joi, martie 28, 2024

Schita de arheologie a infamiei: Intelofobie si occidentofobie

Mi se reproseaza, uneori, ca ma ocup prea insistent de comunism si nu dau destula atentie post-comunismului, cu ale sale dileme, sperante si patologii. Nu cred ca m-am ferit sa spun lucrurilor pe nume de cate ori mi s-a parut ca este cazul. Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara, despre Ion Iliescu si acea voluptate a clarobscurului istoric care ii defineste forma mentala, despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia, despre meandrele cripto- si neo-comunismului a la roumaine. Am identificat fantasmele salvarii, am scris despre cei care construiesc mituri si despre cei care le destrama. Pe vremea aceea, N. Manolescu tinea, la „Romania Literara” o exceptionala rubrica intitulata „Ochiul Magic”. A strans acele comentarii analitice intr-un volum intitulat „Dreptul la normalitate”, aparut la Editura Litera in 1991. Am fost onorat sa scriu prefata cu titlul „N. Manolescu si renasterea prozei politice romanesti”. Cred ca acel volum ar trebui republicat spre lamurirea celor mai tineri privind topografia morala a acelor timpuri, mizele polemicilor din epoca, departajarile care aveau loc si care nu au contenit sa alimenteze tensiuni si polemici in anii ce au urmat. Cine va citi cartea va constata cat de angajat era criticul in bataliile intelectuale si politice ale vremii, cat de transant si totodata nuantat era diagnosticul sau. Nu stiu alta carte care sa surprinda atat de exact mecanismele infamiei, jocurile politice iresponsabile care au facut posibila infestarea spatiului public cu atatea si atatea ineptii, falsificari ale adevarului, abjectii si calomnii ordinare. In cateva luni, ori mai precis, in cateva saptamani, Romania a trecut cu o viteza ametitoare de la starea de gratie la starea de greata. Paguboasele roade le culegem azi.

Regimul Iliescu

In consonanta cu mostenirea regimului Iliescu, spre prelua conceptul propus de H.-R. Patapievici, memoria publica este cauterizata. Se ridica, sub ochii nostri, monumente unor istorici ceausisti, activi in perimetrul controlat de Ilie Ceausescu, cata vreme Lucian Boia si Neagu Djuvara sunt acuzati de „anti-romanism”. Se uita cu stupida nosalanta ca in 1999, ca ministru de externe, Andrei Plesu a jucat un rol decisiv, impreuna cu presedintele de-atunci, Emil Constantinescu, in orientarea politicii externe spre NATO, nu in directia pro-Milosevici sustinuta de PSD-ul lui Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc si Adrian Nastase. Fostul sef de cabinet al ultimului sef al Securitatii publica, la o editura cunoscuta, un volum plin de minciuni, cu atacuri ignobile impotriva unor intelectuali onorabili. Cu foarte putine exceptii, presa tace. Ni se recomanda, sfatos, sa ascultam si „partea lor de adevar”, sa nu ne grabim cu opiniile negative. La Banca Nationala a Romaniei se lanseaza un volum menit sa prezinte regimul Ceausescu drept unul patriotic, subminat continuu de conspiratii externe. Nu se sufla o vorba de faptul ca, prin politica sa interna, regimul a negat orice urma de liberalizare, ca a existat o contradictie insolubila intre pretentiile autonomiste externe si repreisunea sistematica din interior. In felul sau, independent a fost si Enver Hoxha. Imi amintesc de o jurnalista de la „Le Monde”, Amber Bousouglu, care imi spunea, in 1988, a propos de politica externa a lui Ceausescu: „Nous nous sommes tous fait avoir”. Suntem indemnati acum sa mai cadem o data in vechea capcana. Exemplele sunt nenumarate.

Imediat dupa prabusirea dictaturii, noul regim a inteles ca risca sa fie rapid contracarat in tentativa de restauratie comunista (perestroikismul echipei Iliescu-Brucan–Roman-Voican Voiculescu-Martian Dan-Barladeanu-Magureanu) de noiile forte democratice simbolizate de societatea civila si partidele democratice renascute. Pentru Ion Iliescu, liderul taranist Corneliu Coposu a personificat tot ce ura el mai tare: un ireprosabil trecut anticomunist, un spirit civic exemplar, patriotismul luminat. La fel, Grupul pentru Dialog Social aparea ca o versiune romaneasca a organizatiilor poloneze din anii 70 si 80 gen KOR (Comitetul pentru Apararea Muncitorilor). Romania recupera rapid ceea ce pierduse vreme de decenii: o sincronizare cu miscarile civice din Europa de Est si Centrala. O dinamica asemeni celei din Polonia, Ungaria si Cehoslovacia era cosmarul noii puteri de la Bucuresti. Romanii erau sortiti, in acest scenariu, sa ramana de-a pururi vecinii lui Franz Kafka. Se ducea o lupta intre, vorba Alinei Mungiu, doua Romanii. Regimul accelera actiunile a ceea ce Andrei Cornea anumit atunci masina de fabricat fantasme.

Tocmai pentru a neutraliza aceste tentative de consolidare pluralista, puterea, dominata de nostalgicii totalitarismului, a recurs la armele comuniste traditionale: instigarea la ura, demonizarea adversarilor, propaganda desantata impotriva celor banuiti de orientare pro-occidentala. Lucrurile au inceput inca din ianuarie 1990, s-au agravat in lunile urmatoare, au atins paroxismul in iunie 1990, odata cu invitarea minerilor (condusi de securisti in civil) sa anihileze societatea civila si partidele democratice. Asemeni comunistilor din perioada 1944-1947, politrucii fesenisti au construit un intreg esafodaj pseudo-teoretic pentru a compromite democratia liberala si piata libera. Ion Iliescu perora despre „democratie originala”, iar Brucan ii tinea isonul cerand un regim „fara isme si fara partide”. Adica doar cu fesenism. Se nastea un nou sistem monopolist, o noua nomenklatura kleptocratica. SRI-ul era o prelungire a unei niciodata pe deplin desfiintate Securitati. In locul transparentei democratice, domnea opacitatea mafiotica.

Jos intelectualii!

Mineriada din iunie fusese pregatita de ofensivele urii derulate la Televiziunea Romana (ce-si zicea „Libera”) condusa de Razvan Theodorescu (adjunctul sau era fostul colaborator al Securitatii, Emanuel Valeriu; pentru infiltrarile Securitatii, v. volumul de memorii al Ioanei Magura-Bernard aparut la Curtea Veche acum cativa ani). Se miza pe instincte sovine, pe anxietati, nevroze si fobii colective. Se cultiva deliberat amnezia, resentimentul si ignoranta. Caracteristicile noului regim erau: anti-capitalismul, anti-pluralismul, anti-liberalismul, anti-occidentalismul si anti-intelectualismul. Era de fapt o combinatie de fascism rezidual si bolsevism camuflat. Cand Iliescu a adus la putere Patrulaterul Rosu, am scris impreuna cu Mircea Mihaies un articol in trimestrialul londonez „East European Reporter” despre restaurarea infamiei.

Incepand din 1990, s-a purtat o campanie mizerabila impotriva acelor intelectuali legati de traditia paltiniseana. As largi subiectul, spunand ca a fost si este vorba de atacuri imptriva mostenirii lovinesciene (E. Lovinescu, dar si Monica Lovinescu). Cineva ar trebui, poate, sa faca o “arheologie” cat mai profund documentata a acestor ofensive anti-culturale. Poate ca detonatorul a fost aparitia “Apelului catre lichele” al lui Gabriel Liiceanu (decembrie 1989), ori infiintarea editurii Humanitas cu al sau program de proces al comunismului pe calea cunoasterii, a cartilor, ori formarea GDS-ului, ori Proclamatia de la Timisoara din martie 1990. Cel mai probabil toate patru. Nomenklatura traia sub semnul angoasei, nu putea suporta contestati permenenta. Trebuia gasita o arma pentru ceea ce ei numeau „nimicrea dusmanului”. Cu mult inaintea unor forumuri si bloguri securiste, “Romania Mare”, “Azi”, “Dimineata”, “Europa”, “Totusi iubirea” si alte asemenea imunde publicatii isi faceau un titlu de glorie din insultarea lui Andrei Plesu si a lui Gabriel Liiceanu, apoi a lui H.-R. Patapievici.

