Home » Cultura »Global / Europa »Opinie »Politica & Doctrine »Sinteze » Citesti:

Richard Pipes și bătălia pe istoria Rusiei

Armand Gosu mai 25, 2018 Cultura, Global / Europa, Opinie, Politica & Doctrine, Sinteze
19 comentarii 6,056 Vizualizari

Moartea patriarhului sovietologiei americane, prof. Richard Pipes (94 ani) este un bun prilej de evaluare a evoluției studiilor de rusistică și sovietologie din SUA, la 70 de ani de la nașterea propriu-zisă a acestui domeniu. De fapt, viața și cariera istoricului Richard Pipes e legată mai mult decât a oricărui altuia de această zonă de expertiză, specifică Războiului Rece.

Richard Pipes s-a născut într-o familie de evrei polonezi asimilați, la Cieszyn, în Polonia, în anul 1923. După invazia germană, familia fuge în Italia, iar de acolo în SUA. Face studii la colegiul Muskingum (Ohio); în 1943 s-a înrolat în aviația militară și a primit cetățenia americană. A studiat limba rusă la Cornell University pentru a deveni traducător în spionajul militar, participând la anchetarea prizonierilor de război. În martie 1946 a fost demobilizat cu gradul de locotenent în rezervă și a început studiile la Universitatatea Harvard. A lucrat sub coordonarea profesorului Crane Brinton, specialist în istoria ideilor, mulți ani președinte al American Historical Association. A adâncit studiul istoriei Rusiei la seminariile de doctorat ale profesorului Mihail Karpovici.

Socialist revoluționar în tinerețe, arestat de mai multe ori, participând în ciuda vârstei fragede la revoluția de la 1905, Karpovici a studiat la Facultatea de istorie-filologie a Universității din Moscova cu marele istoric V. Kliucevski. Înrolat în primul război mondial, după revoluția din februarie 1917 a fost numit secretar al noului ambasador al Rusiei la Washington. A lucrat în ambasadă până în 1924, când autoritățile americane au închis-o de vreme ce de ani de zile nu mai reprezenta pe nimeni. Atunci, Karpovici s-a mutat la New York unde a deschis o librărie. În 1927, la recomandarea profesorului Rostovțev, mare specialist în istoria social-economică a Romei antice, fost profesor al Universității din Petersburg, aflat din 1920 în SUA, Karpovici a fost numit profesor la Harvard unde a predat mulți ani istorie și literatură rusă. A scris și publicat puține lucrări științifice. Nici interesul pentru Rusia nu era mare în acei ani. Abia după cel de-al doilea război mondial a crescut. În mai multe interviuri acordate de Pipes în ultimii ani de viață, acesta povestește despre aglomerația de la cursurile lui Karpovici, la care se înscriau și 200 de studenți și despre înghesuiala de la seminariile pentru doctorat, la care participau și câte 15 oameni, în anii 1946-1950.

Dar Karpovici rămâne cunoscut pentru faptul că a pregătit zeci de experți în Rusia și URSS care au ocupat mai apoi poziții importante, nu doar academice,  ci și birocratice în perioada Războiului Rece. Și mai este cunoscut pentru ceva. Karpovici a fost foarte activ în presa rusească din exil, fiind mulți ani redactor al revistei new yorkeze “Novîi jurnal”.

După ce a eșuat în încercarea de a face o carieră diplomatică la Departamentul de Stat, Pipes s-a dedicat studiului naționalismului în URSS. În 1954 a publicat monografia “The Formation of the Soviet Union, Communism and Nationalism, 1917–1923” care, spre surprinderea lui, a devenit un bestseller. Acolo, tânărul istoric analiza destinul popoarelor neruse, istoria ucrainenilor, menșevicilor georgieni, mișcărilor naționaliste din zonele de margine ale Imperiului rus, conflictele bolșevicilor cu mișcările naționaliste. După care, Pipes a părăsit Harvard, fiind invitat să se alăture unei echipe la Massachusetts Institute of Technology, unde CIA finanța un proiect de cercetare a naționalismului contemporan și a vulnerabilităților Uniunii Sovietice. Curând, însă, spre surprinderea lui a fost chemat la Harvard și numit profesor de istoria Rusiei poziție pe care a deținut-o timp de 38 de ani, până în 1996.

