia sa cunoaște ca nimeni altul istoria transmiterii textului neotestamentar și conduce de mulți ani un așezământ științific dedicat fotografierii și conservării digitale a manuscriselor Bibliei (http://www.csntm.org/). Centrul american (cu sediul în Texas) s-a impus deja în peisajul instituțiilor de acest tip, fiindcă până în prezent a realizat peste 500.000 de imagini de manuscris, în condiții tehnice excelente. Între exemplarele fotografiate de el și echipa lui se numără atât manuscrise bizantine, cât și papirusuri din secolul al II-lea și al III-lea, nu doar ale Noului Testament, ci și ale Septuagintei, traducerea în limba greacă a Bibliei ebraice.

Din cele 5.800 de manuscrise neotestamentare, doar câteva aparțin unor instituții românești: 5 manuscrise (datând din secolele XII-XIV) se află la MNAR, iar 12 se găsesc la Biblioteca Academiei Române. Câte un manuscris mai dețin Muzeul Olteniei (Craiova), Muzeul Literaturii, respectiv Biblioteca Centrală Universitară din Iași. Până în prezent, numai Muzeul Literaturii a acceptat digitizarea manuscrisului pe care îl deține (un impozant lecționar bizantin de secol XI).

Dar să revin la anul 2008. Dornic să afle ce pași fac instituțiile românești pentru a asigura conservarea digitală a tezaurului cultural, profesorul Daniel Wallace m-a rugat să iau legătura cu „factorii de răspundere” din România. Răspunsul la întrebarea care ne frământa pe amândoi l-am aflat la scurtă vreme: (1) în România eforturile pentru digitizarea manuscriselor s-au remarcat și se remarcă mai ales prin absență; (2) ca în povestea cu „posmagii” oferiți leneșului, orice ofertă de ajutor venită din partea Centrului condus de profesorului Wallace a fost respinsă de români cu indolență, nepăsare sau chiar dispreț.

În fapt, CSNTM s-a oferit să facă pro bono un serviciu important muzeelor românești – digitizarea tuturor manuscriselor grecești ale NT – punând două condiții: permisiunea de a păstra un set de imagini pentru cercetare, în arhiva digitală a Centrului, și permisiunea de a le afișa pe site-ul Centrului. Așadar, nu s-ar pune problema să inventăm noi roata în acest domeniu. Procedura există și se aplică peste tot în lume. Alte sute de manuscrise au trecut deja prin aceste etape și recomandările de care se bucură Centrul sunt excelente. Iau un exemplu recent: în 2011, CSNTM a încheiat un acord cu Biblioteca Medicea Laurenziana, celebra instituție florentină ctitorită de familia Medici. Instituția (a cărei clădire inițială a fost proiectată de Michelangelo) deține 13.500 de manuscrise (dintre care 2.500 de papirusuri) și 128.000 de tipărituri. Din această impresionantă colecție de manuscrise „florentine”, 28 au fost fotografiate de echipa prof. Dan Wallace. Între ele se numără și un manuscris complet al NT grec, o raritate, având în vedere că ele sunt doar șaizeci la număr în toată lumea.

Așadar, pe la „casele mai mari” există deschidere și interes pentru conservarea digitală a patrimoniului. Prin contrast, muzeele și bibliotecile din România, deși, puse alături de Biblioteca Medicilor, par niște Cenușărese, afișează în mod bizar aere de prințese năzuroase care se arată deranjate de prezența bobului de mazăre pitit sub șapte perne. Fundamentarea pentru această judecată severă urmează în paginile de mai jos.

Pe 18 ianuarie 2009 îi trimiteam doamnei Roxana Theodorescu, director al MNAR la vremea aceea, primul email prin care îi solicitam o audiență, ca să-i prezint scrisoarea de intenție a CSNTM și o variantă de contract. Precizam că CSNTM s-a oferit să digitizeze cele 5 manuscrise ale Muzeului, așa cum a mai făcut cu alte zeci de manuscrise din lumea întreagă (Constantinopol, Patmos, Albania, Universitatea din Michigan, Cambridge, Grecia, Münster; între timp, lista s-a îmbogățit considerabil).