Va mai amintiti campaniile din “Ziua” lui Rosca Stanescu impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Mihai-Razvan Ungureanu, a lui Andrei Plesu, a lui Teodor Baconschi? Editorialistii de la „Ziua”aceau chitic. Nu mi-o amintesc pe profesoara Zoe Petre protestand impotriva ignominiiilor semnate Spanu impotriva lui Gabriel Liiceanu. Va mai amintiti campania „Antenelor” si a „Jurnalului National” impotriva ICR si a lui Horia Patapievici? De defaimarea maniacala a Corinei Suteu si a intregii activitati a ICR din New York? In mai 2006, acel ziar publica pe prima pagina un text absolut aberant impotriva mea, o mostra de ceea ce se cheama reptile journalism cu titlul “Agentul Volodea” (semnat de un personaj care s-a dovedit apoi ca fusese informator al Securitatii). Ulterior, SRS si-a cerut scuze public, dar infamia avusese loc. Discursul urii despre care a scris Gabriel Liiceanu s-a insinuat cu perfidie in ceea ce se numeste mainstream. In Romania de azi este cool sa urasti. Civilitatea si decenta se afla, de ani de zile, sub asediul a ceea ce Andrei Plesu a numit obscenitatea publica. Veleitarismul natang exulta obraznic. Va mai amintiti de Bogdan Olteanu, pe atunci presedintele Camerei Deputatilor, azi membru in conducerea BNR, spunand ca studentii si studentele lui Mircea Cartarescu, acuzat de a fi un nou Nae Ionescu, urmaresc sa-l lapideze, sa-i sparga geamurile, sa-l terorizeze? Va mai amintiti de formula „neo-interbelicii” prin care se sugera ca toti cei care nu impartasesc obsesii de tip Slavoj Zizek, Naomi Klein ori Chomsky, sunt subrepticement admiratorii lui Mota si Marin? Ori esti de acord cu actualitatea lui Marx, ori esti un reactionar intratabil. L’anticommuniste est un chien, scria Sartre la inceputul anilor 50. Acum, la Congresul USL, a fost reabilitat cuvantul „camarad”. Ce mai conteaza fluviile de sange din veacul al XX-lea? Cu noi ori contra noastra, ideologie proletara ori burgheza, scria Lenin. Tertium non datur.

Surparea si ocuparea centrului

Gravissim este cand se pune sub semnul intrebarii, de catre alti intelectuali, chiar onoarea colegilor lor. Cand oameni care isi fac datoria fata de valorile in care cred, pe care si le asuma onest, fara urma de echivoc, sunt numiti “sinecuristi”, “camarilioti”, “pupincuristi”, “lingai”, “trompete prezidentiale”, “oportunisti pentru eternitate” si cate altele. Cand lui Mircea Cartarescu i se neaga cinstea intelectuala pentru ca indrazneste sa scrie exact ceea ce gandeste. Cand unui fost disident (ma refer la poetul Viorel Padina) i se aminteste cand paternalist-dojenitor, cand mai dur, ca a cutezat sa publice in noiembrie sau decembrie 2009, sub semnatura proprie, pe propriul sau blog, un apel in favoarea candidatului prezidential care i se parea cel mai credibil din punctul sau de vedere (Traian Basescu), un text pe care l-am semnat si eu. Nu se aud prea multe obiectii din zonele care observa cultura la stupefianta degradare a discursului public pe diversele antene. Se tace insa malc in ce-i priveste pe toti cei care au semnat “Apelul” in favoarea lui Crin Antonescu si care n-au gasit de cuviinta sa-si exprime minime rezerve in momentul in care liderul penelist a fraternizat cu PSD-ul.

Cititi “Adevarul” din perioada Darie Novaceanu si veti gasi lucruri inspaimantatoare pe linia demonizarii si stigmatizarii intelectualilor critici (inclusiv Doina Cornea, Ana Blandiana, N. Manolescu, Petre Mihai Bacanu, Gabriela Adamesteanu, Octavian Paler, Gh. Grigurcu, Andrei Cornea, Smaranda Enache, Stelian Tanase). Se reluau sintagmele otravite din paginile „Saptamanii” si ale „Luceafarului” lui Fruntelata & Co. In „Azi”, un jurnalist fesenist de frunte scria ca „GDS-ul este cea mai nociva coloana a 5-a din istoria Romaniei”. Deci nu PC din Romania, sectie a Internationalei Comuniste, ci GDS! Ceea ce s-a petrecut in ultimii ani, in special dupa 2007, a fost, cum a scris Horia Patapievici, ocuparea centrului de catre voci extremiste, migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata. Ecourile acestor abdicari se traduc in poluarea atator spatii de exprimare publica. Tocmai din acest motiv, cum spuneam, numerosi intelectuali publici au ales sa taca, iar multi oameni decenti nu mai scriu pe forumuri. Ma indoiesc insa ca acesta este raspunsul la fenomenul discutat aici. Tacerea nu este solutia, ci doar perpetuarea problemei.

Concluzie

Agonia spiritului critic nu poate si nu trebuie sa fie incurajata. Vocile lucide au datoria sa se exprime public, chiar daca acest lucru se soldeaza cu stiutele injurii. Fac parte dintre cei care cred ca trecutul nu este repetabil si ca libertatea este salvata de fiecare voce care nu ezita sa o sustina. Orice ar crede canaliile cinice si demagogii narcisisti, Romania anului 2012 este categoric diferita de aceea a anului 1990. Cei care incearca sa reinvie un nationalism de parada, pompierist, xenofob, occidentofob, intelofob si vid de continut, ar face bine sa-si aminteasca de acei ani si sa inteleaga ca risca sa impinga tara intr-o fundatura istorica.

http://www.curteaveche.ro/Irepetabilul_trecut_Editia_a_II_a_revazuta-3-673

http://www.curteaveche.ro/O_tranzitie_mai_lunga_decat_veacul_Romania_dupa_Ceausescu-3-1250

Distribuie acest articol

40 COMENTARII

  1. Excelenta trecere in revista. Totusi:

    „Inca din anii 90, am scris, in Occident si in tara (…) despre modul in care FSN-ul a deturnat si a confiscat revolutia”

    atata timp cat nu recunoasteti public ca gruparea Basescu, Blaga, Berceanu, Olteanu etc este cea mai perfida aripa a FSN-ului, acel FSN care a deturnat bunul mers al tarii noastre, nu, nu spuneti lucrurilor pe nume.

    Parerea mea.

    • @MC:

      doar 2 „de ce”-uri:
      – de ce „cea mai perfida aripa a FSN”? puteti detalia?
      – de ce „recunoasteti public”? sunteti tribunal inchizitorial/al poporului/….?

      multumesc

  2. Desi atacurile cu care v-ati confruntat explica accentele patimase din textele dumneavoastra, dincolo de argumentatia lor in general coerenta, totusi onestitatea si detasarea intelectuala v-ar putea conduce, pe langa pozitiile pe care le aparati, si la intelegerea maioresciana a rupturii dintre ,,formele” occidentale, astazi globaliste si ,,fondul” autohton. Aceasta ruptura, careia ii putem spune criza a identitatii romanesti, a condus la esecul modernitatii noastre, in pofida rolului ,,stimulator” al institutiilor imprumutate, pe care il stim din teoria lovinesciana a sincronismului. Discrepanta ,,forme”-,,fond” in lumea noastra este un fenomen tragic, pe care il putem personaliza sau combate, dar ultimii 150 de ani nu ne indreptatesc sa-l ignoram sau sa-l minimalizam.

  3. D-le Tismaneanu,
    Sunt unul dintre milioanele de romani care au fost infometati, tinuti in frig si manipulati de propaganda comunista la care si-au adus contributia cea mai mare parte a celor care scriau pe la reviste, ziare sau vorbeau la TT si la Radio, adica a celor care sunt numiti la gramada: intelectuali. Ascultam Europa Libera si Vocea Americii si auzeam numai aceleasi 7-8 „voci” care aveau curajul sa „zica rau” despre Ceausecu si despre comunism. N-am auzit niciodata pe d-nii Manolescu,Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Patapievici si toti cei carora le luati apararea, sa trimita un mesaj in nume personal sau vreo caseta inregistrata in care sa arate ca geme constiinta intelectuala in ei. Toti au fost niste fricosi si cei mai multi niste oportunisti care beneficiau de „case de creatie” posturi gras-platite de redactori de reviste si de ziare; publicarea de carti pe banii editurilor care erau in slujba Tovarasului si Tovarasei.
    D-le Tismaneanu, va rog sa intelegeti ca poporul roman, oamenii simpli, s-ar fi rasculat impoptriva lui Ceausescu daca existau si in tara niste intelectuali curajosi care sa-si riste „stipendiile” primite de la Partid si sa fi strigat in gura-mare impotriva lui Ceausescu si a regimului criminal condus de el. Degeaba incercati sa-i aparati; au avut ocazia dupa venirea lui Gorbaciov la putere, sa indrazneasca mai mult la fel cum au facut marii intelectuali din alte tari comuniste. Ei, intelectualii romani, s-au complacut in confortul „caselor de creatie” si a posturilor grase de redactori-sefi, redactori-sefi-adjuncti, etc, etc de la revistele si ziarele propagandei comuniste.

    • @Constantin,

      ai mie la suta dreptate, eu vad lucrurile exact la fel.
      acesta sa fie si motivul pentru care domnul Andrei Plesu spunea in urma cu citeva luni bune, ca – de fapt – frigiderele din Ro gemeau de mincare pe vremea lui ceasca?!
      Inseamna ca dl. Andrei Plesu nu a cunoscut foamea si postul negru practicate cu forta de majoritatea cetatenilor acestei tari, cind te bucurai sa-i poti hrani pe propriii tai copii, tu mincind doar pielita de la pui, iar in final s-o toci si pe aia in piureul de cartofi si sa le-o dai copiilor. Ce vremuri, iar unii au tupeul si prostia sa le regrete acum.

    • Cred ca este vorba aici de o confuzie de teme si planuri ideatice. Fac parte dintre aceia care, incepand din 1983, am scris si am vorbit la posturule de radio Europa Libera, Vocea Americii, BBC. Dat articolul meu nu este despre acest subiect, ci despre campaniile anti-intelectuala din post-comunismul romanesc, legate, indubitabil, de cele din anii comunismului (ca metode, ca instrumente etc) As dor sa accentuez ca niciunul dintre cei amnititi in textul meu nu a fost redactor-sef de revista in regimul comunist. N. Manolescu, G. Liiceanu, M. Cartarescu si H.-R. Patapievici nu au fost membri ai PCR. Andrei Plesu a fost exclus din PCR. Viorel Padina a scris textul disident „Apel catre Europa”, a urmat interdictia de publicare a poemelor sale. Folositi un limbaj acuzator si generalizator care mi se pare inadecvat unui dialog normal. Cine sunt marii intelectuali ai lumii comuniste la care va referiti?

  4. Punctul Dumneavoastra de vedere il inteleg si aveti in mare parte dreptate insa trebuie sa intelegeti ca in Romania „Intelectuali” au fost asociati foarte des cu un anumit grup de oameni (pentru ca ei tot vorbesc de intelectuali incluzanduse pe ei in acest grup „select”), care sunt mai mult oameni de cultura/litere, cea ce a indus multora o apatie fata de acest termen. Eu sunt convins ca aceasta asociere, in Media mai ales, a termenului „Intelectuali” cu anumite persoane nu a fost neaparat voita si de acele persoane, insa foarte mutli oameni de bun simt si cu un intelect destul de dezvoltat sau simit exclusi din acest grup select care a fost cum se zice in engleze „self-appointed”. De aici si aceasta apatie fata de „Intelectuali” care sunt si ei oameni si au pareri/interese/aspiratii politice/economice/culturale cu care nu toata lumea se poate identifica. Cred ca si Dumneavastra ati fost inclus in acest „club” de catre media/analisti/mai-bine-stiutori, dar eu aici nu vreau sa critic un anumit grup de oameni care cum spuneam nu neaparat voit au fost pusi in aceasta situatie, ci doar incercam sa explic apatia(pe care si eu recunosc o am) fata de termenul de „intelectual” in Romania. Cati din acesti „intelectuali” sunt informaticien? sau chimisti? matematicieni? fizicieni? Doar faptul ca unii „intelectualii”, care cum spuneam sunt mare parte oameni de litere, critica tot timpul limbajul de lemn sau incapacitatea de a vorbii/scrie cu o gramatica impecabila face ca aceasta apatie sa creasca. Pe cand si „Intelectuali” care stiu sa rezolve egalitatea Cauchy-Bunjakowski-Schwarz sau sa implementeze un algoritm recursiv de calcul? cati dintre acesti Intelectuali ai domeniului realist/exact scriu de exemplu la contributors.ro? eu fac personal parte dintre cei care lucreaza cu stiintele exacte si… da… ma consider intelectual…dar nu din acea categorie pe care multi o inteleg in Romania ca „Intelectuali”. Nu este un atac la persoana…va rog sa nu interpretati asa… ci doar incercarea de a explica o anumita problema si de partea „Intelectualiilor” (prin prizma parerilor personale bine inteles).

    Numai bine.

    • N-as spune ca exista un grup select autodefinit drept intelectuali. Mai degraba vad perceptii publice in aceasta directie, mai mult sau mai putin distorsionate din ratiuni pe care incerc sa (mi) le explic. Se plasmuieste un fel de om de paie presupus a intruchipa o elita aroganta si alienata. Se ignora realizarile efective ale oamenilor la care ma refer in text (Colegiul „Noua Europa”, ICR, editura Humanitas). Nu este vorba doar de Romania, desi aici ma ocup de cazul romanesc, ci si de Ungaria, Polonia, Germania etc Cred, ca si Dvs, ca notiunea de intelectual ar trebui extinsa dincolo de frontierele traditionale. Dar acum vorbim despre specia intelectualilor publici. Exista matematicieni care se pronunta public ca intelectuali, de pilda profesorul Liviu Ornea, titular al unei rubrici in „Observator Cultural” ori profesorul Adrian Mihalache, colaborator frecvent al „Dilemei Vechi”. Chiar aici, pe „Contributors” gasim articole de economisti pe care ii consider neindoios intelectuali: Dragos Paul Aligica (economist si politolog), Mihnea Vasilache, Daniel Daianu, Razvan Orasanu, Cristian Socol (spre a da doar cateva nume). Apar articole semnate de doctori, demografi, antropologi, sociologi (Vasile Dancu). Profesorul Solomon Marcus este un distins intelectual public si un respectat matematician (cititi despre domnia sa pe „Hotnews). Inteleg pozitia Dvs si consider si eu ca participarea la dezbaterile publice este o exigenta vitala pentru dialog. Orice exclusivism este limitativ si reductionist. Dar pledez pentru recunoasterea competentelor, a expertizei, a statutului unor oameni care lucreaza in domeniul spritului si care au creditul de a vorbi pe teme de interes general in chip informat si profund, deci nu pe baza de speculatii amatoriste. Regimul comunist a urmarit selectia negativa, era unul axiofob. Dupa 1990, intelectualii democratici au fost ponegriti de catre cei care detestau pluralismul, valorile liberale, societatea deschisa. In text, dau o serie de exemple. As putea oferi multe altele. Ganduri bune.

      • PS (am io ceva cu PS-urile astea). Cred ca in buna parte polemicile din jurul unor intelectuali ca Patapievici, Plesu, Manolescu, sau altii din zona opusa, se ivesc din lipsa unei catalogari pragmatice a contributiei lor. Mai precise, ar trebui analizat ce au facut concret, pentru cine anume, la ce nivel ce ideologie servesc care sunt avantajele ei. Pe scurt ce vrea „clubul” lor, daca este deschis si cui si de ce merita sa fie frecventat. Impresia mea din cate i-am citit e ca nu exista un proiect foarte clar, Manolescu vobeste despre Lovinescu, Maiorescu, dar acestia din urma au imprumutat teoriile lor din filosofia germana cu multe erori, adesea cu rastalmaciri penibile Patapievici il imita pe Cioran, mai ales cand critica tarele romanilor, sau ce crede el ca or fi romanii (in Romania si in afara ei exista o serie de intelectuali care repet automat „noi romanii”) Oricum foarte multi tineri care ar fi putut participa la continuitatea proiectului lor, oricare va fi fiind el, au plecat in strainatate iar acolo au descoperit sursele din care se inspira si ei. Cat despre „intelectual de stanga” asta e cu totul de nefrecventat…

      • va multumesc de opina exprimata. mam gandit un pic la ce ati spus si concluzia mea este ca defapt ne ocupam de o problema falsa. Defapt Romania nu duce lipsa de intelectuali sau de smenari… ci de normalitate, de clasa de mijloc…de egoismul acela care il face pe occidental ca dupa serviciu sa isi ia bicicleta si sa se plimbe pe oriunde… sau schiurile, sau motoreta, sau betele de nordic walking, sau patinele, sau adidasii de fuga, sau patura de picnic, sau , sau, sau…intrun cumvant sa traiasca si sa desfasoare acele activitati care sunt benefice, normale si placute pentru homo sapiens. Romanul este bulversat de aceasta lupta intre stanga si dreapta, bogati si saraci, intelectuali si idioti, cinstiti si hoti, etc… si nu stie sa mai traiasca intrun mod care il multumeste pe el ca om fara ai nemultumii pe altii. In Romania trebuie redefinite sabloanele fericirii, si sper ca in curand afirmatia mea catre prieteni/familie, cum ca fericirea nu tine de bani sa fie acceptata ca si un lucru de la sine inteles fara a mai genera comentarii asupra castigurilor lunare care garanteaza pasamite fericirea. In acel moment toti acesti potentati/politicieni ai zilei isi vor da seama de ridicolul in care se zbat… de inutilitatea si rispa de energie care se investeste in aceste lupte care se discuta la TV in fiecare zi. Romanii vor trai bine in momentul in care nu vor avea timp sa priveasca sau chiar sa se gandeasca la aceste lucruri neimportante pentru ca sunt ocupati cu „a traii”! Fiind plecat de foarte mult timp din Romania imi amintesc de socul care lam avut in momentul cand am dat fata cu societatea occidentala(in general vorbitoare de limba germana)…eram foarte revoltat ca nu exista Talkshowuri politice la televizor… ca lumea nu se imbraca la moda…ca lumea nu stie cine este prim ministru..ca nu pot circula pe strada cu masina de acele carduri de biciclisti imbracati ca la turul frantei… ca oameni cara niste bete ciudate dupa ei fara a avea un scop in sine…etc..a durat dar mi-a trecut si cred ca si romanilor din romania o sa le treaca. Liebe Grüße !

    • Dude faceti o observatie foarte interesanta. CP Snow a publicat o carte pe tema relatiilor dintre intelectuali literari si oameni de stiinta: „The Two Cultures”. London, Cambridge University Press, 1959. Snow nu e singurul care a dedicat timp acestei tematici, multi filosofi inainte lui au facut referinte la acealsi subiect inclusiv Kant care devenise exasperat de specualtiile literar-sociale-politice in jur operei lui. E putin cunoscut dar intre Kant si Herder considerat de unii fondatorul stiintelor sociale moderne a avut loc o polemica interesanta. Kant insista ca numitele stiintele sociale (umane) unde intra sociologia, politologia, critica literara, etc., in general ideo-logia nu pot si nu au dreptul la intaietate epistemologica cata vreme asta apartine stiintelor si filosofiei (matematica, fizica, filosofie). E si firesc devreme ce stiintele politice sunt informate de doctrine politice, doctrinele politice la randul lor de teorii filosofice care la randul lor sunt verificate de stiintele dure. Asta nu inseamna ca stiintele sociale nu trebuie sa existe, dar nu au legitimitatea epistemologica pe care o pretind in ziua de azi -deci nu sunt „stiinte”. Ori intelectualli ar trebui sa fie cel mult un soi de intermediatori intre public si cercetare avansata, dar si-au asumat un rol epistemologic pe care nu-l pot satisface si nu sunt indreptatiti sa.

  5. Una din problemele fundamentale atat ale regimului comunist cat si ale regimului post-comunist este proprietatea. Prin intermediul proprietatii, al abuzului, al uzurparii, al furtului de proprietate societatea a fost controlata adesea in mod discretionar. Ne putem gandi la analfabetii care au facut prima nationalizare, oameni care abia puteau sa scrie. Putem sa ne aducem aminte emotiile oamenilor, uneori cauzatoare de infarct, la vizitele de lucru ale tov. Ceausescu, la gesturile lui largi care adesea inseamnau alte bulevarde, alte demolari, alte destine distruse. Apoi putem sa ne amintim de indarjirea presedintelui Iliescu impotriva celor care nu au mancat salam cu soia, care vin din occidentul putred si isi vor uriasele lor proprietati… pe care taranii muncisera inainte de razboiu adesea cu botnita la gura. Afisele si articolele de mobilizare a maselor impotriva studentilor din Piata Universitatii sunt elocvente.

    Nu sunt marxist si nu cred ca proprietatea este principalul factor determinant al relatiilor sociale. Dar asta nu inseamna ca proprietatea nu inseamna nimic. Pentru clasa de mijloc din sec. 19 insemna libertate. Numai un cetatean liber poate sustine statul. Nu un amploaiat, nu un coate goale mate-fripte, nu un taran si nici un muncitor. Drept urmare, oricate incercari au fost facute de regimul comunist si post-comunist, dreptul de propiretate a trebuit sa fie garantat de constitutie.

    Acum ce a insemnat lipsa proprietatii in ultimele decenii. Oamenii au fost marginalizati, declasati, umiliti. Practic cine avusese ceva cat de putin in regimul burghezo-mosieresc… acum era sortit sa nu mai aiba nimic. Asta in cazul in care a reusit sa supravietuiasca revolutiei de „eliberare sociala si nationala”. Interesanti sunt noii veniti. Oameni netrebnici, fara sira sipinarii, fara D-zeu, fara parinti adesea… oameni gata sa isi vanda aproapele pentru pozitia si bunastarea lor. Oameni care au luat bunurile celorlalti, oameni care s’au „imburghezit”… cam ca in Ferma animalelor. Oameni care chiar si cand au devenit „intelectuali” au stiut in permanenta ce li se cere, care e descrierea serviciilor asteptate de la ei. Oamenii astia brusc au inceput sa priveasca pe toti ceilalti cu un aer de superioritate si mai nou prin camerele de luat vederi din fata vilelor construite cu banii lor furati. Asta pentru ca, oricat de jignitor poate fi, trebuie sa recunoastem ca noi nu am avut o revolutie, ca „elitele” au supravietuit, ca relatiile personale au ramas la fel de puternice si chiar au fost incurajate de regimul Iliescu si apoi de cele ce au urmat.

    In astfel de situatie lumea degeaba mai vorbeste de lipsa valorilor. Nu poate fi vre’o valoare recunoscuta social in clipa in care prostituata, proxenetul, traseitul politic, si toate creaturile ce anima viata noastra publica au castig de cauza cand e vorba de popularitate si atentia media. Astazi averile se fac pe hartie, notorietatile, chiar si cele mai scarbavnice, ajung capital politic. Asta are legatura cu articulatiile societatii. Are legatura cu o anume elevă preminanta care alege sa devina star porno. Are legatura acum in prag de algeri cand cele mai josnice trasaturi omenesti sunt exhibate drept calitati. Acesta este rezultatul furtului. Nu, nu este numai proprietate si relatie socala ci si respectabilitate. In tara asta s’a furat respectabilitate in primul rand.

    O lectie pentru generatiile viitoare: Data viitoare cand se mai intampla vre’o revolutie, oameni buni nu mai strigati fara violenta! Ci luati’i pe toti pe sus, copii, bunici, vecini… pe toti. Nu este drept dar altfel veti pati cum am patit noi si veti fi umiliti de odraslele vechilor potentati. Veti fi furati de fostii activisti UTC. Veti fi condusi de oameni fara caracter si fara vre’un dram de minte.

    In fine, intrebarea este urmatoarea: ce parere aveti despre atitudinea actualului guvern si actualului presedinte referitoare la retrocedarea proprietatii si cum o interpretati comparativ cu cea a regimului Iliescu. Sau, oare aceasta atitidine da ea postum deptate regimului Iliescu? Sau poate toata tevatura a fost o imesa cacialma prin care un numar de alesi sa se imbogateasca peste noapte si odata misiunea indeplinita actiunea poate fi incheiata evident in defavoarea proprietarilor de drept? Sau… vorba lui Murphy… cand prostia poate fi o cauza a unui fenomen atunci cu siguranta ea este cauza cautata? Regimul proprietatii in epoca post-comunista, regim prin excelenta politic, este el surprinzator fata de ceea ce s’a intamplat inainte de ’89 sau dimpotriva?

    PS. Miercuri am trecut pe la un prieten. Este somer de ceva luni si este la limita subzistentei. Este profesor dar nu se mai gaseste in judet catedra pentru materia lui. Tocmai patise o pierdere. I’a fost furat un laptop vechi la care isi mai facea din cand in cand de lucru. Plansese dupa el… dar ce sa ii mai faci. Acum, tocmai ajusese la el o scrisoare. Era somatia de plata a inpozitul. Nu intru in amanunte… dar ce se intampla cand un om care este la limita subzistentei nu are banii suficienti pentru a plati impozitele. Poate sa spuna ca plateste 15% esalonat ? Pentru ca nu are bani evident. Dar nu, statul modern… bla-bla-bla.

    Asta este casus belli ! Aici trebuie sa zaboviti cu antentia atunci cand vorbiti de infamie. Tot aici cand vorbiti de nesimtire, nemernicie, si neghiobie. Asta ar fi si o forma de cecitate pentru toti acei ce gloseaza pe tema netrebniciei opozitiei. Nu opozitia e netrebnica ci intreaga clasa politica.

    • acum,daca domnul Tismaneanu ne apostrofeaza sa raminem (doar)la subiect,eu constat ca dinsul prezinta faptele de o parte;partea necishtigatoare:
      tovarasul iliescu si compania au umplut vidul de putere,au salvat tzara de la razboi civil,ne a salvat de teroristi,a incheiat tratat de pretenie cu urss,ne a deschis ochii si ne a spus ca proprietatea e un moft,avea simtzul frumosului,i a indemnat pe cel mai patriotic si civic segment al populatziei sa planteze flori.presedintele de acum a avut ocazia sa se si sa dezvolte infrastructura,cite placi cu Aici sint banii dvs a plantat el pe drumurili patriei.
      situatzia de acum se datoreaza situatziilor anterioare,iar viitorul sta in situatzia de acum.

  6. Domnule Tismaneanu,
    spuneti lucrurilor pe nume sau spuneti ce credeti? De cele mai multe ori e o mare diferenta intre cele doua variante.

    • De la Immanuel Kant incoace, criticism inseamna sa stii ca esti tu cel care vorbeste, nu spiritul universal. Deci numesti lucrurile asa cum le concepi, cum le intelegi, cum le examinezi prin filtrul propriei gandiri, desigur prin adancirea informatiei pe baza de dialog. As mai adauga ca articolul are o tema clara: continuitatea anti-intelectualismului si a anti-occidentalismului intre regimul comunist si cel post-comunist. Propun o schita de genealogie (arheologie) a infamie, dau exepmple, readuc in dezbatere lucruri care pot explica actuala situatie. Socot ca discutiile ar trebui sa se poarte pe subiectul articolului, nu pe acela al biografiei autorului.

      • Nu cred ca vreo silaba din interventia mea ar putea fi interpretata drept discutie pe marginea biografiei autorului. Intrebarea mea rezulta din nedumerirea la lecturarea articolului. Initial afirmati ca „spuneti lucrurilor pe nume”, dar, exemplificand, invocati dreptul la libera exprimare a opiniilor personale. Raman la parerea ca cele doua concepte nu sunt sinonime: a spune lucrurilor pe nume induce ideea ca adevarul nu se poate afla in alta parte, in vreme ce opinia personala indica doar bunacredinta a celui ce si-o exprima, dar lasa posibilitatea ca respectivul sa se afle in eroare.
        Iar de aici la a numi starea de lucruri intelectofobie sau occitendofobie mi se pare cam mult. Si va dau un exemplu: Asa cum spuneti chiar dumneavoastra in text, exista intelectuali care nu sunt (cel putin deocamdata) criticati pentru pozitia publica asumata, anume cei care au ales sa fie de partea „primadonei ofuscate” Crin Antonescu. Personal nu am cunostinta de vreun apel similar celui publicat de dizidentul Viorel Padina, dar in favoarea lui Antonescu, insa daca intelectualii care-l sustin pe acesta din urma nu sunt injurati pe forumuri, rezulta ca nu domeniile in care domnii Liiceanu, Plesu, Patapievici exceleaza sunt contestate, ci exclusiv pozitia lor politica. Iar forma acestor reprosuri, desi nu o agreez nicicum, in ciuda reactiei dispretuitoare sau idiferente a personalitatilor respective, pare sa fie singura care le retine atentia.

        • Puteti gasi acele nume fara probleme facand o cautare cu tema „intelectualii Crin Antonescu”. Sa spun numai ca initiativa de sustinere a lui Crin Antonescu a pornit din doua zone: grupul Emil Constantinescu-Zoe Petre-Vlad Nistor-Mugur Ciuvica, pe de o parte, si grupul din jurul revistei „Observator Cultural” pe de alta parte. La care evident, ar trebui adaugat profesorul Andrei Marga, pe atunci omnipotent rector al Universitatii Babes-Bolyai si militant activ in PNL. Tot astfel, au existat „intelectualii lui Ion Iliescu” care au fost, in genere, crutati de asemenea atacuri imunde. I-as numi pe Eugen Simion, Augustin Buzura, Razvan Theodorescu, un timp Eugen Mihaescu (care azi scrie texte furibunde, pamflete deghizate in memorii, impotriva celor cu care a fost asociat in anii 90). I se reproseaza lui N. Manolescu ca este ambasador la UNESCO numit de Traian Basescu, dar se uita cine au fost ambasadorii din vremea lui Iliescu (Dan Haulica, apoi E. Mihaescu). Un distins critic literar este surprins ca Horia Patapievici accepta sa lucreze intr-un institut al carui presedinte de onoare este Traian Basescu. Daca ar citi legea de functionare a institutiei (ICR) ar sti ca Presdintele Romaniei, oricine ar fi acesta, este presedintele de onoare al ICR. Va asigur ca si in acest mesaj ma straduiesc sa spun lucrurilor pe nume. Adica sa identific ceea ce mi se pare a fi realitatea factuala. Recomand aici un articol pertinent:

          http://www.adevarul.ro/mircea_vasilescu/Intelectualii_lui_Crin_7_574812514.html#

  7. Ma refer la enumerarea Dvs:
    – ocuparea centrului de catre voci extremiste,
    – migrarea unor intelectuali aparent onorabili in directii unde nu te-ai fi asteptat sa-i gasesti vreodata.
    – poluarea atator spatii de exprimare publica.
    Dupa care urmeaza concluzia:
    ”TOCMAI DIN ACEST MOTIV numerosi INTELECTUALI PUBLICI au ales sa taca,
    iar multi OAMENI DECENTI nu mai scriu pe forumuri”
    *
    Părerea mea este că TĂCEAREA ESTE TĂCERE.
    Fiind ”tăcută” TĂCEREA permite mai multe ipoteze cât priveste
    motivele care au determinat-o.
    Nu se poate exclude – macar asa de dragul ipotezei – ca respectivII
    tăcuți tac pentru ca nu (mai) sunt de acord cu Dvs.
    Sau tac pentru ca si-au dat seama ca au greșit.
    Sau si un ai alta.
    *
    Dvs afirmati , fara dubiu ””TOCMAI DIN ACEST MOTIV ”…adica alt
    motiv al tăceri nu poate exista… Tertium non datur…vorba lui Lenin.

  8. Domnule Tismaneanu, Doamnelor si Domnilor,
    Odata cu instaurarea regimului comunist s-a instalat o fractura puternica a societatii. Elitele au fost vinate si trimise la canal. Fiindca majoritatea erau titrati au fost numit generic intelectuali. Fractura a continuat iar eventualele elite sau grupat si separat de societate, statul facilitind asta cu ajutorul acelor case de creatie, case de odihna cu circuit inchis, etc. Treptat legatura cea mai vie cu societatea au ramas turnatorii infiltrati – unii dintre ei construindu-si adevarate cariere de intelectual din asta.
    Fractura a fost exploatata si de iliescu & Co. Era usor de pedalat pe o chestie care a functionat 50 de ani si care devenise endemica, veleitatile de iconoclasti ale dezmostenitilor romaniei fiind mai puternice ca oricind. Cred ca gresim cind ne referim la Poporul Roman ca la ceva desprins din povesti. Mai exista in colturi izolate ale tarii persoane ce au un bun simtinnascut si apoi educat in alte vremuri, care detin si ar putea trece mai departe frinturi din experienta reala a poporului. In rest industrializarea a produs generatii de dezradacinati. Faptul ca am sarit din revolutie in revolutie nu a permis si evolutia orasenilor la nivelul cerut de civilizatie. Cistigul genetic evident a dus insa la un amalgam de traditii si credinte construite din cioburi si fara o rezistenta reala fata de societatea moderna; de asemenea neoferind o alternativa la aceasta.
    Pina cind majoritatea statistica nu va dori sa invete ceva cu adevarat, pina cind nu va incerca sa cistige prin asta respectul de sine, o pozitie sociala si un loc sub soare pe care sa nu il conteste nimeni fractura va exista. Trebuie sa invatam sa ne alegem si sa ne acceptam elitele. Trebuie sa invatam ca istoria este rezultatul activitatii a miliarde de oameni insa numai citorva le-am retinut numele. Si poate asta este secretul succesului lor si sursa neputintei noastre

  9. sunt curios ce parere aveti fata de perioada 1996-2000 domnule profesor. care a fost un atat de mare rateu incat la prezidentiale(din 2000) in turul doi au ajuns vadim vs iliescu.

    totusi in acei patru ani la putere a fost dreapta. in afara de PD care era ceea ce este si acum, o adunatura de fosti FSN_isti celelalte partide au fost din categoria celor istorice si anticomuniste.

    cu de nu au fost in stare de nimic? si am ajuns in 2000 sa ne trezim cu iliescu & co la putere!!!

    ps. imi aduc aminte de un moment atat de penibil al acelei perioade, care se numeste pacea de la cozia. ce umilinta.

    numai bine,

    cu stima,

    georges

  10. Va mulţumesc, d.le Tismaneanu, pentru acest articol!
    M-am nascut în anul 1989 şi abia acum reuşesc oarecum sa înţeleg anumite lucruri. Evident, n-am experimentat „pe viu” regimul dictatorial. Cred că a dispărut comunismul, nu cei care au susţinut „doctrina” comunistă, neocomuniştii, nomenklaturiştii etc. Am banuit ca veţi scrie şi despre subiectul pe care l-aţi tratat mai sus. Personal, nu cred ca exista subiecte delicate în legatură cu ceea ce a însemnat şi încă mai reprezintă comunismul (şi urmaşii acestuia).
    Nu văd din ce motiv anumite persoane insistă că personalităţi ca A. Pleşu, G. Liiceanu etc. au fost nişte laşi pentru că n-au luat atitudine împotriva comunismului, a unor persoane ca I. iliescu, a antenelor, a atâtor alte asemenea… A. Pleşu spunea, dacă nu ma înşel, după ultima vizită a H. Muller în Romania, că simpla rămânere în ţară, în acele timpuri, a reprezentat poate mai mult decât disidenţa practicată, uneori cu mândrie, de unii intelectuali în afara hotarelor.Şi mai sunt multe altele…
    Cu părere de rău, iniţial numai asta voiam să spun, cred că că au fost şi sunt destui intelectuali care au spus şi spun ce trebuie spus în legătură cu această temă. Nu le poate conveni foştilor „activişti” această situaţie, în definitiv nu le poate conveni adevărul. Consider că în jurul acestui cuvânt se învârte aproape totul. Din moment ce pot „împroşca” intelectualii fără probleme, de ce s-ar opri? Dacă am putea vorbi de „apărarea” acestor intelectuali, cine ar face-o? Cred ca suntem acel „popor de bombănitori” de care vorbea tot A. Pleşu, care (crede că) ştie orice, dar nu face nimic… La fel şi cu „anti-intelectualismul”… e părerea mea… poate că încă nu înţeleg…

    • Va multumesc pentru mesajul onest. Mai ales dupa 1977, cand cultul lui Ceausescu si re-stalinizarea ideologica au capatat dimensiuni monstruoase, simpla pudoare era o forma de rezistenta. Nu insemna, evident, activitate disidenta, dar regimul stia cine este „pe linie” si cine nu. Mie mi se pare straniu ca se aduc aceste reprosuri unor oameni de perfecta onoare precum Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu, dar se uita cate cariere s-au construit atunci prin pactizare ignobila cu demagogia regimului. Ma refer la istorici, filosofi, sociologi, critici literari etc Nu mai vorbesc de diversii versificatori de serviciu, de la menestrelul oficial Adrian Paunescu si imitatorul sau Vadim Tudor la activistii politici Nicolae Dan Fruntelata si Nicolae Dragos.

      Motivatiile ramanerii ori ale plecarii din tara difera de la caz la caz. Plecai daca ti se inchideau toate portile (va pot povesti multe pe acest subiect). Plecai din lehamite, din greata, din disperare. Ma refer la atatia intelectuali care au decis sa paraseasca Romania. Nu stiai ce te poate astepta in Occident, dar stiai ce urmeaza sa se intample in tara. Lucrurile mergeau previzibil si irezistibil din rau spre mai rau. Intre cei ramasi in tara, unii au luptat pentru demnitatea cuvantului scris, au refuzat orice ingenunchere. Exista o revista precum „Secolul XX” (condusa de Dan Haulica si Stefan Aug. Doinas), mereu amenintata cu desfiintarea. Nu toata lumea a scris in „Scanteia” si „Era Socialista”, nu toata lumea a colaborat la volumele de omagii. „Antologia rusinii” de Virgil Ierunca a fost un seismograf perfect in aceasta privinta. Nu ma refer aici la cateva citate obligatorii in lucrarile din domeniul stiintelor sociale, ci la oameni care au predat vreme de decenii „socialismul stiintific” cantand osanale unui sfertodoct ce se credea reincarnarea lui Mihai Viteazul si mintind „dialectic” pe baza de leafa lunara.

      Atacurile impotriva intelectualilor critici despre care vorbesc se explica, in parte, prin ceea ce Jirina Siklova, o cunoscuta cercetatoare in sociologie din Republica Ceha, numea solidaritatea culpabillor. Este ca un fel de supra-compensare prin macularea celor care conteaza valoric. Calomniezi, deci existi. Am scris un articol prin 1993, in „Washington Post”, cu titlul „Metaphysical Mudslinging”. Traditia disidenta este inainte de toate una a gandirii autonome. In Romania, nu au fost multi cei care sa faca acest lucru deschis, fara echivoc, in anii dictaturii. Dar dupa aceea? Oricine a citit cartile intelectualilor despre care vorbesc in articol stie ca ele pledeaza pentru acest concept al libertatii ca expresie a unei subiectivitati care nu vrea sa consimta la injustitie, la umilirea semenilor. Ganduri bune.

  11. Permiteti-mi sa va semnalez o campanie anti-intelectuala din post-comunismul romanesc ce trece neobservata: in revista Timpul O. Pecican are un serial de luni de zile impotriva lui G. Liiceanu si a unui grup de tineri filozofi, fenomenologi. Pe blogul sau s-a purtat o adevarat campanie de demascare a unuia dintre acestia care a „indraznit” sa scrie la Humanitas o carte despre presocratici!

