Scara supraumană a locuirii moderne – o perspectivă critică

“Cea mai mare greşeală a omului modern este că a crezut posibil să-şi amplifice ideile dincolo de limită. Nu poţi face ceva mai mare şi mai înalt, ba încă şi mai mare decât atât, fără să înceapă ceva să meargă prost (trad.a.).” (Hassan Fathy)[1]

Scara arhitecturii sociale a fost un subiect intens dezbătut încă de la apariţia locuirii de masă în epoca modernă, o dată cu Revoluţia Industrială, preluând vechiul model al coloniilor de muncitori. Critica ansamblului calitativ şi dimensional care generează scara umană s-a axat la început pe două fenomene asociate: subdimensionarea locuinţelor sociale şi augmentarea cvartalelor, cartierelor. Ulterior, avea să facă obiectul criticii relaţia dintre scara ansamblurilor rezidenţiale şi sentimentul de apartenenţă pe care acestea reuşeau sau nu să îl genereze.

Cesare Baccaria, citat de Bruno Zevi, afirma în 1764 că “Încercarea de a organiza o mulţime de indivizi într-un mod simetric şi monoton, cum doar materia fără viaţă poate fi organizată, înseamnă a avea o concepţie falsă asupra utilităţii”[2] .

Critica dimensiunilor uriaşe ale noilor cartiere de locuinţe, uniformităţii, condiţiilor precare de igienă, însoleiere şi ventilaţie pe care acestea le ofereau apăruse şi se afirmase deja cu precădere în ţările industrializate în secolul al XIX-lea, Anglia fiind ţara în care Revoluţia Industrială şi stagnarea economică de după războaiele napoleoniene au generat o locuire de masă extinsă, imundă şi disperată. Dickens, Booth, Rowntree străbat uliţele cartierelor din Londra, Manchester şi York şi le descriu cu violenţă, acuzând inechitatea locuirii victoriene, în care suprafaţa medie a unei locuinţe muncitoreşti era inferioară celei destinate unui deţinut dintr-o închisoare[3].

Reacţia arhitecţilor şi urbaniştilor englezi la repetiţia fără sfârşit a locuinţelor înşiruite victoriene şi anhilarea scării umane este Oraşul-grădină, propus de Ebenezer Howard în 1898 şi aplicat de Unwin şi Parker. Abordarea lui Unwin la Hampstead, cu privire la gruparea locuinţelor pentru a crea spaţii sociale şi la diferenţele dimensionale ale străzilor, a fost atât de novatoare, încât arhitectul a avut nevoie de o decizie a Parlamentului pentru a-şi duce proiectul la bun sfârşit. În scrierile sale, Unwin previne urbaniştii britanici cu privire la eroarea fundamentală de a umple periferiile cu exact acelaşi tip de locuinţă notând că “greu ar putea fi ceva mai monoton decât repetiţia locuinţelor”.[4] Dimpotrivă, arhitectul recomandă o variaţie a scării edificiilor pentru a contura o imagine urbană atractivă, nu în sensul alipirii unor clădiri cu regimuri de înălţime contrastante, ci prin proiectarea unor clustere de locuinţe în care unele sunt mai înalte şi au un tratament diferit al faţadelor şi acoperişului faţă de celelalte.[5]

Spiritul vizionar al lui Unwin nu a făcut adepţi într-o perioadă în care construirea în masă era mult mai convenabilă, din toate punctele de vedere, oraşelor-grădină, iar sprawl-ul urban a continuat, uniform, caduc, opresiv şi lipsit de perspective până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Gândirea britanică ce promova scara umană în urbanism a pierdut teren, pe măsură ce o nouă atitudine apărea în Europa, cu precădere în Germania şi Franţa.

Idealul de a construi suficiente locuinţe salubre pentru toţi oamenii a generat al doilea CIAM (Congres Internaţional de Arhitectură Modernă), ţinut la Frankfurt în 1929, iar suma minimă a funcţiunilor obligatorii ale unei locuinţe a început să primeze în raport cu aspectul şi răspunsul diferenţiat din punct de vedere dimensional, generat de structura familială şi identitatea culturală. Arhitecţii s-au concentrat în cadrul congresului pe determinarea spaţiului existenţei minime (Existenzminimum), eliminând din locuinţă tot ceea ce putea fi excedentar. Proiectele rezultate, epurate de circulaţii, cu bucătării subdimensionate, minimizează suprafaţa locuibilă în favoarea replicării infinite a unui model ieftin.