Cu toate insistențele mele, n-am obținut audiența cerută; în schimb, mi s-a recomandat să iau legătura cu personalul Secției de Artă Veche Românească, unde am găsit ceea ce am socotit a fi deschidere și entuziasm. Dar așteptările mi-au fost degrabă zădărnicite, căci, în mod subit, angajații Muzeului și-au reconsiderat poziția, drept care chestiunea contractului ce urma să fie semnat a rămas în suspensie. Într-un târziu, după multe insistențe pe care le-am făcut, mi s-a spus că este nevoie de avizul Ministerului Culturii, unde au fost expediate spre aprobare niște documente.

În mod cu totul misterios (cum numai în România se întâmplă), Ministerul întârzia să dea aprobările cerute. Sau cel puțin așa eram lăsat să cred. Dacă de la MNAR s-au trimis vreodată către Minister documente privitoare la contractul depus de mine numai Dumnezeu știe în mod precis. Sigur este că personalul Ministerului sau membrii comisiilor de specialitate îmi dădeau asigurări că n-au avut sub ochi acte de tipul celor așteptate de Muzeu. Păstrez și acum, ca mărturie, corespondența cu dnii Vasile Timiș, Alec Bălășescu și Ernest Oberländer-Târnoveanu.

Edificat asupra situației, am revenit în punctul zero, cerând noi lămuriri de la Muzeu. Situația devenise o comédie absurdă cu birocrați distribuiți în rolurile principale. Sunam la secția de Artă Veche Românească: „Veți primi răspuns de la Direcțiune”. Sunam la Direcțiune: „Cererea dvs. a fost trimisă la secția de Artă Veche Românească”. Sunam iarăși la Artă Veche Românească „Ministerul nu a avizat documentele trimise de noi”. Sunam la Minister: „Muzeul nu ne-a trimis niciun document”.

Într-un târziu, pe 18 ianuarie 2010, – la un an după primul email trimis dnei Roxana Theodorescu – am depus o nouă cerere la secretariatul MNAR. După o lună și jumătate am primit un răspuns năucitor: „Contractul de digitalizare a manuscriselor propus de dvs. prin scrisoarea datată 05.02.2009 nu are caracter gratuit așa cum sugerați ci caracter oneros”. În continuare erau prezentate justificările. În esență, contractul propus era considerat oneros fiindcă Centrul american cerea permisiunea de a păstra un set complet de imagini pentru arhiva proprie și de a posta imaginile manuscriselor pe site-ul instituției.

În viziunea MNAR, partea americană ar fi fost de bună credință dacă ar fi propus un contract de concesiune de servicii. Altfel spus, Muzeul de Artă urma să acorde părții americane o serie de servicii evaluabile în bani. Să observăm cum operează logica Cenușăresei transformate în prințesă plină de toane: un muzeu din România care deține cinci manuscrise grecești nu acceptă ca ele să fie digitizate decât contra cost!

Ca să poată „denunța” oferta CSNTM, serviciul juridic al MNAR a găsit și un tertip cu aer legal: Ordonanța de urgență nr. 34 din 19/04/2006, privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii. Ce scop are această ordonanță? Citez din Cap. 1, secțiunea 1, art. 2: „a) promovarea concurenței între operatorii economici; b) garantarea tratamentului egal și nediscriminarea operatorilor economici”.