  12. Cateva observatii:

    Referitor la relatia comunistilor cu intelectualii. Cand comunismul a fost adus in Romania cei ce-l promovau stiau deja din exemplele istorice anterioare ca doua tipuri de oameni se pot opune practicilor sistemelor comuniste: cei ce au si cei ce stiu. Cei care aveau o stare oarecare nu erau dispusi intotdeauna sa o imparta cu gloata iar cei ce aveau cunostiinte se putea intampla sa aiba si alte pareri decat activistii de partid. Ca urmare partidul a initiat si sustinut ani buni eliminarea acestora din societate, de la simple indepartari, izolari, deposedari, pana la inchisori si executii.
    A fost momentul in care guristul de partid cu mai multa sau mai putina scoala, sustinut de aparatul represiv era autoritatea totala.
    Efectul prim a fost crearea unei mase de manevra de oameni cu slabe cunostiinte si pentru care oferta comunistilor putea fi tentanta.
    Cand au inceput sa construiasca comunismul au constatat ca guristii de partid si securistii nu au suficiente cunostiinte pentru a ridica un bloc sau o fabrica. De aici a inceput o favorizare a universitatilor tehnice (si medicale). Si in plus, erau doriti oameni posesori de cunostiinte lucrative si aplicabile cerintelor de partid si nu lideri de opinie in diverse domenii. Valorile si principiile erau in atributiile partidului, oamenii se recomanda sa aiba doar cunostinte ce puteau produce.

    Dupa `89, politrucul de partid nu a dorit sa cedeze autoritatea avuta in ultimii 50 de ani. Prin politizarea excesiva pe care o constatam si astazi, in fapt, se continua aberatia comunista, in care un gurist de la partid are din pacate prea adesea o autoritate nemeritata asupra unui profesionist.

    Referitor occidentofobie si intelofobie, daca tot aveti in intentie o schita istoric-arheologica, merita analizate si perioadele de dinaintea comunismului. Au existat si inainte de comunisti divergente de opinie intre diversii oameni scoliti si masa celor multi iar, reformele bazate pe sisteme importate „la cheie” de prin diverse tari, de obicei occidentale, a avut loc cu rezultate discutabile si inainte, nefiind doar un neajuns al perioadei actuale. Analizand si aceste perioade putem intelege de ce in anumite regiuni ale tarii comunistii au fost sprijiniti semnificativ de populatie si de ce astazi inca persista fobia impotriva unor idei occidentale sau impotriva unor intelectuali sau atitudini ale intelectualilor.

  13. Domnule profesor,

    Referindu-ma strict la tema occidentofobiei si a intelofobiei eu cred ca lucrurile nu pot fi generalizate. Exista astfel de atitudini, dar nu le putem atribui tuturor roamanilor sau celor mai multi dintre ei. Sa le luam pe rand : la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial o parte din romani asteptau pe americani (occidentali) sa ne salveze de rusi. Ce am aflat ulterior ? ca occidentalii ne-au plasat in zona controlata de rusi. Dupa 1989 multa lume spera ca intoarcerea la capitalism, cu sprijin occidental, va aduce o altfel de viata. Ce a urmat ? Programe economice impuse de FMI, privatizari dubioase, imprumuturi cu semne de intrebare, transformarea Romaniei in piata de desfacere, bancile preluate in mare parte de companii occidentale etc. Toate astea apar ca datorate intereselor occidentale in detrimentul Romaniei si atunci atitudinea multora de occidentofobie nu mai trebuie sa surprinda.
    Referitor la intelofobie este o exagerare sa se spuna ca acest curent este generalizat. Cu exceptia anilor 90 cand s-a strigat celebra lozinca, atacurile la adresa intelectualilor au avut si au tinte precise. Nu cred ca cineva poate sa considere ca intelectualii Romaniei sunt cele 5-6, maxim 10 nume care se dau mereu ca exemplu : Liiceanu, Plesu, Patapevici la care se mai adauga, nu totdeauna, Cartarescu, Tismaneanu si inca alte 2-3 nume. Atacarea acestor intelectuali trebuie luata separat. In comun au doar atitudinea tacuta de dinainte de 1989 (exceptie Tismaneanu) si manifestarea apasata anticomunista de dupa, cu lectii de morala sau reprosuri la adresa celor car nu-si exprima anticomunismul sau au fost activisti inainte si au ramas si acum. Cei mai multi oameni, ma refer la cei care isi exprima parerea pe undeva, in scris, nu aplauda aceste atitudini ale intelectualilor mentionati, iar unii intelectuali din cei mentionati au avut si au atitudini de partizanat politic pe care ceilalti nu-l accepta. Daca ma refer la Andrei Plesu putem vedea ca a facut parte, sub o forma sau alta din toate guvernele, de stanga, de dreapta si a incheiat drept consilier prezidential al actualului presedinte cu discutii nu tocmai magulitoare pentru Andrei Plesu. Daca HR Patapevici s-a exprimat astfel incat a lasat sa se interpreteze o atitudine antiromaneasca si antieminesciana, cine este de vina? Unii din cei care-i ataca ii considera evrei. Eu stiu pe pielea mea ce inseamna atitudinea dinainte de ’89 si de dupa referitoare la evrei. Mie niciodata nu mi s-a spus „evreule” inainte de „89, dar dupa mi s-a reprosat ca evreii au adus comunismul in Romania si dupa „89 tot evreii vor sa ne arate ce inseamna capitalismul (Brucan, Roman, Barladeanu, Voiculescu, Martian etc), iar in spatele marii finante stau evrei care controleaza lumea, inclusiv Romania. Referitor la dumneavoastra este greu sa vi se conteste nivelul academic, dar faptul ca proveniti dintr-o familie de activisti, v-ati pregatit in domeniul politic de aici si apoi ati plecat criticand regimul care v-a format apoi coordonand celebrul raport ce cuprinde nume care unora nu convin a fi la originea raului de 50 de ani, la ce va asteptati?
    Ce am scris mai sus sunt incercari de a explica, in opinia mea, de ce exista o anumita atitudine occidentalofoba si intelofoba si repet nu este generalizata si nu se refera la valoarea intelectuala a celor mentionati.

    • Va multumesc pentru mesaj. Ar fi multe de spus, voi fi foarte concis. Dupa decembrie 1989, in Romania s-a nascut un spatiu in care valorile liberale, pro-occidentale, anti-totalitare, puteau fi aparate public. Unii intelectuali au decis sa faca acest lucru, altii au ales in chip diferit, fie prin resemnare tacuta, fie prin complicitate cu puterea fesenista. Cei pe care i-am numit (dar exemplele sunt mult mai numeroase) au sustinut si sustin societatea deschisa, spiritul critic, despartirea categorica de mostenirile comunismului, statul de drept. De la inceput, un Silviu Brucan i-a reprosat lui Octavian Paler trecutul de noimenklaturist ideologic, incercand sa-l delegitimeze pe intelectualul public extrem de critic in raport cu ceea ce el considera a fi restauratia comunista. Poate va aminti ca in „Romania Mare” numele lui Paler era scris cu doi de l, spre a sugera ca ar fi fost „alogen”. Am amintit atacurile impotriva Doinei Cornea si a Anei Blandiana din acea perioada. Niciun om de buna credinta nu poate nega semnificatiile actiunilor lor dinainte de prabusirea regimului. Evident, Doina Cornea a luat atitudine critica deschisa, cu riscurile stiute, Ana Blandiana a procedat mai degraba esopic, dar efectele poemelor sale contestatare nu pot si nu trebui sa fie minimalizate. Atacurile impotriva mea au fost patronate, in prima faza, de potentatii fesenisti, inclusiv Petre Roman, care comanda din umbra campaniile din „Azi” (ziar condus de Octavian Stireanu). In 1991, la putin timp dupa asasinarea lui Ioan Petru Culianu, in „Romania Mare”, aparea un articol cu titlul „Volodea, sobolanul navetist” care se termina cu amenintarea” „Echipa de deratizare este pe urmele tale”.

      Veti concede ca era Roman insusi urmasul unei importante familii din nomenklatura, nu mai vorbesc de originea etnica. In acea faza, protocronistul Dan Zamfirescu publica, tot in „Romania Mare” certiificatul de botez ortodox al „liderului national” al FSN. Deci, in cazul sau, in 1990-1991, presa huliganica si cea fesenista (care conlucrau cu bucurie) nu aveau nimic de spus. Detin, dintr-o sursa de maxima credibilitate informatia, coroborata ulterior si de alte surse, ca Petre Roman dat permisiunea publicarii „Romaniei Mari” tocmai pentru a anihila vocile intelectualilor critici.

      Nu m-am „pregatit politic”, am studiat sociologia la Universitatea din Bucuresti, am terminat, in 1974, ca sef de promotie, am scris o teza de doctorat, sustinuta in 1980, despre Scoala de la Frankfurt, un subiect departe de a genera aprobare din partea cerberilor ideologici. Nu am detinut absolut niciun fel de functie platita in aparatul PCR, UTC ori UASCR. Nu am facut parte din nomenkatura. Tatal meu a fost exclus din PMR (in 1960) sub acuzatia de „discutii antipartinice” si „fractionism”. Nu am fost disident in Romania, dar dupa plecare am decis ca nu am dreptul moral sa tac. Stau marturie articolele mele transmise la „Europa Libera”, interviurile si articolele de la „Vocea Americii”, textele aparute in „Orbis”, „Problems of Communism”, „Praxis International”, „New York Times”, „East European Reporter”, „Agora”, „Kontinent”, „Government and Opposition”.

  14. Romania de azi nu mai e cea de dinainte de 1989 si atacul intelectual asupra unui individ nu mai e cu sens unic.
    Problema „marilor” intelectuali (Liiceanu, Plesu, Patapevici, autorul articolului de fata :) e ca recurg prea putin la mijloacele adversarilor lor.
    Si aici nu ma refer (aproape) deloc la insulte si agramatisme ci la un anumit fel de a dezbate, asupra caruia inca nu sunt lamurit daca e apanajul imbecilolor sau dimpotriva necesita geniu.
    Li se spune „erori logice” si gasiti o gramada din ele aici: http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_fallacies
    Atacul la persoana („ad hominem”), omul de paie („straw man”), nu e de-al nostru („no true Scotsman”) sunt doar cateva pe care am ocazia sa le observ in mod consistent in discursul defaimator la adresa intelectualilor.

    Problema este, din punctul meu de vedere, ca nu poti castiga o dezbatere rationala cu personaje care stapanesc nativ „arta” erorilor logice. Legat de „nativ” e perplexitatea mea – cel mai probabil, indivizii sunt idioti naturali dar nu exclud nici varianta utilizarii deliberate si in cunostiinta de cauza a argumentelor false.
    Sfatul meu pentru intelectualii „atacati” – incetati sa mai fiti atat de corecti si rationali. O discutie cu alde Lorin Fortuna, Vadim sau „antenistii” se castiga combatand la nivelul lor.

    • Great :) Probabil ca necesita „geniu”, dar un geniu rasucit si meschin. Sa dau un exemplu: unul dintre cei care ataca necontenit in directia Plesu-Liiceanu-Patapievici, nu mai vorbesc de Dragos Aligica, Mihai Neamtu ori de mine, scrie un text in care imi atribuie un citat (legat de premierul Ungureanu). I se raspunde, de catre Costin Andries, pe portalul „In linie dreapta” si i se spune, cat se poate de clar si documentat, ca acel citat, menit sa-i sustina demonstratia „nimicitoare”, nu-mi apartine, ca a preluat dintr-un text al meu, aparut aici, pe „Contributors” si pe blogul meu, o afirmatie citata de mine a unui cunoscut jurnalist de la „Romania Libera” (Cristian Campeanu). Credeti ca omul isi cere scuze? Nici vorba, vinovat este VT care nu este atent sa accentueze, sa delimiteze, sa separe clarissim ce spune el de ceea ce spun cei citati de el. Bun, veti zice, poate ca personajul nu cunoaste regulile citarii academice (si nu doar academice, ma grabesc sa adaug), ca atribuirea unui citat altcuiva decat autorului este o eroare serioasa, care trebuie recunoscuta fara echivoc ca atare. Nu este cazul. Vorbim de un doctorand in istorie la o mare univeritate americana.

      http://inliniedreapta.net/neoconii-lui-mircea-platon/

      Sa luam alt caz, mult mai cunoscut. O universitara din Bucuresti publica un articol in „Observator Cultural” in care ii atribuie lui Horia Patapievici o afirmatie halucinanta. Mai multi cititori intervin pe forum si precizeaza ca autorul „Omului recent” n-a spus si n-a scris niciodata enormitatea atribuita sententios. In loc de a-si cere scuze, autoarea se infurie si raspunde ceva de genul, chiar daca Patapievici n-a scris acele randuri, le-ar fi putut scrie. Am ajuns asadar la problemea crimelor de gandire. Nu mai conteaza ce-a spus cineva, ci ceea ce (credem noi) ca a r fi putut spune. Subiectiv, X este OK. Obiectiv, insa, X este un posibil eretic, un potential dusman, X trebuie demascat, pus la colt, ostracizat, etc Nu suntem numai in zona pe care o amintiti, a ceea ce numim logical fallacies, ci de-a dreptul in aceea a ratacirilor staliniste (Stalinist follies). In noiembrie 1937, intr-un toast nepublicat atunci (transcris de Gheorghi Dimitrov in „Jurnalul” sau), Stalin spunea ca „ii vom pedepsi pe dusmani nu doar pentru crimele comise, ci si pentru cele din gandurile lor. Pe ei si tot neamul lor”. Nu mai vorbesc de diversii specialisti in „pupinizare”, in „neoconizare”, in „sinecurizare”, aplaudati la „subsol deschis” de varii lor amici, dintre care unii tot intelectuali. Este tabloul trist al unor degringolade biografice si etice care convertesc ranchiuna in mod de existenta.

  15. Multumesc pentru articolul excelent si explicatiile ulterioare.

    Referitor la interventia de la 17:45, consider ca unele atacuri catre Dragos Aligica si Mihai Neamtu sunt justificate. Dl. Aligica este adeptul neoconservatorismului american care sustine pozitii considerate extremiste chiar si de reprezentatii dreptei din restul tarilor dezvoltate (ex. negarea incalzarii globale) iar dl. Neamtu are un discurs cu un excedent de idei religioase (tot influente neoconservatoare).
    Asadar, consider ca este nepotrivita includerea dvs. intr-o lista in care sunt mentionati cei doi.

  16. klz, daca vrei sa afli ce mai cred neoconii poti sa citesti articolul despre Mircea Platon. De acolo vei afla ca nu sint doar extremisi, ci si dementi razboinici, rasisti. Cei ca Mircea Platon vorbesc despre neoconi cum vorbea Ceausescu despre america si americani in general de la care aflam despre prostia, saracia, violenta si rasismul americii si in general despre bolnava societatea americana. Intre timp genul acesta de discurs a ajuns mainstream, si acum orice coate goale iti va vorbi triumfator despre cit de prosti sint americanii. Varianta celor mai intelectuali a acestei fobii o constituie delirul despre neconii malefici, razboinici dementi, rasisti, extremisti si tot asa.

    Ai avea multe de invatat si daca ai urmari mai atent care sint personajele cele mai zgomotoase in deconspirare si combaterea neoconservatorismului (ce numesc ei neoconservaotorism) si vasalilor neoconilor din Romania. Vei regasi acolo comunistoizii cool, noua dreapta, islamistii, iliestii tarii.

  17. Domnule VT, va rog din suflet nu renuntati sa repetati la nesfarstit toate aceste chestiuni care poate dv sau altora li se pare cunoscute si rascunoscute.Multi dintre romani abia va descopera si abia isi sterg ochii de mizeria comunista care ia indobitocit si mutilat spiritual, si cand spun asta nu ma refer la nicidecum la religie.Va doresc sa nu obositi si sa determinati pe toti cei care au ceva de spus despre ultimii 55 + 22 ani sa o spuna.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro