Home » Cultura » Citesti:

Sacralitatea actului poietic

Ioan F. Pop noiembrie 27, 2015 Cultura
6 comentarii 717 Vizualizari

„Destinul lumii se vesteşte în poezie”

(M. Heidegger)

Privit sub specie aeternitatis, omul poate fi înţeles şi ca efect descensiv al unei poeticităţi sacrale, ca poezie faptică a divinităţii, prin alcătuirea sa duală, rezultantă directă a singularităţii sale. Scopul lui iniţial fiind exclusiv acela de încîntare şi sublimare a creaţiei. Perspectivă din care poietica umană nu poate fi decît o încercare de răspuns, un vag ecou celest, o re-simbolizare a unei geneze sacre. Lumea însăşi pare a fi doar un poem neterminat al lui Dumnezeu.

Concret, cînd cuvîntul lumină devine, prin rostire divină, lumină, se marchează apogeul actului poetic, poeticitatea matricială a oricărei poietici. Căci lumina însăşi este mai mult poezie cosmică decît realitate. Chiar în stare perceptibilă fiind, caracteristicile ei rămîn absconse. Ea apropie cel mai mult existentul de non-existent. Lumina este privită într-o perspectivă cînd materială, cînd i-materială, de unde şi oscilaţiile fizicii în încercarea de a o defini, considerînd-o ba undă, ba corpuscul. Altfel spus (dar tot poetic), lumina este ceva ce se mişcă în propria ne-mişcare, fără nici un efort, cu cea mai mare viteză posibilă. Ca atare, pentru a fi ceva ce se mişcă cu această viteză, acel ceva trebuie să devină lumină, apogeu al mişcării. Parafrazîndu-l pe E. Lévinas, este nevoie de o altă lumină pentru a putea vedea lumina. Facerea omului, după chipul şi asemănarea divinităţii, nu este decît trecerea concret-simbolică a absenţei în prezenţă, punerea sa iconică în lumină. „Altădată eraţi întuneric, iar acum sînteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii!” (Efeseni). A crea prin cuvînt înseamnă, într-un anumit fel, a crea ex nihilo. Scrisul posedă iniţial doar acest nimic, acest ne-spus originar al cuvîntului cu care autorul poate încerca să inventeze propria sa lume. Forţa originară a actului poietic schiţează în date intuitive, gîndeşte pre-existentul, îl imaginează pînă la o ireală concreteţe. Poeticul, într-un anumit sens, viaţă, numeşte in concreto. El inventează, nu doar anticipează (prin cuvînt) existenţialul. Privită sacral, funcţia poeticului este aceea de a scoate din „nimic”, cu ajutorul rostirii, trupul potenţialei realităţi (după un calapod pur imaginar şi după o voinţă total liberă), de a pune miracolul la lucru. A face „nimicul” să fie se constituie într-o coordonată primară a poieticităţii, a actului ei de întemeiere, care este sacral în substanţa sa. „Poetul numeşte sacrul”, spunea M. Heidegger. Limbajul faptei divine este unul al misterului, al poeticului angajat în spaţio-temporalitate. Cuvîntul făcător de lume şi de om a fost scos din haos şi luminat poetic pentru că poeticul, prin definiţie, se opune haosului ne-cuvintelor. La Dumnezeu iniţiativa şi fapta sînt simultane, forma lor a priori fiind Cuvîntul. Prin el se face translarea dinspre nimic înspre ceva. Cuvîntul divin îşi conţine atît imaginea, cît şi realitatea, ambele născute concomitent în momentul rostirii. Sublimul ductului poetic „este şi el o «schemă» a sacrului” (R. Otto). Pînă şi lui Dumnezeu ne adresăm, prin rugăciune, în mod poetic. Nimeni nu poate fi poet, rimbaudian vorbind, dacă nu a fost măcar „un anotimp în infern”, e vorba de infernul ne-rostirii.

Ca proiect poetic cu dublă natură, divină şi umană, firească şi suprafirească, omul este, la rîndul lui, subiect, metaforă perfectibilă în ansamblul creaţiei. Poieticul oferă unul dintre prilejurile celei mai propice sinteze a celor două naturi, perpetuarea asemănării cu divinul. „Prin creaţie omul descoperă el însuşi în sine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dă la iveală forţa divină depusă în el” (N. Berdiaev). Din element consubstanţial lumii, dar tînjind mereu după o alta, subsumat unui destin implacabil, poeticul vrea să devină, la rîndul lui, întemeietor. Cu alte cuvinte, vrea să devină poeta artifex. Vrea să re-scrie o nouă lume, să instituie o nouă paradigmă poetică. Vrea să spună, în felul său: să fie lumină! Socoteşte, în acord cu P. Valéry – căruia, de fapt, conceptul de poietică îi aparţine -, „că esenţa poeziei este, după natura spiritelor, fie de valoare nulă, fie de importanţă infinită: ceea ce o face egală cu Dumnezeu însuşi”. Dar rostirea poetică rămîne, de cele mai multe ori, o fantasmă, o dislocare arhimedică de aer, o neputinţă estetizată, un dat ontologic pus în criză. Căci, după o expresie heideggeriană, „fiinţa limbajului se joacă cu noi, nu noi cu ea”. Limbajul a pierdut definitiv Cuvîntul, rămînîndu-i doar şansa de a opera cu cuvinte, cu semnificanţi. Orice poetică exprimată pare o formă sublimă de eşec, o imitatio Dei sortită derizoriului. O posibilă cauză ar putea fi aceea că poeticitatea actului poetic s-a întrupat, după o analogie cristică, o singură dată. Restul este un fel de… poezie. Alteori este doar o elucubraţie pe cheltuiala limbajului. Cuvîntul s-a rupt în cuvinte, cuvintele, la rîndul lor, s-au complăcut în tot felul de rătăciri şi non-sens. Pierzînd sincronia paradisiacă şi prezentul întemeierii, atributele lor spaţio-temporale, poeticului i-a mai rămas doar darul sinonimiei, al consonanţei sacre, al mimesis-ului, al Paradisului iremediabil pierdut. Neputînd face din cuvinte realitate poetică, el poate totuşi re-ontologiza cuvîntul. Îl poate transforma în actant semnificant, îl poate sacraliza în formă. Se poate înfăptui poetic nu asemenea divinităţii, ci într-un mod vag-tangibil. La Dumnezeu – călcînd întors pe urme kantiene -, experienţa este imaginar pur, poezie. Trecutul şi viitorul se topesc simultan în prezentul rostirii. „Căci în El trăim şi ne mişcăm şi sîntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri…” (Fapte). Aspect aflat în contrast evident cu experienţa umană – cu „poetica empirică” (B. Croce) -, care este aparent non-poetică, ba chiar poate părea demitizare în act. Reactualizarea anamnetică a poeticităţii originare ar putea deveni o coordonată umană posibilă. Iar re-imaginarea poietică a sacrului s-ar putea concretiza într-o fertilă tentativă de a scăpa din gravitaţia factologicului. Întemeierea lumii înseşi pare a fi de natură poetică, ca atare, „plin de măreţie, şi totuşi poetic locuieşte omul pe pămînt” (F. Hölderlin).

Cu toată aparenţa zadarnicei expresivităţi, a totalei transcontingenţe, poeticul ţine şi de natura existenţialului (în măsura în care este investit cu noi deschideri metafizice). Existenţial pe care îl re-numeşte, îl transcende şi pe care şi-l aproprie după un tipar mistic. Actul scrierii poetice poate deveni existenţă plasată în mister, tentativă profană de sacralizare, redimensionare a centralităţii fiinţei. Dar fără elementul sacral (de accedere la actul întemeietor), poeticul rămîne sărăcit de poieticitate. Poieticul, gîndit în sens heideggerian pe un temei al fiinţei, ne poate situa într-un paradis proxim, ne poate pune în dreptul unei pierdute raze de lumină. Ne poate deschide calea „terţiului tainic inclus” (B. Nicolescu). El oferă gustul atemporalităţii dozat în secvenţe temporale. Obsesia „poeziei pure”, a poemului „total” este o obsesie de origine sacră – aceea de a re-pune cuvîntul în ipostaza demiurgică de dinaintea rostirii. Nu degeaba spunea H. Brémont că poezia premerge rugăciunii. La vechii greci conceptul de poiesis denumea atît facerea concretă (technè poetike), cît şi poetul. Acesta era considerat de alt rang, mai presus decît muritorii de rînd. Pe bună dreptate poezia este considerată „limba maternă a genului uman”. Ea se regăseşte într-o primă încercare de împărţire a genurilor literare (epic, liric, dramatic), recognoscibilă încă de la Platon. Poezia „leagă iarăşi particularul de general” (B. Croce), îi dă şansa re-cuplării la tensiunea cosmică. Tensiune pe care aceiaşi greci o considerau o suflare sacră, o „nebunie divină”. Poezia elină era în primul rînd glorificare, invocaţie, dialog sacral. Înainte de a filosofa, multe civilizaţii antice şi-au reprezentat credinţa în formă poetică. Grecii nu făceau aproape nici o diferenţă între limbajul poetic şi cel religios. Ca atare, „poezia şi gîndirea au în lumea greacă cel mai înalt rang istoric, şi asta tocmai graţie rangului esenţial al cuvîntului” (M. Heidegger). Sibilele au fost purtătoarele directe ale mesajului divin, păstrătoarele şi simbolul revelaţiei. Cele douăsprezece sibile au fost alăturate, nu o dată, celor doisprezece apostoli. Caracterul iconic al poeticului – un eikôn de factură agapică dizolvat în magma limbajului -, al trăirii intermediate face din el purtătorul unui tip special de revelaţie. Dar îl transpune şi într-un mod unic de a privi lumea.