Iată cum, printr-o logică profund viciată, o fundație culturală non-profit, care își finanțează activitatea din donații, este tratată drept „operator economic”! Dacă Centrul condus de profesorul Wallace s-ar fi oferit să pună marmură nouă în Sala Tronului din fostul palat regal, aș fi înțeles necesitatea unei licitații care să garanteze selectarea celui mai bun furnizor. Dar faptul că direcțiunea unui muzeu a ajuns să gândească în cu totul alte categorii decât cele culturale este semn de gravă inadaptare la practicile europene și internaționale. Un cercetător pasionat de manuscrise bizantine ar putea crede, în mod naiv, că menirea unui muzeu finanțat din bani publici este, printre altele, conservarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural. Ei bine, nu. Hârțoaga birocratică semnată de doamna Theodorescu m-a învățat că rostul unui muzeu este în primul rând să gândească în termenii economiei de piață („oneros”, „concesiune de servicii”, „licitație”, „operator economic”).

Pe scurt, din răspunsul primit în ianuarie 2010 reieșea cu prisosință că dna Theodorescu era complet dezinteresată să desprăfuiască cele cinci manuscrise bizantine și să le introducă în circuitul internațional al cercetării, punând astfel România pe harta specialiștilor în critica de text a Noului Testament.

Am așteptat să mai treacă niște ani și în ianuarie 2013 am bătut iarăși la porțile Ministerului Culturii, ca să cer o audiență dlui Daniel Barbu. Din scurta discuție purtată cu domnia sa am rămas cu impresia distinctă că dna Theodorescu nu poate fi capacitată în niciun fel să revină asupra deciziilor luate. Am ieșit din cabinetul ministerial deplin convins că va trebui să-mi încerc din nou șansele numai după ce la conducerea MNAR va sosi un manager mai branșat la spiritul european.

Cum orice lucru bun are un sfârșit, ocârmuire exercitată de dna Theodorescu s-a încheiat în cele din urmă în primăvara lui 2016. Trecuseră deja 22 de ani în care mâna doamnei director strunise ferm, poate prea ferm, destinele culturale ale MNAR.

Am avut motive să cred că, după vacantarea postului de manager, la MNAR va începe să adie vânt primăvăratic de schimbare, drept care am retrimis instituției celebra scrisoare însoțită de contract. În toată perioada interimatului asigurat de dl. Dragoș Neamu nu s-a luat nicio decizie, așa că am așteptat răbdător să înceapă mandatul dlui Călin Stegerean. Din nefericire, și de această dată răspunsul Muzeului a fost negativ. Documentul pe care l-am primit pe data de 14 octombrie nu mai invocă aspecte de ordin economic, ci „argumentele restauratorilor de specialitate, privind factorii de risc pe care îi implică operațiunea propusă”. Scrisoarea mai precizează că „muzeul are între proiectele sale de conservare a patrimoniului digitizarea tuturor manuscriselor pe care le deține, precum și publicarea celor arhivate deja prin metoda digitizării”.

După cei opt ani de când bat pe la uși culturale și ministeriale, să-mi fie îngăduit să iau răspunsul Muzeului cum grano salis, din două motive.

(1) Echipa profesorului Dan Wallace a realizat 500.000 de fotografii de manuscris; papirusurile din celebra biblioteca Chester Beatty (Dublin) sunt cu aproape 1000 de ani mai vechi decât manuscrisele noastre bizantine. Nu este oare o formă de hybris (tipic românescă?) invocarea „restauratorilor de specialitate” în fața unui bun profesionist care beneficiază de girul multor restauratori din cele mai importante biblioteci ale lumii și care studiază manuscrise dintre cele mai diverse (papirusuri, unciale precum Codex Sinaiticus, minuscule bizantine etc.)? Dacă o echipă care a făcut deja o jumătate de milion de fotografii nu e suficient de competentă, din ce galaxie va lua MNAR specialiștii care să digitizeze manuscrisele noastre bizantine?

(2) Ar fi minunat dacă între proiectele imediate ale noii conduceri s-ar afla într-adevăr și digitizarea tuturor manuscriselor deținute de MNAR. Dar cât de credibilă este această promisiune dacă vreme de opt ani de zile nu s-a făcut nimic în pofida tuturor bunelor intenții dovedite de o instituție precum CSNTM? În 2015-2016, Biblioteca Națională a Greciei, care are o colecție de manuscrise incomparabil mai bogată, a folosit din plin ajutorul dat de Centrul condus de prof. Wallace. În urma unei ample operațiuni, au fost fotografiate peste 300 de manuscrise (150.000 de pagini de manuscris). De ce în Grecia se poate, iar în România nu? De ce, ca să-l citez pe istoricul Lucian Boia, este România altfel?

Închei spunând că nu trebuie ca manuscrisele din România să fie digitizate neapărat de Centrul dlui Wallace. Important este ca ele să fie conservate digital. Dacă MNAR are mijloace proprii sau este dispus să aloce fonduri importante în acest sens, este foarte bine. Dar dacă astfel de proiecte există deocamdată doar în intenție, n-ar fi mult mai simplu ca instituția să apeleze la experiența și resursele unei organizații dispuse să conserve digital manuscrisele grecești fără costuri pentru partea română?

Am văzut așadar cu vârf și îndesat în ultimii ani cam ce înseamnă în România „rezistența prin (în) cultură”. Deloc descurajat de pățaniile trăite în acești opt ani, voi urmări cu interes maxim acțiunile anunțate de MNAR în domeniul conservării digitale. Când se vor împlini zece ani de la primul mesaj trimis dnei Theodorescu, voi înnoi propunerea trimisă de Centrului american condus de dl. Wallace. Va fi atunci un bun prilej de a măsura felul în care se achită instituțiile de cultură române de misiunea lor în domeniul protejării patrimoniului național.

P.S. Precizez că opiniile exprimate în acest articol sunt strict personale și că ele nu reprezintă în niciun fel instituția al cărei angajat sunt ori Centrul pentru Studierea Manuscriselor NT din Plano, Texas.

2010 Raspuns de la MNAR

2016 Raspuns de la MNAR

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Sa stii ca, oricat de naspa sunt conduse institutiile romanesti de cultura si sunt, chestiunea asta cu digitalizarea e mult mai complicata si ce povestesti nu e tipic romanesc. In Franta am asistat la o conferinta care ridica la principiu european opozitia fata de digitilizarea din partea ONG-urilor si firmelor americane, precum Google, pe o suma intreaga d emotive care pot fi discutate, nu are rostul. Ideea e ca, in general – de bine sau de rau – in Europa se vrea un control, si al calitatii, si al drepturilor de reproducere si al utilizarii patrimoniului. La conferinta respectiva, oficiala, cu ministere fratuzesti si alea, s-a spus simplu : „Google vine si ia tot si pune pe net, dar pune ce vrea, cum vrea si apoi nu mai are nevoie de noi! vrea asta Europa?” – Crede-ma e mai complicat, nu e un caz simplu de sunat alarma ca au refuzat niste texani! e adevarat ca la noi nu se face nimic in domeniu, ba ca oamenii sunt depasiti mintal-civilizational-intelectual, ba ca n-au resurse, ba ca alte pretexte, dar nu sunt asa d eusor blamabil ca n-au acceptat sa dea manuscrisul unui texan sa-l puna pe net!

    • @Bogdan.
      Problema cu Google Books e o chestiune separată. Ea își are originea în viziunea diferită cu privire la copyright care există în SUA. Vedeți o excelentă carte pe subiect.
      https://www.amazon.com/Copyright-Wars-Centuries-Trans-Atlantic-Battle/dp/0691161828/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1478287275&sr=8-1&keywords=copyright+wars

      „nu e un caz simplu de sunat alarma ca au refuzat niste texani!”
      Acești „texani” (Dan Wallace e californian, nu texan, dar asta nu contează) nu vin să ia cu japca ceva, ca să pună pe net, ci își doresc parteneriate. MNAR oricum anunță că va digitiza aceste manuscrise. Toată lumea face asta. Nu trebuie să fii texan ca să vrei să facilitezi accesul la cultură. Gallica a făcut-o. Bibliotecile din Germania digitizează/scanează în regim industrial. Elveția la fel. S-a făcut și la noi o Dacoromanica. Prin urmare, dacă tot se dorește scanare/fotografiere, ar fi bine să fie invitați oameni care știu meserie.