“Funcţiile precise ale vieţii domestice necesită suprafeţe diferite, al căror conţinut minim poate fi determinat cu exactitate. Pentru fiecare funcţiune trebuie să existe un fel de “volum” minim standard, necesar şi suficient (scara umană). (…) va fi evident că modul în care aceste suprafeţe sunt conectate are foarte puţin în comun cu formele mai mult sau mai puţin arbitrare ale locuinţelor tradiţionale. (trad.a.)” [6]

Scara umană se transformă în volum minim standard, omul însuşi generând un tipar dimensional, celebrul modulor. Sub conducerea lui Le Corbusier, CIAM au fost utopii în care arhitectul demiurg hotăra destinele multora cu intuiţiile sale legate de disciplină, dimensiune şi funcţiune. Articolul 22 din Carta de la Atena, document publicat de Le Corbusier în 1933, denunţa suburbiile ca fiind

„adesea doar agregări de bordeie care cu greu ar merita efortul păstrării lor. Căsuţe mici, precar construite, colibe de carton, şoproane încropite din cele mai nepotrivite materiale, sălaşul sărmanelor creaturi azvârlite într-un mod de viaţă indisciplinat, aceasta este suburbia!” [7](trad.a.)

Se poate observa preocuparea lui Le Corbusier pentru unitate şi disciplină, scara umană mică şi diversitatea fiind privite ca două consecinţe nefaste ale sărăciei şi lipsei de perspectivă. Fascinat de progresul tehnologic, Le Corbusier era un duşman declarat al străzilor. Într-o epocă în care spera ca transportul să devină 100% aerian în doar câţiva ani, Le Corbusier plasa aeroportul în centrul oraşului, rezultând o schimbare radicală de scară a întregului oraş; strada şi trotuarul urmau să devină o relicvă milenară, învechită şi non-funcţională. De altfel, unul dintre articolele Cartei de la Atena prevedea ca nicio intrare în blocuri să nu se facă direct din stradă (art. 27); pietonilor urmau să le fie prevăzute, redundant, pietonale de acces la locuinţele colective enorme şi identice.

În proiectul său din 1925, Planul Voisin, Le Corbusier încearcă recuperarea “financiară” a centrului Parisului prin demolarea construcţiilor existente de 6 etaje din zonele istorice Marais şi Les Halles pentru a face locul clădirilor de 60 de etaje. În 1933, Le Corbusier proiectează Planul Obuz pentru Alger, o clădire viaduct virtual infinită, în care locuinţele se înşiruie sub stradă, pe verticală şi orizontală. Visul său de anihilare a scării umane la nivel urban, în favoarea asigurării acesteia la nivelul apartamentului, conceput în funcţie de modulor, a rămas nerealizat în Paris şi Alger, dar gândirea sa a făcut epocă după al doilea război mondial, cu precădere în ţările soclialiste.

După împânzirea centrelor şi periferiilor oraşelor lumii cu cartiere de blocuri şi superblocuri moderniste imune la context, ori cu covoare nesfârşite de locuinţe sociale tipizate, identice, a devenit evident că aceste valori de randament nu puteau să concilieze adevărul universal cu particularităţile regionale, progresul cu tradiţia, stilul universal cu identităţile culturale locale, scara supraumană cu dimensiunea omenescului.

Fondată în 1953, în cadrul congresului al 9-lea al C.I.A.M., Team X (sau Team 10) a provocat o schismă în sânul Modernismului. Dezamăgită de separarea funcţională propusă de Charta de la Atena, şi anume Locuire, Muncă, Recreere şi Transport, precum şi de pierderea din vedere a dimensiunii omenescului, generaţia tânără de arhitecţi a căutat alte criterii de generare a spaţiului urban. Răspunsul echipei la raportul celui de-al optulea CIAM din 1951 a fost simplu, condensat într-un singur paragraf:

„Omul se poate uşor identifica cu inima lui, dar nu tot atât de uşor cu oraşul în care locuieşte. ‘Apartenenţa’ este o nevoie emoţională de bază, asocierile ei sunt primare. Derivând din ‘apartenenţă’, ‘identitatea’ vine să îmbogăţească vecinătăţile. Strada scurtă şi îngustă a mahalalei câştigă acolo unde dezvoltările spaţioase adesea pierd” ( trad. a.) . [8]

Observăm în ultima propoziţie o opoziţie clară, programatică, la textul corbusian al Chartei de la Atena. Îngustimea devine o caracteristică mai valoroasă decât lărgimea, atunci când generează identitate şi apartenenţă. Team X pune în discuţie însăşi problema realizării echităţii cu preţul dispariţiei sentimentelor de apartenenţă şi identitate, absente la nivelul locuirii de masă din epocă. În acelaşi timp, mahalaua, cartierul mărginaş şi sărac sunt ridicate la rangul de exemplu pentru satisfacerea unui set de nevoi primare, fără de care nu se poate locui. Scara umană devine o scară a identităţii şi nu una a uniformităţii.

La nivelul obiectului de arhitectură, Team X refuză gândirea potrivit căreia scara umană rezidă din satisfacerea optimă a unor nevoi gabaritice perfect măsurabile, în favoarea satisfacerii nevoilor imposibil de cuantificat de apartenenţă, identificare şi bucurie produse de locuinţă. “Nimeni nu ar trebui să creadă, conform dogmelor stabilite la Frankfurt, că este o idee bună să defineşti limite spaţiale pentru a putea prepara o omletă mai repede”, afirmă Giancarlo De Carlo[9], unul dintre membrii marcanţi ai Team X.

Congresul din 1959, ţinut la Otterlo face tranziţia între CIAM şi Team X. Aldo van Eyck prezintă diagrama “De noi, pentru noi” care ilustrează principiul “dacă omul este atât subiectul cât şi obiectul arhitecturii, înseamnă că trebuie cu necesitate să îl creeze pe ultimul de dragul primului”[10], punând astfel bazele unui nou umanism în arhitectura modernă.

Pentru arhitectul olandez John Habraken, gravitatea problemei puse de sistemul de producţie de locuinţe sociale nu ţine doar de existenţa fenomenului. A proiecta mai multe locuinţe deodată reprezintă o metodă utilizată încă din Antichitate. Problema este că producţia de masă ajunge să fie privită doar ca singura metodă de a rezolva o cerere de locuinţe, reducând beneficiarul la statistică[11] şi transformând scara umană în scară medie, apărând astfel grupuri de utilizatori fictivi: familii mari, familii reduse, necăsătoriţi, vârstnici, grupuri de gen, artişti etc, susceptibile să genereze un anumit răspuns arhitectural “personalizat”. Acest lucru se întâmplă împotriva naturii societăţii care niciodată nu s-a organizat în acest fel. Arhitectul ajunge astfel, pornind de la statistică, să proiecteze o locuinţă pentru 3,5 membri… “Producţia de locuinţe sociale este inadmisibilă în contextul locuirii la scară mare”, conchide Habraken[12].

Conceptual, eşecul Modernismului derivă din eliminarea dimensiunii utilizatorului din sfera arhitecturii, prin metoda utilizată pentru a o produce, şi anume industrializarea. Preluând modelul industrial care transformase produsele manufacturiere în produse de serie mare, acestea devenind accesibile unui public din ce în ce mai larg, Modernismul încearcă producţia de locuinţe sociale identice, ca unică soluţie pentru rezolvarea crizei locuinţelor din mediul urban, fără a chestiona nevoia însăşi de industrializare a oraşelor. Practic, arhitecţii modernişti au căutat metoda rezolvării unei probleme, în loc să-şi concentreze atenţia şi creativitatea pe necesitatea rezolvării problemei, ori pe realitatea problemei. Astfel, nevoia de locuinţe de masă în mediul urban a primit rezolvarea cartierelor de locuinţe sociale, menite să fie ocupate şi folosite de “omul unidimensional” al lui Marcuse. În 1969 Aldo van Eyck afirma:

“În locul disconfortului mizeriei şi confuziei, am dobândit plictiseala igienei. Mahalaua a dispărut… dar ce a înlocuit-o? Nimic altceva decât kilometru după kilometru dintr-un nicăieri organizat şi nimeni care să simtă că “este cineva locuind undeva”. Nu a mai rămas niciun microb, dar fiecare cetăţean este un pion dezinfectat pe tabla de şah, fără nicio provocare, duel sau dialog. Mahalaua a dispărut, dar iată apărând mahalaua sufletului (trad. a.)[13].”

Metafora folosită de Van Eyck, aceea a unei table de şah virtual infinite, în care locuitorii nu sunt decât nişte pioni infimi şi dezinfectaţi, dar mizerabili, denotă exat antiteza severă între gigantismul organizat al cartierelor rezidenţiale şi nanismul locuirii individuale, dublat de reducerea oricărei posibilităţi de atingere a scării umane, privite ca expresie a individualităţii.

În America, Jane Jacobs, una dintre cele mai autorizate voci ale comentariului critic de arhitectură, studiază atent metoda prin care proiectarea urbană era transpusă în realitate, mai ales în relaţie cu aşa numitele asanări sau revitalizări urbane, iar editorialele sale din anii 1960 denunţă urâţenia noilor cartiere, uniformitatea acestora, lipsa de perspectivă pe care locuinţele sociale noi o aduceau, precum şi lipsa de fundament economic real al unor astfel de intervenţii.

Jane Jacobs revitalizează ideea de stradă tradiţională, deservind un ţesut urban validat de evoluţia istorică, militând atât împotriva supradensificării propuse de Le Corbusier, care abolea strada în favoarea avioanelor, cât şi împotriva densităţii minimale, promovate de Wright, care transforma strada doar în circulaţie auto. Scara umană a oraşelor se constituie, din perspectiva lui Jacobs, prin validarea de către timp a soluţiilor propuse de către înşişi beneficiarii oraşului, prin comunicare.

Separarea funcţională a Chartei de la Atena trebuie înlocuită, în viziunea lui Jacobs, de dezvoltarea multifuncţională, indispensabilă vieţii urbane şi vitalităţii comunitare. Alternativa la cartierul-dormitor, care concentrează oamenii pe verticală, îi privează de servicii indispensabile şi îi împresoară cu ample spaţii verzi, făcând imposibilă comunicarea dintre două comunităţi învecinate, având densitatea de locuire controlată prin imposibilitatea oricărei extinderi spaţiale, este locuirea densă, hibridizată de alte funcţiuni necesare şi conectată de strada animată şi vibrantă. Densitatea mare nu este un pericol, câtă vreme există spirit comunitar şi viaţă în afara locuinţei. Scara cartierelor elogiate de Jacobs[14] este una mică, generată de proximitate şi schimb cu străzi scurte şi cvartale de dimensiuni reduse.

Konrad Lorenz, părintele etologiei şi laureat al premiului Nobel, observă similitudini între bateriile de creştere a găinilor la ferme şi locuirea colectivă din suburbii, numindu-l pe om “locatarul bateriei de oameni folositori”[15]. El notează că noile dezvoltări urbane rezidenţiale sunt lipsite de informaţie, asemănându-se cu celulele maligne ale unei tumori. Locuinţele sociale au pierdut informaţia genetică necesară integrării în ţesutul urban, înţelegând, prin aceasta, o structură complexă de relaţii evoluate, cu substrat istoric, în care celula nouă, lipsită de informaţie, se reproduce nelimitat, distrugând totul. Consecinţa este supraaglomerarea, lipsa de identitate, locuirea într-o ambianţă în care “oamenii nu pot şi nu vor să intre în contact social, ‘peste gard’, cu vecinii, temându-se să nu-şi vadă reflectată propria imagine disperată.”[16]

În 1972, pe 15 iulie, la ora 3.32 pm începe demolarea cartierului Pruitt-Igoe, ceea ce-l face pe Charles Jencks să declare că aceasta este data precisă a decesului Modernismului. Lăudată la momentul proiectării, premiată de american Institute of Architects, dezvoltarea urbană a arhitecţilor George Hellmuth şi Minoru Yamasaki din 1951 încerca soluţionarea problemelor sociale prin planificarea raţională bazată pe studiul comportamentului uman, respectând cu fidelitate principiile Chartei de la Atena.

Cartierul a fost construit din fonduri guvernamentale pentru categoriile sărace din St. Louis. Ansamblul uriaş, compus din 33 de blocuri cu 14 niveluri şi-a deschis porţile în 1956. În mai puţin de 20 de ani a generat atâtea probleme legate de infracţionalitate, insanitate, consum de droguri, încât a fost denumite de sociologul Lee Rainwater “un slum construit şi întreţinut de guvern”.[17]

În 1973, apare cartea economistului englez Ernst Friedrich Schumacher, intitulată sugestiv Small is Beautiful[18] şi care sintetizează ideea potrivit căreia strategiile economice trebuie să pornească de la principiile descentralizării şi creşterii potenţialului de acţiune al indivizilor. O întreagă generaţie de arhitecţi, formată în creuzetul umanist şi participativ al anilor 1950-1970, a îmbrăţişat-o, punând în operă concluzia lui Schumacher: “omul este mic, deci micimea este frumoasă”.  Scara umană devine, astfel, o măsură a eticii, echităţii, identităţii şi apartenenţei.

Pe 10 aprilie 2014, primăria oraşului Glasgow programează “cea mai mare demolare” din Europa, intenţionând să desfiinţeze, în doar 15 secunde, 5 turnuri de locuinţe cu 30 de etaje ale ansamblului Red Road Flats, odinioară mândria oraşului. “Execuţia” celor 5 blocuri ale ansamblului care, la fel ca la Pruitt-Igoe, devenise un focar de criminalitate şi sărăcie, este însă amânată din considerente de sănătate publică.

Din nefericire, lecţia despre scara umană a locuirii nu a fost înţeleasă pe deplin nici măcar observând ilustrele demolări menţionate anterior. În continuare, confruntate cu problema nevoii de locuinţe pentru populaţia săracă, administraţiile publice gândesc rezolvarea în termeni de randament economic şi nu de schimbare socială durabilă. Autorităţile încearcă să construiască multe unităţi locative cu bugete reduse, mizând pe segregare, concentrare a sărăciei, standardizare şi subvenţii, atunci când soluţia ar fi derularea de programe de formare, de inserţie pe piaţa muncii, de asistenţă socială şi, nu în ultimul rând, de construire de locuinţe care să dea seamă de identitatea culturală a utilizatorilor, de mijloacele acestora de a le întreţine şi acţiona asupra lor, de nevoia de incluziune socială. Ghetto-urile miloase care au început deja să apară în România, concentrând mulţi săraci în unităţi locative minuscule, pe modelul infamelor campi nomadi italiene sau demagogicelor villages d’insertion franceze, reprezintă o canalizare greşită a fondurilor publice, cu efecte sociale devastatoare. Despre acestea, însă, voi vorbi într-un alt articol.

____________________________________________________

[1] Hassan Fathy, în Yorick Blumenfeld, Beyond the Human Scale: Hassan Fathy interviewed by Yorick Blumenfeld, AAQ. Architectural Association Quarterly, 1974, VI, 3-4, p.53-57, republicat parţial în Boundaries, nr. 7, ian.-mar. 2013, Milano

[2]Bruno Zevi: Codul anticlasic, Paideia, Bucureşti, 2000, p.67

[3] Peter Hall: Oraşele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul al XX-lea, All, Bucureşti, 1999 (1988), p.35

[4] Raymond Unwin: Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs, T. Fischer Unwin, Londra, 1909, p.372

[5] ibid., p.373

[6] Fragment din raportul lui Le Corbusier şi Pierre Jeanneret la al doilea CIAM, reprodus din “Oraşul radios”, publicat în 1933, text consultat la 28.12.2011, http://modernistarchitecture.wordpress.com/2011/09/14/le-corbusier%E2%80%99s-%E2%80%9Cciam-2-1929%E2%80%9D-1929/ )

[7] CIAM IV: Carta de la Atena, 1933, consultată la http://modernistarchitecture.wordpress.com/2010/11/03/ciam%E2%80%99s-%E2%80%9Cthe-athens-charter%E2%80%9D-1933/ , art.22

[8] Kenneth Frampton: Modern Architecture, a critical history, Thames and Hudson, New York, 1996, p.271

[9] Giancarlo De Carlo: Architecture’s Public (1969), în Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005, pag. 3-22, publicat pentru prima oară în revista Parametro nr. 3:4, 1970, cu titlul original Il pubblico dell’architettura.Traducerea publicată în 2005 aparţine lui Benedict Zucchi.

[10] Aldo van Eyck, Projekten, 1948-61, pag. 89, consultat la http://www.cleandesign05.co.uk

[11] John Nicholas Habraken: Supports: An Alternative to Mass Housing, The Urban International Press, Londra, 2011 (1972), p.9

[12] ibid., p.28

[13] Carmona Mathew,Steve Tiesdell, editori: Urban Design Reader, Architectural Press, Oxford, 2007, p.213

[14] Jane Jacobs: The Life and Death of Great american Cities, Vintage Books, New York, 1992 (1961), p.150

[15] Konrad Lorenz: Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, Bucureşti, 1996 (1973), p.30

[16] ibid., p.30

[17] http://www.umsl.edu/~keelr/010/pruitt-igoe.htm

[18] Ernst Friedrich Schumacher: Small is Beautiful, Blond and Briggs, Londra, 1973

__________________________________________

Articol aparut pe Blogul Fundatiei pentru o Societate Deschisa