Home » Cultura »Opinie »Politica & Doctrine »Societate/Life » Citesti:

Scrisoare de suflet românilor indignați despre români și unguri, puțin altfel

Szilagyi N. Sandor noiembrie 10, 2018 Cultura, Opinie, Politica & Doctrine, Societate/Life
225 comentarii 39,708 Vizualizari

Așa cum vedeţi și din titlu, scrisoarea mea nu e adresată tuturor românilor, ci numai celor care se indignează mereu, uneori se revoltă chiar, dacă noi, ungurii din România, în anumite situaţii ne comportăm altfel decît cum ar crede ei că s-ar cădea. Poate era mai frumos să le fi scris fiecăruia cîte o scrisoare particulară, dar mi-am dat seama că ar fi cam mulţi să pot face asta, așa că am ales această cale, lăsînd ca fiecare să decidă singur dacă se poate număra printre cei adresaţi sau nu. Cred totuși că vor fi numai puţini care vor zice că, nefiind ei adresaţii, au citit-o degeaba, fiindcă sper să înţeleagă și ei mai bine anumite lucruri despre care n-au avut prilejul pînă acum să se gîndească mai adînc și, să zic așa, mai omenește. Deci luaţi-o ca o scrisoare adresată numai unora și destinată tuturor. (Vă spun de la bun început că va fi cam lungă, dar v-aș ruga ca măcar de data asta să-mi acordaţi și mie atîta timp să mă ascultaţi și pe mine.)

Dragii mei indignaţi!

Sper să nu fie cu supărare dacă vă voi tutui. Nu din lipsă de respect faţă de voi, nici vorbă de așa ceva, dar la o asemenea scrisoare, de la om la om, așa simt eu că parcă se potrivește mai bine.

Apropiindu-ne de 1 Decembrie, prilej tocmai potrivit pentru a vă indigna iarăși, m-am gîndit să vă scriu și eu ceva pentru ca dacă ar fi să fie așa, s-o puteţi face în cunoștinţă de cauză. Vă spun asta nu fără orice fond, îmi amintesc bine cît de rău v-aţi indignat anul trecut, după ce într-un interviu apărut în ziarul clujean „Szabadság” la 4 august 2017, liderul UDMR, dl Kelemen (și nu „dl Hunor”, cum scria în unele articole) a îndrăznit să spună așa: „Iar românii vor trebui să accepte că noi nu vom putea și nici nu dorim să sărbătorim anul 1918. Asta ar trebui să fie terenul înţelegerii reciproce și al respectului reciproc. Din cînd în cînd mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust.” A urmat un val de reacţii indignate (spre regretul meu chiar și de la cineva de la care m-aș fi așteptat la ceva mai multă înţelegere), cu concluzii care mai de care mai aiurite: că asta ar dovedi că noi am refuza să sărbătorim Ziua naţională a ţării şi să respectăm Constituţia (deşi el nici n-a pomenit de Ziua naţională, el a vorbit de Centenar și a zis „anul 1918” care-i altceva), că n-am fi cetăţeni loiali, că noi n-am accepta nici pînă astăzi actul Unirii din 1918, că nu ne-am purta cu respectul cuvenit faţă de români, că i-am dispreţui, și bineînţeles, că fără asta nu se poate, că noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi). Citind reacţiile voastre, mi-am dat seama cu amărăciune că cei 100 de ani nu v-au fost suficienţi să ajungeţi la acel punct unde să începeţi a înţelege cît de cît măcar ceva din condiţia și starea de spirit a ungurilor care trăiesc de atîta timp nu undeva pe Marte, ci chiar aici, cu voi împreună.

Dar să lăsăm acum povestea asta penibilă. Voi însă poate aţi rămas cu o întrebare: oare nu cumva aș vrea și eu să sugerez aici că pentru noi, maghiarii, aceasta n-ar fi o zi de sărbătoare? Ca să nu rămîneţi nedumeriţi, vă spun acum că e întocmai așa cum vă temeţi voi să nu fie: pentru noi ziua de 1 Decembrie nu e ce e pentru voi, și prin urmare adevărul e că oricît aţi forţa voi asta, noi nu prea avem cum să sărbătorim împreună cu voi.

Nu cumva să mă-nţelegeţi greșit: nici vorbă că noi, încăpăţînaţi cum sîntem, sau poate și mai răi, n-am recunoaște și n-am accepta nici pînă astăzi ce s-a întîmplat atunci, la 1 decembrie 1918. Fiţi liniștiţi că dacă ar fi vorba, recunoaștem și respectăm noi tot ce trebuie. Problema e că dacă voi aţi știut de la bun început că veţi aștepta de la noi să sărbătorim și noi, cu voi împreună, Ziua naţională a României, și dacă, știind asta, n-aţi putut fi absolut siguri că veţi avea măcar atîta înţelegere să nu luaţi drept ofensă dacă noi totuși n-am fi cumva acolo, atunci trebuia să gîndiţi mai bine asta în 1991 și pentru Ziua naţională să alegeţi data unui eveniment istoric care să aibă aceeași însemnătate și rezonanţă tuturor. Și nu puteţi zice nici măcar că n-ar fi fost nimeni să vă atragă atenţia la asta atunci cînd trebuia, fiindcă eu îmi amintesc bine că la acea dezbatere în parlament a proiectului de constituţie au fost mai multe luări de cuvînt, și nu numai din partea UDMR-ului, care au avertizat că această zi, dacă e să fie într-adevăr Ziua naţională a României, trebuie să fie aleasă în așa fel încît să includă toţi cetăţenii acestei ţări, și să-i includă la fel, și la care să poată sărbători cu toţii cu aceleași sentimente.

Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu. Dar ce e și mai important: această zi a fost un moment absolut unic în întreaga istorie a ţării, cum nu era nici înainte și din păcate nici după, cînd într-adevăr toată ţara, cu mic, cu mare (pe securiștii lăsîndu-i afară din socoteală, dacă nu s-ar supăra), a fost unită „în cuget și simţiri”, și la această unitate nu conta cîtuși de puţin dacă ești român sau ungur, dimpotrivă: români și unguri s-au îmbrăţișat, unii chiar lăcrimînd de bucurie că s-au putut în sfîrșit regăsi ca fraţi, și de acum încolo nimeni nu-i va mai aţîţa contra celuilalt. Își făceau săracii speranţe mari, fiindcă în acea euforie le-a scăpat un amănunt ce îi putea readuce la realitate imediat: că chiar dacă de Ceaușescu am scăpat, de politică cu siguranţă nu, și asta va face foarte curînd ravagii, distrugîndu-le toate speranţele.

Și au și fost atunci parlamentari care au propus 22 decembrie de ziua naţională, avînd și o anumită susţinere. Altora însă nu le-a plăcut ideea, fiindcă în ochii lor această zi trebuia să fie cu adînci rezonanţe istorice în sufletul românilor, amintindu-i de istoria lor zbuciumată, voiau deci să aleagă un eveniment înălţător din această istorie, iar 22 decembrie nu li s-a părut a fi istorie, că nu era îndeajuns din trecut. S-a hotărît deci prin vot majoritar ca Ziua naţională să fie 1 Decembrie, și asta s-a putut întîmpla așa fiindcă în acea ameţeală a discursurilor elevate, parlamentarii pur și simplu au scăpat din vedere pentru ce anume erau ei acolo de fapt. Sarcina lor era să stabilească o zi care să fie Ziua naţională a României, dar duși de frumuseţea vorbelor, nici nu și-au dat seama că pînă la urmă ei au făcut altceva: au luat o hotărîre asupra datei Zilei naţionale a românilor, la care se sărbătorește unirea românilor (ca neam), dintre care însă eu, dacă n-ar fi cu supărare, nu fac parte, deși sînt tot cetăţean român ca și voi, și să nu-mi spuneţi că și pentru asta tot eu aș fi de vină.

Urmarea este că România e o ţară în care ziua naţională a ţării să nu fie sărbătorită de nimeni, așa că să nu vă mai miraţi dacă nici noi, ungurii, n-o sărbătorim, dacă nouă nu ne-aţi lăsat niciun loc acolo, noi fiind excluși din capul locului, din moment ce istoria voastră ca neam nu e aceeași cu a noastră (dar noi mai avem și un motiv mai serios la care voi reveni imediat). Și înainte de a mă contrazice, spunînd că voi sărbătoriţi în fiecare an, și încă cu mare însufleţire cîteodată, mai bine vă gîndiţi puţin la ce se întîmplă acolo de fapt, și atunci vă veţi da seama singuri că la data de 1 Decembrie, zi definită prin art. 12 alin. 2 al Constituţiei ca fiind „Ziua naţională a României” (că acolo așa scrie), voi în loc de asta sărbătoriţi Ziua naţională a românilor, care prin natura ei nu e destinată cinstirii ţării, ci pentru a vă reîmprospăta sentimentul apartenenţei voastre la acest neam și pentru a vă umple de mîndria naţională de a fi români, sărbătorire cu care eu n-aș avea absolut nimic, credeţi-mă, și aș accepta-o ca atare fără nicio reținere, asta fiind ceva ce vă privește pe voi, și atunci de ce n-aţi sărbători și voi spre bucuria voastră, dacă asta nu s-ar manifesta uneori din păcate și în forme mie nu prea simpatice. Și acum spuneţi-mi voi: dacă noi, nefiind implicaţi, n-o sărbătorim, și dacă voi sărbătoriţi altceva în locul ei, atunci mai vedeţi voi pe cineva în ţara asta să sărbătorească Ziua naţională a României?

Poate-mi veţi zice că chiar dacă voi nu mai aveţi cum s-o sărbătoriţi, am putea eventual măcar noi, ungurii să facem abstracţie totală de la acel eveniment istoric, amintirea căreia pe voi vă însufleţește atît de mult, încît uitaţi din prima secundă pînă și pentru ce anume trebuia să fiţi acolo de fapt, și să sărbătorim măcar noi tocmai Ziua naţională a României, așa cum s-ar cuveni, ca și cum data ar fi numai o coincidenţă întîmplătoare. M-am gîndit și eu la asta, dar pînă la urmă am ajuns la concluzia că nici asta n-ar fi posibil. Cum am putea noi sărbători altceva decît voi, cînd voi așteptaţi de la noi să sărbătorim împreună cu voi? Problema mai spinoasă însă nu e asta, ci faptul că acel eveniment istoric de care voi vă bucuraţi atît de mult, ne-a afectat și pe noi. Vă asigur că noi n-avem nicio îndoială că românii ardeleni n-au făcut Marea Unire împotriva noastră, numai ca să ne asuprească pe noi, ci pentru ei înșiși. Acel act istoric însă, independent de intenţiile celor care l-au înfăptuit, pentru noi a avut consecinţe adiacente („collateral damage”) de care noi nu prea avem de ce să ne bucurăm, și de la care noi nu putem face abstracţie nici măcar de dragul sărbătoririi Zilei naţionale a României. Iar partea dureroasă pentru noi sînt tocmai consecinţele asupra vieţii noastre și mai puţin actul în sine de la 1 decembrie 1918, cum mulţi dintre voi poate aţi fi tentaţi să credeţi.

Problema cea mai mare este deci cu însăși sărbătorirea. Ce înseamnă de fapt „sărbătorire”? În românește există mai multe verbe pentru a exprima comportamentul cultural la împlinirea a unui număr de ani de la un eveniment mai important. Dacă evenimentul respectiv nu implică conotaţii emoţionale mai deosebite, atunci spunem că aniversăm. Se poate aniversa, să zicem, 250 de ani de la înfiinţarea Institutului Naţional Pentru Cercetarea Extratereștrilor. Dacă aniversarea are și o încărcare emoţională, amintindu-ne de un eveniment trist sau tragic, atunci comemorăm acel eveniment. De pildă, în acest an, la 9 mai puteam comemora 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului George Coșbuc. Iar dacă acel eveniment a fost de natură să ne umple încă și astăzi de bucurie, atunci și numai atunci zicem că sărbătorim.

Voi, desigur, puteţi sărbători la 1 Decembrie, chiar dacă nu Ziua naţională a României, fiindcă aveţi de ce să vă bucuraţi, și chiar puteţi alege din mai multe opţiuni în a decide ce anume să sărbătoriţi.

(1) Dacă nu sînteţi și n-aţi fost niciodată români ardeleni, puteţi sărbători cucerirea Transilvaniei de către Regatul României, fiindcă pentru bunicii sau străbunicii voștri tocmai această victorie a fost momentul cel mai înălţător la vremea aceea, care i-a umplut de mîndrie și bucurie. Desigur, pentru a suna ceva mai frumos, puteţi formula asta și altfel, într-o formă mai elevată: eliberarea fraţilor voștri de peste Carpaţi de sub asuprirea pe care trebuiau s-o îndure în Monarhia Austro-Ungară. Pentru a documenta asta, vă puteţi referi la discursurile politice și propagandistice ale vremii, și veţi găsi dovezi destule. Atîta numai că dacă nu vreţi să vă îmbătaţi cu apă rece, nu strică să aveţi în vedere și faptul că politica era și atunci cam ca și astăzi, iar discursurile elevate erau și atunci nu numai pentru a arăta realităţile vremii, ci de multe ori și pentru a le acoperi cu vorbe frumoase.

(2) Dacă sînteţi români ardeleni, puteţi sărbători în primul rînd, și pe bună dreptate, eliberarea bunicilor voștri de sub asuprirea din timpul Ungarei dualiste.

(3) Dacă credeţi că cele precedente n-ar exprima îndeajuns ideea unităţii, puteţi sărbători toţi împreună înfăptuirea visului milenar al românilor de a se uni și a trăi cu toţii într-un singur stat independent care să fie al lor. Asta chiar că sună foarte frumos, și poate fi sărbătorită ca idee fără a mai pune alte întrebări, de pildă dacă a existat într-adevăr acel vis milenar, sau asta e mai degrabă o credinţă populară foarte răspîndită astăzi printre români, datorită și manualelor de istorie din vremea lui Ceaușescu (dar poate și de după, n-am verificat asta). În acea vreme, această sintagmă de „visul milenar al românilor” era canonizată ca o formulă (re)comandată în discursurile despre Marea Unire, umplînd apoi cu ea capetele românilor pînă la refuz, cînd intenţia s-a cam întors pe dos, mulţi români plictisindu-se de ea în așa măsură, încît au început s-o ia în bășcălie (vă dau doar un singur exemplu, titlul unui articol: Visul milenar al românilor pe cale de înfăptuire: Pleacă Piţurcă). Am căutat și eu acest vis, și am ajuns la concluzia că pentru anul 1918 nu numai „milenar”, dar chiar și „secular” ar fi cam exagerat în istoria ideilor. Dar asta să nu vă deranjeze cu nimic: pentru a te putea bucura de ceva, acel ceva nu trebuie să fie neapărat ceva real, important e numai să crezi în existenţa lui.

Eu vă asigur că, în ce mă privește, oricare aţi alege voi dintre cele de mai sus, pe mine nu m-ar deranja cîtuși de puţin, mai mult, eu vă înţeleg perfect, și nu mă supără deloc dacă voi vă bucuraţi, de ce nu? Bucuria e a voastră, prin urmare și sărbătoarea e a voastră, a românilor numai, eu n-am nicio treabă acolo, din moment ce, dacă aţi observat, eu nu apar acolo nicăieri și nu e nici măcar un locșor unde aș putea să-ncap și eu. Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?

Nu m-ar mira deloc dacă acum aţi sări la mine indignaţi: cum îmi permit eu să spun așa ceva, cînd oricine știe că românii n-au asuprit niciodată pe nimeni? N-ar fi mare minune, cam așa zic și majoritarii indignaţi ai tuturor naţiilor, vă asigur. Dar în loc să vă indignaţi, mai bine vă gîndiţi puţin: ce înseamă de fapt asuprirea? Spre norocul nostru, înţelepciunea limbii române ne ajută foarte mult și aici: dacă aţi observat, a asupri vine de la asupra. Dacă vă gîndiţi bine ce înseamnă asta, vă veţi da seama poate fără să vă mai spun eu că pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.

Iar acum spuneţi-mi, cu mîna pe inimă, dacă nu cumva tocmai asta este relaţia la noi între majoritatea română și minorităţile etnice la ora actuală? Sper să mă credeţi că a fi asuprit nu e o bucurie pentru nimenea. Dar cînd asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur și de ce să mă supăr, asta, să fie cu iertare, mie mi s-ar părea cam prea de tot.

Între anii 1972–1990 am fost redactor de carte la Editura Kriterion în București. Ţin minte că undeva în anii ’80 am primit la redacţie un manuscris, în românește, scris cu pixul într-un caiet cu pătrăţele, cam 70 de pagini, cu titlul „Istoria judeţului Sălaj”. Pentru a nu rata începutul absolut, pornea de la Big Bang și formarea universului. S-a văzut imediat că pe undeva e bai mare, dar răsfoind caietul, pe la mijloc am dat de ceva absolut memorabil. Zicea așa: „Doctorul mi-a zis să nu mă supăr. Dar eu nu mă supăr cînd îmi zice doctorul, ci cînd se dă ocazie.” Cam așa zic și eu, dragii mei. Nici eu nu mă bucur cînd îmi ziceţi voi, ci cînd mi se dă ocazie. Dar vă-ntreb, și vă-ntreb foarte serios, deci gîndiţi-vă bine înainte de a-mi răspunde: voi chiar credeţi că ocazia cea mai potrivită pentru a mă bucura și a sărbători împreună cu voi ar fi aceea cînd îi văd pe mulţi dintre voi mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva), sub ochii vigilenţi ai jandarmeriei ca nu cumva să păţească ceva, și cînd ei nu sărbătoresc niciuna dintre cele trei de care v-am spus mai sus că nu m-ar deranja deloc, ci profanînd fără jenă Ziua naţională, își exprimă triumfător bucuria pentru faptul că românii au reușit să facă din noi o minoritate asuprită? Și pentru ca noi, ungurii să n-avem niciun dubiu că ei sărbătoresc tocmai asta și nimic altceva, ne aduc la cunoștinţă prin sloganele scandate cu entuziasm, spre luare aminte, că „Noi sîntem acasă!” și prin cîntecele cum ar fi acela cu „Noi sîntem români, Noi sîntem aici în veci stăpîni!” (apropo: stăpînii cui?), iar noi, nefiind acasă, ci numai chiriași rău-platnici în ţara lor sau poate niște intruși nedoriţi, să le fim recunoscători pentru faptul că ne putem bucura de ospitalitatea lor mărinimoasă. Iar dacă noi, umiliţi în halul ăsta, cu demnitatea noastră umană călcată în picioare, îndrăznim să ne exprimăm dezacordul cu o asemenea sărbătorire, ni se oferă imediat și soluţia prin sloganul strigat în gura mare: dacă nu ne-ar plăcea în România, atunci „Cui nu-i place-n ţară, să poftească-afară!”, dar ar fi și mai bine dacă, chiar dacă ne-ar plăcea aici, am șterge-o de aici cu toţii, să nu mai trebuiască să repete de atîtea ori „Afară, afară cu ungurii din ţară!”. Uitaţi-vă numai la acest scurt video, după care vă-ntreb încă odată: voi chiar credeţi că numai pentru a ne dovedi loialitatea faţă de ţară și Constituţie ar trebui să fim și noi cu toţii printre acești indignaţi, scandînd sloganele lor împreună cu ei contra noi înșine, și încă cu inima plină de bucurie?

După cum vă știu eu, aici ar urma probabil, pentru a ocoli cumva răspunsul, să încercaţi să bagatelizaţi toată problema și să mă sfătuiţi să nu iau totul chiar așa, fiindcă acestea sînt numai „cazuri izolate”, fleacuri neînsemnate, pe baza cărora n-ar trebui să trag concluzii. S-ar putea să aveţi ceva dreptate, că într-adevăr, asta nu se întîmplă zilnic, ci numai într-o singură zi din an, la 1 Decembrie, dar asta așa a fost în fiecare an de la 1990 încoace, chiar dacă nu în toată ţara, ci numai în orașe cu mai mulţi unguri, dar televiziunile au avut grijă ca mesajul să ajungă și la ceilalţi. Iar dacă asemenea manifestări sînt sau nu doar fleacuri, asta v-aș ruga să nu încercaţi să spuneţi voi și în locul meu. Admit că pentru voi acestea s-ar putea să fie niște chestii haioase, pe noi însă ne rănesc pînă în adîncul sufletului, și asta ne doare, rău de tot.

Poate veţi zice că cei care sărbătoresc în halul ăsta, sînt numai puţini, o mînă de „capete înfierbîntate”, și n-ar trebui să le acord mare atenţie, fiindcă ei nicidecum nu-i reprezintă pe români. Bun, așa să fie. Dar atunci spuneţi-mi și mie cum să apreciez eu totuși ce s-a întîmplat de pildă în anul 2001, cînd în luna noiembrie Parlamentul României a hotărît ca în acel an Ziua naţională să fie sărbătorită oficial nu la Alba Iulia, un loc firesc pentru a sărbători oricare dintre cele trei variante pe care vi le-am spus, eventual cu accente pe eliberarea românilor ardeleni, și nici în București, municipiu care, fiind capitala României, putea fi de asemenea un loc firesc pentru sărbătorire, poate cu anumite accente pe prima variantă, ci tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment, fie și cel mai nesemnificativ, al Unirii, alegerea căruia fiind deci justificată numai și numai în cazul în care cei care au luat și au votat această hotărîre prin vot majoritar (!) se pregăteau ca tocmai la data de 1 decembrie, o zi care calendaristic coincide cu Ziua naţională a României, să sărbătorească nu asta, ba nici măcar Ziua naţională a românilor și conţinutul adevărat al acesteia, ci bătîndu-și joc de aceasta la modul cel mai ordinar, să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi, transmiţîndu-le mesajul fără echivoc, că sîc, sîc, sîc, acum „noi sîntem stăpîni” pînă și la voi acasă, și noi sîntem aceia, nu voi, care „sîntem acasă” pînă și la Miercurea Ciuc, și dacă asta nu v-ar conveni, deși nu înţelegem, de ce, fiindcă aici noi v-am dat (!) mult mai multe drepturi decît cele cuvenite, atunci luaţi-vă frumos catrafusele și căutaţi-vă o altă ţară, ca să scăpăm odată unii de alţii. Dar și pînă atunci, dacă nu vreţi să punem sub semnul întrebării loialitatea voastră faţă de România și de Constituţie, binevoiţi să fiţi și voi acolo cu toţii, fiindcă asta e datoria voastră de cetăţeni români, și bucuraţi-vă împreună cu noi, dîndu-ne și nouă satisfacţia să vă vedem mutrele cînd românii cu adevărat patrioţi, veniţi din altă parte, vor scanda „Afară cu ungurii din ţară!”.

Revenind la întrebare: spuneţi-mi acum ce să fac eu cu asta? Să accept răspunsul vostru cum că nici cei care au crezut de cuviinţă să organizeze sărbătorirea în acest fel, nu i-ar fi reprezentat pe români? Eu, din partea mea, așa cum îi cunosc pe români și știind cît de mult contează la ei bunul-simţ, sînt dispus să cred și asta, dar atunci ce mai căutau ăștia în parlament? Cred că n-ar strica dacă aţi fi și voi ceva mai atenţi la alegeri, să trimiteţi acolo români care să vă reprezinte, și nu care să vă facă de rușine.

Sper că cu asta am reușit să preîntîmpin ceea ce, după scenariul obișnuit, ar fi urmat acum, adică să vă indignaţi rău de tot, spunîndu-mi răspicat că nu permiteţi așa ceva să se spună asemenea lucruri despre români, cînd, așa cum știe toată lumea, românii sînt blînzi și buni la suflet, au și bunul-simţ să nu umilească niciodată pe nimeni, și nici prin cap nu le-ar trece să vrea vreodată să facă vreun rău cuiva, iar faţă de alte etnii se știe de asemenea că sînt cei mai toleranţi dintre toate naţiile pămîntului.

Dacă cineva dintre voi ar crede că n-ar fi rău totuși să-mi atragă atenţia la asta, apoi să afle de la mine că eu, în linii mari, sînt de acord cu asta, și nu de ieri (cu o singură remarcă la care voi reveni mai jos), deci cu siguranţă nu sînt eu acela pe care ar trebui să-l convingă. Mai mult, tot eu am fost acela care într-un articol (despre obsesia cacofoniilor, deci într-un context care nu impunea neapărat să spun așa ceva) am scris așa: „[...] eu am o părere mult mai bună despre români decît au ei despre ei înșiși”. Deci, pentru a ajunge la un consens perfect între noi, eu v-aș ruga atîta numai să admiteţi și voi că așa cum nici pădure nu e fără uscături, pot fi și aici, hai să le zicem, excepţii, cum e și normal. Marea mea întrebare, încă de la începutul anilor ’90, dar care nu are nici pînă astăzi un răspuns, nu se referă deci la asta, ci sună în felul următor: va reuși oare vreodată acest popor, blînd, înţelegător și bun la suflet să cîștige măcar odată și alegerile parlamentare, ca acolo să ajungă într-adevăr cei care îl reprezintă cu adevărat, și nu mai mult excepţiile? Nu știu voi ce părere aveţi, eu, sincer, cu greu aș putea fi prea optimist, din moment ce, după cum văd eu, excepţiile formează nu numai majoritatea în parlament, dar sînt prezenţi într-o proporţie destul de mare și printre formatorii de opinie. Or eu cred că observaţia mea din 1990 în nr. 7 (2 martie) al revistei „22” rămîne valabilă și astăzi: „acest popor, cu oamenii săi minunaţi, e în stare să facă pînă și binele, dacă-i spune cineva. Dar, putînd fi foarte ușor manipulat [...], e în stare să facă și răul (fiind convins că face binele), dacă este indus în eroare.”

Dar hai să mai revenim puţin la toleranţă. Voi susţineţi că românii ar fi cei mai toleranţi din lume cu celelalte etnii. O fi așa sau nu, aici n-are nicio importanţă. Ce mă dezamăgește e faptul că voi vă lăudaţi cu asta. V-aţi gîndit voi vreodată ce înseamnă asta? Dacă nu, atunci vă recomand cu respect definiţia din Noul dicţionar explicativ al limbii române (2002):

A TOLERÁ ~éz tranz. 1) (persoane) A accepta admițând în apropiere și făcând abstracție de neajunsuri; a suporta; a suferi; a răbda. 2) (fapte supărătoare nepermise) A admite în mod conștient și tacit; a suporta; a suferi; a îngădui. [...]

Aţi înţeles acum care-i problema mea? Acest cuvînt se folosește exclusiv referitor la ceva rău: există ceva sau cineva în apropierea ta care te deranjează, te supără, chiar te enervează, care ar fi mai bine să nu fie, dar dacă n-ai nicio cale cum să scapi de el, te resemnezi și zici: ce să facem, asta este, trebuie să tolerăm cumva și asta că n-avem încotro. Cam așa arată toleranţa voastră faţă de mine din perspectiva voastră. Din perspectiva mea arată puţin altfel: ori de cîte ori vă lăudaţi cu toleranţa voastră exemplară, eu din asta înţeleg imediat că eu pentru voi sînt cel puţin indezirabil, dacă nu cumva ceva și mai rău. Tocmai de aceea vă rog eu din suflet să reţineţi asta: cu mine și cu noi, maghiarii să nu mai fiţi toleranţi, că la asta simt cîteodată că încep și eu să mă indignez, deși asta mi se întîmplă foarte rar, în cazuri excepţionale numai, fiindcă spre norocul meu așa-i firea mea. Pe mine să nu mă mai toleraţi, că mă supăr: eu îmi doresc să mă acceptaţi ca atare, așa cum sînt eu, cu etnia mea, cu limba mea, cu obiceiurile mele și cu tot ce-mi aparţine și care n-au cum să vă aducă niciun prejudiciu din moment ce mie nici prin cap nu mi-ar trece să vă oblig să le preluaţi de la mine (dar fiţi liniștiţi că nici nu v-aș opri să învăţaţi eventual și limba mea dacă doriţi, e treaba și libertatea voastră). Și credeţi-mă că dacă mă ascultaţi pe mine și mă acceptaţi, atunci nu numai eu mă voi simţi mai bine, dar și voi veţi avea o viaţă mai ușoară. Atîta timp cît vă mulţumiţi cu toleranţa, asta vă apare ca o povară pe care trebuie s-o suportaţi, așa cum și pe mine. Dar din moment ce m-aţi acceptat și aţi trecut la ordinea zilei asupra faptului că eu sînt cine sînt și luaţi asta ca ceva absolut firesc și normal, cu mine nu mai aveţi nicio treabă, că nu vă mai sînt povară, și puteţi să vă vedeţi liniștit de treburile voastre.

Poate veţi zice acum că n-ar trebui să mă supăr, fiindcă termenul toleranţă este general folosit și în discursul de specialitate pe plan internaţional. Așa e, am văzut și eu asta de nenumărate ori. Dar învăţătura pe care mi-am tras-o nu era că asta ar fi deci exemplul de urmat, ci să constat cu regret că iată, așa se întîmplă cînd în acest domeniu pînă și terminologia este făcută în cea mai mare parte de majoritari, cu mintea lor majoritară, care înţelege prea puţin din tainele sufletul minoritar.

Și ca să mă și credeţi că această idee cu acceptarea este nu numai posibilă, dar și incredibil de simplă, să vă povestesc ceva. Ne zbatem aici de o sută de ani cu problema asta dintre români și unguri, devenită atît de încîlcită încît oricum încercăm s-o dregem cu legi, reglementări și convenţii care mai de care mai sofisticate, pe principiul toleranţei, tot nu facem nicio treabă, fiindcă cum reușim să reparăm ceva undeva, se strică în altă parte. Dar dacă aţi zice că din asta n-ar mai fi deci nicio cale de ieșire, atunci aflaţi acum de la mine că mama mea, care nu era decît o ţărancă unguroaică cu numai șase clase și prin urmare nu s-a luat după teorii, ideologii și principii generale ale drepturilor omului, ci numai după sufletul ei, a rezolvat toată problema asta odată pentru totdeauna cu o singură frază, și asta i-a fost de ajuns pe toată viaţa, nemaitrebuind să-i facă nicio revizie vreodată. Fraza suna așa: „Bunul Dumnezeu are și copii maghiari, și copii români, și noi toţi sîntem copiii lui Dumnezeu.” Atît. Și n-a mai avut nicio problemă pe chestii etnice nici cu unii, nici cu alţii (așa cum, fiind crescut de ea, n-am avut nici eu), fiindcă asta este de fapt principiul sufletului: acceptarea, care dacă ar sta și la baza soluţionării problemelor mai complexe decît cele pe care le-a întîmpinat ea la nivelul ei, lucrurile s-ar simplifica mult și acolo imediat.

Cu toleranţa însă treburile se complică rău de tot, fiindcă asta fiind percepută ca ceva neplăcut, ca o povară, ca un sacrificiu chiar, îţi impune o perspectivă din care simţi nevoia imediat să stabilești anumite limite pentru a-ţi întări sentimentul confortului propriu, adică: bine, fraţilor, tolerăm noi cît tolerăm, dar pînă unde? Și limita se trage de obicei așa încît disconfortul celui tolerat crește peste măsură, sau încep negocieri penibile fără sfîrșit asupra limitelor, ajungînd pînă la urmă la un compromis cu care nu vor fi mulţumiţi nici unii, nici alţii.

Cu acceptarea e altfel. Limite există și aici, desigur, dar acestea nu sînt stabilite arbitrar, după placul celui care e mai puternic, ci sînt limite firești, bazate mai mult pe bunul-simţ și pe un principiu universal valabil: eu te accept așa cum ești, și de mine poţi face orice așa cum îţi place ţie, că pe mine nu mă deranjează de fel, că nu-i treaba mea, și fii sigur că eu nu mă bag în treburile tale, că nici n-aș avea ce căuta acolo, nici nu le comentez, dar cu două condiţii: (1) să nu faci nimic ce mie mi-ar cauza vreun rău de orice natură, și (2) să mă accepţi și tu pe mine tocmai așa cum te accept eu pe tine. Dacă totul ar merge așa, eu cred că noi, maghiarii am avea mult mai puţine motive să ne plîngem de consecinţele asupririi, deși noi tot asupriţi am fi și atunci, fiindcă de asta n-avem nicio scăpare, că nu prea avem cum.

S-ar putea ca acum voi să vă utaţi strîmb la această afirmaţie din urmă. Vă asigur că vă înţeleg dacă nu vă place, că nici mie. Deci ca să înţelegeţi mai bine despre ce este vorba, vă povestesc ceva. În iulie anului 1992 am participat la Helsinki, împreună cu dna Smaranda Enache, la un workshop pe problemele minorităţilor etnice, organizat în paralel cu Summitul OSCE. Iar dacă tot am fost acolo, ne-am organizat programul în așa fel ca după terminarea acestui workshop să fim timp de cinci zile oaspeţi ai Partidului Popular Suedez din Finlanda, să mai stăm puţin de vorbă cu ei, ca să vedem și noi odată cam cum arată de îndeaproape o minoritate care figura peste tot în literatura de specialitate ca fiind modelul demn de urmat pentru toate ţările care au minorităţi etnice (și care n-au?), cu cele mai reușite soluţii.

Aici trebuie să fac totuși o remarcă. Modelul finlandez în reglementarea situaţiei minorităţii de limba suedeză merită într-adevăr toată atenția, chiar dacă nu toate elementele acestuia ar putea fi aplicate oriunde, fiindcă fiecare ţară are specificul ei. Deci foarte scurt: dintr-o populaţie totală de 5,5 milioane, 291 mii (5,3%) sînt de limba suedeză. Problema folosirii limbii materne în diferite situaţii nici nu se pune, din moment ce atît finlandeza, cît și suedeza sînt limbi oficiale în întreaga ţară, asta nu atît de dragul acestei minorităţi, cît mai degrabă datorită faptului că pînă pe la mijlocul secolului 19 cultura înaltă finlandeză s-a făcut în suedeză, Finlanda fiind timp de 700 de ani sub dominaţia Regatului Suedez, prin urmare dacă finlandezii nu vor să-și piardă accesul la propria cultură, au nevoie de cunoașterea și a suedezei. Minoritatea de limba suedeză este deci mai degrabă una norocoasă, decît privilegiată. Nu vă plictisesc aici cu alte detalii, interesante de altfel, despre condiţia acestei minorităţi, mai amintesc numai că au la Turku o universitate de stat care funcţionează numai în această limbă, și multe alte comodităţi pentru a-și putea păstra limba și cultura și a se simţi bine în ţara lor.

Ne-am așteptat deci să vedem și noi în sfîrșit o minoritate fericită și mulţumită. Cu atît mai mare ne-a fost decepţia cînd aproape toţi cu care am stat de vorbă au început cam așa: da, sigur, despre ei se spune peste tot că ei ar fi o minoritate model, dar să nu credem că ei n-ar avea probleme, că au destule, și unele chiar foarte ameninţătoare. Cînd i-am întrebat cam care ar fi acelea, ne-au dat ca exemplu recent faptul că tocmai apăruse o tendinţă foarte periculoasă în estul Finlandei (unde nu trăiesc vorbitori de suedeză aproape deloc) împotriva obligativităţii învăţării în școală a limbii suedeze pentru toţi cetăţenii, indiferent de limba maternă. La care eu, amintindu-mi cu ce ne zbatem noi acasă în comparaţie cu asta, le-am zis că mie asta nu mi se pare o problemă chiar atît de gravă, din moment ce acolo nu sînt vorbitori de suedeză, și nu prea văd care ar fi pericolul. Dar ei ne-au explicat că pericolul e mai mare decît am credea noi, fiindcă se poate întîmpla de pildă ca cineva de acolo să se mute la Helsinki și să se facă vînzător undeva, și atunci dacă ei vor merge să cumpere ceva și vor cere în suedeză, li se va spune să vorbească în finlandeză (limbă pe care de altfel o vorbesc foarte bine!), că ei nu înţeleg suedeza. Și erau foarte necăjiţi și chiar speriaţi.

La sfîrșitul acestei vizite, dna Enache mi-a zis, aproape distrusă de decepţie, că oricît ar fi sperat ea, i se pare acum că problema minorităţilor nu poate avea nicio soluţie bună în care membrii acestor comunităţi să fie într-adevăr fericiţi. Eu, după ce m-am gîndit puţin, i-am dat dreptate, și i-am spus că asta din păcate este consecinţa inevitabilă a unei imperfecţiuni structurale inerente democraţiei bazate pe principiul majoritar, cum sînt mai toate democraţiile. Într-o asemenea democraţie această problemă nu poate avea nicio soluţie liniștitoare, din moment ce toate deciziile importante, inclusiv cele care vor decide soarta acestor minorităţi, sînt luate în parlament (și nu numai) pe baza votului majoritar, dar în relaţia asta nu în sens de majoritate politică (la care, în mod normal, se referă principiul majoritar al democraţiei), ci etnică. Într-un asemenea sistem, minoritarii etnici, datorită numai și numai faptului că sînt mult mai puţini la număr decît majoritatea, sînt condamnaţi la asuprire de sistemul însuși, aserviţi majorităţii, lăsaţi la discreţia acesteia.

Această condiţie umană de asuprit determină o stare de spirit foarte specifică tuturor minorităţilor etnice și, vă rog să mă credeţi, destul de incomodă, ca să nu zic mai mult, pe care voi ca majoritari nu prea aveţi cum s-o înţelegeţi, din moment ce spre norocul vostru n-aţi fost niciodată în situaţia să încercaţi măcar o vreme cum e să fii minoritar. Această stare de spirit este caracterizată prin sentimentul cumplit al neputinţei (fiindcă oricît de bine ar ști ei cum ar trebui rezolvate anumite probleme ale lor, vor trebui să procedeze totuși așa cum va decide majoritatea, chiar dacă aceasta de multe ori habar n-are nici măcar despre ce este vorba, darămite de soluţia optimă) și al nesiguranţei, care deși latent în timpul activităţilor obișnuite, este prezent permanent, și în momentele cînd iese din starea de latenţă se manifestă emoţional prin anxietate, așa cum am putut observa asta chiar și în cazul minorităţii de limba suedeză în Finlanda. Căci chiar dacă lucrurile ar fi aranjate astăzi într-o formă ideală, cum nu s-ar mai putea mai bine, acești oameni sînt perfect conștienţi de faptul că asta se datorează numai norocului că cel puţin pînă acum majoritatea a le-a înţeles nevoile și le-a garantat posibilitatea de a-și satisface necesităţile, dar nu poţi să știi niciodată dacă mîine nu se va răzgîndi și nu va introduce niște măsuri care să strice totul, și contra cărora ei n-au nicio apărare, fiindcă sînt prea puţini pentru asta. Ei sînt aserviţi voinţei sau poate chiar capriciilor momentane ale majorităţii, într-o poziţie inferioară faţă de ei ca putere, în stare de asuprire adică, stăpînii sorţii lor nu mai fiind ei ci cei de asupra lor.

Tocmai de aceea minoritarii etnici, trăind permanent sub sabia lui Damocles, sesizează imediat orice schimbare în jurul lor, cu predilecţie cele negative, fiind mereu cu ochii în patru să observe pînă și cele mai mici semne ale eventualelor pericole care i-ar putea paște, și în această „postură de arici” se alertează uneori chiar și atunci cînd e vorba numai de o neînţelegere. Identitatea lor etnică trebuind a fi apărată și mereu reîmprospătată, aceasta este problematizată peste măsură și trăită intens, întărită și prin simboluri etnice cărora de obicei le acordă o importanţă mult mai mare decît s-ar putea aprecia asta la modul raţional. Sînt extrem de sensibili la orice jignire îndreptată spre identitatea lor din partea unor membri ai majorităţii, dar sentimentele de umilire, de frustrare și de mînie și le împărtășesc numai între ei, fiind convinși că unui majoritar le-ar spune degeaba, că acela tot nu le-ar înţelege, sau, ce ar fi și mai dureros, ar încerca să le bagatelizeze sau poate s-ar şi supăra.

(Și dacă tot sîntem la momentul sincerităţii, hai să vă mai spun un secret, în paranteză, de care voi probabil nu știţi, și anume că noi, minoritarii, din perspectiva noastră, uneori ne distrăm de minune văzînd cum multora dintre voi cei o sută de ani nu v-au fost încă de ajuns să vă cadă fisa și, calmîndu-vă, să realizaţi în sfîrșit că voi sînteţi o majoritate viguroasă, în afara oricărui pericol, și atunci n-aveţi de ce să vă comportaţi așa, cum adesea se întîmpă, ca și cum aţi fi o minoritate amărîtă, producînd exact aceleași simptome tipic minoritare ca cele pe care le-am înșirat adineaori, ba mai mult: vă puneţi în poziţie de autoapărare pînă și faţă de minorităţile etnice inofensive din ţară, ceea ce, iertaţi-mă, frizează ridicolul. Și asta o observăm nu numai noi. Ţin minte că odată, cînd mai exista încă acel partid, dl Nicolae Manolescu a lovit în plin spunînd că PUNR-ul nu e un partid, ci o stare de spirit. De spirit minoritar adică. Credeţi-mă că ne-ar fi și nouă ceva mai ușor, dacă aţi reuși odată nu numai să cîntaţi, ci să și urmaţi chemarea „Deșteaptă-te, române!”, trezindu-vă la realitate.)

Am văzut deci cum acest sistem însuși al democraţiei de acest tip, ca o consecinţă a principiului majoritar în luarea deciziilor, pe noi ne plasează în mod automat în poziţia de asuprit. Despre voi, majoritarii n-am spus încă nimic, să vedem deci cum e și cu voi în treaba asta.

Acest sistem funcţionează în așa fel încît, în relaţia voastră cu noi, pe voi vă plasează în mod automat într-o poziţie de putere, deasupra noastră, dîndu-vă posibilitatea și chiar punîndu-vă automat în situaţia în care voi să fiţi aceia care vor trebui să ne decideţi soarta. (Văd și eu că asta nu sună prea bine, dar nu e nimeni vinovat aici: ce vină am putea noi purta pentru simplul fapt că la recensămîntul din 2011 voi aţi fost de 13,7 ori mai mulţi, decît noi, sau voi, dacă noi am fost atît de puţini?) De altfel, și reţineţi asta, acest sistem al democraţiei majoritare ca atare nu vă dă niciun drept să ne decideţi voi soarta, deci la așa ceva să nu vă referiţi niciodată ca și cum asta ar fi un drept al vostru, și aţi fi ajuns în poziţia în care sînteţi în virtutea acestui drept, că n-ar fi așa. Democraţia este un sistem politic, și ca atare și principiul majoritar în luarea deciziilor se referă numai la majoritatea politică, și nu și la cea etnică. Acest sistem nu tratează deci asta ca și cum ar fi un drept sau un privilegiu al vostru ca majoritate etnică, ci, datorită numai împrejurărilor (faptului că dacă voi sînteţi mult mai mulţi în ţară, veţi fi tot așa mai mulţi și la luarea deciziilor), vă pune automat în cîrcă toată beleaua asta încîlcită, fără să vă întrebe măcar dacă vă doriţi asta sau nu, să vă descurcaţi cu ea cum puteţi.

Partea și mai proastă e că de la acest punct, sistemul vă lasă singuri și nu vă mai spune nimic cum să faceţi asta ca totul să iasă cît mai bine. Noi, ca minoritari, aici sîntem într-o situaţie într-un fel mai comodă, fiindcă din moment ce în asemenea situaţii pe noi nu ne prea întreabă nimeni (deși n-ar fi rău, zic eu), nu trebuie să luăm noi acele decizii hotărîtoare, putem veni doar cu propuneri și oferte. Voi însă nu puteţi ocoli să nu vă decideţi din start între două opţiuni, și această decizie va determina ce cale să urmaţi în continuare: veţi merge pe principiul fundamental al acceptării, sau pe cel al toleranţei. (Pe cel de de-al treilea, al intoleranţei, nu-l iau aici în considerare, fiindcă pentru o majoritate care se respectă, asta nici n-ar putea intra în discuţie, dacă nu de altceva, numai și pentru faptul că o asemenea opţiune v-ar pune într-o lumină foarte proastă în faţa lumii, care n-ar fi în folosul nimănui.) Luarea acestei decizii vă pune deci pe umeri o răspundere imensă, pe care însă membrii majorităţii în poziţii de decizie (nu numai românii, ci în general) parcă n-ar simţi-o totdeauna în toată greutatea ei, mai mult, parcă, cel puţin în unele cazuri, n-ar fi conștienţi nici măcar de existenţa ei.

Dar după ce anume să te orientezi atunci cînd iei o decizie la alegerea principiului pe care îl vei urma în continuare? O soluţie nemaipomenită (din păcate și la propriu, asta fiind valabil și literaturii teoretice, deci absolut inedită) ar putea fi, și mai ales românilor le-ar fi și foarte la îndemînă și li s-ar potrivi de minune să se orienteze după bunul-simţ, fiindcă acesta este ceva care lor le este foarte familiar (în așa măsură încît atîta timp cît nu e pus în situaţia să-l definească teoretic, tot românul știe ce înseamnă asta, și nici din întîmplare nu-l va confunda cu sensul comun), din moment ce cultura româneasă (cea tradiţională mai ales, dar nu numai) tipologic aparţine acelui tip de cultură în care la interacţiunile între oameni și la judecarea faptelor lor bunul-simţ prevalează mult faţă de regulile și normele formale sau procedurile oficiale. Acestea din urmă parcă n-ar fi inventate pentru români: puși în situaţia să se miște într-un sistem cu asemenea reguli, tresare în ei imediat o repulsie inconștientă și un sentiment de jenă, un fel de lehamite faţă de un asemenea comportament pe care l-ar simţi prea rece și fără suflet, lipsit de orice căldură umană, și încearcă să-și rezolve pînă și problemele oficiale sau administrative într-o formă mai umană, mai personalizată, de la om la om adică, și nu de la client la funcţionar sau invers. Pentru a-și rezolva treaba, românul nu apelează la obligaţia funcţionarului (atît i-ar mai trebui!), ci la bunul-simţ, cerîndu-i ajutorul de pildă, și de aici totul merge ca pe roate. (Nu intru aici în alte detalii, în 1991 am scris un eseu nu chiar despre asta, ci despre cultura bucureșteană, în care ating și problema asta. Atîta mai vreau să adaug că eu observ de multe ori cu regret și cu anumită nedumerire că unii intelectuali români sînt înclinaţi să vadă în asta un fel de primitivism, un semn al gradului scăzut de europenizare, cînd pentru mine tocmai asta este una din acele trăsături formidabile ale acestei culturi pe care eu le admir sincer, aceasta fiind la ora actuală o încercare de a mai salva ceva din omenie în lumea asta din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.)

Dacă ar fi deci ca românii să găsească o soluţie autentic românească pentru a-și aranja relaţiile cu minorităţile, alegîndu-și calea pentru care să aibă și înclinaţiile culturale spontane necesare, atunci pe baza numai a bunului-simţ ar alege fără nicio îndoială principiul acceptării, și nu cel al toleranţei. În acest caz ei ca majoritate și-ar defini rolul ca un bun manager al problemei cu minorităţile pentru care ei sînt responsabili. Am spus „problemei”, la singular, fiindcă aici e vorba numai de problema generală a normalizării relaţiilor, și nicidecum să-și asume ei rezolvarea tuturor problemelor particulare ale fiecărei minorităţi. Pornind de la bunul-simţ, ei ar zice cam așa:

Îi avem aici pe acești oameni, care vorbesc alte limbi decît noi, au tradiţii culturale diferite de ale noastre, și pentru ei toate acestea sînt la fel de dragi, cum ne sînt nouă cele ale noastre, cum e și normal. Noi îi acceptăm cu dragoste așa cum sînt, cu limba lor, cu cultura lor și cu tot ce le aparţine, și luăm asta ca fiind cel mai firesc lucru din lume, cu atît mai mult cu cît sînt și ei nu numai cetăţeni români, ca și noi, dar sînt și semenii noștri, fiecare dintre ei fiind aproapele nostru (adică, vorba mamei mele, „copii de alt neam ai lui Dumnezeu”). Trebuie deci să găsim un bun aranjament al lucrurilor în așa fel încît să nu creăm suferinţe și eforturi inutile nimănui, și să ne formăm și să ne adoptăm un comportament demn de majoritar prin care să nu le lezăm niciodată demnitatea umană.

Noi ca majoritari, ar zice ei în continuare, nu percepem toate acestea ca și cum ar fi niște obligaţii pe care ni le-ar impune cineva, ci mai degrabă ca o răspundere pe care o purtăm faţă de acești oameni, chiar dacă ne-o asumăm nu numai spre binele lor, ci în aceeași măsură și spre binele nostru, fiindcă tot noi sîntem răspunzători și de viitorul nostru și al copiilor noștri ca majoritari, și de noi depinde în ce lume vor trăi ei.

Pentru a nu rata totul din start, noi, majoritarii, trebuie să pornim de la faptul, să-l avem în vedere întotdeauna și să nu uităm nicio clipă că acești oameni, deși nu din vina lor, și nici din a noastră, sînt asupriţi. Dacă încercăm să ne punem numai puţin în pielea lor, simţim deja acel sentiment neliniștitor al nesiguranţei. Or știe toată lumea că una din necesităţile fundamentale ale omului este tocmai aceea de a se putea simţi în siguranţă. Din moment ce oricît ne-am strădui noi, de acest sentiment tot nu i-am putea scăpa de tot, că nu prea avem cum, va trebui deci să ne purtăm cu ei cu mult tact (tact adică, nu tactică), și să fim mereu foarte atenţi ca nu cumva, chiar și din greșeală, să abuzăm de puterea noastră pe care o avem faţă de ei, îngrădindu-le libertatea și mai ales sentimentul acestei libertăţi mai mult decît ar admite sau ar cere bunul-simţ, ca nu cumva să simtă că ei sînt asupriţi peste măsura care din păcate, datorită imperfecţiunii sistemului, este inevitabilă. Prin urmare, noi, majoritarii le vom propune ca o ofertă niște principii foarte simple care pot fi aplicate ulterior foarte ușor și la luarea deciziilor concrete, și le vom spune cam așa:

1. Ne vom accepta unii pe alţii reciproc, fără nicio reţinere, împreună cu toate acele caracteristici specifice prin care noi, și unii și alţii, sîntem tocmai ce sîntem și cine sîntem și care ne definesc ca neam, și nu vom vedea în asta nimic ieșit din comun, care ar trebui să ne îngrijoreze sau să ne supere cîtuși de puţin, că nici n-am avea de ce, din moment ce asta face parte din normalitate. Și noi vom înţelege perfect dacă voi, minoritarii ţineţi foarte mult la aceste valori ale voastre, fiindcă așa-i omul din fire: tot ce-i este familiar, îi stă mai aproape de inimă, și într-un mediu în care aceste elemente familiare lui sînt prezente, se simte mai în siguranţă, sau așa cum se mai spune: se simte la el acasă, și nu numai în sens topografic, fiindcă se poate simţi acasă tot așa de bine și în limba lui de pildă. Nu vom vedea deci nimic rău în faptul dacă pentru voi limba voastră ar fi cea mai dragă din lume, cum veți înțelege și voi că și pentru noi limba noastră este „limba dulce românească”. Și tocmai de aceea noi vă vom accepta total, împreună pînă și cu mîndria voastră naţională, și asta nu ne va deranja de fel, și pentru noi nu va fi nimic deosebit dacă voi veţi fi foarte mîndri de poeţii voștri de pildă, așa cum sîntem și noi de ai noștri, că nici n-am putea altfel, și să aveţi încrederea că noi ne vom alege întotdeauna formele trăirii acestei mîndrii cu bun-simţ, în așa fel ca pe voi asta să nu vă supere cu nimic, să nu simţiţi niciodată că asta s-ar îndrepta împotriva voastră, și nu vom confunda mîndria naţională cu trufia naţională, cum nu veţi face asta nici voi. Nu vom spune de pildă niciodată că în comparaţie cu poeţii noștri, ai voștri nu fac doi bani, fiindcă noi vom merge pe calea bunului-simţ, și nu după statutul „românilor verzi” ai lui Caragiale. Și avem toată încrederea că veţi face și voi tocmai la fel, fiindcă bunul-simţ nu e ceva ce Dumnezeu le-ar fi dăruit numai românilor, acesta se regăsește la toate neamurile lumii, și sîntem convinși că chiar dacă și la voi, ca peste tot, pentru fiecare mamă cei mai frumoși copii din lume sînt cei ai ei, bunul-simţ o va reţine totuși cu siguranţă și la voi de a spune vreodată că copiii vecinei n-ar fi așa de frumoși sau ar fi chiar urîţi. Acceptarea este deci prin natura ei reciprocă și simetrică și în sensul că în această relaţie nici noi, majoritarii, nu ne vom crede mai presus de voi, și nici voi nu ne veţi lua ca și cum noi am fi mai prejos de voi, fiindcă înainte de toate noi cu toţii, și noi, și voi, sîntem oameni (sau dacă am aplica formula să zicem „copiii aceluiași Dumnezeu”, asta ar implica că într-un fel mai sîntem și fraţi, și atunci între fraţi nici nu s-ar cădea ca unul să se simtă mai presus decît celălalt).

2. În atribuţiile noastre, ale majorităţii etnice, în calitatea noastră de buni manageri ai relaţiilor noastre cu minorităţile nu intră nimic din acele probleme unde etnia nu contează, ci numai faptul că noi cu toţii sîntem cetăţeni români, cu aceleași drepturi. Referitor la aceste probleme, la nivel naţional deciziile vor fi luate în parlament, și legile vor fi aceleași pentru toţi, și nici la aplicarea lor nu va conta și nici nu va avea voie să conteze cine de ce etnie este. Singura noastră atribuţie în acestă privinţă este să fim atenţi ca nu cumva undeva criteriul etnic să apară și acolo unde n-are ce căuta și să se aplice măsuri sau reguli diferite în funcţie de asta. Dacă v-aţi întîlni undeva cu așa ceva, voi să ne atrageţi imediat atenţia ca să putem și noi interveni. Nu putem presupune despre voi că aţi avea ceva împotriva acestui principiu, că oricît vă este de dragă etnia voastră, cu siguranţă n-aţi dori ca regulile și legile care n-au nicio tangenţă etnia pentru voi să fie altele decît pentru toţi ceilalţi, fiindcă prin asta v-aţi și încurca viaţa rău de tot.

3. Dacă se vor ivi probleme care vă privesc direct pe voi ca minoritari și a căror rezolvare poate afecta în sens pozitiv sau negativ condiţia voastră ca minoritari, dar care în același timp ne privesc și ne pot afecta și pe noi în aceeași măsură ca majoritari etnici sau eventual alte minorităţi etnice, atunci înainte să luăm o decizie, ne așezăm împreună frumos la o masă mai mare, și discutăm problema împreună în detalii, omenește, cu bună-credinţă și bune intenţii, ca să înţelegem fiecare cît mai bine cum arată acea problemă văzută și din perspectiva celuilalt, și găsim o soluţie prin care să nu-i favorizăm pe unii în detrimentul celorlalţi. La asemenea discuţii, hotărîrile le vom lua nu prin vot majoritar, ci prin consens, așa cum e și normal și firesc între oameni.

4. Iar în ce privește acele probleme care vă privesc pe voi și numai pe voi, deci care sînt numai ale voastre, noi ca majoritari v-am ruga să aveţi și voi atîta înţelegere că noi cu acest complex de probleme purtăm oricum o foarte mare răspundere, și faceţi-ne favoarea să preluaţi de la noi măcar o parte din aceasta, ca să nu trebuiască să ne mai batem noi capul pînă și cu problemele care vă privesc numai pe voi, iar pe noi deloc, și pe care le puteţi rezolva voi și singuri. Asumaţi-vă deci și voi măcar atîta răspundere că de acestea vă veţi ocupa voi, le veţi rezolva voi cum credeţi că va fi cel mai bine, cu atît mai mult cu cît problemele voastre le știţi voi, și aveţi șanse mai bune să găsiţi soluţia bună. Asta ar fi o soluţie benefică și din perspectiva detensionării relaţiilor dintre noi, fiindcă dacă noi nu ne mai băgăm acolo unde nu ne fierbe oala, atunci problemele voastre vor găsi mult mai ușor o rezolvare bună, și veţi fi și voi mai mulţumiţi, iar dacă s-ar întîmpla să luaţi decizii proaste și stricaţi ceva, cu noi n-aveţi nicio treabă, și degeaba aţi mai veni la noi să vă plîngeţi, că noi v-am zice așa: fraţilor, dacă aţi stricat, să fiţi sănătoși, a fost decizia voastră, n-aveţi decît să trageţi învăţămintele ca data viitoare să fiţi mai atenţi. Și n-aţi mai putea spune că voi aţi fi avut soluţiile bune, dar nu v-a lăsat majoritatea să le puneţi în aplicare. Dacă sînteţi dispuși să acceptaţi asta, atunci vă asigurăm că de noi puteţi face orice vreţi voi, de atîta să aveţi grijă numai, și v-ar impune asta și bunul-simţ, ca nu cumva să faceţi vreun rău altora: nici nouă, majoritarilor și nici celorlalte minorităţi. Iar dacă aţi observa totuși că la o anumită problemă pe care voi o consideraţi pe bună dreptate ca fiind numai a voastră, ar vrea să se bage cineva dintre noi, încercînd să vă impună voinţa lui, atunci să ne semnalaţi asta, ajutîndu-ne și pe noi să evităm orice abuz de putere din partea noastră.

5. Detaliile, adică problemele organizatorice și cele legate de mijloacele materiale le vom discuta după ce acceptaţi această ofertă a noastră, fiindcă s-ar putea ca asta să nu vă placă și să aveţi o altă propunere sau completări, și atunci n-ar mai avea rost să discutăm acum și detaliile.

Cam așa ar arăta abordarea problemei cu minorităţile dacă s-ar merge după principiul acceptării. Ce-i drept, noi tot asupriţi am rămîne și în acest caz, asta e clar, dar ne-am împăca mai ușor cu situaţia, fiindcă asta ar fi o asuprire mai interesantă, fără asupritori adică. Am fi noi asupriţi, dar nu de majoritate, ci numai de sistemul democraţiei majoritare, care ar fi totuși îmblînzit într-o mare măsură, datorită în primul rînd atenţiei și grijii mari a majoritarilor ca nu cumva, chiar și din neatenție, ei să înceapă să se poarte faţă de noi ca și cum asupritorii noștri ar fi ei, și nu sistemul.

Dar cum aţi observat probabil, despre cam cum ar arăta lumea noastră dacă s-ar orienta după bunul-simţ, eu am scris numai la condiţional, adică despre cum ar fi dacă lucrurile ar merge așa. Dacă aţi citit cu atenţie ce era acolo, eu cred că cei mai mulţi dintre voi n-aţi avea nimic împotrivă, unii poate aţi sesizat și o anumită frumuseţe în asta. Numai că atunci cînd cei care trebuie să decidă între principiul acceptării pe baza bunului-simţ și cel al toleranţei ar fi cît pe-aci să aleagă primul, apare imediat dracul și își bagă coada, zicînd: Păi ce faceţi, fraţilor? Problema e cum să reparaţi o imperfecţiune inerentă a democraţiei majoritare, care e un sistem politic. Și atunci ce mai vreţi voi aici cu bunul-simţ, cînd asta nu e o noţiune consacrată în politică? Aţi mai văzut voi undeva bun-simţ în politică? Uitaţi-vă în jurul vostru că peste tot în lumea civilizată se vorbește numai de toleranţă, despre care se și spune că e ceva important într-o democraţie. Chit că nu e ceva care ar fi o componentă esenţială a democraţiei, fără care aceasta nici n-ar mai putea funcţiona, dar acest termen e totuși ceva acceptabil în discursul politic, nu ca bunul-simţ.

Și, din păcate, dracul are dreptate, și atunci cei care decid, vor opta pentru toleranţă, fiindcă aceasta i se potrivește de minune minţii noastre, iar politica este un sistem raţional pe care o facem cu mintea noastră (mai mult sau mai puţin) raţională, pe cînd bunul-simţ îi aparţine sufletului nostru, pe care mintea noastră n-are cum să-l ia în seamă, din moment ce mintea și sufletul sînt două sisteme în noi, ambele foarte importante pentru noi, dar care funcţionează pe principii atît de diferite încît mintea nu prea poate să ne înţeleagă sufletul. Așa se face că atîta timp cît e vorba despre a înţelege lumea neînsufleţită, problemele de fizică de pildă sau de tehnologie, mintea noastră este capabilă de performanţe uluitoare, atunci însă cînd ar fi să înţeleagă chiar și cele mai simple probleme din lumea oamenilor avînd și suflet, aceasta poate fi înspăimîntător de stupidă, nemaivorbind de cazul cînd ar vrea ea și numai ea să și rezolve problemele umane, că atunci e vai și amar. Aici soluţiile bune le-ar găsi mult mai ușor sufletul, soluţii care ar fi și incomparabil mai simple decît cele extrem de complicate ale minţii, dacă am mai putea avea încredere în el, fiindcă mintea este într-adevăr foarte deșteaptă, sufletul însă este înţelept.

Fiind făcută cu mintea, politica e deci complet surdă la vocea bunului-simţ: politica nu-i nici de bun-simţ, nici de „rău-simţ”, ci este prin esenţa ei nesimţită, și nu-i pasă cîtuși de puţin de suferinţele oamenilor.

Văd însă că povestea mea se tot lungește, așa că nu vă mai spun acum care sînt consecinţele dacă pentru a rezolva problema cu minorităţile se optează pentru principiul toleranţei, fiindcă pe acestea oricum le vedem. Voi încheia deci, nu înainte însă de a vă mai povesti ceva din care veţi vedea cum bunul-simţ poate face adevărate minuni în zona care ne interesează aici.

Sper că după cele de pînă acum mă puteţi înţelege de ce nu pot eu să sărbătoresc împreună cu voi de Ziua naţională (care în acest an va fi de fapt Ziua Centenarului), împărtășindu-vă bucuria, și că nu trebuie să vă mai spun nici că asta pe mine nu mă liniștește deloc, fiindcă aș fi eu alături de voi cu drag dacă mi-aţi face asta posibil. Și totuși, oricît de incredibil vi s-ar părea după cele spuse, aflaţi de la mine că mie mi-a fost dat odată, într-un singur an în viaţa mea, să pot sărbători și eu această zi, alături de români, și încă cu o fericire cum rareori am mai simţit și pe care n-o să uit în viaţa mea.

Eram în anul 1991, aproape cu doi ani după 22 decembrie ’89. Lucrurile nu erau încă așezate, și amintirea diversiunii securiste cu consecinţele tragice din Tîrgu Mureș din anul precedent era și ea încă vie de ambele părţi, așa că și relaţiile dintre români și maghiari erau foarte încordate și învolburate. În acel an 1 Decembrie era într-o zi de duminică. Sîmbăta spre seară, trecînd întîmplător prin centrul Clujului, am văzut o mulţime care sărbătorea deja cu entuziasm, cu tricolorul, cu cîntece, cu Imnul naţional, cu slogane, pancarte etc. Erau destul de mulţi. M-am oprit puţin să văd și eu ce și cum se petrece. Erau foarte porniţi împotriva ungurilor (sau cum mai ziceau ei: bozgorilor), scandau în gura mare sloganele de care am mai spus și nu le mai repet, dar și altele și mai urîte pe care mi-ar fi jenă să le citez. Ajungînd în piaţa din centru, s-au oprit acolo și au luat cu asalt grupul statuar Mathia Corvin, care nouă, maghiarilor ne este un loc de suflet foarte drag, și de care ne simţim atașaţi în mod deosebit nu numai fiindcă pe Mathia îl cinstim ca pe regele nostru legendar, despre înţelepciunea căruia povestim și azi multe anecdote cu tîlc, dar și pentru faptul că acest grup statuar este o operă de artă foarte frumoasă a unui mare sculptor maghiar, făcînd deci parte din moștenirea noastră culturală, ceea ce, sigur, nu înseamnă că noi ne-am supăra cîtuși de puţin dacă vă opriţi și voi o clipă acolo să vă bucuraţi de frumuseţea ei, fiindcă în acest sens aceasta, ca orice operă de artă, este a tuturor. Iar acum, tineri înfierbîntaţi s-au căţărat pe statui să fluture acolo sfidător tricolorul românesc, și mai departe nu mai spun. Eu n-am scos o vorbă, nici n-aveam de ce, fiindcă ce mai era să le spun, cînd bunul-simţ, căruia îi puteam cere sprijinul, nu mai era nicăieri, ci se uita numai cu ochii triști de undeva din depărtare la ce se întîmpla acolo. Așa că am pornit spre casă în cartierul Mănăștur. Eram foarte mîhnit după cele văzute și mai ales auzite acolo, mă durea sufletul, toată noaptea n-am dormit decît puţin. Dimineaţa, cînd am ieșit pe balcon, în biserica ortodoxă din cimitirul de vizavi începuse deja slujba. Am ascultat puţin din difuzoarele amplasate afară vocea preotului despre luptele seculare eroice ale poporului român contra cruzilor săi dușmani de care Dumnezeu l-a salvat totdeauna, dar, spunea el, să ne rugăm la El să ne aibă în pază și în continuare că sîntem în mare pericol iarăși, înconjuraţi de horde insidioase peste tot, pînă și la noi acasă, care așteaptă numai momentul să ne ia ţara, după care mi-am zis că eu nu mai pot, trebuie să ies la aer să mă plimb puţin la un loc liniștit.

Mi-a fost dor totuși să fiu și eu puţin printre oameni. M-am gîndit să merg la o biserică, dar parcă nu-mi lipsea să văd și acolo feţe triste de maghiari umiliţi, așa că am renunţat. Plimbîndu-mă așa, am văzut că tocmai se adunau credincioșii la biserica baptistă română din apropiere. De ei știam că sînt mai preocupaţi de cele sufletești și mai puţin de politică, și m-am gîndit ce-ar fi să viu și eu cu ei, așa că am intrat. Era o biserică mare și arhiplină deja, erau vreo 300 de oameni cel puţin, dar undeva aproape de ușă mi-am găsit un loc să mă așez și eu. Am observat imediat tricolorul lîngă amvon, nu fără puţină îngrijorare ca nu cumva să trebuiască să fug și de aici.

A început slujba cu un cor frumos și o rugăciune, după care a urmat predica pe care pastorul, deschizînd Biblia, a început-o cam așa: De această zi de mare sărbătoare, să ascultăm Cuvîntul Sfînt ce Domnul nostru Dumnezeu a poruncit poporului lui Israel, scăpat din suferinţele robiei din Egipt, înainte ca ei să pășească pe pămîntul Ţării făgăduinţei spre a se așeza în ţara pe care le-a dăruit-o Dumnezeu, așa cum acesta este scris în Sfînta Scriptură în Cartea Leviticului, capitolul 19, versetele 33–34:

„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuiește între voi ca și cu un băștinaș din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înșivă, căci și voi aţi fost străini în ţara Egiptului. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” (Trad. D. Cornilescu, 1924)

Nu încerc să vă descriu cu cuvintele mele neputincioase ce-am simţit ascultînd asta, dar nici nu-i nevoie, fiindcă dacă vă puneţi puţin în locul meu în acea situaţie, vă veţi da seama singuri. Era ca o blîndă mîngîiere sufletului meu ajuns deja la disperare, și m-am simţit ușurat ca și cum aș fi ajuns în sfîrșit acasă după un drum plin de coșmaruri, deși nu eram printre ungurii mei, ci între români.

Pastorul a ţinut apoi o predică frumoasă despre cum bunul Dumnezeu a fost mereu alături de români, cum i-a mîntuit din robia din „ţara Egiptului”, dăruindu-le o ţară în care să poată trăi și ei liberi. Și a mai spus ceva ce eu n-am mai auzit pînă atunci niciodată, și nici de atunci încoace, dar care poate da de gîndit (se pare că merită să mai mergi din cînd în cînd și la asemenea locuri, și nu numai la conferinţe internaţionale), și care suna cam așa: Dumnezeu ne-a dat acest pămînt nu pe meritele noastre, ci numai din harul Lui, din dragostea Lui nemărginită pentru noi, și a putut să ni-l încredinţeze fiindcă este al Lui, așa cum tot pămîntul și tot universul sînt ai Lui, și pentru asta a citat și continuarea textului ales pentru predică, din aceeași carte a Bibliei, cap. 25, v. 23: „căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici”, și atunci cînd ne-a dăruit acest pămînt, nu ni l-a dat pe vecie, să fim noi proprietarii, ci numai ca să-l avem în îngrijire, și cu condiţia ca noi să nu uităm niciodată de porunca Lui pe care o dă tuturor naţiilor atunci cînd le încredinţează o ţară, iar dacă noi n-am urma întocmai Cuvîntul lui Dumnezeu, s-ar putea să ne-o ia și s-o dea altora. Auzind asta, și gîndindu-mă la ce văzusem aseară, pe mine m-au trecut fiorii, nu altceva, fiindcă asta suna acolo ca o profeţie înspăimîntătoare, cu atît mai mult cu cît mi-a sărit în minte imediat că asta s-a mai adeverit odată, chiar în anul 1918, cînd Dumnezeu i-a luat ungurilor Ardealul, și le-a încredinţat românilor tocmai fiindcă ei, ungurii n-au ţinut această poruncă a lui Dumnezeu.

Iar la sfîrșit, în rugăciunea de încheiere, pastorul a cerut binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra acestei ţări cu toți locuitorii săi, rugîndu-L să-i aibă în pază și să-i binecuvînteze pe cei care o conduc, și să le dea înţelepciune s-o conducă cu smerenie pe căile lui Dumnezeu, urmînd poruncile Sale.

Așa s-a întîmplat deci ca la 1 Decembrie să sărbătoresc și eu nu numai între români, ci împreună cu ei, și încă cu o fericire rar trăită, Ziua naţională a României, tocmai fiindcă, într-un fel chiar contrar intenţiei Constituţiei, aici a fost cinstită tocmai asta, și nu Ziua naţională a românilor, deși de la început pînă la sfîrșit totul era despre ei și pentru ei. Și nu știu dacă aţi observat și voi, dar acea Românie a cărei zi s-a sărbătorit acolo, era o Românie incredibil de modernă, cel puţin în privinţa a ce ne interesează aici, cu care s-ar putea mîndri toţi românii, dacă asta n-ar fi deocamdată numai un ideal la care se poate spera numai că se va înfăptui odată.

Ajuns acasă, am răsuflat ușurat că iată, tot eu am avut dreptate: românii mei sînt așa cum îi știam eu, cu bun-simţ adică. Dar unde să-i pun pe aceia pe care-i văzusem aseară? Dacă adevăraţii români erau cei cu care am sărbătorit eu împreună Ziua naţională atît de înălţător, unde mi-am găsit și eu un loc, și nu unul oarecare, ci unul care mie s-ar putea să fi însemnat ceva chiar mai mult decît lor, atunci cine erau oare aceia care m-au umilit atît de rău? Un lucru era clar, că nu erau dintre românii mei. De români erau români și ei, fără nicio îndoială, dar atunci ce fel de români? Ar fi greu de spus. În orice caz, așa cum i-am văzut eu, nu păreau a fi ca românii mei, și nici măcar români verzi, ci numai români vopsiţi verde.

Și încă o idee, și cu asta termin. Recitind acum, după atîţia ani acel pasaj din Biblie care a fost citit acolo, la un moment dat, parcă m-aș fi iluminat brusc, mi-am zis așa: dar e de rîsul lumii, nu altceva, că în ultimul secol noi cu mintea noastră cea deșteaptă am umplut biblioteci întregi cu sute și sute de tratate și monografii și mii și mii de studii și proiecte, căutînd în disperare care ar fi acele principii fundamentale pe baza cărora problema cu minorităţile ar putea fi soluţionată cel mai bine, cînd acele principii ne-au fost revelate de înţelepciunea sufletului (sau de Dumnezeu, după credinţa fiecăruia) de mai bine de 2500 de ani, și erau tot timpul sub nasul nostru, numai că noi nu le-am căutat acolo unde trebuia. Citiţi numai încă odată ce scrie acolo și să-mi spuneţi dacă n-aș avea dreptate zicînd că dacă lumea ar merge după acele principii, atunci toate problemele cu care ne zbatem noi de atîta vreme, s-ar rezolva aproape dintr-odată parcă de la sine.

Și astfel mi-am dat seama că la ideea mea că problema cu minorităţile poate fi rezolvată cel mai simplu și cel mai bine pe baza bunului-simţ, am deja și un suporter, și acest suporter al meu este chiar Dumnezeu. Căci la urma urmei: ce altceva ar putea fi bunul-simţ, decît expresia Dumnezeului din noi?

Dorindu-vă sărbătorire frumoasă, cu drag: un ungur de-al vostru

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro



Currently there are "225 comments" on this Article:

  1. Constantin spune:

    „…mă tem că din moment ce România nu va putea să prezinte mari realizări în anul centenarului, vor acoperi cei 100 de ani cu o retorică naţionalistă de prost gust”

    În spațiul acesta zicem mai mulți „români sadea” cam același lucru, dar cu „nuanțe” importante. Adică, înțeleg că Ungaria nu este fericită la 1 Decembrie, dar mai puțin înțeleg pe cetățenii români, de orice etnie. Cum n-am fost acolo, mă întreb dacă cetățenii americani/texani de origine mexicană își pun doliu de 4 Iulie. În fine, cred că asta este mai degrabă o opțiune personală și n-aș insista asupra ei. Dar…

    Dl politician Kelemen nu făcea referire în discursul domniei-sale la câțiva cetățeni români care practică retorica naționalistă de prost gust, mai ales printre conducătorii de partid și de stat. Ci la România. Și foarte probabil nu s-a referit la politicienii care își atrag voturile prin cultivarea naționalismului de prost gust pentru că se află la guvernare alături de ei. UDM îi susține. Păi, fiți vă rog de acord să facem diferența, de care dl Kelemen nu este capabil, între România și cetățenii majoritar înțelegători față de sentimentele personale (justificate sau nu) ale unor cetățeni români de etnie maghiară și ticăloșii din patria noastră comună. Între care se remarcă, îndrăznesc să spun, unii politicieni de frunte. Pentru că altfel, iată, unii observă aceste lucruri cu multă bunăvoință, alții cu firească indignare etc. întrucât opinia d-lui Kelemen se poate lesne înțelege greșit, drept lipsită de respect față de întreaga Românie.

    Personal cred că există resurse/condiții pentru ca să ne străduim împreună români, maghiari, germani, țigani, turci, tătari, evrei, sirieni și orice alte etnii vor mai fi pe meleagurile astea să creăm prosperitatea care să ne facă să nu mai dăm atât de multă importanță etniei noastre. Adică, să conlucrăm, să ne luăm înapoi statul capturat de cleptocrație și să ne asigurăm că parcursul democratic al României este ireversibil. Altfel, să spunem într-una „hoții voștri sunt mai hoți decât hoții noștri” este contraproductiv.

    Ce-ar fi să nu ținem cont de etnie și să ne unim eforturile pentru întărirea Statului de drept și independența Justiției? Cum ar fi dacă din dorința de a trăi mai bine am face mai atractiv mediul investițional în localitățile mari sau mici în care trăim? Cât de util ar fi oare să ne propunem să scăpăm de infractori din oragnismele de conducere, indiferent de etnia lor?

    Gândiți-vă, vă rog la asta, abia apoi la semnificația zilei de 1 Decembrie pentru cetățenii români de etnie germană, maghiară, slovacă etc. din Bucovina, sau Transilvania. Sunt convins că rezolvarea problemelor esențiale pomenite, vor face să treacă în derizoriu ceea ce astăzi pare (sau este) resentimentar, poate chiar cetățenii români din Ungaria vor dori mai multă autonomie, poate că România însăși ar deveni un centru de atracție și un reper respectabil pentru maghiarii din Vest. Haideți vă rog să gândim pozitiv.

    • Stefan Bragarea spune:

      Corect spus! Nu înțeleg gluma nereușită a dlui (sper să nu fie doamnă) don_Semaca

    • Ana spune:

      Cand romanii, ungurii, secuii, sasii, svabii si toti ceilalti care de veacuri se constituie in comunitati rurale sau urbane mixte, vor intelege ca lipsa tolerantei nu aduce nimic bun, cand vor intelege ca necazurile si bucuriile sunt la fel pentru toti, poate vom reusi sa cladim ceva pentru copii nostrii.
      Felicitari pentru material domnul S zilagyi N. Sandor

  2. Laur spune:

    O premiza buna, de la care ar fi putut sa plece un articol excelent… dar n-a fost sa fie.
    Autorul putea sa se opreasca la „Ziua naţională a României”… în loc de asta sărbătoriţi Ziua naţională a românilor – si ar fi fost destul. Dar nu, o da prin “collateral damage” suferit de maghiari, dupa aia vorbeste de “asuprirea” romanilor in tmipul Imperiului Austro-Ungar.. una peste alta, un lung catastif de motive de resentiment pentru ambele parti. Si pe la urma zice ceva de Dumnezeu, recunosc ca nu am putut citi pana acolo.

    Una peste alta, hai sa inventariem motive de resentiment, si hai sa vedem in cate grupulete ne putem imparti (pe motive de etnie, sub-etnie, accent, sex, culoare ochi, secta religioasa), in loc de a zice scurt “suntem toti omini, aproape toti cetateni ai unei tari, hai sa vedem cum facem sa ne tratam civilizat independent de biserica unde se duceau bunicii”.

  3. judex spune:

    Draga Sandor (preiau cu placere adresarea colocviala propusa de dvs.), imi amintesc si acum articolul dvs. despre absurdul evitarii cacofoniei la vorbitorii de limba romana. A ramas, de departe, cea mai luminata opinie a unui lingvist in aceasta chestiune, iar faptul ca ati dovedit o intelegere a mecanismelor intime ale limbii romane (cursivitate, muzicalitate latina, expresivitate, dualitate autoironica) superioara colegilor care au romana ca limba materna va face cinste.
    Pe de alta parte (de fapt, tocmai din cauza finetii de care ati dat dovada atunci), as vrea sa va rog sa lamuriti o.nuanta (detaliul care m-a fortat sa ma opresc cu cititul dupa citatul din dl. Kelemen: “…nu e un motiv de sarbatoare”). Citatul dvs. este corect, sau dl. Kelemen a spus, de fapt, “1 Decembrie este o zi de doliu”? Sunt sigur ca nu va scapa nuanta inflamatoare in cazul din urma, mai ales in cazul folosirii “D” in locul lui “d” in publicatiile in limba maghiara/romana care au preluat mesajul.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Dragă judex, îmi pare bine să ne reîntîlnim aici. Răspund cu plăcere la întrebarea dvs. Omul a zis exact aşa cum am tradus eu. (Şi am avut mare grijă “filologică” să traduc exact, mai mult, am dat acolo şi linkul la textul original ca oricine ar avea dubii să poată verifica, dacă înţelege ungureşte.) Era un intrerviu, unde i s-a pus şi întrebarea: “Cum se pregăteşte UDMR-ul la Centenarul din 2018 al înfiinţării României de azi?” (Deci era vorba de agenda anului Centenarului, şi nu de Ziua naţională.) La care el a spus că s-a constituit deja o comisie care se ocupă cu asta, şi vor fi evenimente (au şi fost) unde să se prezinte realizările mai deosebite cu care ungurii din România au contribuit în aceşti 100 de ani la patrimoniul cultural (şi nu numai) al României, şi vor lansa un proiect de informare mai ales în spaţiul online destinat românilor să le mai explicăm puţin cine sîntem şi ce vrem, fiindcă există foarte multe neînţelegeri şi prejudecăţi nefondate, formate şi de concepţiile istorice vehiculate în diferite perioade. (S-a şi făcut ceva într-adevăr, site-ul http://omie100.ro/ de pildă a fost creat chiar cu acest scop.) După care urmau acele fraze pe care le-am citat, iar în continuare a spus ceva despre ce înţelege el prin lipsa marilor realizări: că nu se va putea mîndri cu 1800 km de autostrăzi care după 100 de ani să asigure legături între regiunile istorice ale ţării, că nu poţi spune că dacă astăzi iei trenul de la Bucureşti ai ajunge la Blaj mai repede decît acum 100 de ani. Şi dacă mari realizări nu sînt, şi nu prea ai despre ce vorbi, atunci golul poate fi umplut şi cu o retorică naţionalistă.
      Deci cam asta a fost toată povestea, şi, aşa cum l-am şi citat la început, a spus că de sărbătorit ca sărbătorire noi nu prea avem cum, aşa cum am spus şi eu, şi am încercat să explic şi de ce. Şi din asta a ieşit un scandal penibil, mergînd pînă la propunerea să i se retragă Ordinul naţional „Steaua României” pe motiv că el, chipurile, n-ar respecta Constituţia, cînd acolo nu se spune nimic despre anul 1918 şi aniversarea acestuia, ci numai de Ziua naţională a României despre care el nici n-a vorbit că nu asta era tema.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Scuze, am uitat să spun ce-i cu “D” şi cu “d”. Oriunde veţi vedea în presa în limba maghiară, va fi cu literă mică: “december 1.”, chiar şi în sens de ’1 Decembrie’, dar asta nu din lipsă de respect (sau ceva şi mai rău), ci pur şi simplu fiindcă în ortografia maghiară asemenea sărbători nu se scriu niciodată cu literă mare. 15 Martie, de pildă, ziua naţională nu numai a Ungariei, ci şi (sau în primul rînd) a maghiarilor de pretutindeni, se scrie în mod consecvent cu “m” mic: “március 15.” Un exemplu numai care vă sare imediat în ochi, şi unde e vorba chiar de această sărbătoare (“ünnep”): https://bit.ly/2QwsSio.

      • judex spune:

        Multumiri sincere pentru efortul de a oferi lamuririle suplimentare.
        1. “D” vs. “d”: vad o deosebire majora in simbolistica utilizarii majusculelor in limbile romana vs. maghiara, o potentiala sursa de tensiune ce ar putea fi usor evitata. In plus, in interiorul limbii romane, o varianta mai agresiva folosita de utilizatorii romani de retele sociale distorsioneaza semnificativ rolul majusculelor in raport cu semnificatia din limba literara: inlocuirea majusculelor cu litere mici este folosita pentru a sublinia denigrarea vs. utlizarea Majusculei pentru a sublinia caracterul simbolic/sacru al cuvantului. Iata o sursa lingvistica a neintelegerii, pe care numai fini filologi ca dvs. ar putea-o elimina.

        Un exemplu:
        “B. Sándor spune:
        11/11/2018 la 1:21
        Văd cu tristeţe că majoritatea comentatorilor indignaţi nu au citit articolul pe de rost. Dacă l-ar fi citit, nu ar fi indignaţi.”

        Intrebare:
        cum vedeti contributia politicii UDMR la (de?)tensionarea resorturilor care mentin animozitate interetnica, resorturi izvorand tocmai din cunoasterea precara a limbii romane de catre maghiari? Mai exact, de ce tin politicieni ca dl Kelemen sa excluda a priori din discutie maghiari ca dl. B. citat putin mai sus, prin boicotarea studiului limbii romane de dl.B si de copiii acestuia? Pentru ca la baza intelegerii sta comunicarea…
        Cati dintre maghiarii din Romania vorbesc/inteleg astazi limba romana ca dvs.? Tendinta lentru maine?
        P.S. Nu mai vorbesc ca o intrebare si mai dureroasa este cati dintre romani vorbesc/inteleg limba romana la fel de bine ca dvs. Desi par probleme deconectate total, cred ca solutia este comuna. De fapt, IDENTICA.

        • judex spune:

          O alta intrebare: sensul dual in limba romana al expresiei “sa ne intelegem” exista si in maghiara?

          • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

            Mulţumesc, mi-a fost o revelaţie să observ că “să ne înţelegem” concentrează două sensuri: să ne înţelegem “unii pe alţii”, dar şi “pe noi înşine”. (Am mai spus eu că dacă toţi românii ar fi la fel de înţelepţi cum e limba lor, ar fi o treabă.) În ungureşte n-avem această posibilitate concisă, dar putem spune “értsük meg egymást” (unii pe alţii) sau “értsük meg önmagunkat” “pe noi înșine”, în funcție de ce vrem să spunem, dar dacă este cazul, putem spune și “értsük meg önmagunkat és egymást”, adică “pe noi înşine şi unii pe alţii”, ordinea corectă (nu gramaticală, ci de a spune) fiind asta, după mine. Și ce se pierde din concizie, se cîștigă în explicitare.

        • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

          De întrebarea asta chiar că mă bucur, fiindcă îmi dă ocazie să şi ilustrez ceva ce în text n-am putut. Problema învăţării limbii române e una care pe noi ne frămîntă de decenii, şi abia în ultimii ani a început să se mişte ceva. Generaţia noastră (eu am acum 70 de ani) pînă în clasa a 7-a învăţa româneşte din manuale bune, destinate învăţării limbii, cum era şi normal, româna nefiind limba noastră maternă, şi am reuşit să ne însuşim limba română destul de bine, la nevoile noastre de toate zilele. (Nu toţi ca mine, dar aici trebuie luat în considerare că eu am un stagiu de 18 ani în Bucureşti.) Mai încolo, în liceu am învăţat din aceleaşi manuale ca şi elevii români, şi ne-a fost destul de greu.
          În anii 70 însă, odată cu ascensiunea lui Ceauşescu, situaţia a început să se înrăutăţească rapid, şi atunci s-a dispus ca dacă e aceeaşi disciplină, atunci şi manualele să fie aceleaşi pentru toţi. De fapt, disciplina “limba română” nu era aceeaşi, dar denumirea a putut crea această iluzie. În realitate şi unii, şi alţii aveau, de fapt, disciplina “limba maternă”, care pentru români însemna “limba română”, iar pentru unguri “limba maghiară”, ei pe lîngă asta avînd şi o disciplină în plus, adică “limba română”, care trebuia privită ca una total diferită de cea cu acelaşi nume în cazul românilor. Deci copiii maghiari trebuiau să înveţe limba română din manuale care nu erau destinate învăţării limbii. Rezultatul catastrofal s-a văzut foarte repede, aceşti copii au rămas la un nivel mult mai scăzut cu româna faţă de ce era înainte, iar ministerul n-a avut idee mai bună decît să trimită în fiecare an o brigadă de control în zona secuiască (unde chiar că nu prea se putea învăţa româneşte decît în şcoală), ca să constate iar şi iar că copiii nu ştiu româneşte, şi întorcîndu-se în capitală să scrie în ziare articole revoltate că acolo sînt probleme mari fiindcă ăia au ceva cu limba română şi refuză s-o înveţe. În schimb, părinţii erau disparaţi, am vorbit eu odată cu o mamă care, aflînd că sînt lingvist, m-a întrebat plîngînd ce să facă cu copilul ei, că nu se descurcă nicicum cu româna, şi ce se va alege din el dacă nu reuşeşte să înveţe româneşte?
          De rezolvat şi-au rezolvat ei problema, că învăţau lecţia pe de rost şi fără rost, şi eu ştiu un caz concret că cineva a luat 10 la bac la română, fiindcă a ştiut cum să scrie o lucrare perfectă despre spaţiul mioritic în filosofia lui Lucian Blaga, dar în armată rîdeau toţi de el că nu ştia ce înseamnă cearşaf sau lighean. Şi cum educaţia limbajului pentru cei de limba maternă înseamnă că la şcoală ei mai învaţă şi o grămadă de regionalisme şi arhaisme, nefolosite în limbajul uzual, aceşti copii ajungeau, la propriu, ca la terminarea şcolii să ştie româneşte cît a uitat românul, că asta puteau să ştie, numai ce ştie românul nu ştiau.
          Şi asta aşa a rămas şi după 1989. Fiindcă degeaba au ridicat parlamentarii UDMR această problemă în mod repetat, propunînd ca româna să fie predată după metode şi manuale adecvate nevoilor copiilor, că reacţia a fost negativă, mai mult, unii parlamentari au fost foarte ofensaţi pînă şi de idee, şi au şi spus asta răspicat: cum îndrăzneşte cineva să spună că în România limba română ar putea fi limbă străină pentru oricine?! Şi numai pentru a nu leza confortul sufletesc al acestor “patrioţi”, suferau mii de copii maghiari. Spune foarte mult că acum cîţiva ani s-a putut ajunge în sfîrşit la o schimbare care abia începe să-şi arate rezultatele datorită numai faptului că s-a găsit în sfîrşit un termen, acela de “limba română nematernă” care să nu supere pe nimeni.
          Iar povestea pe care aţi invocat-o este iarăşi una penibilă, dar destul de caracteristică în acelaşi timp. Aflînd că sînt probleme cu însuşirea limbii române în zonele locuite mai mult de unguri, ministrul educaţiei, care bănuiesc că n-a văzut în viaţa lui un copil maghiar, a găsit imediat explicaţia stînd numai în biroul lui, că asta s-ar datora faptului că învăţătoarele (de etnie maghiară) n-ar acorda suficientă atenţie limbii române, poate chiar o sabotează, şi atunci hai să trimitem acolo profesori calificaţi de română să ţină ei orele. Dar dacă majoritatea lor nu ştiu ungureşte, atunci cum să le spună acestor copii care pornesc aproape de la zero, ce înseamnă de pildă “frumos”? Afară de asta, el a făcut metodica predării limbii române, dar acea metodică era pentru limba română ca limbă maternă, și nu avem nici profesori pregătiți să predea româna ca limba a doua. Nemaivorbind de faptul că pentru clasele 1–4 învățătoarea are calificarea de pedagog pentru vîrsta respectivă, iar profesorii de română nu. Toţi care se pricep cît decît, au văzut că dacă rămîne aşa, rezultatul va fi catastrofal. Avînd în vedere importanţa însuşirii limbii române pentru afirmarea acestor elevi în viitor, UDMR s-a alertat imediat, şi slavă Domnului a şi reuşit să obţină ca acest ordin să fie retras. Şi care a fost urmarea? Cei care știu totul mai bine fără să aibă habar măcar despre ce e vorba, au răspîndit interpretarea că asta ar însemna “boicotarea studiului limbii române” de către UDMR, în aşa măsură încît, cum văd, a ajuns şi pînă la dvs.
          Cred că acum înţelegeţi mai bine de ce am spus acolo în text că totul ar putea merge mult mai bine dacă la problemele care ne privesc pe noi şi numai pe noi, am fi lăsaţi să găsim noi soluţiile, şi să nu decidă alţii care nici nu ştiu despre ce e vorba. Dacă ne lăsau, noi ştiam foarte bine de ce fel de manuale şi metode didactice au nevoie aceşti copii, şi ei ar vorbi acum incomparabil mai bine româneşte, spre mulţumirea tuturor.

          • Un Roman spune:

            Daca incerci sa explici ca necunoasterea limbii romane se datoreaza manualelor scolare,etc,etc,eu iti spun ca nu ai dreptate.Parintii,vorbind in casa cu copiii in romaneste,ei vor invata automat limba,si ,pentru numele lui Dumnezeu,de ce nu intelegeti ca le va folosi apoi in viata,deoarece vor trai si vor lucra in Romania si nu in Ungaria.

            • Radu spune:

              Imi pare rau, dar nu ma pot abtine. Pot raspunde doar citandu-l pe Toparceanu: “La-ntrebarea asta, un prelung ecou i-a răspuns din slavă: …”

  4. don_Semaca spune:

    Un pic prea concis pentru un roman, un pic prea elaborat pentru o nuvela.

  5. neamtu tiganu spune:

    Dar ce bine scrie romaneste ungurul nostru, di Sandor! (mi se pare o mare jignire cind mi se spune, vai dar ce bine vorbiti germana!).
    Din majoritar in minoritar sunt uneori doar citiva kilometri, e suficient sa treci Granita… o stiu p-asta… o traiesc aproape zilnic… o stiu si milioanele de turci de pe aici, deja la a treia generatie, si polonezii si sasii si svabii. Un prusac e minoritar in Bayern, incearca sa intelegi ce spune unu din Tirol. Daca si religia e diferita se-ncurca si mai rau dandanaua. Si femeile frumoase sunt minoritare, peste tot in lume, si tare mai sunt urite…. de uritele majoritare.

    Ce sa mai spuna turcii, in Europa sunt sute de monumente, evenimente care glorifica infringerea acestora in lupte care de care mai eroice? Cum se simt nemtii cind vad peste tot inscriptii care sarbatoresc eliberarea de sub jugul lor? Ca uneori ma gindesc sa se desfinteze istoria. Ce sa spuna lesbienele si homo? Am o cunostinta care are doi metri si zece, mare minoritar…

    Care-i solutia? Solutia e in fiecare dintre noi, majoritar sau minoritar. Sa incercam sa-l intelegem pe cel de linga noi. Sa nu punem la inima ca unii fac sarbatoare berei, in timp ce noua ne place tuica, ca unii au Ramadam sau ca au mai multe neveste (asta din urma mi se pare pizma.)

    P.S Si mie mi se pare nepotrivit 1 Decembrie, daca ne uitam marile popoare au sarbatoarea nationala vara, mai un mic, mustar, mai o tabla, iarna ce sa faci, nici tuica nu a iesit. Doar rusii au marea revolutie socialista din octombrie, in noiembrie.

    • JB spune:

      Probabil că ideal ar fi fost 10 mai…. independența, monarhia, etc…. Cel puțin independența/statalitatea a fost condiția sine-qua-non ptr.orice unire ulterioară. Am fi evitat și discuțiile iritante ulterioare.

  6. un domn spune:

    Servus Sandor, sau Siostok !
    La Baia Mare cam asa se spune
    Mana ta intinsa asteapta o alta mana sa primeasca salutul barbatesc…eu personal NU il voi da! De ce ? Pentru ca treidecenii UDMR prin Corporatia Kerestoy Gaterszag a sabotat cu Buna Stiinta Aerul Curat ! Ce ? Da ! Aerul curat, filtre de aluviuni in caz de ploi excesive…padurea secerata de Kerestoy Gaterszag afecteaza in prezent si enclava HarCov, o enclava mucegaita la infrastructura si mintita Constant de UDMR, voi ungurii daca ati avea Onoare ati dizolva UDMR, de ce ? Pentru ca Uniunea ca Titulatura este specifica ONG urilor sau Sindicatelor, dar Tovarashul Ion Iliescu v a speculat slabiciunea pentru paduri si doar prin vointa lui UDMR a Ajuns Ilegal Partid ! Si Partid Parlamentar ! Voi Ungurii aveti Onoare sau Doar O mimatin? Nu uita ! Kerestoy Gaterszag poarta vina pentru Tot ceea ce va Nemultumeste !
    Cu respect
    Un Domn Ardelean

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Stimate domn, vă înţeleg, şi nu prea. Că aveţi ceva cu Verestóy, asta înţeleg perfect, că am văzut şi eu cum îi mergeau treburile. (De altminteri, de el puteţi sta acum liniştit că din ianuarie stă şi el liniştit, îngropat în cimitir.) Dar pe mine mă cheamă altfel, nu-mi era nici rudă, şi nu prea înţeleg de ce vă feriţi atît de mult şi de mîna mea. (Mi-am adus aminte de fabula cu “Lupul şi mielul” de La Fontaine: https://bit.ly/2T2353k.)

  7. gig spune:

    fals, premise false , manipulare,nu poate fi minoritatea maghiara mai presus ca celelalte minoritati. au drepturi, au mai multe drepturi decat orice minoritate oriunde in lume. ei vor privilegii. cat despre realizari din 90 , ungurii au fost la putere tot timpul, asa ca dezastrul actulal li se datoreaza in mare masura.

    • iosif spune:

      mai gig,cine ne da noua dreptul sa hotarim cite drepturi pot sau trebuie sa aiba niste oameni la ei acasa ??toti trebuie sa respectam aceleasi legi si atit…in rest avem dreptul sa facem la noi acasa orice nu este ilegal…nu ne mai facem bine ever…este corecta abordarea care incearca sa puna in evidenta ce s-a realizat in asti 100 de ani de Romanie mai mare…se pare ca nu prea ne putem mindri cu ce avem si pentru asta politicienii nostrii ne manipuleaza si ne arata ce avem sigur si cert…avem unguri si musai trebuie sa-i injuram…pentru ca vor sa ne ia ce nu avem…

  8. ion adrian spune:

    Lasand deoparte orice amanunt circumstantial doresc sa spun doar atat:

    Articolul este frumos si nu am a-l contrazice pe autor, numai o singura nuanta doresc sa subliniez . Ca si mine nu sunteti un strain pe acest pamant ci asa ca si mine sunteti un bastinas cu aceleasi dreptruri si indatoriri . Si da exact ca si mine aveti dreptul si libertatea sa sarbatoriti sau nu tot ce doriti Dumneavoastra .
    Drepturile si libertatile nu trebuiesc transformate in obligatii.
    Deci: no problem

  9. Un curios spune:

    Ma întreb ,daca as fi un roman din Ungaria,mi s ar permite publicarea unui asemenea text intr un site de circulație naționala in acea țara?

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Fără nicio problemă, vă asigur. (Eu nu sînt de acolo, dar cunosc destul de bine cum e acolo.)

      • Zev spune:

        De hogy is…. Acuma dati un link daca sunteti asa convins. Hmmm?

        • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

          Ar fi cam greu să vă dau un link dacă nu s-a apucat nimeni să scrie aşa ceva şi să publice. Dar dacă ar scrie cineva, fiţi liniştit că s-ar publica fără nicio problemă. Şi de ce nu scrie? Gîndiți-vă numai că românii de acolo sînt foarte puţini. Faţă de ei noi, ungurii de aici sîntem mult mai mulţi. Și totuşi: aţi putea să-mi daţi un link cu un text asemănător cu asta al meu? Iar dacă vă uitați la unele comentarii de aici, poate veți înțelege mai ușor de ce nici nu prea se încearcă asta. Dar ca să nu vă las fără link, vă dau unul de unde puteţi descărca o carte în româneşte, scrisă de o româncă din Ungaria, Ana Borbély, apărută la Giula despre românii din Ungaria, ca să puteţi afla mai multe și despre ei: https://bit.ly/2qELzFv.

        • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

          Întîmplător am dat de ceva, apropo de întrebarea dvs. referitor la românii din Ungaria. Aveţi aici şi imaginea unor şcoli, să nu vă speriaţi dacă veţi vedea şi tricolorul românesc pe faţadă: https://goo.gl/7JKszo.

  10. Cornel spune:

    Si, in mare, aveti dreptate. Exprima cam ce cred si eu, fac des exercitiul de a ma pune in papucii celuilalt.
    Doua mici remarce (sau remarci, mi-e lene sa caut varianta corecta) :
    1. Politicienii unguri cred ca-s cei mai romanizati reprezentanti ai ungurilor. Sunt niste jigodii cel putin comparabile cu ai nostri, cu tot respectul. Si au adus ungurilor (sau maghiarilor, si aici mi-e putin neclar) deservicii majore, avand fix aceiasi atitudine ca si atitudinea blamata de dvs a politicienilor nostri: au sacrificat interesele Romaniei, ca tara, pentru a obtine mici beneficii etniei pe care o reprezinta. Cu foarte mare cinism.
    2. Nu e vorba de toleranta la romani, e vorba in principal de delasare, si de atitudinea noastra de a pune binele personal inainte de orice. Eu personal, de fiecare data cand am mers in secuime, am observat ca romanii de-acolo par sa convietuiasca linistit cu vecinii unguri. Sau asa mi s-a parut. Mult mai inversunati suntem astia mai de departe, sa zicem asa. Majoritatea celor cu care ai o discutie despre unguri aici, in Bucuresti, iti explica ei la prima mana cum au fost ei in Covasna/Sfantu Gheorge/Miercurea Ciuc/whatever si au cerut orice, de la o paine la o bricheta, si raspunsul a fost invariabil ‘nem tudom’.

    In rest, sunt perfect de acord cu distinctia care ar trebui subliniata intre minoritate ‘recenta’ – sa zicem romanii din Italia, unde mi se pare normal sa incerce sa se adapteze si supuna cat mai mult obiceiurilor locului, sunt niste oaspeti in tara respectiva pana la urma, si minoritate care nu e aici de ieri de azi, ci de sute de ani, cum sunt ungurii in Transilvania (prefer termenul in loc de Ardeal, de origine maghiara) sau turcii in Dobrogea. Care oameni au fix acelasi drept sa fie aici ca si majoritarii, sa spunem. Diferenta facand-o doar ca au castigat sau au luat bataie intr-o cafteala organkzata, la un moment dat. Aici e mai greu de inteles. Totusi, as vrea sa subliniez ca nimeni n-are nici o problema cu turcii si tatarii din Dobrogea, unde am copilarit. Asta in ciuda unor diferente culturale si de religie mult mai pregnante, cred ca sunteti de acord. Si aici cred ca diferenta o fac si politicienii. Nu imi vine in cap nici un politician turc din Constanta care sa incerce sa agite spiritele. Pe cand ai vostri… numai pace si intelegere nu propovaduiesc.
    Cu toata stima, my $0.02, cum zice americanu, pe care l-am asteptat cu totii 50 si ceva de ani.

    • filoteo spune:

      … ce sa spun, ii dau dreptate dl Sandor, in mare parte are dreptate. sincer, eu personal, nu am nimic cu poporul maghiar, dar istoria vorbeste si astăzi, iar “cine o uită, riscă s’o repte”; atat voiam să spun: cand aveam 10 ani, prin ’88 am fost într-o excursie la Borsec, la un moment dat, mi s-a făcut foame si voiam si eu ceva de la un magazin din zonă, si am cerut un covrig sau o paine, nu-mi amntesc, si a dat din cap ca nu are, dar ce am cerut eu se gasea pe raft; atunci nu am inteles prea multe, după am aflat de ce nu mi-a dat. Această experienţă nu am uitat-o, aveam 10 ani, eram un copil căruia îi era foame. Imi pare rău ca ducem cu noi această tensiune din generaţie în generaţie. Nu vă spun câtă umilinţă primeam la graniţa cu Ungaria, in trecut. Mulţumesc Domnului că s-a inventat avionul. Cu siguranţă am greşit cu toţii. Ne cerem iertare şi mergem mai departe. Mama autorului articolului avea şi are dreptate! cu bine!

    • Gogu Pintenogu spune:

      Aici am eu o observatie. In Dobrogea romanii sunt cei “recenti”, nu turcii.

      • Eudoxiu Șpilică spune:

        Desigur, turcii-săracii au construit Tropaeum Traiani, chiar și bisericuțele creștinismului timpuriu din Dobrogea, ba chiar și coloniile grecești, n-așa? Și Ovidiu zicea de ei, în poeziile sale, nu?

  11. sergiu spune:

    Va felicit si va multumesc pentru articol! Un roman, nu chiar pur…!

  12. Grigore Becea spune:

    Privind spre înainte, o zi de sărbătoare națională are mai multe, mult mai multe șanse de reușită dacă e într-un anotimp potrivit, cu probabilități mărite de vreme frumoasă. Ce poți aștepta de la condițiile meteo în luna decembrie? Că e pe 1 sau pe 22, nu e mare diferență pentru familiile noastre, tot nu poți ieși la un picnic și mâinile îngheață pe steguleț indiferent de culorile de pe el. Zăpada albă încă nu vine, frigul și umiditatea pătrunde în oase. Altfel e însă cu 10 Mai sau 23 August. Scriu acum lunile cu majusculă deoarece micii și berea, fumul grătarelor și vânzoleala excursioniștilor făceau din aceste zile chiar sărbători. O propunere este ca să solicităm o statistică multianuală, din care să determinăm cea mai plăcută zi cu vreme bună din an, să corectăm puțin ca să fie imediat după ziua când majoritatea primesc salariile și pensiile și să-i zicem zi a prieteniei. Atunci poate prietenii noștri maghiari nu vor mai vota un UDMR care susține un partid câștigătoe al alegerilor cu sloganul “mândru că sunt român”. Vom putea merge în schimb cu crezul “bucuroși că suntem împreună”. Ar fi poate prima zi națională care nici nu sărbătorește, nici nu comemorează ceva, ci construiește o relație pentru viitor.

  13. Banateanul Vesel spune:

    …vad ca unii se revolta de Sandor ca vorbeste de ziua nationala a romanilor si nu a Romaniei. Are perfecta dreptate, ce sa sarbatoreasca ungurimea? Sa sarbatoreasca faptul ca romanii si-au batut joc de un secol de maghiarime, de celalte minoritati nationale? Ca evreii si nemtii au parasit definitiv Tara, fiind vanduti ca bovinele la iarmaroc? Ca romanii nu stiu sa conduca o tara, fapt cunoscut ca romanii in perioada austro-ungara au trait mult mai bine, decat maghiarimea sub jugul romanesc? Ca viitorul tineretului in Tara este zeró, iar cand se vorbeste de autonomia Ardealului primesc frisoane, ca nu cumva Ardealul s-o ia la fuga din Romania. Bravo Sandor, ai pus punctul pe “i”, macar acuma stiu cu totii de ce nu vor ungurii sa sarbatoreasca 1 decembrie, de ce va fi iarasi in fiecare geam a maghiarimii/secuimii “drapelul negru”.

    • Cinicul spune:

      “ar fapt cunoscut ca romanii in perioada austro-ungara au trait mult mai bine, decat maghiarimea sub jugul romanesc? ”
      Poate atio putea ada nste date statistice care sa demonstreze asta. De exemplu catai unguri au fost omorati in timpul ocupatiei romanesti vs cati romani in timpul celei maghiare. Sau faptul ca maghiarii au trait mai prost decat romanii in ultimii 28 ani sau chiar si mai inainte. Din pacate cu asfel de afirmatii fara acoperire va acoperiti de ridicol.

      • Cinicul spune:

        Scuzati greselile din textul anterior, scrisul pe mobil ramane o mare provocare pentru cei neobisnuiti cu Nintendo si alte jocuri electronice.

    • Totusi spune:

      Cata dreptate aveti! Dar pentru evreii si svabii/sasii traficati, romanii au primit atunci “Clauza natiunii celei mai favorizate” din partea SUA! Asadar, nu au motiv sensibil sa manifeste compatimire, nici sa regrete complicitatea lor entuziasta (causescu si poporu’) in abjectia traficarii nationalitatilor conlocuitoare mentionate…De aceea eu nu cred ca romanii poseda valoroasa calitate a bunului simt pe-atat de fiabila si eficienta cat pentru a ne simti aici “la noi acasa”, liberi de sumbre presimtiri, fiindca autorul mentioneaza sabia lui Damocles nu degeaba!

  14. andi spune:

    Draga Sanyi,

    Ti-as scrie si eu o scrisoare despre prietenie si iubire, insa scrisoarea ta m-a convins ca de fapt nu ai intelege-o, pentru ca traiesti in trecutul indepartat si nu te-ai dezbarat de substratul ideologiei nationaliste specifice fostului Imperiu. Sa stii ca si eu stiu istorie si nu uit ce imi povestea tatal meu, cum era batut in timpul “acordului” de la Viena de simpaticii soldati maghiari veniti in Transilvania sa ne re-civilizeze. Stiu si de asuprirea reala la care o natiune intreaga a fost supusa in regimul tiranic al Imperiului Austro-Ungar, cand romanii nici macar nu erau recunoscuti ca nationalitate. Stiu multe, dar diferenta intre mine si tine e ca eu am evoluat si nu aduc fantasmele si resentimentele trecutului in prezent. Am prieteni maghiari, ne intelegem excelent si nu ma gandesc niciodata ca ei ar fi urmasii celor care l-au batut pe tata. Cred sincer ca in Europa moderna povestile astea trebuie uitate.

    Se pare, insa, ca tu nu le uiti. Esti incremenit in trecut, nostalgic dupa lucruri pe care personal nu le-ai avut niciodata. Spui ca 1 Decembrie nu e o sarbatoare pentru tine si imi arunci asta in fata de parca eu as fi de vina cu ceva pentru faptul ca, atunci, un imperiu mort, la care stramosii tai participau ca un fel de co-proprietari, a pierdut niste teritorii (nu numai de la noi) care nu i s-au potrivit niciodata. Si te plangi de parca acel imperiu ar mai exista si azi sau ar mai avea vreo relevanta in lumea moderna. Afla, Sanyi, draga, ca noi nu sarbatorim 1 Decembrie pentru ca am luat cuiva teritorii, ci pentru ca, dupa o existenta de milenii, am reusit in sfarsit sa ne adunam toti cei care formam de facto aceasta natiune si sa ne unim si de iure. Nu in casa altora, ci pe teritoriile caselor noastre, locurilor noastre si originii noastre. Pentru ca sa putem evolua ca natiune, la fel ca si altele din Europa, si, un secol mai tarziu, sa speram ca ne vom putea uni, dincolo de clisee si istorie, cu celelalte natiuni care formeaza civilizatia europeana, asa cum e natural.

    Se pare, insa, ca tu mai ai 100 de ani de invatat.

    • Cinicul spune:

      Il sfatuiesc pe autor sa vizioneze acest intrerview si apoi sa revina cu un comentariu pe care-l considera potrivit. Nu ma astept insa la un raspuns.
      http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/medicina/dr-ioan-puscas

      Am citit textul domniei sale, un pic prea lung si cam lipsit de tinta. Se putea sintetiza in maximum o pagina. Ce am inteles eu:
      1. Ziua de 1 Dec nu este potrivita ca zi nationala a Romaniei. Aveti dreptate, nu este o zi care sa aduca consens si nici nu este potrivita pentru a sarbatori, e prea frig si mai e si in post. 9 mai era mai potivit, Iliescu n-a vrut asta pentru ca aducea aminte de regalitate.
      2. Maghiari din R nu sunt obligati sa sarbatoreasca ziua de 1 Dec. Nimeni nu-i sileste.
      3. Visul milenar de unitate al romanilor este un mit. In mod sigur nu este milenar, poate secular (cam de prin sec 18 incoace) dupa cum si imperiul milenar maghiar este tot un mit. Nici pe la 1900 regatul ungar nu reusise sa maghiarizeze integral populatia din campia Panonica, ca sa nu mai vorbesc pe cei din Transilvania sau Slovacia. Faptul ca exista multi maghiarii cu ochi albastri (am avut cateva colege frumoase in universitate) arata ca in 900 ani de sedere in Europa regatul maghiar a asimilat fortat (uneori poate nu) populatii care nu aveau nimic in comun cu fondul genetic maghiar initial. Tare as fi vrut sa vad citata de dvs O SINGURA cuvantare din Parlamentul de la Budapesta a unor politicieni maghiari ai anilor 1867-1918 in care sa existe ingrijorare fata de politica de asimilare fortata a romanilor, slovacilor, serbilor, rutenilor, etc. Nici acum nu e tarziu.

      Am fost in secuime si inainte de 1989 si dupa. In ambele situatii am fost singur prin muntii Harghitei si Haghimas si n-am avut nicioadata necazuri cu localnicii. Ba chiar am fost invitat sa beau o bere cu ei la un birt dintr-un sat din Harghita, cand un localnic mustacios mi-a spus ca “noi nu mancam oameni”. Din pacate politicieni de tipul domnului Kelemen sau Funar sunt cei care otravesc relatiile dintre romani si maghiari. Domnul Funar a disparut, dar domnul Kelemen dovedeste la fel de putin echilibru ca dl Funar acum 20 ani.
      Scriam pe un comentariu la un alt articol ca a aparut pe Contributors moda pe care as denumi-o Publici si Fugi. Sa ma explic: un autor publica un articol, de multe ori cu mari probleme de continut si cand incep comentariile care-i arata gaurile precum intr-un cascaval elvetian, autorul se refugiaza in tacere, cu un dispret suveran fata de cei care i-au aratat cat de gaunaoasa a fost compozitia sa. Exista si comentarii slabe, unele tendentioase, dar de multe ori comentariile sunt cel putin la fel de valoroase precum textul la care fac referire. Contributorts nu este doar un loc in care ne facem cunoscute ideile, este o Agora in care trebuie sa le si aparam.

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Domnule “Cinicul”, cer scuze că pînă acum nu v-am răspuns. Aş fi vrut să răspund la fiecare comentariu unde trebuia, dar au venit cam multe, şi între timp mi-a şi venit ceva urgent de făcut, şi nu m-am putut ocupa şi cu comentariile. Sper să mai reveniţi să vedeţi şi răspunsul meu.

        1. Da.
        2. Nu ne obligă nimeni, aveţi dreptate. Dar eu mă gîndesc şi acum cu nostalgie la acele zile de graţie din decembrie 1989 cînd mi-a fost dat să privesc şi eu tricolorul românesc cu mîndrie şi cu fericirea că acest steag este în sfîrşit şi al meu. Am sperat atunci că asta aşa va rămîne cît trăiesc eu pe lume. Din păcate n-a fost să fie aşa, că n-a trecut mult timp, şi acest tricolor a început să fie folosit împotriva mea. Eu mi-aş dori o ţară unde tricolorul să fie şi al meu şi la Ziua naţională a României să pot fi şi eu acolo cu plăcere şi nu cu frica în sîn ca nu cumva să fiu iarăşi jignit.
        3. Ungurii n-au niciun vis milenar, ci mai degrabă “soartă milenară” şi o memorie colectivă milenară, memorie în care nu intră însă decît evenimentele tragice, dar despre asta cred că aţi citit răspunsul meu la un alt comentariu al dvs. Despre maghiarizare forţată v-aş ruga să vedeţi puţin mai jos răspunsul meu la comentariul dlui Marian Ion. Aş face însă o remarcă aici. Despre maghiarizarea forţată există un întreg legendariu unde se spun multe, dar nu tot ce se spune este şi adevărat. Ideea asimilării forţate apare pretutindeni abia după formarea statelor naţionale în sec. 19, înainte nici n-avea cum, fiindcă politica mergea după alte principii, şi mai puţin naţionale în sensul modern. În Ungaria, ca idee apare pe la mijlocul secolului, iar ca program politic pe la anul 1900, dar, aşa cum se întîmplă de multe ori cu programele politice, nici asta n-a dat rezultate, fiindcă n-avea cum. A vorbi de asimilare forţată avînd în vedere 900 de ani ar fi anacronic. Desigur, ca toate poparele (că popoare de “rasă pură”, să zic aşa, nu există) s-au amestecat şi cu alte popoare, dar prin asimilare spontană, cum se petrece şi în zilele noastre în jud, Hunedoara, unde mulţi maghiari sînt asimilaţi de români prin asimilare spontană, fără să forţeze asta cineva, datorită numai împrejurărilor. Şi sînt printre unguri şi fete frumoase cu ochi albaştri, precum şi între români, dar nicicum datorită asimilării forţate. De altfel, iată ce scrie Ion Slavici despre moţi: “între moţi se găsesc frecvent indivizi cu ochi albaştri şi cu părul blond, roşcat sau mai deschis la culoare” (https://goo.gl/iDHhPv). Dacă îi compari, să zicem, cu oltenii, nu e greu să constaţi că ar fi foarte puţin probabil ca genetic ei să fie de aceeaşi origine. Şi sînt totuşi români cu toţii, fără ca cineva să fi auzit vreodată de asimilare forţată în cazul lor.
        Din moment ce nu se lega nicicum cu tema scrisorii mele, n-am făcut referire la niciun ungur care să fi luat apărarea românilor în Parlamentul de la Budapesta. Dar dacă mi-aţi cerut aşa, vă dau aici numai un singur nume, cel al lui Mocsáry Lajos (1826–1916) care nu numai ca deputat dar şi ca jurnalist s-a luptat consecvent împotriva încercărilor de maghiarizare forţată, şi încă cu atîta vehemenţă încît unii unguri mai indignaţi i-au românizat şi numele în forma “Mocsáriulu”.
        Experienţele dvs. din Secuime nu mă surprind de loc, dar analogia Funar–Kelemen mi se pare cam forţată. Eu am avut nenorocul să am parte de Funar timp de 12 ani, fiindu-mi primar, şi ştiu bine cum e. Dar îl ştiu şi pe dl Kelemen şi pot să vă spun că e o diferenţă destul de mare totuşi, că Dl Kelemen, chiar dacă n-ar fi el cel mai perfect om din lume, dar măcar nu este şovin.

  15. Omics spune:

    Ungaria de la 1867 a fost mârșăvie făcută de împăratul și împărăteasa de la Viena, care i-a întristat pe românii din Translivania. De ce ar regreta ardelenii, indiferent de etnie această mârșăvie, de ce ar fi Trianonul o tragedie și nu o simplă îndreptățire istorică pentru toate popoarele care au făcut parte din Ungaria? Chiar a fost Ungaria făcută de la Viena o mamă bună pentru români, croați sau slovaci, și indirect, pentru unguri? Dacă ungurii au ales un stat etnic, nu unul de tip elvețian, ce puteau alege românii, croații sau slovacii?

    Din punctul meu de vedere Ardealul s-a unit cu România în 1918, nu pentru că au fost niște aranjamente și niște jerfe uriașe în război, nu din cauza unor tratate caduce, nu pentru că ăla era sensul istoriei, nu pentru că așa au vrut franțujii, ci pentru că ardelenii se temeau de unguri. În 1919 temerea lor a primit argumente concrete.

    Se poate alege o altă zi națională pentru România. Dar Transilvania ar trebui să sărbătorească momentul simbolic al despărțirii de Ungaria din 16 august 1572. O sărbătoare pentru toți ardelenii.

  16. Denis spune:

    Eu gasesc admirabila pledoaria domnului Sandor. Apreciez in mod deosebit excelenta insusire a limbii romane. Dar nu pot sa nu observ ca, desi in mijlocul Europei de atatia ani si in mijlocul nostru de atatea vacuri, increstinati pe spatele cailor de secole si ajunsi la mari inaltimi intelectuale, varfurile natiunii maghiare nu reusesc sa depaseasca conditia de ura, lipsa de respect si mai ales de nerecunostiinta fata de cei care atunci cand au avut puterea nu s-au comportat ca niste bestii inumane ci au demonstrat ca bunatatea si omenia sunt valori care treansced apartenenta etnica. Si, ca sa nuantez, ma refer la comportamentele diametral opuse care definesc esenta natiunilor noastre respectiv comportamentul maghiarilor in 1918, 1940-41, 1989 cand si-au omorat vecinii romani in modurile cele mai barbare cu putinta, tragand chiar in baioneta femei insarcinate si scotand pruncii in varful pustilor. Spre deosebire, romanii, la revenirea administratiei nationale, nu au exercitat razbunari similare desi ar fi putut. Sau sa-i reamintim dl. Sandor de faptul ca romanii i-au scapat de aproape 30 de ani de counism (1919 – 1945) ? Realitatea este, dl. Sandor, ca un roman de origine maghiara ar putea sa constate, daca ar binevoi, faptul ca tara lui se intinde (intr-o europa unita) de la Marea Neagra pana la granita cu Austria d.p.d.v cultural si lingvistic si de la Mare pana la ocean d.p.d.v administrativ. Poate atunci ar realiza de ce trebuie sa sarbatoreasca alaturi de cei care le-au dat timpe de secole lectii de viata si de civilizatie si, impreuna, sa ne bucuram de ceea ce ne uneste nu de ceaa ce ne desparte. Dar pentru ca aceste lucruri sa devina realitate va trebui, domnule Sandor, ca intelectualitatea de origine maghiara sa conduca prin ideile lor pe conationalii cu care impartasesc aceeasi etnie in loc de a ii manipula pana la depresie cu tot soiul de demersuri (pe care stalin le-ar aprecia in mod deosebit) in timp ce corifeii de origine maghiara fac averi prin padurile patriei, mai abitir decat odinioara haiducii. Cu diferenta notabila ca cei de pe urma inapoiau poporului o parte din prada )))

  17. Decebal Popescu spune:

    Opiniile lui Decebal Popescu sunt frecvent invocate de TimesNewRoman. Eu sunt Decebal Popescu, sociolog, analist politic, sau psiholog, dupa necesitati. Ma bucur de aparitia acestui articol, in primul rand, pentru ca este stupefianta lipsa de intelegere a celor mai multi conationali romani, fata de faptul ca sarbatoarea unora poate fi zi de doliu pentru altii. Astfel, deja vechiul delict de opinie se extinde aiuritor la delictul de sentimente. In al doi-lea rand, eu nu pot sa uit sedinta televizata a fostului CPUN, in care s-a convenit ca ziua nationala a Romaniei sa fie fixata la 1 decembrie. La luarile de cuvant de atunci, a fost chiar stridenta decizia de “a le-o trage” ungurilor prin fixarea zilei nationale. Multi romani m-ar blestema pentru ceea ce spun aici, stiu si ca multi etnici maghiari (nu numai romanii) sunt captivi unor resentimente pagubitoare, insa este obligatoriu ca etnicii majoritatii romanesti sa faca pasi hotarati spre un comportament conciliant. In fine, un motiv major de reprosuri spre “tabara” maghiarilor priveste UDMR, pentru faptul ca urmareste atingerea unor obiective pe care le consider perfect rezonabile, oferind insa in schimb votul din Parlament in favoarea unei haite pe infractori de la conducerea Romaniei: refuz sa creditez UDMR cu reprezentativitatea pentru etnia maghiarilor din Romania. In schimb, l-as vota cu amandoua mainile, pentru presedintia Romaniei, pe domnul Peter Eckstein Kovacs. Pacat ca domnia sa nu “compatimeste” cu mine :-)

  18. Decebal Popescu spune:

    Una din cele mai mari strazi din orasul Sfantu Gheorghe este strada 1 Decembrie. Si, pentru ca maghiarii localnici sa nui uite, numele complet al strazii este 1 Decembrie 1918. In definitiv, de ce nu i-au zis strada Avram Iancu?!

    • Constantin spune:

      “In definitiv, de ce nu i-au zis strada Avram Iancu?!”

      Ăăă….Pentru ca maghiarii care locuiesc pe acea stradă să nu-și dea foc la case de supărare?! (Am încercat un răspuns în stilul TimesNewRoman la o întrebare în stilul TimesNewRoman)

      Probabil un răspuns corect la întrebarea dumneavoastră vi-l poate oferi Consiliul Local Sf. Gheorghe, compus aproape în totalitate din membri ai UDMR și PPMT. Cred că, în principiu, ar putea fi schimbată denumirea străzii pe care se află și Primăria. Dar de ce am primit acest exemplu?!…

      Permiteți-mi vă rog să fac o observație, d-le Decebal Popescu, anume că glumele de acest fel, cu referire la etnie, ori la religie, de cele mai multe ori zgândăresc sentimentul național și provoacă adesea mai degrabă iritare decât amuzament. Spre exemplu, unele dintre cele mai bune glume din lume sunt cele cu negri, cu evrei, ori cu scoțieni…atunci când le spun ei înșiși între ei. Despre etică și limitele ironiilor în presă s-a discutat de altfel foarte mult după nenorocirea de la Charlie Hebdo. Și nu este vorba, după părerea mea nici de libertate de expresie, nici de “political correctness”, ci pur și simplu de simțul comun.

      De altfel, într-o bună măsură, și autorul articolului la cre ne este permis să comentăm face (voit sau nu) cam același lucru, De obicei “bățul băgat prin gard” generează reacții, iar dintre ele unele sunt mai puțin raționale și mai mult emoționale (pentru că așa-i cu chestiunile etnice, cele religioase, ori cele legate de fotbal). Răspunsul firesc al celui care a provocat reacțiile “nepotrivite” este de acuzare a celor care au reacționat. De aceea este condamnabil, când există, scopul provocator al unor astfel de demersuri.

      Prin urmare, în chestiuni delicate, precum cele expuse cu grație de TimesNewRoman și dl Decebal Popescu, ori autorul articolului prezent este uneori necesar, după cum spun pricepuții în comunicare, în psihologie socială, în analize politice și în zile naționale, să existe oarece reținere atât din partea transmițătotilor mesajului, cât și din partea receptorilor.

      • Decebal Popescu spune:

        Un lucru pe care in mod cert nu l-ati inteles: intrebarea “De ce nu i-au zis strada 1 Decembrie 1918?” nu are intentiile umoristice pe care le-at vazut dumneavoastra. Are sarcasm, dar asta din empatia fireasca pentru maghiarii locuitori pe acea strada, iar confuzia dumneavoastra arata si ca sunt inca mici sanse sa rezolvam noi lucrurile astea. Multumesc autorului pentru articol si regret confuzia dumneavoastra.

        • Paganel spune:

          @Decebal Popescu

          Sper să nu mă-nșel, dar, la Reni, în Bugeacul basarabean, un oraș, azi în Ucraina (că așa a vrut tovarășul Stalin, în 1940/1944/1947), sub regim ucrainean, ]ntr-un oraș cu aproximativ 29,5% români (sau „moldoveni”), românofoni, există o stradă numită 28 iunie. Aceasta este ziua în care, în 1940, s-a aplicat, contra României, pactul Molotov-Ribbentropp, prin care nu doar Basarabia (inclusiv Bugeacul), ci și nordul Bucovinei (plus, din „greșeală” ținutul dorohoian Herța, din Vechiul Regat) au fost ocupate de URSS. Întrebați-vă cum se simt românii care stau pe strada respectivă, într-o țară care tocmai SCOATE, PRIN LEGE, limbile minorităților din școli?

        • Constantin spune:

          “Are sarcasm”

          Domnule Decebal Popescu, abia când cineva are mai multe certitudini decât îndoieli este cu adevărat amuzant -:) . Dacă mesajul transmis este confuz emițătorul este cel responsabil de disfuncționalitatea apărută în procesul de comunicare. Prin urmare, formularea corectă a regretului dumneavoastră este în mod firesc la persoana întâi, „regret confuzia mea”.

          Sper să fiți de acord că, poate din neatenție, poate din graba de a replica, confuzați „sarcasmul” declarat cu umorul, la fel cum încurcați întrebările puse și numele străzilor din propriile comentarii. După cum am scris în modestul meu text, pe care poate nu l-ați parcurs în întregime, ori cu suficientă atenție, demersul „băgatului bățului prin gard” este după părerea mea contraproductiv și cred că ar trebui evitată zgândărirea sensibilităților etnice, religioase șamd. de orice parte (inclusiv prin umor de prost gust).

  19. Florin M. spune:

    Ca și creștin ma bucur ca ati citat din Biblie. Aici este cheia.
    Din păcate sute de ani nu ati fost un model biblic pentru români. Nici macar nu i-ați recunoscut ca națiune conlocuitoare, cu toate că erau majoritari dintotdeauna.
    Din păcate nici astăzi nu sunteti un model pentru minoritari, acolo unde sunteți majoritari.
    Biblia mai spune că ce semeni aceia culegi. Atât timp cât dorești să stăpânești si nu sa slujești, nu vei fi iubit si nici acceptat, atât în familie, cât și in societate.
    Cine vrea să domine si sa stăpânească, considerând că este superior aproapelui (Herrenrasse), va avea in mod sigur de suferit în cazul în care se întoarce roata. Norocul ungurilor este ca românii nu au fost niciodată un popor de stăpâni, si au fost mai aproape de modelul creștin, chiar si fără Biblie. E în gena lor, cu toate că au si ei multe defecte.

  20. Pop Sever Augustin spune:

    Stimate d-le Sandor/Alexandru,
    Am citit argutia prezentata de d-vstra , fara a ma indigna deoarece cunosc modul de a
    gandi, actiona si simti al magyarilor, dupa anii 1919/1920, cand la Paris/Trianon s-a
    decis soarta statelor nationale pentru natiunile din anacronicul imperiu Austro-ungar,
    prin justa si competenta solutioare de cei in drept!! Faptul ca Austria a avut capacitatea
    sa inteleaga situatia iar Ungaria -libera si independeta- a ramas la “nem,nem, suhan” si
    persista in aceasta directie, este o realitate care nu poate fi negata.
    Privid Transilvania ,in sens larg [Ardealul,Banatul, Crisana si Maramuresul], nu se poate
    confunda minoritatea Maghiara cu vremelnici politicieni [Kelemen Hunor ........] cum comunitatea Romaneasca nu inseamna intrusi politici [Dragnea Nicolae......] care nu cunosc istoria Transilvaniei si-i preocupa doar interesul propriu.
    In ce ma priveste respect cele trasmise de cardinalul Hossu:
    “Iubiti oamenii indiferent de confesiune si nationalitate”

  21. Stefan spune:

    Absolut tot ce ati scris este pe cat de adevarat, pe atat de inevitabil. Statele nationale s au constituit in europa pe criterii etnice, exceptie facand elvetia. Exista multe exemple (tarile germanofone, anglofone, francofone, din fosta Iugoslavie, etc etc) in care popoare care impart aceeasi limba si intr o oarecare masura aceeasi istorie, au ales sa se uneasca in natiuni distincte, sarbatorind evenimente “nationale” distincte. Aproape toate conglomeratele eterogene aparute in istoria recenta (Iugoslavia, Cehoslovacia, s.a.) au sfarsit prin a se desparti iar unele regiuni sunt macinate si in zilele noastre de conflicte (concrete) din aceasta cauza (Kosovo, Catalonia,s.a.). Ceea ce a reusit Romania dupa 1918 si pana la venirea comunistilor este remarcabil, iar o asuprire a minoritatii unguresti era inevitabila pentru a ajunge la stabilitatea interna de care se bucura azi Romania. Legat de acest subiect, shit happens, este tot ce le pot spune ungurilor ofticati (pe buna dreptate) de faptul ca au tras lozul necastigator dupa WW1. Toate zilele nationale ale statelor europene se bazeaza pe evenimente din istoria poporului si nu a “natiunii” in sens american, adica a unei idei si a unui spatiu comun.

    In alta ordine de idei, un lucru pe care il omiteti (intentionat sau nu – marturisesc ca nu am citit decat jumatate, pe urma doar am rasfoit) este faptul ca singura minoritate impotriva careia s a strigat si se striga (din partea tembelilor romani, asa cum tembelii maghiari striga invers) este cea maghiara. O omisiune de a dreptul caraghioasa pt un articol pe aceasta tema este faptul ca acelasi popor de tembeli care a votat psd l a votat presedinte pe Iohannis, un etnix neamt, care in acest moment ne asupreste (potrivit definitiei dvs) fiind primul om in stat. Ar fi fost poate util sa va intrebati de unde aceasta atitudine diferita fata de un popor aproape la fel de strain (etnic) romanilor precum maghiarii ? Cum a fost posibil ca in 1866 sa fie instalat in principate un domnitor german ? Raspunsul il gasiti urmarind circul pe care il fac alesii poporului maghiar in UE in acest moment. Noi in 1866 si in 2014 am ales o pe Merkel, recunoscand ca e mai buna ca noi, Ungaria l a ales pe Orban, noul Attila care sa dea o mama de bataie armatei de la Bruxelles. Cand ungurii vor renunta la obraznicia lor milenara (ca tot va place termenul) fata de popoare precum romanii, slovafii, etc., atunci se vor putea poate pune bazele unei natiuni unite pe alte criterii decat cele etnice.

  22. altcineva spune:

    Buna seara,

    Cel mai important si neadevarat punct de vedere exprimat in cadrul articolului mi se pare cel legat de notiunea conform careia minoritatea maghiara ar fi “asuprita”. Mi se pare amuzant sa spuneti acest lucru avand in vedere ca partidul reprezentativ al acestei etnii a fost sub o forma sau alta la guvernare in ultimii 30 de ani, cu mici intermitente. Ba chiar, partidul respectiv a inregistrat o serie de succese importante pentru cauza etnica bazata in primul rand pe slabiciunea si lipsa de principii a intregii clase politice. V-au fost cumva romanizate numele? Ati fost cumva stramutati in alte zone ale tarii decat in cele in care v-ati nascut? Sunteti cumva pedepsiti cand folositi limba maghiara pe strada? asa cum sunt convins ca stiti, astfel de lucruri s-au intamplat la noi in tara si inca se intampla in alte parti ale lumii, dar in alt secol.

    Referitor la “cucerirea” Transilvaniei, termenul este deplasat avand in vedere ca inclusiv teritoriul respectiv a fost dintotdeauna locuit de catre populatii locale, devenite pe parcurs un popor cu o limba si cultura comune.
    Mergand pe ideea dumneavoastra de cucerire, populatiile locale(?) ar fi trebuit sa fie extrem de bucuroase de intoarcerea “conationalilor” dumneavoastra din timpul lui Horthy in anul fastuos 1940. Presupun ca stra-bunicul meu a fost mandru de reintregirea tarii in 1918, insa nu am de unde sa stiu acest lucru fiindca nu l-am cunoscut. Insa bunicul meu, care inca este in viata, isi aduce foarte bine aminte de comportamentul ales al fratilor veniti sa ii elibereze de sub ocupatia romaneasca in anii ’40. Ca un om trecut prin 3 fericite schimburi de experienta (in nici un caz nu ocupatii, pentru ca asta fac doar romanii), germana, maghiara si rusa, impresia lui este ca experienta maghiara a fost de departe cea mai “frumoasa” si “interesanta” perioada din viata lui. Exemplele de asuprire de la inceput se bazeaza pe experienta sa. Desigur, tot propaganda comunista este de vina si pentru aceste idei preconcepute.

    De asemenea, vorbeati de bun simt. Nu vi se pare de bun simt ca un cetatean al unei tari sa cunoasca limba tarii respective? Atentie, vorbim de cetateni nascuti in aceasta tara nu de imigranti. Minoritatea dumneavoastra este atat de asuprita incat a putut sa blocheze recent un proiect de lege care specifica faptul ca profesorii de limba romana trebuie sa fi studiat….limba romana si sa provoace demisia ministrului care a propus aceasta schimbare.

    Bineinteles, este de bun simt sa nu ceri ca maghiarii sa se bucure de evenimentele din 1918 si 1919. Nu am auzit pe nimeni sa ceara acest lucru la nivel oficial, ar fi si ilogic sa se intample asa. Spre exemplu, Alexandru Macedon este considerat unul dintre cei mai importanti si celebri cuceritori in lumea europeana in timp de pentru iranieni spre exemplu este unul dintre cele mai nocive personalitati istorice, fara ca acest lucru sa impiedice colaborarea dintre natiunile/regiunile respective.
    In schimb, atat din partea minoritatii dumneavoastra cat si din partea sponsorilor de la Budapesta nu se aude decat o retorica revizionista si belicoasa la adresa statului/poporului roman. Ca minoritar, nu vi se pare totusi mai de bun simt sa lasati cetatenii sa se bucure de acest eveniment si sa va vedeti in continuare de treaba? De ce simtiti nevoia, in calitate de minoritar, sa stricati o sarbatoare a majoritatii si sa o transformati intr-un eveniment tot despre minoritatea dumneavoastra. Ba mai mult, sa declarati ca este o zi de doliu? Nu vi se pare ofensator pentru majoritate si nerealist?

    Revenind la ideea de asuprire, poate doriti sa faceti un exercitiu de imagine (ca sa citam din clasici) si sa ganditi din prisma unui “majoritar” al carui popor a fost asuprit in istorie inclusiv de catre actuala etnie minoritara. Nu vi se pare de bun simt ca dupa atata vreme si atatea experiente “minunate” mai vechi sau mai recente majoritatea majoritarilor pur si simplu sa nu va placa? In special atunci cand din partea “minoritarilor” sa nu fie vizibile decat idei referitoare la autonomii etnice si plangeri legate de asuprirea din perioada actuala? Avand in vedere ca toti suntem egali, facuti de Dumnezeu, unde sunt ideile dumneavoastra (de cetatean) pentru progresul intregii tari din care faceti totusi parte? Va intrebati vreodata care este contributia dumneavoastra ca minoritate pentru aceasta tara (in sensul larg), in afara de cereri de drepturi speciale/resurse si sabotaje prin cancelariile occidentale si la Uniunea Europeana? Cu asemenea contributii, vi se mai pare de bun simt sau realist ceea ce solicitati?

    Nu vi se pare de bun simt ca ziua nationala a unui stat sa poata fi sarbatorita oriunde pe teritoriul acelui stat, de la Satu Mare la Mangalia, inclusiv la Miercurea Ciuc? La urma urmei, ce este asa de special la acel oras? Nu cumva dumneavoastra faceti (inconstient bineinteles) o distinctie care nu se potriveste cu teoria dumneavoastra a egalitatii? Daca dumneavoastra doriti sa convietuim in pace fara diferentieri,de ce faceti diferentieri? Mi se pare ca induceti ideea ca orasul Miercurea Ciuc nu ar fi cumva in aceasta tara si ca atare nu ar exista motive pentru a putea fi sarbatorit 1 decembrie. Va recomand o privire pe harta pentru a verifica realitatea contemporana.

    Propunerea mea este sa incetati sa va identificati ca minoritar (nu in sens extins, respectiv renuntarea la limba, cultura etc, ci in sens restrans) si mai degraba sa deveniti cu adevarat un cetatean al acestei tari si sa propuneti solutii constructive la problemele reale (si multe) care ne afecteaza pe toti. Discursul “minoritar” provoaca antagonism automat atata timp cat contine revendicari pe criterii etnice si nimic altceva. Nu aud alte minoritati sa se planga de faptul ca sunt asuprite, ba din contra. De asemenea, alte minoritati contribuie cu real succes la bunastarea si progresul acestei tari, fiind cu atat mai mult apreciate de “majoritari” iar nu hulite cum va plangeti dumneavoastra. Dumneavoastra nu sunteti afectati de lipsa infrastructurii, de coruptie, de despaduriri, de incompetenta, de saracie? Restul problemelor sunt rezolvate si mai raman cele legate de autonomii lingvistice si de alte natura?

    Poate reusiti totusi sa va urmati propriul sfat si sa ascultati imnul “Desteapta-te romane” (roman in sens de cetatenie nu etnie). Poate reusim sa ne concentram pe chestiunile comune si nu pe cele care inevitabil ne despart, fiindca majoritatea doleantelor minoritar-extremiste nu se vor implini niciodata.

    • Herr Lad spune:

      @ altcineva (11/11/2018 la 0:18)

      “De asemenea, vorbeati de bun simt. Nu vi se pare de bun simt ca un cetatean al unei tari sa cunoasca limba tarii respective? ”

      Eu cred ca este o obligatie sa cunosti limba oficiala a tarii a carei cetatenie o ai :prin nastere sau dobandire/naturalizare.

      Ganditi-va doar la USA, Canada etc. unde sunt oameni veniti din toata lumea (deveniti cetateni ai tarilor respective) care constituie “minoritati”.

    • Petru - Péter spune:

      V-au fost cumva romanizate numele? – Da, mai ales prenumele… Și încă intr-un mod ridicol, dând dovadă de o prostie, incultură și rea-voință crasă. A fost o perioadă destul de lungă în acești 100 de ani, cănd nu s-au trecut în certificatele de naștere decât prenume “traduse” în română. Cel mai grotesc exemplu este al unei doamne în vârstă, căreia părinții i-au dat numele de Piroska, iar în acte – absolut toate actele legale – figura cu prenumele de Roșioară, că funcționarul de la starea civilă nu avea habar că Piroska este echivalent cu Paraschiva…..(bănuiesc că nu aveți cunoștințe de limba maghiară, de aceea vă explic de unde i-a venit “ideea” geniului de la starea civilă. Piros = roșu. Iar Piroska este diminutivul acestui cuvânt, dar în același timp și un prenume din calendarele religioase… Și exemple de acest fel sunt multeeeee……

      • Banateanul Vesel spune:

        …Péter tot ce ai scris ai dreptate, la mine a fost la fel. Am trecut de prima tinerete, poate si de a doua, sunt banatean din mosi stramosi. Am avut neajunsuri in viata ca eram o minoritate, nu ai niciodata sansa de a fi luat la egalitate cu un majoritar. Majoritarii doar nu vor sa piarda din privilegile obtinute. Citesc de la postaci “ce vor bozgorii acestia, sunt doar niste vinituri din zone mongoleze, noi suntem stapanii aici, noi suntem daci, romani etc, noi dispunem, iar ei sa execute.” Sa te resemnez si sa accepti acest lucru, ar fi o imensa greseala.
        Chapeau Sandór, ai prezentat adevarul si e bine asa!

  23. Sorin Lazareanu spune:

    O scrisoare cam lunga, dar concluziile mele sunt simple.

    Eu sunt de parere ca ungurii din Romania au practic doua optiuni:

    1. Sa nu participe la evolutia Romaniei si in consecinta sa nu aiba motive sa sarbatoreasca actul de la 1 decembrie 1918, si asta inseamna ca sunt niste napastuiti fara de tara, desigur daca ei cred ca locul lor nu e in Ungaria.
    2. Sa faca ce le sta in putinta si cu buna credinta impreuna cu altii pentru ca Romania sa devina o tara mai buna si in care merita sa traiesti. Daca asta se va intampla, atunci eu cred ca 1 decembrie va putea fi considerata o sarbatoare a tuturor romanilor de catre toti romanii pentru ca de fapt se sarbatoreste un efort comun.

    La urma urmei, cred optiunile astea se pot interpreta si in mod mai general si sunt valabile pentru toti cetatenii romani, asa cum cred ca unirea nu a fost indreptata impotriva nimanui.

  24. Polilogu spune:

    Am citit lungul si stufosul eseu ( ?) al d-lui Szilagyi Sandor referitor la sensibilul, complicatul și încă nerezolvatul contencios maghiaro- român /româno – maghar. AM SPUS BINE „încă nerezolvatului contencios ”. Am spus „bine ” pentru că nu stiu cum s-ar putea rezolva in conditiile ( istorice ? ) de acum. De după toate colturile – interne ,ale părtilor si…externe – pot apărea surprize incrancenate care pot conduce si mai mult la deteriorarea Oricum. pentru a discuta subiectul TREBUIE să stii bine istoria noastră comună. NU DOAR SA O FI CITIT , ci și să fi reflectat îndelung si folositor ,” filosofic, ideologic si …politic, Am absolvit la Cluj Napoca aceeasi universitate si am avut chiar la sectia… ”română pură ” aproape jumătate dintre colegi , unguri . Împreună am sarbatorit , și încă alături de mulți unguri Centenarul UNIRII de la 1859. De la ei stiind multe , foarte multe ce s-a intâmplat in UNGARIA în 1956 ! Da, stiu si ungureste, Nu vorbesc prea bine, dar stiu inclusiv gramatică si ortografie maghiară ! Nu pentru că am tinut neapărat sa o invăț, ( mă interesau mai mult franceza ,spaniola si engleza ) ,ci pentru simplu motiv ca ardelenii ( eu sunt banatean ) au o anume predispozitie de a accede mai usor la limba maghiară datorită palatalizării, regionalismelor, audientei zilnice a acestei limbi in jurul nostru si… chiar psihologiei, in multe privinte cu similitudini castigate în timp. Ulterior m-am” perfectionat ” intr-ale limbii maghiare cu sufixele si prefixele salei atât de deosebite ca rol si importanță de limba română ! Am predat româna ca dascăl debutant (obligatoriu ) la o scoală maghiară. Nu ”bag mâna în foc ” , cum se zice ardeleneste, că d-l Szilagyi n-ar fi chiar fiul (sau nepotul ?)acelui coleg al meu de la ”română pură ” cu acelasi nume. Prea vorbeste si scrie corect si LITERAR ROMÂNEȘTE ! Unii din profii mei , cel de latină si cel de de limbi romanice comparate au fost si ei …unguri ! Nu doar ca am invatat multe de la ei, ci efectiv au sustinut cursuri atractive si …interactive, cum se zice acum, de mare audiență. Aș putea sa însir multe alte experiente studentesti si de viată cu castiguri benefice trăind printre ungurii clujeni …
    Am avut cunoscuți si prieteni buni, chiar foarte buni , unguri . Nu doar de sectie… filologică . De la Conservator ( azi artisti plastici si muzicieni reputati ) de la Chimie, Biologie, de la sectia de Limba si literatură maghiară ( unul din ei se numeste chiar SZILAGYI DOMOKOS , a cărei amintire si al cărui destin mă cutremură până in ziua de azi !) În fine… Am suficiente întemeieri , cred eu, tocmai de aceea, să formulez cateva piste de discutat marginal la randurile ,public exprimate, de d-l Szilagyi Sandor. Nu vreau si nici nu pot abuzez de …lungimi, cum bine ne spune domnia sa.
    Iata despre ce ar putea fi vorba sa facă obiectul discutiilor in virtutea bunului bun jalonat cu mare adevăr de domnia sa si potrivit cu atat mai mult cu cât …”într-un fel suntem si frati ”.
    1 – Da, chiar așa, de ce nu ? ! ”Cartea de aur ” semnată de PĂCATEAN acum mai bine de un veac , se pare că ne si poate indreptati mult. Zeci, sute de nume ale nemesilor maghiari sunt la origine români. Nu enumăr, doar amintesc. Si mai amintesc si de miile de nume românesti care sunt chiar …unguresti in tot Ardealul : NEMEȘ, Varga, Varadi, ORBAN, Pap , Mailat, etc etc Sau…românesti ca pronuntie , dar unguresti ca expresie – MOLDOVAN, Dragoman, Morosan etc etc, Oare ăștia ce-or fi ? Bineinteles … frați ! Indiferent ca sunt catolici, orotodocși , baptiști etc etc Din Cluj , din Baia Mare din Târgu Mures. DIN …DIN .. Din ! Ajungem si la OLAH MIKLOS , marele episcop caruia îi datorăm monumentala HISTORIA HUNGARIAE ? Atunci de ce să nu ajungem si la
    2 – Familia CORVIN si exceptionalii ei OAMENI ? De pildă la Iancu de Hunedoara care n-a fost dorit nici in ruptul capului de ”stările unguresti ”ca REGE al UNGARIEI , chit că până la urmă fiul sau a fost întronat ca MATYAS CORVIN , celebrul MATYAS REX ? De ce să nu ajungem la BOBÂLNA si
    cele TREI natiuni recunoscute unilateral si Constitutional prin UNIO TRIUM NATIONES ? La natiunea ”tolerată ” valahă, dacă tot vorbim… lexicografic de TOLERANȚĂ ? ”FRĂȚESTE ” , intr-adevăr, avem de împărtit si descifrat psiho- socio – economic UNA MIE ANI ! UN MILEINIU adică , cu acte si documente in regulă ! Atâtea câte sunt . Inclusiv cu doctrina ENGEL, SULZER, KOPITAR si nasterea SCOLII ARDELENE .
    3- Mai apropiat istoric de zilele noastre nu cutez să mai înaintez . Mii si mii de pagini s-au scris si mii de lucrari stiintifice. DEGEABA ? Să ajung până la 1918 ? Chiar că e de lăsat si altora sa-și spună cuvantul. Dar un lucru stiu sigur : dacă n-ar fi fost acel an , ASTAZI NU VORBEAM NICI EU NICI DL SZILAGYI , limba română ! Vorbeam doar un fel de magyar olah nyelv , de nu l-am fi inteles nici pe CARAGIALE BACI cu rrrrromânii lui verzi si cu Marius Chicoș Rostogan cu tot. Ne-ar fi trebuit la amandoi un translator din WALAHISCHE ORSZAG , adus cu mari sacrificii de peste Carpați. Cred că si in acest caz bunul simț ne-ar fi ajutat si nu ne-ar fi … LUZÎT DĂ CAP LA VARMEGHIE C-O FI , C-O PĂȚÎ .! BATĂR CĂ AM HI BĂUT NEȘTE PALINKA ES MîNCA ON COLBAS CU UGORCI LA UIAGĂ

  25. B. Sándor spune:

    Văd cu tristeţe că majoritatea comentatorilor indignaţi nu au citit articolul pe de rost. Dacă l-ar fi citit, nu ar fi indignaţi.

    • un domn spune:

      Indignarea este Indreptata la UDMR, vocal sau nu, partisan sau nu este partidul ( legal nu ar trece de un ONG sau sindicat) este cel care creeaza deservicii etnicilor maghiari

    • Polilogu spune:

      Totusi cred ca am citit articolul… ”pe de rost ”. Ba chiar de două ori, cu multe reveniri . M-am oprit la paragrafele ”suedeze” si la paragrafele ”CHEIE ”( de boltă ! )
      De aceea , îmi permit să-mi reamintesc unele momente mai delicate ale experientei studentesti româno – maghiare. Ciudate (?) momente de solidaritate perfectă , aș zice eu.
      1- Stiu ,și tin minte perfect , cum a fost la acea ”sărbatorire” din 24 Ianuarie 1959 cand colegii unguri au fost …in corpore sano alaturi de noi ceilalti printre cei care agitau steaguri tricolore si se cățăraseră pe statuia MATYAS REX din buricul Clujului, incolonându-se spontan intr-un mars spre Piata Operei. Stiu si ce s-a intamplat mai inainte de acest moment si după . Porniti …”mobilizator” spre căminele studentesti ca sa se adune cat mai multi , o colega de an, MARTA B . secuică din Harghita si locatară a căminului de fete Elena Sârbu ,ne-a avertizat că o sa ne bucurăm de surprize daca ajungem la OPERA. Aflase de la un coleg de la sectia ”maghiară pură„ a univ BB, care era mare ștab la Asociatia Studentilor . Asa a fost. Până cand sa se ajunga la manifestarea preconizată mai… impozantă din Piata Operei, unde era si caminul studentesc al politehnistilor au aparut ca din senin camioane miltare pline de soldati, care si=au facut treaba.Imprastierea noastră a fost inevitabilă , cu patriotism cu tot. Rectorul Daicovici in persoană , dimpreună cu o suită , umblau din camin in camin. Tot dimpreună , români si unguri au sters putina. Eu , un coleg de an ,ceangău din Sabaoani (jud Bacau ) si incă un ungur nu stiu de la ce facultate, am scapat apucandu-ne sa facem curat in WC-ul căminului Avram Iancu. Jumate dintre căministi au fost saltați in camioane si dusi . După trei zile au reaparut la camin.
      2- Colegul din Sabaoani era un bilingv …de milioane. Daca se ajungea cumva la discutii mai aprinse la camin pe …probleme de contencios, L ne zicea …pi molodovineste ”Nu ma pot taia in doua . o parte românească, ceealaltă ungurească . Voi ma puteti ?„ Si ne recita poezii din MAGDA ISANOS pe care le stia pe de rost. O facea cu patos si cu talent si nu odata era rasplatit de aplauze. El mi-a facut cunostință cu Szilagyi Domokos,iar de la Szily am ascultat primele pledoarii pentru BELA BARTOK.
      3 – Biserica/bisericile si …credinta ? DA, e mare lucru si mare pildă BIBLIA si Crestinismul. Pare=se ca de fapt spiritul ei a refuzat sa dispară si are mesaj si după 2000 de ani. N=a disparut acest spirit nici cand ortodoximii valahe i se interzicea sa aibă bisericute de lemn in timp ce altii isi ridicau impunătoare , admirabile si luxoase lacasuri de rugaciune. N-a dispărut acest spirit nici azi , cand si ortodoximea calcă pe vechile urme ale trufiei omenesti . Ce te faci însă cand pana si Papa de la Roma tine intr-o mana CRUCEA, iar in ceealaltă SECERA si CIOCANUL ? Ce te faci cand nu mai poti evita nici autocefaliile ortodoxismului ? Cum procedezi ? Cum ar trebui ? Ce ar fi bine de facut ? Convertiri ? Spre cine sa te indrepti cu ele ? Spre budism ? Spre confucionism ? Spre animism ?

    • Banateanul Vesel spune:

      …Sandor un proverb romanesc suna: “nu cere de unde nu este”. Indivizii sunt niste postaci cu o nesimtire crasa, degeaba vii cu argumente vor gasi intodeauna nod in papura. Te asigur ca nu au citit cele scrise, nu ca este prea lung si la un nivel mult mai ridicat decat nivelul lor intelectual, ci rea vointa, sovinismul, ura impotriva maghiarimii, rezultat din educatie parinteasca, biserica, transmis de unii politicieni de la PRM, ND, PRU, PMP/Basescu etc. Sa nu uitam ca sunt constienti ca Ardelaul a fost ocupat si anexat pe nedrept si le e frica s-o piarda. Drepturi egale la obligatii egale se afla doar in scris, orice solicitare a ungurimii are ca raspuns degetul de mijloc in sus. “Ce vor bozgorii, nu le place , sa plece. Noi suntem majoritarii, noi dispunem, ei au dreptul doar sa execute”. Unii au inteles ce ai scris, majoritatea nu. Ori ca sunt prea redusi si cu multa rea vointa, ori nici nu au citit cele scrise. Vor trece generatii pana sa se schimbe ceva, pana atunci vei fii nevoit sa asculti slogane ironice, cu multa rea vointa, la adresa ungurimii. In UE se cunosc toate acestea, este un motiv din care cauza exista un NU la un MCV pozitiv un NU la un Schengen etc.

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Înţeleg, dar eu am altă părere despre asta. Am văzut şi eu comentariile care trădează mai puţină înţelegere. Şi s-ar putea (nu le-am numărat) să fie chiar mai multe la număr, dar asta era şi de aşteptat. Ţine de natura lucrurilor ca cei mai dornici să scrie un comentariu să fie aceia care ori nu sînt de acord cu ceva ce am scris eu, şi vor să-mi atragă atenţia că undeva s-ar putea să n-am dreptate, ori ce au citit aici e atît de diferit de imaginea lor despre unguri, formată numai pe baza a ce se vede din exterior sau poate în presă sau pe internet (ce e şi mai trist), încît încearcă printr-un comentariu nu prea măgulitor să-şi consolideze imaginea de pînă acum ca asta să nu fie perturbată de nimic. Cei care scriu comentarii în care îşi care exprimă acordul cu cele scrise sau chiar mulţumesc pentru faptul că în sfîrşit am început aici un fel de dialog aşa, mai omeneşte, sînt poate mai puţini (dar nicidecum într-un număr nesemnificativ), fiindcă în asemenea situaţii nu simţi un impuls chiar atît de mare să şi comentezi. Şi eu sînt convins că printre acei mulţi care au citit asta şi n-au comentat, sînt ceva mai mulţi care au înţeles bine ce voiam eu să le spun. Şi sigur, dacă nu începem odată să stăm de vorbă într-adevăr unii cu alţii, nu la modul teoretic sau întru-un discurs politic ci să vedem problemele la nivelul oamenilor, atunci vor mai trece generaţii şi vom fi tot acolo de unde am plecat.

  26. Vlad Ioan spune:

    Cetățenia nu-i același lucru cu etnia!

    Să luăm Franța: acolo toți se recunosc cetățeni francezi, chiar și cei cu o istorie diferită.

    Ăsta-i un stat modern, normal.

    Pe când, așa cum se pune problema în articol, maghiarii sunt cei care refuză îndatoririle cetățenești ale statului român, printre care și recunoașterea unei simbolice zile naționale; iar românii nu le impun alte indatoriri decât cele normale într-un stat modern!

    D-le Profesor, nu mă așteptam să nu știți asemenea lucruri elementare, și să argumentați specios nerespectarea statului al cărui cetățean sunteți…

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Domnule Vlad Ion, aveţi perfectă dreptate spunînd că cetăţenia nu-i același lucru cu etnia. Şi tocmai asta-i problema. Dacă sărbătoarea naţională ar viza cetăţenia, cum ar fi normal la ziua naţională a unei ţări, şi nu o anumită etnie, fie ea chiar cea majoritară, atunci toţi cetăţenii s-ar putea raporta la fel la sărbătorire, şi nu mi s-ar putea întîmpla ca eu să fiu umilit numai din cauza că nu aparţin etniei căreia pesemne ar trebui să aparţin, ci aş fi şi eu acolo ca orice cetăţean, şi aş fi şi văzut de toţi ca un cetăţean al acestei ţări, şi nu ca un ungur cu cine ştie ce intenţii.

  27. CAT spune:

    Am să mai citesc, bine scris, superbă peniță, acuma de culoarea cernelii nu am să zic nimic, se știe, despre gusturi și culori…
    Doar așa, ca chestie, pe mine cît am fost român m-au asuprit ungurii, asta cum se pune la socoteală?

    • Irina Andreescu-Treadgold spune:

      Raspunsul vi-l da chiar domnul Szilagyi in paragraful pe care il citez mai jos:
      “Dumnezeu ne-a dat acest pămînt nu pe meritele noastre, ci numai din harul Lui, din dragostea Lui nemărginită pentru noi, și a putut să ni-l încredinţeze fiindcă este al Lui, așa cum tot pămîntul și tot universul sînt ai Lui, și pentru asta a citat și continuarea textului ales pentru predică, din aceeași carte a Bibliei, cap. 25, v. 23: „căci ţara este a Mea, iar voi sunteţi la Mine ca niște străini și venetici”, și atunci cînd ne-a dăruit acest pămînt, nu ni l-a dat pe vecie, să fim noi proprietarii, ci numai ca să-l avem în îngrijire, și cu condiţia ca noi să nu uităm niciodată de porunca Lui pe care o dă tuturor naţiilor atunci cînd le încredinţează o ţară, iar dacă noi n-am urma întocmai Cuvîntul lui Dumnezeu, s-ar putea să ne-o ia și s-o dea altora. Auzind asta, și gîndindu-mă la ce văzusem aseară, pe mine m-au trecut fiorii, nu altceva, fiindcă asta suna acolo ca o profeţie înspăimîntătoare, cu atît mai mult cu cît mi-a sărit în minte imediat că asta s-a mai adeverit odată, chiar în anul 1918, cînd Dumnezeu i-a luat ungurilor Ardealul, și le-a încredinţat românilor tocmai fiindcă ei, ungurii n-au ţinut această poruncă a lui Dumnezeu.”

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Bănuiesc că vă referiți la istorie. Așa sîntem noi învățați, ca ori de cîte ori ne găsim față-n față cu asemenea probleme să ne refugiem imediat în istorie pentru ca acolo să găsim explicații și poate și justificări la problemele pe care ar trebui mai degrabă să le rezolvăm noi astăzi. Or istoria n-o mai putem schimba. Istoria trebuie mărturisită de fiecare parte și iertată reciproc. Nu să ne iertăm noi unii pe alții, fiindcă pentru cele ce s-au întîmplat atunci cînd noi nici nu eram născuți, noi care trăim astăzi n-avem nicio vină. Trebuie să ne iertăm istoria, și să vedem ce putem face ca cei care vor veni în urma noastră să nu mai aibă ce să ne ierte nouă. Atîta timp cît concepem istoria ca un teren al reglării de conturi sau chiar al răzbunării nesfîrșite, n-avem cum să ieșim din acest cerc.

      • Jean-Paul spune:

        D-le prof. Szilagyi,

        Am citit cu interes intregul articol dar tot am ramas cu unele nelamuriri. Nu voi abuza de timpul cititorului asa ca voi incerca sa fiu cat mai concis posibil. Prima mea nelamurire este legata fix de persoana dvs din perspectiva nivelului de educatie si pregatire profesionala. Deci, daca un profesor universitar, care a studiat nu doar disciplinele impuse in facultate dar si-a satisfacut si hobby-urile personale, studiind sau doar lecturand anumite carti si compendii, priveste astfel relatiile dintre romani si maghiari, ma intreb ce pretentii am putea avea de la alte persoane care n-au trecut de liceu sau s-au oprit la nivel de gimnaziu? Cum recepteaza ei schimbarile care au avut loc incepand cu 1918? Ei n-au atatea subtilitati in exprimare, precum autorul articolului, n-au poate nici o intelegere suficienta a mecanismelor democratiei, cu “asuprirea minoritatii de catre majoritate” si este posibil sa nu inteleaga cum a fost posibil ca inainte de 1918, in Ungaria Mare, ungurii sa fie minoritari, prin raportare la toata populatia, dar sa domine prin parlament si administratie majoritatea formata din romani, slovaci, plus celelalte minoritati…
        D-le Sziagyi, vedeti dvs alta modalitate rezonabila de luare a deciziei decat prin vot si aplicand regula ca “minoritatea se supune majoritatii”?
        Si inca o nelamurire: in virtutea caror criterii va permiteti sa afirmati ca minoritatea maghiara este asuprita azi in Romania? Care drepturi fundamentale ii sunt refuzate? Ce nedreptati trebuie sa indure maghiarii din Romania? Faptul ca maghiarii sunt minoritari sub aspect demografic nu inseamna ca sunt asupriti. Dupa aceasta logica, romanii care sustin partidele din opozitie ar trebui sa se simta asupriti, iar modul in care guverneaza psd chiar provoaca nemultumiri. Dar d-l Kelemen Hunor, de exemplu, nu se simte deranjat din cauza asta fiindca are un protocol de colaborare cu psd si alde si ori de cate ori are o nemultumire(vezi cazul cu ordinul dat de ministrul V.Popa), Dragnea le rezolva imediat. Ceea ce nu ar face in cazul altora, doar fiindca UDMR i-ar acorda sustinere parlamentara oricand cu conditia sa-i satisfaca anumite cereri punctuale…..
        In fine, desi nu am nici un fel de simpatie pentru Iliescu si colegii lui de partid si naravuri, nu cred ca desemnarea zilei de 1 Decembrie ca ziua nationala a Romaniei a avut drept motivatie, aplicarea regulii revansei pentru “mileniul” de asuprire a romanilor transilvaneni. Iliescu a fost si a ramas un comunist internationalist, dovada fiind si inovatia cu reprezentantii minoritatilor in parlament, plus ca a mancat timp de decenii mancare pregatita de o femeie de nationalitate maghiara…
        23 august nu mai putea figura drept sarbatoare nationala, in noul context, 10 mai, cu atat mai mult, nu era agreata de bolsevicul Iliescu, iar alte zile nu i-au venit in minte nici lui nici colegilor sai, poate si din cauza ca nu prea erau scoliti…
        Si in scoala(liceu, facultate) dar si la locul de munca am avut prieteni maghiari , ba era cat pe aici sa ma casatoresc cu o fata de etnie maghiara. Deci, la nivel interuman, romanii si maghiarii se pot intelege fara probleme daca ambii respecta regulile necesare. Ca atare, consider ca sefii UDMR n-au facut altceva decat sa intarate si sa provoace neintelegeri cu scopul ascuns
        de a-si valorifica in interes personal inerentele probleme ce pot apare in disputa dintre majoritate si minoritatea nationala.

        • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

          Stimate dle Jean-Paul, ar fi prea lung să răspund la toate întrebările dvs., deci mă voi rezuma, cu îngăduinţa dvs., la una singură, şi anume la cea referitoare la “Care drepturi fundamentale ii sunt refuzate” minorităţii maghiare. E adevărat că multe drepturi formale ne sînt asigurate prin Constituţie şi legi, cum e şi normal într-o ţară civilizată. Dacă începi să le iei pe rînd, ai zice că poate nici nu mai lipseşte nimic de acolo. Şi lipseşte totuşi ceva esenţial, şi anume: dreptul la demnitatea umană. Şi asta în pofida faptului că tocmai în Art. 1 din Constituţie scrie aşa:
          “3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.”
          Dar dacă demnitatea umană este garantată tuturor cetăţenilor, atunci de ce totuşi ungurii parcă ar face excepţie? Gîndiţi-vă numai că încă din timpul lui Ceauşescu şi pînă azi acestei minorităţi i se conferă rolul permanent de sperietoare pentru întruparea unui pericol imaginar ori de căte ori politicienii momentului respectiv, pentru a-şi atinge scopul sau a se menţine la putere, consideră necesar să-i sperie pe români. În timpul lui Ceauşescu noi eram folosiţi ca nişte figuri neînsufleţite de şah pentru a descuraja orice rezistenţă din partea românilor şi a asigura ca toţi românii “strîns uniţi în jurul partidului” să-l aplaude pe cel mai iubit fiu al ţării, fiindcă altfel, dacă ei ar face vreo mişcare, ar veni imediat ungurii să le ia Ardealul. Românii se întreabă de multe ori de ce sînt probleme mereu numai cu ungurii şi cu celelalte minorităţi nu. Şi tot asta întrebăm şi noi: de ce trebuie să fim mereu noi acel baubau care să fim invocaţi la orice diversiune cu care n-avem nimic de a face? Dacă concepi asta la nivelul abstract, poate nu vezi nicio problemă, fiindcă acei “unguri” abstracţi nici nu există în realitate. Problema e însă că în schimb, maghiari concreţi, în carne şi oase şi cu suflet uman sensibil există, şi nu puţini, în ţara asta, şi cînd se declanşează o campanie împotriva “ungurilor”, ei sînt aceia pe care îi cuprinde deznădejdea şi resemnarea (dacă nu ceva şi mai rău) din cauza neputinţei faţă de asemenea mîrşăvii comise pe contul lor. Şi se simt umiliţi, şi încă la modul instituţional şi oficial, cînd în asemenea situaţii văd valul de minciuni sfruntate despre ei. Vă puteţi imagina cum e să trăieşti totuşi în asemenea condiţii?
          În decembrie 1989 ne-am făcut speranţe mari că scăpaţi de Ceauşescu am scăpat şi de coşmarul asta. Numai că dacă, aşa cum a anunţat Ion Iliescu la televizor la 26 decembrie, dacă nu mă înşel, că organele Securităţii au fost desfiinţate, urmînd ca cei de acolo să-şi primească lefurile încă trei luni, timp în care să-şi poată găsi o altă meserie, atunci problema asta trebuia rezolvată urgent în trei luni. În ţară era o atmosferă antisecuristă atît de puternică încît dacă anunţau că în locul Securităţii s-a format un alt organ pentru asigurarea siguranţei statului, oamenii poate făceau o altă revoluţie. Soluţia era la îndemînă: ungurii, normal. S-a şi trecut imediat la pregătirea unei diversiuni cum n-a mai văzut ţara asta, a început campania cu pericolul maghiar, cu zvonuri înfiorătoare, s-a format Vatra Românească şi a intrat în acţiune, şi “neprecupeţind niciun efort”, au reuşit cumva, cu chiu cu vai, să provoace groaza aceea la Tîrgu Mureş la 20 martie 1990, iar cînd toată ţara era înnebunită deja de “ştirile” răspîndite prin toate canalele, atunci pe 27 martie, încă în termen, s-a putut anunţa înfiinţarea SRI-ului în frunte cu Virgil Măgureanu (a şi meritat asta, fiindcă există indici că el ar fi avut un rol decisiv în organizarea diversiunii), şi toată ţara s-a răsuflat uşurat că în sfîrşit avem cine să ne apere de unguri. Şi noi am încercat din răsputeri să oprim cumva nebunia asta, îmi amintesc că n-am dormit nici noaptea, căutam în disperare împreună cu alţi unguri ce am putea face, dar ce şanse puteam noi avea cînd faţă de profesioniştii care dirijau totul, noi eram nişte diletanţi jalnici? Şi după ce totul era în ordine, au fost condamnaţi cîţiva unguri şi romi, să se vadă că s-a făcut dreptate, pentru ca adevăraţii vinovaţi să nu fie traşi la răspundere niciodată.
          Şi dacă noi sîntem destinaţi să avem acest rol de baubau pentru români, atunci frica de unguri trebuie menţinută la un anumit nivel chiar şi în “perioadele de pace”, că nu poţi şti niciodată cînd va fi nevoie să se recurgă iar la această armă-minune a diversiunii, or românii pot fi mobilizaţi urgent numai dacă această frică există. De aceea cei care strigă “Afară cu ungurii din ţară”, au şi ei un rol important în toată porcăria asta, şi pot să strige liniştit că sînt lăsaţi în pace. Pe ei poate i-am mai înţelege, că oameni lipsiţi de judecată şi de bun simţ există pretutindeni. Ce ne dezamăgeşte mai rău este că ori de cîte ori se întîmplă aşa ceva, degeaba aşteptăm ca ceilalţi români, mai normali, să zic aşa, să ia atitudine foarte hotărîtă contra unor asemenea manifestări. Se mai întîmplă şi asta cîteodată, dar într-o formă cam palidă. Iar noi rămînem cu decepţia, şi ne întrebăm ce vină avem noi oare să trebuiască să suportăm noi toată mizeria asta tocmai în ţara noastră.
          Deci ce am dori noi în această privinţă? Nimic exagerat, zic eu: am dori doar ca dacă România are o Constituţie care garantează demnitatea omului, atunci s-o garanteze şi pentru noi, că sîntem şi noi oameni, chiar dacă sîntem unguri.

          • Jean-Paul spune:

            2-3 zile dupa ce am postat acel mesaj, am tot intrat pe contributors sa vad daca mesajul meu a primit vreun raspuns. Apoi, am tras concluzia ca, probabil, existau alte scrisori mai incitante si ca nu erati obligat sa-mi dati neaparat un raspuns….
            Asa se face ca n-am mai urmarit daca…..
            Azi, insa, citind cele mai recente articole de pe contributors, am avut curiozitatea sa vad la cate mesaje s-a ajuns pentru articolul dvs… Asa am descoperit ca, ma astepta un raspuns si ca, probabil, si dvs va puneati acum intrebarea daca voi continua cu replica…
            V-ati oprit la acea intrebare si mi-ati dat un raspuns. Dar, sincer, nu cred ca ati ales cea mai potrivita replica.
            Nu sunt nici specialist nici expert in stiintele umaniste, eu fiind absolvent de politehnica, incat sa analizez toate aspectele prin care ne apare conceptul de demnitate, pentru a detecta care dintre acestea au fost atacate. Care dintre trasaturile personalitatii umane au fost afectate de catre “artistii diversiunilor”romanesti? Cinstea? la nivelul omului de rand, am scris si in primul mesaj ca am avut colegi de etnie maghiara cu care m-am inteles foarte bine. Asta nu inseamna ca cu toti, fiindca nici cu colegii romani nu pot spune ca am fost prieten cu toti. Chestie de afinitati, de gusturi pentru literatura, sporturi, femei, etc.
            Onoarea? Atata vreme cat am impartit aceleasi conditii in scoala, facultate, armata sau serviciu, nu s-a pus problema sa-mi aleg prietenii pe criterii etnice. Dar eu n-am avut niciodata foarte multi prieteni fiindca nefiind nici bogat nici mare sef, mi-am ales prietenii pe baza de preocupari si opinii comune. Par example, in armata, la Bacau, aveam doi prieteni maghiari foarte buni cu care imparteam vinul cand faceam de paza la poligonul de trageri sau jucam sah si fotbal si ne respectam reciproc..
            Virtuozitatea? Da, vinul ne descretea limbile si stand in frig la extremitatile poligonului, reuseam sa ne expunem parerile fara teama ca ne vom intrerupe unul pe celalalt..
            Modestia? La acest capitol, nu prea excelam nici noi romanii nici voi ungurii, dar intre oameni care se cunosc bine, lipsa modestiei nu poate face mari stricaciuni, daca stim sa ne oprim la timp
            Respectul? Aici vreau sa zic, respectul este o conditie sine qua non pentru o buna convietuire intre oameni, asa in general, nu doar intre persoane de etnii diferite…
            Politicienii, indiferent daca sunt romani sau maghiari, vor ca ei sa fie indrumatorii nostri chiar daca n-au nici stofa pentru asa ceva, sau incearca asta fiindca au alte interese. Daca la nivelul burtaverzimii(un termen des folosit de un fost sef al meu de la locul de munca pentru oamenii de rand) e usor sa ne intelegem, politicienii avand mai degraba darul de a ne invrajbi, altfel ei nu-si mai gasesc rostul.
            Si haideti sa recunoastem ca greseli se pot face si de o parte si de alta, dar important e sa nu perseveram in greseala , nici sa ne consideram mai destepti, mai buni, superiori fata de ceilalti.. Intre noi, oamenii de rand, putem stabili cand cineva chiar e mai bun decat celalalt sau mai corect, etc..fara sa ne suparam pentru asta
            In concluzie, d-le prof. chiar daca nu veti fi de acord cu ce-am scris aici, consider ca minoritatea maghiara nu este si nici nu are motive sa se considere asuprita. Nu in epoca asta.

            Relaţia dintre demnitate şi personalitatea umană se traduce prin faptul că
            aceasta este o trăsătură dominantă a personalităţii. Nu numai că este o trăsătură
            pozitivă a interiorului uman, reflectând cinste, onoare, virtuozitate, modestie
            sau, în viziunea lui Kant, respect pentru toate datoriile morale, dar ea se
            raportează şi la alţii, desemnând altruism şi respect pentru ceilalţi semeni.
            Demnitatea contribuie la formarea conştiinţei de sine şi la conturarea conştiinţei
            propriei valori morale şi sociale

  28. Marian Ion spune:

    Cu deosebit respect pentru cele scrise, il invit pe domnul profesor Szilagyi sa faca un recurs la istorie :

    https://www.dantanasa.ro/wp-content/uploads/2018/04/1-kurzer-ueberblick-der-literaturgeschichte-siebenburgens-1.jpg

    Intreb apoi ca un nepriceput :

    De ce sarbatoreau Valahii in secolul 18 sarbatori care nu le-au apartinut sufleteste niciodata ?
    Erau fortati sa o faca ? Erau minoritari ? Erau fortati sa isi schimbe numele in alta limba ? Aveau acces la scoala elementara in limba maternal ? Au fost suficient de toleranti ?

    Inteleg durerea unui suflet stingher, ancorat in secolele trecute.
    Nu acceptarea sau toleranta ne vor vindeca ci recunoasterea deschisa a adevarului si iertarea crestineasca. Este indemnul meu adresat Romanilor de toate nationalitatile : maghiara, germana, rusa, turca, polona, slovaca, ceha, sirba, croata, bulgara, tatara, roma, iudaica, romana si toate celelalte.

    Daca ati scris toate acestea doar pentru a explica diferenta intre sarbatorire si comemorare, inteleg si accept pozitia dvs. Accept sincer si va respect retinerea cu aceasta ocazie. Ma tem insa ca ati vrut sa spuneti mai mult de atat. Si iar accept si va respect cuvintele dar nu pot sa si aprob. Pentru ca, in afara de “a nu spune adevarul”, a minti se mai defineste si “a nu spune TOT adevarul”.

    In clipa sarbatorii mele, voi irosi, cu respect, o clipa si pentru comemorarea dvs.
    Iar pe 15 martie voi admira cum o natiune mica stie sa se bucure de dimensiunea ei universala, trecand peste exceptiile care tind sa o caracterizeze.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Stimate dle Marian Ion, în problema referitoare la istorie vă rog să citiți și răspunsul meu chiar aici mai sus, pentru CAT. O statistică din cartea lui Friedrich Schuler (1857), credeţi-mă, nu ne dă niciun răspuns la problemele noastre de azi pe care trebuie să le rezolvăm noi unii cu alții astăzi, și nu în sec. 16.
      În secolul 18 “Valahii” sărbătoreau sărbătorile lor, precum şi ungurii pe ale lor, care erau sărbători religioase, şi sărbătorea fiecare după religia lui, iar sărbători “naţionale” sau aniversări festive ale unor evenimente istorice nu existau încă, deci nimeni nu forţa pe nimeni nici să sărbătorescă, nici să nu.
      Iar cu istoria mai e şi o altă problemă, şi anume că acea istorie despre care credem noi că ar fi cea adevărată, fiindcă aşa am fost învăţaţi să credem, de multe ori nu prea se potriveşte cu cea reală, dar noi judecăm lucrurile după ce credem noi. Există convingeri, am văzut şi eu, după care multor români ardeleni li s-ar fi maghiarizat numele cu forţa. Or această credinţă populară n-are niciun fundament care să fie şi documentat cît de cît. Sigur, în sec. 19, şi chiar şi la începutul sec. 20 uzanţa generală în Ungaria dualistă era ca prenumele să fie folosit în forma din maghiara, de pildă în parlamentul Ungariei Iuliu Maniu figura ca “Maniu Gyula”, dar asta nu cu intenţia maghiarizării lui, că şi pe copertele cărţilor scrise de Jules Verne apărea “Verne Gyula”, aşa era atunci la modă. Dar asta era valabil numai pentru prenumele, şi nu şi pentru numele care rămînea neschimbat.
      Şi tot aşa circulă legende despre chiar sute de mii de români maghiarizați cu forța în Monarhia Austro-Ungară, idee care trebuie privită totuși cu multe rețineri. Este știut că din anii 1890 politicienii unguri au vrut chiar asta, și, cu mintea lor majoritară, au și crezut că asta s-ar putea realiza, dar rezultatul a fost practic zero, fiindcă asimilarea cu forța nu poate funcționa: cum apar numai și indicii ale acestei intenții, se activează imediat acel “sistem imunitar” al comunităţilor respective faţă de asemenea încercări care va declanşa reacţii puternice de autoapărare. Deci cu asta politicienii unguri n-au făcut decît să îngreuneze fără niciun rost viaţa românilor şi să-i facă şi mai români decît înainte. Şi ca să nu ziceţi că eu aş spune nişte neadevăruri aici, vedeţi numai ce scrie Aurel C. Popovici, un martor al acelor vremuri şi luptător consecvent pentru drepturile românilor ardeleni, în cartea sa apărută în germană în 1906 şi în româneşte cu titlul “Stat şi naţiune” în 1939: “Deci, cu toate sforţările politicei de Stat, deşi s’au aplicat toate mijloacele permise şi nepremise, politica de maghiarizare a naţionalităţilor a suferit numai eşecuri. Insă nu numai în sensul că maghiarizarea s’a dovedit imposibilă; însuşi maghiarii se plâng întotdeauna, de pildă, de procesul românizării în ţinuturile transilvănene. Şi nu fără motiv. Acolo ei sunt înfipţi în mijlocul românimii, în grupuleţe neînsemnate şi, prin urmare, românizarea lor se prezintă ca un proces natural, care nu poate fi oprit prin niciun decret ministerial, oricât de sever ar fi el. Şi mai trebue adăugat că populaţia românească a satelor se opune foarte energic absorbirii elementelor naţionale străine” (p. 83). Aşa cum era şi de aşteptat.
      Iar dacă m-aţi întrebat şi de şcoli, atunci să vă spun că românii aveau acces şi la “scoala elementara in limba materna”, dar nu în şcoli de stat, fiindcă la acea vreme şcolile erau în cea mai mare parte şcoli confesionale şi pentru unguri. Iar dacă biserica (cea greco-catolică în primul rînd, cea ortodoxă ceva mai puţin) s-a ocupat de organizarea şcolilor, atunci în anii 1880 în Transilvania existau peste 3700 de şcoli româneşti (în mod ironic ceva mai multe ca în Regat), şi totul mergea în limba română pînă în anul 1907 cînd prin legea de proastă amintire a lui Apponyi a ordonat introducerea obligatorie în şcoli şi învăţarea limbii maghiare, la care românii au fost foarte revoltaţi, şi pe bună dreptate, fiindcă nu li s-au asigurat în acelaţi timp şi condiţiile pentru asta.
      Iar cu continarea comentariului dvs. sînt cam nedumerit. Dacă aţi citit atent ce am scris eu, aţi putut vedea că tema nu era “diferenta intre sarbatorire si comemorare”. Problema nu e asta. Şi dacă presupuneţi că eu n-aş spune TOT adevărul, într-un fel poate aveţi dreptate fiindcă aş mai avea multe de spus, dar şi aşa a ieşit cam lung. Dar dacă aţi crede că n-aş spune anumite lucruri fiindcă aş vrea să le ţin secret, atunci cu aşa o eventuală suspiciune n-aş putea fi de acord. N-avem noi “intenţii ascunse” pe care nu le-am vrea să le spunem românilor (cred că la asta ar vrea să trimită şi “comemorarea”). Problema noastră e dacă vom ajunge vreodată să ne acceptăm unii pe alţii ca să putem odată trăi şi noi în pace şi linişte, nemaifăcînd atîtea neplăceri unii altora.

      • Marian Ion spune:

        Va multumesc pentru raspunsul documentat si apreciez cunostintele dvs. in materie de Istorie. Deasemenea Filosofia si Elocinta dovedite ma indeamna sa va respect cu sinceritate. Departe de mine intentia de a spune ca cineva a mintit. Subliniez doar ca trebuie spus TOT adevarul, chiar daca acest fapt, prin INTREG continutul lui, nu va face cinste nici romanilor si nici maghiarilor, deopotriva. Ar putea fi momentul unei spovedanii si al unei iertari istorice. Dorim cu adevarat asta ? Din pacate, apreciind dupa numarul de comentarii (pana acum toate din partea “majoritarilor”), se pare ca nu. Cu stima si respect pentru incercarea dvs.

        • Nagy spune:

          Printre cititorii portalului http://www.contributors.ro sunt cam tot atâția minoritari ca și majoritari printre cititorii majoritari ai portalurilor de limbă maghiară. :)

          • judex spune:

            Poate din cauza ca maghiarii nu cunosc limba romana si romanii nu cunosc limba maghiara, nu credeti? Este o opreliste intre maghiari din Ro si romani ridicata de UDMR, organizatie care descurajeaza/boicoteaza invatarea limbii romane de catre etnicii maghiari, excluzandu-i astfel din agora. Practic, in afara unora ca dnii Peter-Eckstein si Szilagyi, nu prea auzim voci ale maghiarilor moderati, scena fiind confiscata de politicieni maghiari (ca dnii Tokes, Kelemen sau Verestoy) care nu fac decat sa adanceasca clivajul dintre cetatenii romani de etnie maghiara si restul cetatenilor romani (de obicei, prin discriminare pozitiva sau mesaje incarcate de resentiment).
            Ar fi interesant de studiat mecanismul care face ca intelectuali sofisticati (ca dl. Szilagyi) sa cada in mrejele unor politicieni sofisti rudimentari (ca dl. Kelemen).

            • dusu spune:

              dar ce ziceti daca limba maghiara ar fi declarata si ea limba oficiala a statului romin !? statele civilizate asa procedeaza !

            • Mihai Badici Mihai Badici spune:

              Bine, și declararea ca limbă națională poate fi o chestie lipsită de conținut dacă nu și definim ce înseamnă asta. Într-un fel limba maghiară este limbă națională, cel puțin în zona de baștină, din moment ce se elaborează documente oficiale în maghiară. Doar că nu îi zicem așa ca să nu-i înfuriem pe extremiști :) Pe de altă parte traducerea tuturor actelor în maghiară, încluziv a celor din Moldova sau Oltenia, deși în vremea noastră e perfect posibilă tehnic, ar fi fără nici o noimă. Traducerea Monitorului Oficial de exemplu ar avea în schimb foarte mult sens. ( E distractiv că televiziunile de desene animate, când nu mai au dublajul în română trec pe maghiară, probabil pentru că sunt traduse pe filiera asta, deci într-un fel ei au implementat-o deja ca limbă alternativă :) ) Pe mine însă mai mult mă sperie că nu reușim să comunicăm între noi, nu comunicatul fiecare pe limba lui, că la asta ne pricepem prea bine, să vorbim fiecare separat…

            • judex spune:

              @dusu: o idee proasta. De ce?
              De exemplu, in cazul dvs. sau al dlui. B de mai sus (oameni cu o cunoastere precara a limbii romane) capacitatea de a participa activ la discutia generala ar scadea pana la un nivel care v-ar separa complet de restul cetatenilor Ro. Cui prodest?
              Cata lume credeti ca ar fi citit/raspuns un(ui) articol pe aceeasi tema scris de un @dusu care incurca diatezele si amesteca aproape aleatoriu cele cateva cuvinte/sintagme (selectate, de obicei, dintre injurii – o simpla incursiune in istoria interventiilor dvs. pe Contributors este deplin lamuritoare) pe care le cunoaste&stalceste din fondul pricipal al limbii romane?

              Care ar fi fost utilitatea acestei scrisori a dlui Szilagyi in limba maghiara?

              Dvs. si radicalii din UDMR sunteti pericolul cel mai mare pentru comunitatea maghiara pentru ca exaltatii de ambele parti sunt de fapt trupasi ai aceluiasi corp de armata si nu fac decat sa-si paseze vuvuzeaua asurzitoare de la unii la altii. Este o tehnica deja vetusta, cea a inflamarii unor conflicte pentru a indeparta “pericolul” concilierii.
              Oameni ca dl Szilagyi reprezinta solutia.

            • judex spune:

              @dusu, concis: o idee proasta.

              Reducere la absurd:
              1) conduce la situatia in care maghiarii din Ro care nu vor cunoaste limba romana nu ar putea verifica discursul reprezentantilor lor in Parlament.
              2) ca urmare, reprezentativitatea politicienilor lor ar deveni nula.
              Concluzie: alegatori fara discernamant vor alege politicieni fara reprezentativitate.

      • Jean-Paul spune:

        Aici trebuie sa va contrazic: am avut un coleg in liceu, d e etnie maghiara pe care il chema Fekete si el cu gura lui, nesilit de nimeni, a recunoscut ca bunicii lui erau romani dar li s-a maghairizat numele din “Negru” in “Fekete”. Si nu e singurul caz. Poate, asta era politica oficiala atunci in imperiul austro-ungar si, mai ales, in Ungaria. In toate provinciile pe care le-a “pierdut” prin tratatele de pace din anii 1920, ungurii erau minoritari, astfel ca maghiarizarea numelor era o modalitate de a vopsi realitatea….

  29. Idsoc spune:

    Da, 1 decembrie poate si trebuie sa fie sarbatorit de toti cetatenii loiali statului roman.
    1 decembrie este un moment excelent ales ca simbolistica pentru ca el nu celebreaza marsul armatelor romane prin Alba-Iulia sau Cluj-Napoca sau Budapesta sau data la care s-a semnat Tratatul de la Trianon; el celebreaza o adunare populara a unor oameni liberi de constrangerile unui imperiu condus autoritar si care nu recunostea dreptul tuturor natiilor la un tratament egal. El celebreaza momentul cand pentru prima oara in istoria Transilvaniei tuturor natiunilor si tuturor confensiunilor li s-au recunoscut si garantat drepturi egale; iar statul roman modern trebuie celebrat la a 100-a aniversare pentru ca reusit sa fie garantul acestor drepturi si asta ar trebui sa dea incredere ungurilor din Ardeal ca au un viitor in aceasta tara ca unguri si sa-i indrepte catre sarbatoare, nu catre critica. Sa nu uitam ca si germanii din regiunea sudeta sau Silezia erau si ei “descalecati” de sute de ani acolo (poate chiar dinaintea polonezilor si cehilor), dar statele moderne ale polonezilor si cehilor au ales sa nu includa in viitorul lor identiatea germana a acelor locuitori.
    Nu am auzit o critica a politicienilor maghiari din Ardeal fata de inechitatea nationala si lipsa libertatilor din Imperiul habsburgic sau cel austro-ungar; nu am auzit o critica la adresa regimului lui Horthy care a trimis evreii ardeleni in lagarele germane si a masacrat romani la Ip si Traznea; nu am auzit o critica la adresa politicii nationaliste si revansarde a lui Viktor Orban.
    Lucrurile astea nu trebuiesc ascunse sub pres, ci, asa cum fac germanii, trebuiesc recunoscute si condamnate pentru a ne asigura ca libertatea si egalitatea cetatenilor sint principiile care vor supravietui in Europa.
    Asa ca ungurilor care spun ca ei nu pot sarbatori momentul in care s-a nascut un stat modern care le-a dat un trecut de 100 de ani in Transilvania, momentul in care au aparut scrise negru pe alb in Declaratia de la Alba-Iulia cuvintele care le garanteaza viitorul si drepturile in statul modern roman, ci prefera sa planga sfarsitul unui stat inegal cu toti cetatenii sai, dar in care e drept, natiunea maghiara era favorizata, le raspund: domnilor apartineti trecutului, un trecut care nu are nicio legatura cu valorile actuale europene.