      MNAR cred că s-a „fript” în trecut cu o scanare făcută de niște străini și acum nu vrea să mai știe de nimic. Păcat.

      Dacă MNAR scanează mss ca să le pună pe net, cum face multă lume, de ce să nu-i lași pe „texani” să facă asta, dacă ei au și tehnologie care împiedică descărcarea/folosirea ilegitimă a imaginilor?

      Întrebarea este: de ce în Grecia se poate (300 de manuscrise scanate), la Florența se poate, peste tot se poate, numai la noi nu? De ce e România altfel?

      • Sa stii ca n-am nimic cu texanii, m-am exprimat in viteza! Nu cunosc nici cu ce propunere au venit ei prin intermediul tau, Centrul asta de care vorbesti. Sunt de-acord ca la noi management institutiilor publice de cultura si a institutiilor publice in general este, de obicei, execrabil, nu trebuie sa ne ascundem dupa deget : numai faptul ca o institutie publica, fie un secretariat de scoala, fie un muzeu, raspunde cu „intarzieri” de saptamani, luni, ani etc si intr-un mod sec, evaziv, nefolositor e deja grav, pentru ca e o incalcare a principiului pe care se bazeaza institutia publica, acela de a servi publicul! Am vrut insa sa semnalez la nivel de principiu ca chestiunea digitalizarii patrimoniului e complicata, fara sa intru in cazul asta particular ca oricum nu stiu detaliile. E nevoie in primul rand de o strategie. M-am referit la Franta ca stiu cate ceva. Ei au multe lucruri acolo, fac multe lucruri dar nici ei nu le pot face pe toate, dar ei tind catre o notiune de patrimoniu foarte vasta care sa includa controlul asupra bunului cultural pe toate planurile si pe toate utilizarile sale, educational, pecuniar, simbolic, ca e parte a Frantei! Ca sa fiu mai concret, unii de acolo de pilda, resping digitalizarea in exterior, daca nu o face Gallica, pe motiv cica savant dar si foarte egoist-interesat, economic, ca nu mai vin cercetatori americani in bibliotecile lor, la conferintele lor, la universitatile lor etc. Deci, am vrut sa spun ca e chestia cu patrimoniul e o notiune complicata si tine de strategia nationala a tarii.Nu e asa de simplu dam manuscrisul il digitalizeaza, adica depinde cum vezi, pentru accesul tau poate e bine. Asta nu inseamna ca trebuie sa copiem Franta sau ideile astea maximale franceze. Dar se poate discuta treaba din multe unghiuri. Nici nu cred ca exista decat vag o strategie in Romania de genul asta, una cuprinzatoare ma refer.

  2. Oamenii nu inteleg cand se vorbeste cu ei pentru ca sunt mediocri.

    Pentru ca sunt mediocri nu inteleg ce se intampla, nu au o imagine nici holistica, nici de detaliu si atunci discutiile se centreaza pe fuga de responsabilitate.

    Carentele nu se pot intelege, fiind ele in sine niste lipsuri, niste minusuri.

    Trebuie introdusa in educatie: conversatie formala si informala, prin limbaj verbal si non-verbal pentru a-i ajuta pe oameni sa stabileasca lucruri impreuna.