Harvard devenise după război cel mai important centru universitar din SUA unde se studia Rusia și URSS. În anul 1948, fundația Carnegie finanțase înființarea unui centru de cercetări rusești. Cele mai multe programe de cercetare desfășurate la acest centru de la Harvard erau finanțate generos de statul american, care ducea lipsă de experți în Uniunea Sovietică. Richard Pipes a fost director al acestui centru între 1968-1973.

Problema în Statele Unite nu era lipsa informațiilor. În doar câțiva ani, noile serii de experți pregătite de universitățile americane au acoperit petele albe. Problema era incapacitatea americanilor de a înțelege cine erau și cum funcționau sovieticii. Pentru asta, tinerii experți americani nu aveau suficientă imaginație ca să înțeleagă grozăvia vieții în Uniunea Sovietică. Nu întâmplător, străinii care emigraseră recent în SUA, Adam Ulam, Zbigniew Brzezinski, Pipes însuși, erau mult mai bine echipați intelectual. Asta și explică carierele lor fulminante. Ei toți erau realiști, nu aveau nici un fel de iluzii în privința Uniunii Sovietice. Însă această școală realistă începe să fie contestată tot mai vehement în anii 1960.

Richard Pipes este unul dintre acei puțini experți de top care nu era rus de origine, nu avea legături directe cu spațiul sovietic, fără rude sau prieteni în URSS, și nici măcar un frate sau mătușă simpatizanți comuniști, ori vreun prieten din copilărie luptăror prin brigăzile NKVD-ului din Spania. În același timp, știa perfect limba, istoria, cultura, civilizația rusească. Deci îndeplinea toate condițiile ca să obțină cele mai înalte clearance americane, iar analizele sale să modeleze politica SUA față de URSS. Era influent nu atât pentru cărțile sale. Nu apucaseră încă se le scrie pe cele mai cunoscute, cât mai ales pentru articolele din Commentary, The New York Times, The Times Literary Supplement etc. A fost un polemist de forță. Poate cea mai celebră dispută publică a fost cea împotriva lui Aleksandr Soljenițin, din anii 1980, care l-a acuzat pe Pipes că falsifică istoria Rusiei. La rândul său, Pipes a găsit urme de antisemitism în unele din cărțile celebrului disident sovietic.

Richard Pipes se numără printre puținii rusiști/sovietologi ce nu s-au legat emoțional de Rusia. Aceasta rămâne pentru el doar un obiect de studiu și nimic mai mult. Poate că nici o țară nu stârnește atât de multe pasiuni, nu provoacă atâta emoție, furie precum Rusia. Această atitudine a generat în timp conflicte nu doar cu colegii universitari sau cercetători ci și cu studenții.

În SUA se formează în a doua parte a anilor ’60, o nouă generație de profesori și cercetători sovietologi care combat vehement realismul și propun o paradigmă radical diferită asupra Rusiei și URSS. Aceștia formează așa-numita școală revizionistă, decretând că Lenin și urmășii săi n-au fost dictatori ci oameni politici iubiți de popor, iar construcția socialismului n-a fost impusă poporului de niște uzurpatori care au luat puterea printr-o lovitură de stat, ci a fost decizia asumată liber de către populațiile din Rusia. Șeful școlii revizioniste a fost politologul Leopold Haimson, profesor de științe politice la Universitatea Columbia, autorul unor cărți ce schimbă lectura istoriei Rusiei (“Origins of Bolshevism”, “Russia’s Revolutionary Experience”, “The Making of Three Russian Revolutionaries”). Practic, bătălia pentru mințile tinerei generații a fost câștigată de revizioniști. Paradigma revizionistă se va impune încă de la sfârșitul anilor ’60, și nu doar în universități. La Departamentul de Stat, chiar și la Casa Albă, până la Ronald Reagan, exista convingerea că statul sovietic e solid și că nu se va prăbuși niciodată și că partidul e iubit de popor. Adevărul este că nici măcar realiștii nu au prevăzut prăbușirea Uniunii Sovietice. Cu toate că vorbeau adesea despre crizele sistemului sovietic și imposibilitatea supraviețuirii acestuia pe termen lung.

Din 1960, Pipes a început să viziteze regulat URSS. Aceste vizite i-au întărit convingerile privind esența sistemului sovietic. În 1962 și 1963, vârful dezghețului lui Nikita Hrușciov, autoritățile sovietice i-au permis chiar să țină serii de câte patru prelegeri la Universitatea din Leningrad. De altfel, Pipes va rămâne până la 90 de ani legat de învățământul din Rusia, unde venea regulat să țină cursuri. A fost posibil acest lucru pentru că preda direct în limba rusă, fără să aibă nevoie de traducător.

Chiar dacă n-a fost niciodată iubit la Moscova pentru opiniile sale critice, în momentul înființării Clubului Valdai, care reunește cei mai importanți experți în studii rusești, Pipes a fost invitat să facă parte din el. Era încă influent în anumite cercuri ale establishment-ului american pentru a fi ignorat de Kremlin. Ultima dată a fost prezent în Rusia, la întâlnirea Clubului Valdai în 2013.

A fost poate cel mai criticat în URSS istoric și sovietolog occidental. Cărțile și articolele sale au fost obiectul unor campanii violente de presă, fiind acuzat de abordare subiectivă, de falsificarea istoriei Rusiei, chiar de rusofobie, i s-a imputat că citește istoria ei printr-o “lentilă poloneză”. Deși a scris 23 de cărți, doar 2 au fost până astăzi traduse în limba rusă. În România doar una a fost publicată, “Scurtă istorie a Revoluției Ruse” (Humanitas, 1998). De ce cărțile lui Pipes nu sunt traduse și citite, nici măcar în universități, este subiectul unei alte discuții, separate. Notez doar că nivelul de cunoaștere al Rusiei a scăzut într-atât, încât studiile sale mult prea detaliate, cu greu mai pot fi înțelese, de un public care știe tot mai puține lucruri.

Monografia despre Struve, în două volume (1970 și 1980) și “Russia Under the Old Regime” (1974) sunt borne importante în scrierea istoriei Rusiei. Cartea despre Struve obligă la regândirea genezei social-democrației, de vreme ce Pipes demonstrează că nu Lenin ci Struve a avut o contribuție decisivă la nașterea nu doar a ideologiei social-democrate ci și a partidului. Cele două volume sunt până astăzi ignorate. În cea de a doua carte, Pipes argumentează că Marele Cnezat al Moscovei este un stat diferit și opus civilizației occidentale, că bazele autocrației rusești trebuiesc căutate în tipul de proprietate feudală din Rusia, unde totul aparține țarului. În cărțile sale, el dezvoltă ideile potrivit cărora Rusia și URSS sunt expansioniste, agresive, totalitare pentru că acestea sunt fundamentele pe care a fost ridicat Marele Cnezat al Moscovei. Profesorul Pipes a scandalizat mai ales lumea academică occidentală, mai puțin pe cea sovietică care avea acces la sursele istorice primare, însă cenzura nu-i permitea să conteste mitul fondator al Rusiei bolșevice, spunând că revoluția din Octombrie a fost o lovitură de stat dată de un mic grup de intelectuali iacobini care au pus bazele dictaturii partidului, iar regimul politic rezultat a supraviețuit dezlănțuind încă primele zile o represiunea sângeroasă. Revoluția bolșevică a fost un dezastru total pentru evoluția Rusiei, pentru că proiectele sociale și economice inițiate de intelighenția sovietică s-au dovedit cu totul nerealiste. Revoluția rusă este pentru Pipes reacția societății rusești la dezvoltarea capitalismului și tentativa de a consolida proprietatea privată. Poate nu întâmplător, subliniază Pipes, a fost foarte slabă rezistența la expropriere după lovitura de stat bolșevică. Poate pentru faptul că cea mai importantă parte a operei sale apare în anii ’90, când percepția asupra URSS și Rusiei se modificase subtanțial, atât “The Russian Revolution” (1990) cât și “Russia Under the Bolshevik Regime: 1919–1924” (1994) au trecut nemeritat de puțin comentate.

Prea cunoscut de publicul larg și prea bun în meseria lui ca să poată fi ocolit, deși avea o personalitate dificilă, Pipes a făcut parte din mai toate comisiile și comitetele de la Washington care se ocupau de analiza Uniunii Sovietice din perioada Războiului Rece. Nici Pentagonul, FBI sau CIA nu aveau academii proprii, modelul SRI cu Academia “Mihai Viteazu”, cu sau fără plagiate, s-a impus târziu și la periferia lumii civilizate, în zona cenușie, între Occident și Rusia, așa că instituțiile americane finanțau profesori de excepție sau centre de pe lângă universități, comandând acolo analizele de care aveau nevoie. Chiar și atunci când CIA avea un corp de elită de ofițeri analiști care evaluau evoluțiile din URSS, președintele Gerald Ford, directorul CIA, George Bush, și secretarul Apărării, Donald Rumsfeld au propus înființarea unei echipe de experți civili, o “Team B”, cum a intrat în istorie, în 1976, pentru a promova competiția în domeniul analizelor și expertizei americane pe URSS și blocul estic. Profesorul Pipes a condus această echipă compusă din universitari, cercetători, experți civili și militari în retragere. Era și un fel de șah dat de Bush cadrelor CIA, considerând că ele subestimează amenințările sovieticilor, strategia lor militară, și că interpretează greșit ambițiile Kremlinului. Părerile despre performanțele “Team B” sunt foarte diferite, de la sovietologi care apreciază performanța echipei, până la istorici și ziariști apropiați de CIA care descriu episodul ca pe un eșec de proporții, afirmând că mai toate evaluările produse au fost exagerate. La rândul său Pipes, cel care a condus “Team B”, oarecum previzibil laudă capacitățile acestui grup, afirmând că a jucat un rol major în anii ’80, în formularea unor estimări realiste asupra capacităților militare sovietice.

Vârful carierei administrative a lui Pipes a durat doi ani, consumându-se în anii  1981-1982, cînd a fost membru al Consiliului Național de Securitate al SUA,. Profesorul Pipes a ocupat funcția de director pentru problemele est europene și sovietice, în cadrul administrației Ronald Reagan. Cu toate că mai toți istoricii îi atribuie paternitatea sintagmei “URSS, imperiul răului”, Pipes a negat până la moarte că ar fi fost ideea sa.

A rămas foarte sceptic privind evoluțiile Uniunii Sovietice și după ce în 1985, Mihail Gorbaciov a fost ales în fruntea PCUS. Într-un articol despre “amenințarea destinderii”, Pipes scrie că obiectivele lui Gorbaciov au rămas aceleași cu ale lui Lenin, “hegemonia globală a PCUS”. A fost celebră în epocă o dezbatere plină de dramatism între doi mari sovietologi, Pipes și Stephen Cohen, pe tema URSS și Gorbaciov. Profesorul Pipes s-a îndoit de capacitatea lui Gorbaciov de a se reforma Uniunea Sovietică, cerând administrației de la Washington menținerea unei linii dure față de Moscova, în timp ce Cohen spunea că URSS deja s-a schimbat, iar Gorbaciov trebuie sprijinit, pentru ca nu cumva din cauza “obtuzității” Vestului, Moscova să rateze reformele.

Sfârșitul dramatic al lui Gorbaciov și prăbușirea Uniunii Sovietice l-au găsit pe Pipes în bibliotecă, scriind cele mai importante cărți ale lui. S-a retras și pentru că era teribil de contestat, în anii ’90 reproșându-i-se că n-a prognozat căderea URSS și s-a îndoit de capacitatea Rusiei de a adopta modelul cultural și civilizațional occidental. În acei ani, Boris Elțin era îmbrățișat de toți liderii vestici, Rusia părea că se îndreaptă în viteză, cu pași mari, către Occident, adoptând democrația și un model capitalist. Prin ’95-’97, profesorul Pipes participa încă la diverse conferințe la Moscova, unde încerca să-și promoveze și cărțile, fără succes. Cu aceste ocazii, uneori era ridiculizat de colegii să americani dar și de prima generație de politologi ruși, formați în Occident, care țineau să-i vorbească în limba engleză cu accent de Oxford, mai șlefuită ca a lui, și nu în rusă.

Dispariția Uniunii Sovietice a dus la demantelarea impresionantei infrastructuri construită în SUA pentru cercetări de sovietologie, kremlinologie și rusistică. Interesul pentru acest domeniu s-a prăbușit. Tot mai puțini tineri se specializau în Rusia. Lumea arabă, apoi China se bucurau de mai mult succes în universitățile americane în anii 2000. Abia dacă se mai înscriseseră 12 studenți la cursul lui Pipes de Istoria Rusiei, din 2011, de la Harvard. Într-un interviu oferit radio “Svoboda” în 2012, el deplângea faptul că editurile nu mai sunt interesate de Rusia și credea că dacă se menține această tendință în următorii ani cercetările de rusistică o să dispară din universitățile americane. În ultimele interviuri se simte nostalgia vremurilor în care sovietologii reprezentau cel mai performant segment al elitei birocratice americane de la Departamentul de Stat, Pentagon și CIA. E stupefiat de regresul înregistrat în acest domeniu, de faptul că cei care se pretind specialiști în politica externă a Rusiei nu știu nimic despre istoria ei, nici măcar nu cunosc limba rusă.

Anexarea Crimeei, operațiunile militare ale Rusiei în Siria, amestecul în alegerile  prezidențiale americane, în referendumul pentru Brexit sunt un fel de revanșă tardivă pe care profesorul Richard Pipes a luat-o în fața contemporanilor care-i contestau analizele și paradigma de interpretare a istoriei Rusiei. E însă prea bătrân ca să se mai bucure de acest succes. Starea sănătății sale se înrăutățește, la un an după Crimeea și începutul operațiunii din Siria familia îl duce la o casă de bătrâni, unde a și murit la 17 mai. Chiar dacă Vladimir Putin prin acțiunile sale agresive a ținut să-i dea dreptate lui Pipes, nu se poate spune că profesorul american de origine poloneză a câștigat competiția pentru scrierea istoriei Rusiei în universitățile americane. Tot mai puțin citit, fără să fie reeditat sau tradus în alte limbi, paradigma lui Pipes încet dar sigur va fi evacuată din universități.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "19 comments" on this Article:

  1. A. spune:

    “[...] în 1943 s-a înrolat în aviația militară și a primit cetățenia americană. A studiat limba rusă la Cornell University pentru a deveni traducător în spionajul militar, participând la anchetarea prizonierilor de război. În martie 1946 a fost demobilizat [...]”

    Fraza este ciudată, sugerând că SUA a luat prizonieri de război sovietici în al doilea război mondial. Altminteri, excelent articol.

    • victor L spune:

      @ A.
      in citatul pe care il reproduci nu se sugereaza ca a particiapat la anchetarea prizonierilor sovietici, ci doar la “anchetarea prizonierilor de război”.

    • Andrei A. spune:

      Nu SUA a luat prizonieri de razboi sovietici, ci Germania. SUA s-a trezit cu ei dupa ocupatie, multi erau folositi ca sclavi in imperiul nazist. Iar ei nu voiau sa se intoarca in paradisul muncitorilor, URSS, stim si noi de ce. Dar pina la urma americanii si englezii, pe vremea aceea amici cu Stalin, i-au trimis inapoi, la insistenta acestuia. Pe drumul de intoarcere, multi dintre ei si-au taiat gitul (la propriu).

      • ion spune:

        Care nu si-au taiat gatul au fost executati sau trimisi in lagare de concentrare.

        Toate tarile din europa au repatriat in URSS, au repatriat nu numai prizonieri sau cetateni sovietici, dar in multe cazuri si pe acei care au fugit de URSS, refugiati dar si pe care ii vroiau ei. Au repatriat si femei si copii. A repatriat si Romania basarabeni. Aceste aspecte nu prea se fac publice, ca e mai frumos sa facem filme unde suntem eroi si luptam pentru drepturile omului.

        Majoritatea soldatilor care s-au intors dupa razboi in URSS au fost trimisi in lagare de concentrare, pentru a “uita” ce s-a intamplat acolo si pentru ca se temeau de rascoale. URSS s-a “curatat” si de toti handicapatii dupa razboi, peste noapte.

        Cand ziceti ca prizonierii sovietici au fost sclavi, trebuie sa mentionati ca URSS nu a semnat conventia de la geneva. Mai trebuie sa accentuati ca nici prizonierii care au nimerit la URSS nu s-au bucurat de conditii. Bunelul meu a petrecut 3 ani de zile prizonier in Permi cu nemti, unguri, italieni, romani, nu stiu cine era mai sclav, iar dupa a trait ca sclav toata viata. A facut ceva Romania pentru el? Eu cred ca ar trebui sa amintim invingatorilor cand sarbatoresc ca nu totul a fost alb si negru, ca nu au fost nici ei ingeri. Romania ar putea face niste filme in care sa arate ce tragedie a insemnat razboiul, fara propaganda si eroism, sa arate tragedia umana, sa arate cum au suferit civilii cand au trecut armatele peste noi, cam cum au facut si finlandezii.

        • smaranda spune:

          @Ion Corect. Razboiul a fost o nenorocire pentru romani. Iar conducatorii care i-au bagat in razboi niste criminali. Pentru ce au murit un sfert de milion de barbati tineri? Si mai rau e ca nu invatam istoria, si printre noi traiesc tradatori de neam.

          • j001 spune:

            ..”Pentru ce au murit un sfert de milion de barbati tineri?”..

            …250k au murit pe frontul de vest dupa 23 august si circa 650k morti si disparuti pe frontul de est..e drept ca nici britannica nu ia in calcul numarul total ..

  2. Arges spune:

    Domule Gosu, ce carti in limba romana despre istoria Rusiei recomandati?
    multumesc

  3. Dan Nicolescu spune:

    Excelent articol.
    Cred insa ca pentru intelegerea Rusiei, sint esentiale cartile lui Roland Figues. Esntiale sint:
    Le recomand , mai ales, tuturor celor care, ca mine, indragostiti de cultura si arta rusa, sint tentati sa admire , sau sa acorde circumstante atenuante, Rusiei milenare ( da, da, Rusia milenara cea care a dat pe Ivan al IV-lea cel Groaznic , pe Lenin si Stalin, este aceeasi ) si poporului rus.
    Esentiale sint: ‘ Natasha’s Dance”, ” A People’s Tragedy ” si , “The Whisperers”

  4. Lucifer spune:

    Unul din cei care au contribuit la dispariţia URSS. Acum trebuie alţii care să contribuie la dispariţia Rusiei….

  5. Zev spune:

    Eh, Armand, te uiti intr-o posibila oglinda? Zbygniew si ailalta, ca am un lapsus, polaca evreica la a doua generatie, cu creierul la ea, au construit o politica fata de rusi in cunostinta de cauza, atat cat se putea, finca, nu-i asa, umom Rassiu ne paniati. Noi n-avem pe nimeni. Nu de cand ai plecat tu, chiar daca nu erai la Euro II. Si e o directie strategica. Hai intoarce-te la MAE MAEstre, stiu ca e greu intre dobitoci, dar macar le mai corectezi romgleza de balta, daca nu altceva. Directia Europa II va ramane cenusareasa MAE, dar macar pistolarii si amantele nu au interes, se duc la Europa I he he (citat din discursul guvernamental). Daca va intoarceti la MAE, pe cuvant ca aplic la un eventual job, copilu e mare, sunt liber :)

  6. GP spune:

    Cel mai bun sovietolog American a fost si este Condoleezza Rice.

    • Harald spune:

      Așa e. Zbigniew Brzezinski era prea alb pentru a aspira la un asemenea titlu. Și nici nu cânta la pian :)

  7. Mircea M. Cociu spune:

    Posibil sa fi participat si la anchetarea (interogatoriul) prizonierilor de razboi vorbitori de limba rusa/ori si de limba rusa: de pilda cei din asa-zisa Armata rusa de eliberare, de sub comanda generalului sovietic Andrei Vlasov – vezi https://ro.wikipedia.org/wiki/Armata_Rus%C4%83_de_Eliberare

  8. mike spune:

    “În ultimele interviuri se simte nostalgia vremurilor în care sovietologii reprezentau cel mai performant segment al elitei birocratice americane de la Departamentul de Stat, Pentagon și CIA. “—> Sunt convins ca in aceste trei institutii americane “sovietologii” n-au disparut de tot si inca mai au un rol important avand in vedere problemele actuale. Poate chiar ar trebui formati noi specialisti in analiza Rusiei moderne. Tendintele se pastreaza peste ani iar dorinta de hegemonie a Rusiei este mai mare ca niciodata. Problema este cum am putea anihila sau schimba Rusia in viitor?

    • Zev spune:

      Orice si oricine se poate influenta benign daca influenta e realmente benigna si acceptata ca atare, si daca receptorul are minima deschidere. Trenul asta a plecat pentru Europa si SUA ca furnizori, si Rusia si mare parte a spatiului post-sov ca receptori. Mult prea devreme, mult prea devreme, dar asta a fost, lumea civilizata s-a dus dupa primaveri arabe, considerand Rusia deja angajata inechivoc pe traiectoria unui stat poate inca nu nedemocratic complet, dar clar ‘past the point of no return’. Gresit. Analitica post-sov de toata jena. But wait, there’s more. Atunci cand onorabillii vest europeni s-au chitit ei ca treaba’i oabla in Rusia (ma rog asa crdeau ei) s-au pus cu spionajul militar pe ei rau de tot. Alora normal ca nu le-a placut, si da-i si gaseste relee britanice in bolovani si alte alea, cu expunere la ore de maxima audienta pe TV. Chestii de gen i-au intors pe multi rusi altfel deschisi la binefacerile democratiei. S-a gresit, s-a gresit mult cu Rusia, si faptul ca acuma este Rusia lui Putin este in foarte mare masura greseala EU si US. Pentru ca nu Madeleine si Zbygniew, pentru ca (…) Condoleeza. Pentru ca Schroeder. Pentru ca Primavara Araba, si Merkeloimigranti etc, dar ai pierdut democratizarea aluia cu bombardeaua mare. That’s okay, salveaza LGBTxx ca nu mai stiu care’s ailalti.

  9. Grammaticus spune:

    Legat de ultimele zile ale acestui mare intelectual: asa familie a avut el, ca nu s-a stins in mijlocul lor, cum ar trebui sa se intample pentru orice om, ci printre straini?



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Armand Gosu


Armand Gosu

Armand Goșu este cercetător asociat la Berlin, la Deutsche Gesellschaft für Auswärtige Politik e.V. (Consiliul german de politică externă), în cadrul Robert Bosch Center fo... Citeste mai departe


E randul tau

Prezumtia de nevinovatie, asa cum se vehiculeaza la noi in limbaj comun si la TV, e complet gresit i...

de: Sorin Ionita

la "Umbra lui Dragnea, condamnatul …"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018

Cauta articole

iunie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Mai    
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)