La începuturi „… puterea de judecată a omului fiind neîndestulătoare, s-a născut poezia, şi aceasta a fost atît de sublimă încît nimic din tot ce a urmat, filosofic, artă poetică şi critică, şi nimic chiar din ceea ce a derivat din ele, nu a izbutit să-i fie egal şi cu atît mai puţin superior ei” (G. Vico). Refăcînd un principiu al fizicii antice putem spune că divinul are oroare de vid. Iar poeticul poate fi o cale de umplere a lui. Divinul este suprema „individualitate poetică”, el topeşte în mod absolut în natura sa (oikonomia) umanul şi supra-umanul, finitul şi infinitul, viaţa şi moartea. Exerciţiul poetic reface distinctul (în sensul lui E. Lévinas), aşază din nou fiinţa în fiinţare, anulează orice ruptură ontologică. Autorul fiind deplin conştient că nu este şi nu poate fi causa sui. Mărturia sa reconstruieşte osatura altei prezenţe, demersul auctorial seduce o altă realitate. Ca tip de depoziţie, după cum arată H.-G. Gadamer, „cuvîntul poetic este deci mărturie completă, în sensul că această spunere se certifică pe ea însăşi şi nu permite nimic altceva care s-o verifice”. Chiar dacă nu ar exista, poetic tot divinul (sau ceva asemănător) trebuie căutat, intuit, aproximat. Golul sufletesc pe care poeticul încearcă să-l umple îşi găseşte plinătatea doar în proximitatea sacrului. Poeticul (neîncrezător din fire) este cea mai înaltă şi mai acceptabilă formă a lipsei de credinţă totală. El este neputinţa noastră (sublimă) de a fi îngeri. Căci, aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, „dacă oamenii ar fi avut credinţă nu ar fi fost nevoie de scriitori”. Sens în care rugăciunea ar fi fost suficientă, poezia ei vizînd direct transcendentalitatea, dimensiunea soteriologică. Scrisul reprezintă maximum de posibil (din hăul imposibilului), maximum de angajare în infinitudinea sacrului. Loc pînă unde mai pot răzbate doar ecourile rugăciunii şi ale muzicii. „Este adevărul – folosind o interogaţie a lui A. Badiou -, neînvăluirea învăluită căreia numai poemul îi găzduieşte în cuvinte riscul?”