  3. Dragă Emanuel, este deosebit de interesantă această situație și nu mă grăbesc să o comentez în nici un fel, fiindcă, în afară de celebrul și judiciosul „audiatur et altera pars”, mi-aș dori ca, în adaos la articol, să postezi atît solicitările la care ai primit răspunsuri, cît și propunerea de contract, așa cum a fost ea înaintată MNAR, în același fel în care ai postat și răspunsurile primite de la MNAR. Altminteri, cititorul nu poate avea o imagine cît de cît clară asupra a ceea ce s-a întîmplat.
    Nu știu dacă are legătură cu ce spune @bogdan mai sus, dar cazul tău nu pare a fi similar cu cel din Franța: https://www.franceculture.fr/economie/numerisation-polemique-la-bnf#, pe care o stimată Colegă mi l-a adus la cunoștință.

    • Din ce citesc nu pare sa existe similitudini decat in ce priveste tipul proiectului si anume digitizarea de documente.

      Din cate inteleg de la Bogdan, digitizarea se face fara cost, in regim barter daca doriti sa spuneti asa, la schimb se primeste o copie digitala, practic din punct de vedere al costului, aceasta copie digitala nu cost nimic, neimplicand in niciun fel partea romana, ea fiind deja un produs al procesului de digitizare, care se face de prestator cu tehnologia acestuia.

      Practic partea romana nu vrea sa instraineze patrimoniul cultural in format digital, decat asa cum spune Bogdan, constra cost, adica spus pe romaneste sa faca un business mic, in conditiile in care o data digitizat, continutul devine accesibil in mod gratuit pe Internet tuturor.

    • Faptul ca patrimoniul cultural ar putea ajunge la institutii private reprezinta o preocupare in cazul in care statul devine unul falimentar sau colapseaza, adica nu mai are posibilitatea de a oferi si chiar pastra acest patrimoniu public, digital sau fizic. Ori in acest caz extrem el devine indisponibil in forma digitala si ramane in arhive pentru a fi descoperit de civilizatiile viitoare :)

    • Dragă Octavian,

      Singurele două răspunsuri venite de la MNAR în chestiunea digitizării manuscriselor grecești ale NT sunt cele pe care le poți vedea la finalul articolului. Un răspuns a venit după un an de zile și a constat în „denunțarea” ofertei făcute de CSNTM.

      Al doilea răspuns este cel emis după venirea dlui Stegerean. Se face trimitere la opinia restauratorilor de specialitate, fără detalii.
      Așadar, „altera pars” s-a pronunțat în termeni cât se poate de clari (de factură preponderent economică, precum se vede).

      Nu știu dacă mai pot interveni în conținutul acestei postări ca să introduc propunerea de contract. Cert este că MNAR nu a dat nicio clipă semne că ar dori să supună contractul unor ajustări. S-a respins pur și simplu oferta, semn că nu exista interes de niciun fel.

      Situația din Franța despre care pomenești nu este comparabilă cu cea din România. Articolul la care faci trimitere spune clar de ce situația din Franța este aberantă:
      Les bibliothèques ou les chercheurs devront donc payer pour accéder à ces documents, pour l’essentiel du domaine public , avant qu’ils ne reviennent finalement grossir le fonds numérique public de la BnF.

      Or, în cazul MNAR-CSNTM nu se pune problema ca organizația americană să ceară bani pentru accesul la documente, de vreme ce scopul CSNTM este tocmai de a facilita accesul la manuscrise și de a le introduce gratuit în circuitul internațional. Există deja sute de manuscrise care au fost scanate și care sunt postate pe internet (fără ca ele să poată fi descărcate). Ne uităm la ele, citim textul grec, contemplăm miniaturile, dar nu le putem descărca și folosi ilegal. Se dorește, deci, „democratizarea” accesului la aceste produse culturale și teologice.

      Or, eu am impresia că tocmai asta nu prea vrea MNAR: să nu scăpăm bunătatea de comoară digitală în mâinile publicului, că cine știe pe unde ajunge. Se vor produce căni de cafea cu imagini de manuscris pe ele! (Această temere a fost verbalizată de către un angajat al MNAR într-un context anume. Nu intru în detalii, că nu ajută).

      Aberant, în cazul MNAR, este tocmai interpretarea scrisorii CSNTM în termeni economici. Adică încercarea de a aplica o lege taman într-un domeniu în care ea nu ar trebui să aibă niciun rol.

      În orice caz, pe baza aceluiași tip de contract s-a realizat digitizarea sutelor de manuscrise de la Biblioteca Națională a Greciei. Poți citi despre asta pe site-ul CSNTM. http://csntm.org/Blog/Archive/2016/8/3/MissionAccomplished

      Nu degeaba termenul „schepsis” vine din greacă!

    • Nu e numai despre bani dar e bun exemplu, ca se face si bani din asta. E vorba si de faptul ca patrimoniul ala apartine cuiva, deci trebuie intrebat si el ce se face cu el, chiar daca e degrevat de drepturi de autor cand scrii despre Voltaire e frumos sa te duci pe la el acasa, nu doar de pe calculator din Texas…cam asta e ideea franceza mai de moda veche daca vrei, cu tot felul de alte mize simbolice si mai putin simbolice.

  4. Doar ca amator si cumva urechist ma intreb daca aparitia imprimantelor 3D nu ar trebui sa stimuleze si o activitate ONG istica de digitalizare a patrimoniului arhitectonic. Nu cred ca e iluzorie speranta ca odata si odata cladiririle care azi dispar sau parti din cladirile care dispar vor putea fi reconstituite fidel intr-un mediu urban renascut. De exemplu pe segmentul Caii Grivitei din zona fostei bai publice , dar peste drum exista 10 – 15 cladiri facute , evident , de negistori pe la 1900 sau mai vechi. A le consolida si reinvia acum ar fi o utopie – sunt extrem de cazute, igrasioase , iar lucrarile ar fi probabil de zece ori mai scumpe decat edificare unor case noi.
    Pe de alta parte nici nu cred ca pot fi catalogate , fiecare in parte, drept cine stie ce monumente arhitectonice. Valoarea lor este data insa de ansamblul pe care il alcatuiesc si care are patina aceea MADE IN BUCURESTI care a generat succesul din ultimii ai al Centrului Vechi.
    Daca s-ar creea o baza sistematica de informatii digitale probabil ca peste vreo zece ani arhitectii si dezvoltatorii plus primariile ar putea initia un program gen ”Bucuresti dupa Bucuresti” care sa incurajeze construirea cu materialee noi / rasini de exemplu / pe vechile tipare sau cu ornamente copiate din patrimoniul arhitectonic bucurestean. Imi cer scuze ca m-am referit doar la Bucuresti – e valabil pentru orice localitate si orice primarie, desi cred ca societatea civila ar putea face începutul cartografierii digitale. PS. Imprimantele 3D nu cred ca vor inlocui prea curând activitatea de fond in constructii, dar ornamentele gen stucaturi , coloane etc se poat facae chiar si cu tehnologia de acum.

  5. Rezistenta, mai ales in societatile de tranzitie, se manifesta instinctiv atunci cand se ating anumite resorturi care se regasesc ca si tipare in mentalul colectiv.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Emanuel Conțac
Emanuel Conțachttp://contributors
Emanuel Conțac (n. 1981, Botoșani), biblist, traducător și blogger. Conferențiar la Institutul Teologic Penticostal din București. A publicat trei volume de autor și 12 volume ca traducător, între care trei de C.S. Lewis (Meditații la Psalmi, Ferigi și elefanți, Surprins de Bucurie, Editura Humanitas). În prezent, sub auspiciile Societății Biblice Interconfesionale din România, coordonează colectivul de revizuire a Bibliei traduse de Dumitru Cornilescu. Ultima carte publicată: „Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi Reforma. Studiu istorico-filologic”, Editura Universității A.I. Cuza din Iași, 2017.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro