Home » Analize »Cultura »Global / Europa » Citesti:

România și loviturile de stat din Turcia. Trecut și prezent (I). 1960 – generalul Cemal Gürsel pentru ,,o adevărată ordine democratică”

Florin Stan iulie 28, 2016 Analize, Cultura, Global / Europa
4 comentarii 3,120 Vizualizari

Discuțiile pe marginea recentelor evenimente derulate în cadrul statului turc, în urma tentativei de lovitură de stat din 15 iulie 2016, când un așa-numit Consiliu al Păcii, constituit dintr-un grup de militari din cadrul Forțelor armate turce (TSK) a încercat instrumentarea înlăturării președintelui Recep Erdoğan, impun o incursiune sintetică în istoria loviturilor de stat care au marcat Republica Turcia în 1960, 1971, 1980, rolul diverselor grupări de ofițeri care au influențat viața politică turcă manifestându-se inclusiv în ultimele două decenii.

Demersul nostru este cu atât mai necesar având în vedere tradiția relațiilor bilaterale româno-turce, părțile fiind reprezentate la nivel de legație încă din 1878, în anul 1938 relațiile dintre cele două ţări fiind ridicate la nivel de ambasadă. În prezent, ambele state fac parte din Alianța Nord-Atlantică, Turcia fiind stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, manifestând implicare activă în politica regională și globală, actor dinamic mai ales în Orientul Mijlociu și în zona Mării Negre.

*

În ceea ce priveşte cadrul relaţiilor bilaterale în perioada premergătoare loviturii de stat din 1960, în condiţiile atmosferei ,,Războiului rece”, acesta era caracterizat de limitarea contactelor politico-diplomatice, autorităţile turce manifestând o tendinţă evidentă în acest sens, Ankara nedând curs niciunui mesaj venit din partea română în intervalul 1957-1960. De remarcat însă că majoritatea informațiilor din presa turcă referitoare la  România s-au situat pe o poziţie neutră sau au prezentat favorabil realităţile din ţară.

Aversiunea faţă de politica lui Adnan Menderes – unul dintre fondatorii Partidului Democrat în 1946, prim-ministru din 1950, în timpul căruia Turcia a devenit membră a NATO (1952) –, crescuse în perioada premergătoare loviturii de stat. Menderes nu tolera nici o opoziţie publică, dispunând măsuri dure împotriva jurnaliştilor, inclusiv condamnări. În cadrul Parlamentului, prim-ministrul a ajuns chiar să determine crearea unei comisii în vederea anchetării activităţii ,,periculoase” a opoziţiei.

Confruntate cu reacții politice intense, la 28 aprilie 1960 autorităţile au declarat stare excepţională la Ankara şi Istanbul. Cu toate acestea, în pofida stării grave cu care se confrunta, Menderes, însoțit de şeful Statului Major turc, a plecat la Teheran exact în acea perioadă. Revenit în ţară, la începutul lunii mai, şeful guvernului a început să transmită zilnic apeluri către populaţie, toate mesajele începând cu sintagma ,,Foarte scumpilor mei compatrioţi”. În răstimpul în care Menderes nu s-a aflat în ţară începuseră manifestaţiile studenţeşti, iniţial la Istanbul, apoi şi în alte centre universitare, la originea acestora aflându-se tineretul din cadrul Partidului Republican Popular. Unele dintre lozincile studenţilor au fost: Jos Menderes!; Vrem libertate!; Trăiască Ismet Paşa! (Inönu). După aprecierea Oficiului diplomatic al României de la Ankara, cauzele tulburărilor îşi găseau explicaţia în ,,nemulţumirile provocate de dictatura lui Menderes”, una dintre ultimele măsuri adoptate de guvern fiind interzicerea oricărei activităţi politice pe o perioadă de trei luni.

La 6 mai 1960, Ismet Inönu, preşedintele Partidului Republican Popular, a organizat o conferinţă de presă în faţa corespondenţilor străini, în legătură cu evenimentele derulate în Turcia la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai. Inönu a subliniat atunci că ,,guvernul actual turc duce o politică de îngrădire a tuturor drepturilor democratice”.

Tensiunile au continuat. La manifestaţiile din 21 mai au participat şi elevi ai şcolilor militare, fapt care a atras atenţia o dată în plus cercurilor diplomatice occidentale, care apreciau o iminentă schimbare a lui Menderes în cadrul Partidului Democrat. Într-o telegramă transmisă în preziua loviturii de stat, Oficiul diplomatic al României de la Ankara comunica în ţară că ,,nemulţumirea în Turcia a cuprins o mare parte a populaţiei”.

La primele ore ale dimineții de 27 mai 1960, Oficiul diplomatic al României de la Istanbul a comunicat MAE printr-o telegramă că ,,puterea a fost preluată de un guvern militar”, circulația în oraș fiind interzisă. Se mai arăta că, prin decret, ,,s-a interzis ieșirea din țară”. De la Ankara se transmitea în acelaşi timp că ,,oraşul e controlat îndeosebi de elevii şi ofiţerii din şcolile militare”. Interesant este că, în această zi, în condiţiile în care circulaţia era interzisă, după mărturisirea unui diplomat olandez, au fost văzuţi împreună, în maşini, militari turci şi americani, fapt care ar denota implicarea Washingtonului în evenimentele tensionate care tocmai se derulau. Se considera că nu întâmplător generalul Cemal Gürsel a iniţiat lovitura de stat la Izmir, sosind ulterior la Ankara, aprecierea diplomaţilor români şi sovietici fiind că locul a fost ales anume datorită prezenţei comandamentului NATO, de unde ar fi venit sprijinul american. La fel de adevărat era însă că Gürsel domicilia în Izmir, ceea ce ar explica sosirea mai târziu la Ankara. În urma discuţiilor cu diplomaţii occidentali, Oficiul RPR de la Ankara a comunicat că nu se poate spune cine a stat în spatele ,,acţiunii militarilor” şi ,,nici dacă americanii erau la curent cu pregătirea acestei acţiuni”.

Şeful Comitetului militar care preluase puterea era generalul Cemal Gürsel (n. la Erzurum, în 1895; studii militare la Istanbul), fost comandant al forţelor terestre, obligat să demisioneze în urmă cu o lună. În cursul unui mesaj transmis prin radio, acesta a făcut apel la populaţie pentru sprijin.

La 29 mai, Oficiul diplomatic al României de la Ankara a primit o notă circulară din partea MAE turc, care comunica următoarele: ,,Forţele armate turce au asumat la 27 mai 1960 conducerea şi administrarea ţării. Preşedinţia Comitetului de Uniune Naţională, constituit de către forţele armate, a fost încredinţată excelenţei sale generalului de armată Cemal Gürsel, comandant suprem al forţelor armate turceşti”.

Imediat, statele membre NATO au fost interesate să afle intențiile noilor autorități. Acestea au negociat cu Alianța Nord-Atlantică o nouă abordare a dimensiunii prezenţei forţelor armate turce, guvernul solicitând micşorarea efectivelor puse la dispoziţia NATO. Motivaţia era una financiară, Turcia aflându-se din acest punct de vedere într-un impas, cheltuielile militare grevând în proporţie de aproape 70% din buget. În iulie acelaşi an, generalul Lauris Norstad, comandantul forţelor alianţei din Europa, s-a deplasat în Turcia unde a comunicat cu prim-ministrul, generalul Gürsel. Ca urmare a discuţiilor, oficialii NATO au studiat la faţa locului posibilităţile reducerii efectivelor turceşti fără diminuarea puterii de foc. Soluţia consta în introducerea unei noi organizări a armatei turce şi dotarea acesteia cu armament de ultimă generaţie. Comitetul Uniunii Naţionale nu era însă de acord cu reducerea cadrelor ofiţereşti, decât pentru comandamentele superioare unde prin reducerea limitei de vârstă pentru trecerea în rezervă, urmau să iasă la pensie mai mulţi generali, locul acestora urmând să fie luat de ofiţeri tineri, ataşaţi autorităţilor. Pe de altă parte, introducerea armamentului modern implica un aspect dificil major, acesta solicitând o pregătire superioară a cadrelor, armata turcă nebeneficiind la acel moment de un asemenea standard, ,,majoritatea soldaţilor fiind ori analfabeţi ori ţărani fără nici o pregătire tehnică”.

Turcia se plasa în continuare pe orbita agendei politice occidentale, marile ziare, precum ,,Vatan”, ,,Milliyet”, ,,Yeni”, ,,Sahab”, Yeni Istanbul” subliniind constant că ,,locul Turciei este lângă ţările occidentale care au ajutat-o şi vor continua să o ajute”.

La 1 iunie 1960, Selim Sarper, ministrul Afacerilor Externe a comunicat în cadrul unei conferinţe de presă că ,,Turcia rămâne credincioasă pactelor NATO şi CENTO, iar relaţiile de bună vecinătate vor fi continuate. În Orientul Apropiat guvernul turc va duce o politică activă fără amestec în treburile interne ale statelor din această regiune”.

În aceeaşi zi, Izzet Aksalur, ambasadorul Turciei la Bucureşti, a  solicitat o audienţă la sediul MAE, fiind primit de către Aurel Mălnăşan, adjunct al ministrului. Diplomatul a oferit unele explicaţii în legătură cu situaţia din ţara sa. Între altele, Aksalur a comunicat că noul guvern a confirmat fidelitatea Turciei faţă de: 1. Carta ONU; 2. Principiile Declaraţiei generale a drepturilor omului; 3. Pactele NATO şi CENTO; 4. Toate tratatele  şi acordurile semnate de Turcia; 5. Continuarea politicii Turciei conform cuvintelor lui Atatürk: ,,Pace în lume şi pace în patrie” (Yurtta Barış, Dünyada Barış); 6. Continuarea bunelor relaţii cu celelalte ţări şi în mod special cu vecinii noştri. S-a arătat că aceste principii constituie baza politicii externe a guvernului de la Ankara.

Tot la 1 iunie, diplomatul turc a fost primit în audienţă de prezentare de către V. Dumitrescu, adjunct al ministrului, căruia i-a exprimat satisfacţia pentru faptul că ,,guvernul român a luat deja hotărârea să recunoască noul guvern turc”. În privinţa evenimentelor din statul turc, V. Dumitrescu a arătat că acestea sunt ,,o problemă internă a Turciei”, subliniind dorinţa părţii române pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale în toate domeniile.

La 11 iulie 1960, în cadrul unei şedinţe publice a Comitetului Uniunii Naţionale a fost prezentat programul de guvernare. S-a subliniat că ,,forţele armate turce au reuşit la 27 mai 1960 să destituie un guvern care călcase în picioare Constituţia, drepturile omului și libertăţile cetăţenilor turci, încetând astfel de a mai fi o putere legitimă”, scopul loviturii de stat fiind acela ,,de a crea din punct de vedere moral şi material o adevărată ordine democratică”.

După lovitura de stat, armata a suferit o evidentă transformare guvernul înlăturând din rândul cadrelor active 235 generali şi amirali şi circa 2.500 ofiţeri superiori, pe motivul ,,întineririi” instituţiei.

De asemenea, domeniul învăţământului a fost vizat de măsurile adoptate de noii guvernanţi. În octombrie 1960, s-a făcut publică îndepărtarea din posturi a unui număr de 147 de cadre didactice de la universităţile din Ankara, Istanbul, Izmir şi Erzurum, cei în cauză fiind înlăturaţi în majoritatea lor din motive politice, pentru colaborarea cu Partidul Democrat. Măsura a atras nemulţumirea opiniei publice şi mai ales a cadrelor didactice şi studenţilor, urmare a acestei situaţii Gürsel oferind asigurări unei delegaţii a Senatului Universităţii din Ankara că se va ocupa personal de ,,revederea listelor şi reîncadrarea celor care au fost înlăturaţi fără a exista motive serioase”.

Viaţa internă a Turciei va continua, nu fără convulsii politice, în condiţiile în care asumarea puterii de către generalul Cemal Gürsel, preşedinte al Republicii până în 1966, viza între altele revenirea la o autoritate civilă.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "4 comments" on this Article:

  1. Josef Svejk spune:

    Se încearcă inducerea ideii (destul de populară în ultima vreme în presa socialistă) că lovitura lui Erdogan e doar una din obișnuitele lovituri de stat turcești ce vin periodic și inexorabil precum cutremurul ăl’ mare la București. Se demit capii armatei din aripa mofluză, se închid ziare, etc. etc. Nope. De data asta e ceva complet diferit. Nu e o aripa a armatei sau armata în întregul ei care se luptă pentru sugiuc apelând (justificat sau nu) la pericolul distrugerii statului laic kemalist.

    De data asta e cu totul și cu totul altceva. Erdogan urmărește pe față destructurarea statului turc laic și transformarea sa într-o republică islamică după chipul și asemănarea Iranului. Singura diferență esențială e ca șandramaua turcească va fi sunită și n-o să posede aytolah la butoane, ci Erdogan… Aferim! :-D

  2. stormwatch spune:

    Occidentul trebuie sa inteleaga ca exista tari, natii, parti ale lumii unde democratia este privita ca un sistem corupt si otravit care le este impus dinafara in numele unor asa-zise drepturi ale omului, dar in realitate pentru a le putea controla (prin finantarea partidelor si miscarilor favorabile lor).

    Erdogan nu e un dictator, e doar un populist [b]care are sprijinul populatiei[/b]. Occidentul nu trebuie sa incerce fortarea pe gitul populatiei a unor valori pe care mentalul popular le respinge (cum ar fi “destrabalarea” sau mercantilismul occidental) pentru ca rezultatul intr-o tara de marimea Turciei ar fi catastrofal. Exemplul Iranului e cel mai potrivit aici.

    Daca Occidentul vrea ca Turcia sa ramina pe o orbita europeana, trebuie sa caute sa nu-l radicalizeze pe Erdogan, pentru ca omul are sprijinul popular sa intoarca Turcia impotriva Europei, or Putin exact asta urmareste.

    • Josef Svejk spune:

      De ce ar vrea lumea civilizata sa pastreze orice fel de Turcie “pe orbita sa”?! Care e beneficiul?! Occidentul poate trai bine merci fara Turcia, in timp ce reciproca nu e valabila. Sau ma rog turcia poate trai fara Europa dar va fi o Turcie mult mai saraca.

      Pastrarea Turciei pe “orbita” lumii civilizate impune compromisuri inacceptabile pentru oameni cat de cat normali. Turcia regimului islamic doreste sa impuna nonvalorile sale lumii civilizate pentru a ramane in parteneriatul subred de azi cu UE. Obraznicia regimului islamic testeaza deja limitele lasitatii europene: Inca dinainte de ultimele ispravi ale lui Erdogan, guvernul german s-a prabusit moral pana intr-acolo incat l-a actionat in justitie (la cererea guvernului turc!) pe un cetatean german, de profesie umorist, ce facea misto de Erdogan in public. Urmatoarea etapa este sa va culegeti maselele de pe trotuar daca nu purtati turbanul dupa ultima moda de la Trabzon :P

      Nu Europa il “radicalizeaza” pe Erdogan ci acesta incearca sa faca Europa sa inghita progresiv rahatul regimului sau Islamic.

    • Alius spune:

      Corect! Nu tebuie sa-l civilizezi cu forta pe golanul cartierului, ca acestuia-i poate sari mustarul. Ci ii dai banii de lunch, intorci capul cand asta bate pe cineva si, nu in ultimul rand, trebuie sa-l numesti “prieten”, ca daca nu, se aliaza cu celalat golan din cartierul vecin si e vai si amar de noi!



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Florin Stan


Florin Stan

Florin C. STAN, cadru didactic asociat al Universităţii ,,Ovidius” Constanţa, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice (din 2011), Şef Secţie Istorie, Muzeul Marinei Rom... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

Că incompetența și corupția sînt legate, merg mînă în mînă, stau la aceeași masă, etc., ...

de: vintila mihailescu

la "Corupție sau incompetență?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)