Toate aceste considerente nu caută să reducă poeticul şi poezia doar la imnologie, la declamaţie religioasă, la invocaţie mistică, la simplă apologetică. Ci încearcă doar să o apropie de o poziţionare transcendentală a demersului scripturistic. Aspect ce se poate realiza, în bună măsură, şi cu „iluminări profane”. Poeticul nu trebuie neapărat să fie sacru prin economia mijloacelor – perspectivă din care poate fi etern rătăcitor, chiar eretic -, ci prin sensul dat arhitecturii metafizice a întregului, prin finalitatea sa metatextuală. În primă instanţă, autenticitatea îi dă oricărei încercări poetice o aură de sacralitate. Ea este prima deschidere supramundană a poeticului, o primă formă de damnare înţeleasă. „Păcatul” expresivităţii imanentiste poate fi uşor iertat prin vizarea textuală şi pre-textuală a transcendentului. Ca atare, „cuvîntul, mai mult decît să conţină, să semnifice sau să transmită, ajunge să fie gîndirea însăşi în actul de a se revela” (L. Pareyson). Fără deschidere şi orizont metafizic, ancorat doar în cuvinte grele de povara realului de care nu se poate desprinde, poeticul este reverberaţie goală. În absenţa subliminală a sacrului, el reflectă fiinţa doar în oglinzi opace. Orice exerciţiu poietic autentic imaginează divinitatea, chiar dacă, aparent, se situează în non-sens, în îndoială, adică în căutare. Actul fundamental al scrierii porneşte ab initio dintr-o ne-posedare a divinului, dintr-un minus epifanic. Porneşte dintr-o angoasă a morţii, dintr-o fobie a neantului -  „lucru pe care îl manifestă atît riturile funerare, cît şi conservarea cuvintelor vii în scriitură…” (F. Dastur). Multiplicarea ego-ului poetic la nesfîrşit, neputînd atinge totalitatea, reducerea lui doar la tangibile limite umane, la forme şi dexterităţi expresive pot duce doar la o interesantă babilonie estetică. Cu alte cuvinte, poemul (poeticul) poate fi „un fragment perfect constituit al unui edificiu inexistent” (P. Valéry). Pentru a se situa în autenticitate, acesta trebuie să fie în lucrare. Trebuie să fie angajat într-un dialog supra-fiinţial, trebuie să fie plasat în mister, adică în lógos. Poieticul este analogie cu divinul. El este postulatul unei existenţe care, fără deschiderile lui, se epuizează în capcanele propriilor limite. Cu alte cuvinte este, folosind o expresie hegeliană, „absolută neesenţialitate a absolut esenţialului”. Poeticul nu poate doar descînta duios trăirile fiinţei, existenţa, împlinirile şi neajunsurile ei. Acesta trebuie să le raporteze mereu la paradigma creaţiei originare, constituindu-se în epistema recuperării prin cuvînt a actului căderii. „Timpul sacru, mitic – arată M. Eliade -, întemeiază şi Timpul existenţial, istoric, slujindu-i acestuia drept model exemplar”. Scrisul – ca formă umană a atemporalităţii – înalţă, eliberează aripile de humă, reconstituie dimensiunile ontice şi ontologice. El ne racordează la un timp şi la un spaţiu în care percepţia rămîne mereu neputincioasă. Prin darul său inspirat se face lumina prezentă, miracolul accesibil, chemările cosmosului actuale. Ca atare, „creaţia poetului nu e altceva decît această imagine luminoasă pe care natura ne-o întinde în faţa ochilor pentru a ne tămădui după ce am aruncat o privire în abis” (F. Nietzsche).

Fiind iniţial un dialog cu zeii, poezia tinde acum să se transforme într-un monolog steril, exaltînd virtuţile spunerii în defavoarea mesajului. Ea riscă să piardă verticalitatea în favoarea comodei şi tentantei orizontalităţi. Determinările demitizante, sensul slab dat actului poetic, perturbat de tot soiul de distorsiuni, îi deturnează adevărata menire. La fel cum unele elanuri desacralizant-postmoderniste îi viciază uneori esenţa. O aparentă uşurinţă în abordarea expresivităţii de tip poetic, grefată pe unele stări vecine cu patologicul, pe credinţa romanţioasă că sufletul funcţionează poetic a determinat un fals avînt poeticesc. Din produs uman cu deschidere privilegiată spre sacru, poeticul a devenit, nu o dată, rătăcire liricizată, maladie textuală, premonitoriul semn al eşecului. Translările spre derizoriu, spre jocul gratuit pe claviatura cuvintelor, pe eufonii facile rămîn doar simple tautologii fără regăsirea în subtext a fiorului metafizic. Poezia începe acolo unde se epuizează cuvintele. „Dacă există Dumnezeu, nu are nici un rost să ne ocupăm de literatură. Dacă nu există Dumnezeu, iarăşi nu are nici un rost să ne ocupăm cu literatura”, era de părere E. Ionescu. Scepticismul acestuia poate fi depăşit prin eclatanţa conştientizării neîntreruptei chemări şi spre altceva, indiferent dacă există sau nu există Dumnezeu. Căci fără a avea dovezi ultimative nici într-un sens, nici în altul, literatura şi-a continuat nestingherită drumul. Ea şi-a făcut chiar un subiect predilect din căutarea (sau negarea) divinităţii. Acest scepticism  poate fi eludat prin înţelegerea faptului că în datul iniţial al fiinţei a fost pusă o necesitate stranie: scrisul ca formă genuină a căutării (de-ne-găsitului). Dacă adăugăm la aserţiunile ionesciene o cunoscută formulă pascaliană, adaptată contextului – omul nu ar fi scris dacă nu l-ar fi găsit pe Dumnezeu -, lucrurile capătă o oarecare logică. În sens contrar, se poate trăi, după o  interogaţie nietzscheană, şi cu „sentimentul de a fi totul şi evidenţa de a nu fi nimic”.

În condiţiile în care tehnica împinge fiinţa în propria sa uitare, conectînd-o mai rapid şi mai sofisticat la neant, poeticul propune un popas al rememorării. Rememorare care face din actul gîndirii o posibilitate mereu deschisă, o repotenţare a propriilor limite. Poieticul gîndeşte lumea cînd aceasta pare imposibil de a mai putea fi gîndită. Poieticul este gîndirea de criză a fiinţei. Gîndirea are iremediabil ceva poetic în substanţa sa. Gîndirea fiinţei s-a născut şi va muri în chip poetic. Chiar şi gîndirea de tip filosofic va dăinui doar atîta timp cît va putea gîndi poetic. (Filosofia este chiar capacitatea poetică de a intui). Doar în acest fel meditaţia filosofică/poetică va putea ţine legătura cu fiinţa care pare a fi hărăzită anihilării totale, o va putea pune la adăpost. „Gîndirea este astăzi sub condiţia poeţilor. Sub această condiţie, ea se întoarce către interpretarea originilor filosofiei, către primele gesturi ale metafizicii” (A. Badiou). Perspectivă din care filosofia nu este decît poezia ultimă. Sens în care filosoful francez spune despre M. Heidegger că a făcut din gîndirea sa un mod „de a livra filosofia poemului”, adică de a o livra propriei sale posibilităţi. Iar C. Noica, referindu-se la acelaşi filosof german, era de părere că: „Omagiul pe care l-a adus el poeţilor ar trebui să-i strivească pe aceştia”. Faptul că tentaţia scrisului poetic continuă, dincolo de orice sondare psihanalitică a determinărilor ei, în dauna altor acaparante îndeletniciri şi practici, constituie nu doar un semn teleologic, ci şi o indenegabilă dovadă, o necesară metanoia. Persistenţa dramatică şi gratuită a manifestării ancestrale a acestei bizare necesităţi, rămasă vie în fiecare fiinţă, ar putea confirma asemenea aserţiuni. Direct spus, noi scriem ori nu scriem nu pentru că există sau nu există Dumnezeu, ci pentru că nu putem fi identici cu el – nici în absenţă, nici în prezenţă. Nu-i putem poseda o clipă poieticele atribute, darul absolut al creaţiei. Adevărata inspiraţie poetică nu poate veni decît din eul nostru abisal, din survolul autoscopic, din ceea ce sîntem dincolo de ceea ce bănuim că putem fi. Adică din ceea ce trăim din imposibilitatea existenţei. Din ceea ce divinitatea a pus în noi ca semne ale unei posibile recunoaşteri, ca distinctivitate unică a frumosului.

Actul poetic se poate constitui din elementele periferice ale concretului, din cotidianitatea imediată. Numai că nu se poate locui în el. Cu o afirmaţie a lui N. Berdiaev, „cînd omul rămîne în propria existenţă, el nu creează”. Realul poate trece în arhitectura poemului, dar numai realul transfigurat, re-însufleţit, atins de imperativul luminic. Poeticul trebuie să facă indicibilul nu doar să vorbească babilonic, ci, mai ales, să fie. Să cutremure fiinţa în faţa acestui miracol al precarităţii şi dăinuirii cuvîntului. „Dacă poeziei îi e dat atît de mult – să păstreze în cuvînt adîncimile fiinţei şi uneori să le redea ecoul sau cutremurul – cum poţi cuteza să fii poet?” (C. Noica). Aparent dialog însingurat, insondare monologală, solilocviu tardiv, actul poietic nu este, în ultimă analiză,  decît dialogul unei eu de aici cu un tu aflat veşnic dincolo.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "6 comments" on this Article:

  1. ion adrian spune:

    Un articol la care poate ca replica pe fond este fara rost.
    Poate ca doar nu referitor la continut ci la sensul unui astfel de articol, as putea face si asta cred ca est util, doar o trimitere :cineva un poet filosof imi spunea nu ce este poezia caci cred ca nici el nu avea acest curaj ci ce este matematica: “Matematica este ceeace discuta matematicienii intre ei”
    Poate ca in arta si mai ales in poezie sa fie vorba de o discutie cu Dumnezeu?

  2. victor L spune:

    Este o greseala sau intentionat “poietic”?

  3. dominic diamant spune:

    Absolut impresionantă modaliatea de abordare a subiectului, analiza laborioasă şi limbajul uşor de înţeles de cititorul obişnuit.
    Aş recomanda din tot sufletul acest minunat eseu tuturor condeierilor împătimiţi de arta cuvântului, tuturor publicaţiilor literare unde se produce atâta risipă de cuvinte, tuturor covivilor mei.
    Iar autorului ce i-aş putea ura decât sănătate şi putere de muncă pentru a pune în pagină noi minunăţii.
    A fost o lectură încântătoare, un festin regal. Mulţumesc.

  4. hahayek spune:

    Polonius: What do you read, my lord?
    Hamlet: Words, words, words.
    Polonius: What is the matter, my lord?
    Hamlet: Between who?
    Polonius: I mean, the matter that you read, my lord.
    Hamlet: Slanders, sir: for the satirical rogue says here that old men have grey beards….
    Polonius: [Aside] Though this be madness, yet there is method in’t.
    –Hamlet, Act II, Scene ii.

  5. Ela spune:

    “Fiind iniţial un dialog cu zeii, poezia tinde acum să se transforme într-un monolog steril, exaltînd virtuţile spunerii în defavoarea mesajului.”
    Cuvinte ca “initial” sau “acum” rup farmecul creatiei, impiedica transcendenta, sunt ca zgomotul bocancilor pe marmura imaculata a templului…Nu stiu daca este justa analiza temporara a unui act de creatie care este, prin excelenta a-temporar! Adevaratul creator nu este dependent de cronologie, epoca in care traieste lasa amprente doar pe trupul unui adevarat creator, nu si pe sufletul sau…or el cu sufletul creeaza…asa cred…

    “Obsesia „poeziei pure”, a poemului „total” este o obsesie de origine sacră – aceea de a re-pune cuvîntul în ipostaza demiurgică de dinaintea rostirii.”
    Facem ce facem, si iar ajungem la timp ;)
    “dinaintea rostirii” nu inseamna nimic, timpul fiind o “inventie” umana 100% !
    Dumnezeu nu exista, ci ESTE (sau nu…)!
    Numai oamenii au o existenta, determinata in timp si localizata in spatiu, Creatorul etern si universal nu, nu este nici om, nici zeu, ci ESTE.
    Adevaratii poeti nu sunt intotdeauna cei pe care ii banuim noi, si cu atat mai putin cei care se cred, ei :)

  6. MariS spune:

    Da, poetul adevărat se ridică deasupra egoului la înălţimea eului său abisal şi prin el atinge, cu o aripă de gând, lumina cea nevăzută a spiritului. Abia atunci poate şi el exclama: Fiat poesia!
    La Eminescu recunoaştem acest traseu cel mai bine. De aceea el rămâne un mit, nu pentru că îl facem noi, ci pentru că a reuşit el să urce până la zona de unde se nasc miturile. Sunt foarte puţini cei ce reuşesc o asemenea izbândă, iar Eminescu e unul dintre ei.



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Ioan F. Pop


Ioan F. Pop

oan F. Pop este licenţiat în Teologie-istorie, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al universităţii clujene. Stagii de cercetare la Roma şi Pa... Citeste mai departe


MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

E randul tau

cu ani in urma un prieten cambodgian mi-a povestit cum a fost omorat pe taica-sau pe vremea khmerilo...

de: r2

la "Ce-ar fi să vorbim cu-adevărat corect politic despre Fidel Castro?"

Cauta articole

decembrie 2016
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031  

Valentin Naumescu – Marile schimbari. Crize si perspective in politica internationala. Editie bibliofila

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)