  30. Manuel C. spune:

    Foarte frumos articolul.
    Demonstreză practic că înțelegerea și buna conviețuire din Ardeal depinde de fiecare dintre noi și de buna credință a fiecăruia.
    Acesta este mesajul pentru românii din Ardeal.
    Ca și român din Ardeal am și eu un mesaj pentru maghiarii din Ardeal.
    Pentru buna conviețuire dintre noi, încerați și voi să analizați și să vă analizați prin prisma evenimentelor de la Tg. Mureș din 1991.
    Abia apoi, analizându-ne fiecare, vom putea pune bazele unei conviețuiri sănătoase, presărată de prea multe evenimente istorice tulburi, ca să folosesc un eufemism.
    Un român ardelean, crescut printre unguri.

    • un domn spune:

      @Manuel
      Chapeau Bas
      Cu respect
      Un Domn

    • Paganel spune:

      @Manuel C.
      Ca român, ortodox, eu aș avea de făcut două mici „amendamente”i:
      1. Evenimentele nefericite de la Târgul Mureș au fost în 15 martie 1990, nu 1991!
      2. Ce căuta în ziua aceea, cu alte zeci de români, aduși de „vătraiul românesc” cu autobuzele de la Hodac și Ibănești, românul, caftit din nefericire, Mihăilă Cofariu??? „Întâmplător”, au avut toți „treabă” în oraș, exact în centru, și fix în acea zi!
      NU sunt de acord cu sărbătoriri ale unora ÎMPOTRIVA altora, dar nici cu mistificări! Văd că nimeni nu spune cum au fost huiduiți de zeci de „suporteri” ai aceluiași „vătrai românesc” (o „anexă” nu tocmai „curată” a punr – îmi pare rău, nu-i pot scrie inițialele cu majuscule, că nu merită!), nu doar reprezentantul UDMR; ci și țărănistul Corneliu Coposu, la sărbătorirea Zilei Naționale, la Alba-Iulia, la 1 Decembrie 1990! Instigarea la huiduieli au făcut-o bolșevicul ilici și petrică roman (după opinia mea, două extrem de nocive personUlități, pentru România)!
      Evenimentele de la Târgul Mureș, din martie 1990, au fost pretextul perfect pentru comunist(oid)ul ilici de a înființa sri, în care au fost (re)primiți o grămadă de (foști?) securiști!

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Despre cele întîmplate la Tîrgu Mureş în 1990 vă rog să vedeţi mai jos răspunsul meu la comentariul lui Jean-Paul (12/11/2018 la 17:47).

  31. Hantzy spune:

    Dle Sandor,
    Eu n-am putut să citesc decât primele două paragrafe. Nu doar că nu m-am simțit a fi “adrusantul” scrisorii dumneavoastră, dar am avut repulsie de ceea ce aș fi putut citi în continuare. Iar asta oentru că, după o mult prea siropoasă introducere cu punerea în temă și după motivația tutuielii “de la om la om”, treceți brusc la “voi” și “noi”, segregare care ar putea fi totuși acceptabilă, dacă ea nu ar fi utilizată doar pentru împărțirea inechitabila a valorilor umane intre cele doua grupuri.
    Nu pot vorbi în numele grupului în care mă includeți, dar mie unuia nu-mi vor ajunge încă alta sută de ani pentru a putea citi o scrisoare ce începe astfel.

    • Omics spune:

      Exact. Pentru mine ungurii din Transilvania ar trebuie să fie “noi” și ungurii din Ungaria “voi”. Pentru că există înrudirea etnică, dar există foarte multe diferențe. Îmi pare că unguri din Ungaria iubesc sincer mai mult Transilvania, cu diferențele și românii ei, decât ungurii din Transilvania. Ultimii vântură mereu steagurile și minciunile Ungariei. Asta este condiția de populație periferică, care, de exemplu, nu are norocul unor profesori de istorie de calitate, dar citesc tot felul de fițuici în ungurește.

      • Hantzy spune:

        Mă rog, putem fi cu toții “noi, europenii”.
        Citind unele dintre comentariile de aici și siderat fiind de unele formulări ce vădesc intoleranță, am avut remușcări că am cedat prea repede și am lecturat totuși scrisoarea deschisă. Din păcate nu am simțit niciunde dorința apropierii intre cele două etnii, ci dimpotrivă, am dat peste un “to do list” pe care majoritarii ar trebui să o transforme în Biblie a bunelor relații cu minoritarii. Adică, mai pe șleau sau mai pe românește, pașii pe care românii îi au de făcut pentru năbădăiosii “asupriți” să se simtă respectați și protejați.
        Sorry, dar după toate normele bunului-simț și ale negocierilor între cei care se respectă, reciprocitatea este regula de bază a jocului, astfel încât și unii și alții să aibă obligații. Da e drept, sub titlul de obligație a minorităților ar fi rezolvarea problemelor din curtea proprie, cu evitarea nasului majoritar deasupra oalei unde nu-i fierbe cartoful. Ingenios împachetat, privilegiul autonomiei sigur nu e o obligație pentru etnicii care îl savurează, ci doar așteptarea ca statul român să renunțe la o parte din drepturile sale administrative. Mie nu mi se pare fair să pui steagul Secuiesc pe o instituție a statului român.
        Dar faptul cel mai lipsit de respect mi s-a părut vizita din această săptămână a Ministrului de Externe din Ungaria la Liviu Dragnea. Nu doar că personajul nu are atribuții în politica externă, dar este un infractor. Iar după intrevedere a afirmat că Ungaria se va opune rezoluției din PE. Oare ce o fi promis santajabilul?

        P.S. Sunt și eu tot un minoritar, chiar dacă de altă etnie decât a dlui Sandor și nu am simțit niciodată că n-aș fi respectat de către români, dar nici comunitatea căreia îi aparțin nu a ridicat pretenții cu rang de privilegii..

  32. Victor M spune:

    Cred ca 25 octombrie, ziua eliberarii terotoriului romanesc de sub dominatia fascista, era mai indreptatita sa fie ziua nationala a Romaniei. Asta chiar era o zi care sa faca referire la toti romanii, indiferent de etnie, religie samd.

  33. sergiu spune:

    Chiar nu va inteleg. Tunati si fulgerati impotriva unui om care a avut curajul sa isi deschida inima in fata noastra. Aduceti argumente de 200-300 de ani?! Nu vreti/vrem sau nu puteti/putem depasi odata mentalitatea tribala si sa intram in UE efectiv!? Omul a expus problemele cum le vede/crede dumnealui, iar argumentele de genul bata “literara” peste cap sau “asa va trebuie”, nu credeti ca o sa-i dea dreptate/ apa la moara? As avea si eu bune motive sa nu-i iubesc pe unguri, cu cele mai bune circumstante atenuante -sunt casatorit cu o unguroaica – dar, cu toate astea, nu ma pot opri sa nu ma gandesc – chintesenta oricarei religii sau vieti sociale bune, mi se pare zicala “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”, cu exceptia notabila a sado-masochistilor. Deci noua nu ne place ce fac rusii si ucrainienii cu minoritatea romana, dar ni se pare normal sa le-o facem minoritarilor de la noi. Nu ar trebui/ar fi crestineste, sa-i sprijinim sau macar sa-i intelegem, la nivelul la care am dori sa fie intelesi minoritarii nostril?! Altfel, totul pare o ipocrizie! Iar fraza cu romanu-i cel mai ospitalier si om bun – lasati-o jos!!! Vrei sa vezi neam ospitalier – dute in Portugalia! Nu suntem noi cei care au inventat cartoful. Cei mai!! De altfel si noi, in WW II, am comis crime in masa -progroame impotriva evreilor – ce ziceti, care-I scuza, si-o meritau?- impotriva rusilor, chiar si maghiari impuscati prin sate, chiar daca nu a fost politica de stat, totusi s-a intamplat cu acceptul, mai mult sau mai putin, tacit al autoritatilor.Da, a fost razboi, da – “shit happens” – dar nu ne face sfinti pe noi si rai pe aialalti. Ca minima politete sa-i respectam opinia.

    • un domn spune:

      Draga Sergiu
      Naratziunea Ta a fost Sublima pana la victimizarea Mujicilor, aka rushilor, apoi o naturala aratura a aparut pe ecran

    • Constantin spune:

      “Chiar nu va inteleg.”…

      Dacă veți reciti cu răbdare thread-ul comentariilor veți observa că nu sunt decât vreo două care “tună și fulgeră”, aparținând unor persoane care recunosc că nu au avut bunăvoința de a face efortul să citescă articolul în întregime. Majoritatea colegilor comentatori apreciază textul autorului și pe un ton echilibrat aduc observații cu privire la rolul nefast al politicienilor de diverse etnii în relațiile dintre cetățeni.

      De altfel, astăzi, atât la Tg. Mureș, pe care l-am vizitat mai de curând, cât și la Cluj, unde am discutat îndelung cu colegi maghiari și români, relațiile interpersonale sunt infinit mai bune decât ne lasă să înțelegem politicienii care ne jefuiesc cu entuziasm avutul.

  34. Adam spune:

    Nu am avut timp să citesc tot articolul dintr-o dată. Ultima parte, ceea cu povestea din 1 Decembrie 1991 am citit-o numai azi și mi-a dat speranțe. Deși este adevărat că duminica oricum totul pare mai fumos, vă mulțumesc.

  35. sohaciu stefan spune:

    Ieri, 11noembrie, am citi lungul dumneavoastra articol. Nu am inteles de ce sunteti nemultumit ca romanii nu acorda drepturi minoritarior maghiari, cu toate ca sunt reprezentati, ca partid, desi nu este, in parlamentul Romaniei si, de multe ori U.D.M.R-istii stau la panda sa mai ,, ciupeasca unele drepturi.
    Cineva a amintit de Unium trium nationum. Cam ce drepturi aveau atunci romanii?. Altii au amintit de ,,drepturile” pe care trupele maghiare, care au invadat tara in 1940, le-au acordat romanilor din Ip, Trasnea si alte localitati
    Trebuie sa marturisesc, de la inceput, ca nu sunt ,,roman verde,” fiindca bunicii mei dinspre tata au venit din Imperiul austro-ungar. Dar afirm cu toata taria ca sunt roman, nu cetatean, fiindca sunt nascut, crescut pe pamantul unei tari ccare se numeste Romania.Am vizita Elvetia dupa 1990, in zona francofona. Am aterzita la Zurich, unde se vorbeste germana. N-am intalnit greutatea pe care AM INTALNIT-O IN TRANSILVANIA CAND M-AM ADREST UNUI MEGHIAR CARE MI-A RASPUNS, in 1964: NEM, TUDOM, ROMANO!
    Am participat la luptele impotriva trupelor maghiaro-germane care invadasera Transilvania dupa 23 august 1944. Am fost luat prizonier. Foamea, mizeria, frigul, bataia pe care am primit-o romanii de la cei care ne insoteau sau pazeau, erau imptriva convertiilor internationale. Desi le-am spus ca ma numesc Stefan Sohaciu, mi-au zis ca ma numesc Istvan. Nu mai eram nici austriac,nici roman: eram ungur. Un altul a zis ca s-a nascut in Alba Iulia. Nem, Gyulofehervar. Deci si el se nascuse in Ungaria.
    Sincer vorbind, credeti dvs. ca ungurii obisnuiti, nu cei scoliti, prin diferite universitati, au ceva de impartit cu romanii.Eu ma indoiesc, ba sunt chiar sigur ca nu.
    Reintors in tara dupa razboi, n-am mai fost nici roman, nici ungur,nici austriac, am fost declarat ,, dusman al poporului” de conducerea tarii din acea vreme din care faceau parte si ,,cetateni” de etnie maghiara.
    Am locuit multa vreme ( 12 ani ) In Transilvania, intr-un sat de romani. Mergeau acestia pe campie sa-si schimbe produsele gospodariei lor in sate locuite de maghiari. Se intelegeau bine, erau prieteni la care inoptau, mancau, beau, se distrau. Personal, marturisesc ca m-am inteles tot atat de bine cu maghiarii ca si cu romani. Megeam la nunti, la betezuri, ne intalneam si ne salutam reciproc, respectuos.
    Sovietiicii, ca sa impace si,, capra si varza” au creat Regiunea Autonoma Maghiara” desfintata in 1968 de Ceausescu. Nimeni, atunci,n-a zis nimic.In 1956, cand unii dintre romani sau solidarizat cu maghiarii a avut mult de suferit.
    A venit si 15 martie 1990. Cine a avut ineteres sa invrajbeasca maghiarii cu romanii ca acestia sa apara in fatza Europei ca niste barbari? Daca sunteti sincer, asa cum pretindeti si deschis la dialog,v-as ruga sa-mi rasupundeti: cati romani din Ungaria sunt in parlamentul lui Victor Orban? Si cati dintre ei profita de imprejurari si de prostia conducatorilor romani, ca marhodoctorur, Kelemen Hunor? V-a pretins cineva sa-l inlocuiti pe Sandor cu Alexandru? Mie imi povestea un preot roman, ramas sub ocupatia maghiara in 1940, ca a dorit sa-si inregistreze, la primarie, fata nou nascuta :Doina. Notarul, maghiar, i-a zis: Nem Doina, Ciardas. Tot sincer vorbind ca filologi ce suntem: Mai bine preda limba romana un profesor roman, de specialitate, decat o invatatoare maghiara, care, fie vorba-ntre noi, nu le va spune elevior ce sunt rosiile ci porodicile, nici cartofii ci crompi,nici ardei,ci paparica, etc.etc. Poate ca ii va si numi Sandor, Miclos, Fekete Sabo si nu Alexandru, Nicolae, Negru, Cismaru…..

  36. Scurt ! spune:

    Ziua de 1 decembrie simbolizeaza reintregirea neamului romanesc.Nu poate fi o alta zi mai importanta pentru tara noastra !!

  37. keiser_soze spune:

    Domnule Szilagyi ,
    de fapt, D-voastra ce anume doriti ?? Sa schimbam istoria, granitele etc. ca sa se muleze pe un vis absurd al unor persoane ce traiesc inca in seclul 18 ?
    Nu suntem noi, romanii, nemaipomeniti, insa ungurii, oriunde s-ar afla, nu se simt bine pana nu agita lucrurile. Din plictiseala ?
    Extrem de lunga scrisoarea, admir persoanele care vorbesc/ scriu mult fara a spune nimic (nou) de fapt. Nu am acest talent si nu il consider necesar decat in diplomatie. Restul e pierdere de timp si energie.

  38. Aceasta scrisoare nu face decit sa dezbine mai mult.
    Mie chiar nu imi pasa si nu ma simt indignat ca ei nu sarbatoresc, dar de ce striga ungurii in gura mare?
    Din snobism politic? Se trimbiteaza de la Buda?
    Dupa mine scrisoare denota frustrare si ego exagerat si totodata faptul
    ca aceasta etnie traieste prin prisma trecutului, nu are capacitatea si nu doreste sa evolueze, sa se integreze in familia din care face parte ( cer autonomia), sa o respecte in adevaratul sens, sa accepte ca fac parte din familia Romana (nu Transilvania) si sa se comporte ca un adevarat membru al acesteia. Ma refer la un stat unitar, normal, modern, bazat pe valori, cultura, o Romanie in care toti suntem ai ei si responsabili pe deplin pentru bunastare, o Romanie pe care trebuie sa o sustinem impreuna cind ii este greu, nu sa o sabotam, sa o hulim, sa o distrugem.
    Si asta este valabil si pentru voi dle Sanyi si pentru noi, nu sa ne aratam cu degetul si sa dam vina pe cine am votat, sau ne ne cramponam de idiotenii prezente legate de faptul ca unii uulesc in Ciuc si altii mizgalesc muntii in culorile unguresti in Alba.

  39. Cinicul spune:

    Domnul Sandor ofera un model alternativ de tratare a unei minoritati: cea a suedezilor din Finlanda. Personal nu vad nici o problema a a pune in practica in Romania orice drept pe care-l au suedezii din Finalnda, desi nu vad vreunul lipsa la apel.
    Am totusi o intrebare directa autorului, stie domnia sa de vreo intentie a Suediei de a contesta granitele de azi ale Finlandei, desi, ca si Transilvania sub maghiari, turci, austrieci apoi din nou maghiari, Finlanda a fost sute de ani sub suzeranitate suedeza? Din nou as fi foarte surprins sa existe un raspuns la aceasta intrebare.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Modelul finlandez nu s-ar putea transpune la noi, fiindcă, am spus, fiecare ţară are specificul lui, şi prin urmare fiecare trebuie să găsească propriile soluţii bune pentru situaţia concretă din acea ţară. Modelele nu pot fi copiate exact, cunoaşterea soluţiilor bune existente poate ajuta numai cu idei. Cît priveşte eventuala intenţie a Suediei de a contesta graniţele, despre aşa ceva eu nu ştiu şi nici nu cred să existe, precum nu există nici în cazul Ungariei. S-ar putea să citiţi asta cu puţină suspiciune, crezînd că poate eu nu citesc presa românească şi nu mă uit la posturile româneşti. Vă asigur că mă uit (altfel nici nu puteam ghici de ce întrebaţi asta), dar eu în plus mai am şi privilegiul să urmăresc şi cele ungureşti, cunoscînd destul de bine şi tendinţele politice din Ungaria de la 1990 încoace, şi pot să vă asigur că nici măcar cea mai nesemnificativă grupare politică nu are pe agendă promovarea unor idei revizioniste pentru refacerea Ungariei Mari, asta nu se discută pur şi simplu.
      Ce poate fi derutant e faptul că ungurii de 100 de ani încoace nu încetează să deplîngă efectele tratatului de la Trianon, dar asta ţine mai degrabă de “caracterologia naţională” despre care eu am mai scris odată, într-un alt context, deci nu ca un argument contra ceva, următoarele: “Noi, ungurii, de pildă, sîntem de nebătut în a ne jeli trecutul, pe care oricum n-avem cum să-l mai schimbăm, dar ne face cumva o satisfacţie deosebită ca ori de cîte ori se dă ocazie, să comemorăm împreună acea mare pierdere, a cărei aniversare tocmai urmează în calendar, cu sentimentul solemn şi înălţător al compătimirii de sine, că noi am fost mereu bătuţi de soartă. Evident, în istoria lor au avut şi ungurii momente victorioase, cu bătălii cîştigate, dar acestea n-au intrat în memoria colectivă, ca şi cum n-ar fi existat, şi sînt date uitării în aşa măsură, încît acum chiar că trebuie să mă gîndesc să-mi amintesc de vreuna. Dacă cineva dintre noi păţeşte ceva, e consolat cu proverbul: “Több is veszett Mohácsnál”, adică: Las’ că mai multe s-au pierdut la Mohács. Vă daţi seama: sîntem la începutul anului 2016, iar bătălia de la Mohács, unde ungurii au fost înfrînţi de turci, a avul loc la 29 august 1526 (iată că la asta îi ştiu şi data!), şi ungurii parcă nici pînă astăzi n-au reuşit să se împace cu cele întîmplate atunci, darămite cînd e vorba de tratatul de la Trianon, care s-a întîmplat ca şi ieri, că din 1920 pînă acum n-au trecut decît 95 de ani. Şi atunci, bineînţeles, comemorează cu un sentiment tragic şi acest moment istoric, spre groaza multor români, pe care îi înţeleg într-un fel şi eu, fiindcă ştiu că nimeni cu scaun la cap, şi nefiind ungur, nu şi-ar putea închipui ca, dacă te doare atît de mult o pierdere, să nu vrei să şi repari cumva situaţia, să-ţi recuperezi ce ai pierdut. Or nici vorbă: de asta ungurii au nevoie numai de dragul jelei, fără nici un „proiect” în spate, precum nici de 6 octombrie, la comemorarea celor 13 generali ai revoluţiei din 1848, nu se adună atîţia la Arad la locul spînzurării acestora, pentru ca să-i învie cumva din morţi, ci să-i jelească cu pietate şi demnitate. Iar de austrieci, acolo nici nu se pomeneşte măcar, poate eventual de generalul Haynau care a ordonat executarea, dar în rest nimic, fiindcă cine au fost cei care ne-au bătut atît de rău, asta pe noi ne interesează mai puţin, important e numai că am fost bătuţi, de soartă mai degrabă, decît de cineva, aşa cum spune de altfel şi în imnul nostru naţional.” Şi dacă vedeţi cumva undeva o vinietă cu imaginea Ungariei Mari în bucăţi, cu inscripţia “Igazságot Magyarországnak! – Justice for Hungary!”, să nu vă speriaţi mai rău decît ar trebui, că asta nu-i despre refacerea trecutului, nici vorba, ci despre durerea ungurilor că în 1920 li s-a făcut o mare nedreptate, şi asta, adică faptul că a fost un tratat care i-a nedreptăţit, nu este recunoscut pe plan internaţional, şi ar dori ca asta să se pronunţe odată undeva. Dar nu pentru a avea un motiv legitim să înceapă să se pregătească pentru revizuirea hotarelor, că, de altfel, sînt şi ei raţionali şi văd bine că asta ar fi cam imposibil, ci pentru a avea satisfacţia că timp de o sută de ani au avut dreptate cu marea lor jale naţională, şi să poată jeli şi ei “în mod legitim”, cu şi mai multă convingere. S-ar putea să credeţi că noi nu sîntem întregi la cap, dar cultura maghiară s-a format aşa în cursul veacurilor, şi dacă vă gîndiţi bine, jelirea trecutului nu e străină nici românilor.
      Partea care pe noi ne doare mai rău este că nouă în România ni s-a desemnat un rol care nu ne place deloc, adică acela de baubau, şi anume ca oricînd, dacă interesele politice (de multe ori dintre cele mai meschine) cer asta, oricine să poată scoate “cartea maghiară”, speriindu-i pe români că dacă nu i-ar suporta pe ei, atunci vin ungurii să ia Ardealul. Asta poate fi o distracţie bună pentru unii, dar noi ne-am plictisit deja de asta rău de tot, vă rog să mă credeţi.

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Scuze, văd că din neatenţie aici la capăt în loc de “sprijini” am scris “suporta”. Ce să faci dacă citeşti atît de mult şi în engleză?

      • Mihai Badici Mihai Badici spune:

        Uite, acum îmi dau seama că probabil între cele două popoare există o mare concurență pe piața jelaniilor. Noi fiind obișnuiți să ne autocaracterizăm ca lipsiți de noroc ( că vorba ceea, munții noștri aur poartă dar îl exploatează diverși, ocazional chiar maghiari) suntem un pic iritați că iată, sunt unii care se plâng mai abitir decât noi, și, mai rău, trebuie întrucâtva să le dăm și dreptate, pentru că noi fiind aici pe veci stăpâni ( deci ei trebuind să dea ascultare) nu mai putem invoca așa de tare lipsa de noroc… Ghinion, vorba unui etic german :)

  40. Pavel spune:

    1. „Noi n-am vrea să renunţăm niciodată la acel „vis milenar” al nostru să le furăm românilor Ardealul și am lucra zi și noapte la realizarea acestuia (un „plan” neexistînd de altfel decît în capetele unora, dar acele capete nu le purtăm noi, ungurii, ci numai unii dintre voi)” – ce gluma buna. Avem un coleg maghiar – istoric critic se pretindea el – care era dispus sa critice Romania fara incetare, dar cand am ajuns in camera lui intamplator am vazut ca avea pe perete harta Ungariei mari. Despre ce vorbim? E prea putin important daca ungurii mai au sau nu acest vis (il au). Important e ca nu se mai poate. Daca s-ar putea, stim bine ce s-ar intampla.

    2. Unirea de la 1918 e cel mai important eveniment din istoria romanilor. E foarte bine ca 1 decembrie e ziua noastra nationala, atat ca e cam frig, dar a fost frig si atunci, acum 100 de ani la Alba Iulia. E bine sa ne amintim cum a fost.

    3. Maghiarii de la noi nu au absolut nicio treaba cu Romania si nu o sa aiba orice ar fi, indiferent ce zi din an alegem ca zi nationala.

    4. „Urmarea este că România e o ţară în care ziua naţională a ţării să nu fie sărbătorită de nimeni, așa că să nu vă mai miraţi dacă nici noi, ungurii, n-o sărbătorim.” – sofism ieftin. 1 Decembrie e ziua naţională a românilor si a Romaniei. Nu aveti cum sa sarbatoriti aceasta zi alaturi de noi, e treaba dumneavoastra, faceti ce vreti, nu avem nimic impotriva.

    5. „noi, ungurii să facem abstracţie totală de la acel eveniment istoric, amintirea căreia pe voi vă însufleţește atît de mult, încît uitaţi din prima secundă pînă și pentru ce anume trebuia să fiţi acolo de fapt” – o rautate filologica ieftina, sa va fie rusine. E si o greseala (amintirea caruia…)

    6. „noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi” – nu sunteti o minoritate asuprita, traim in UE, faceti exact ce vreti, cand vreti. Asupriti au fost romanii din Transilvania pana in 1918, nici nu exista termen posibil de comparatie intre secolele in care maghiarii nu le-au acordat NICIUN DREPT si ceea ce s-a intamplat dupa 1918 si pana in prezent pentru maghiari. Asta e efectiv o gluma, o minciuna.

    7. „a asupri vine de la asupra… pentru a fi asuprit, nu trebuie să fii neapărat și oprimat sau persecutat: e de ajuns numai ca cineva să se plaseze asupra ta și să-și aroge dreptul să-ţi dirijeze viaţa așa cum îi place lui, și nu așa cum ţi-ai dori tu.” Filologie ieftina care nu are nicio treaba cu istoria/politica, pe scurt, nu vreti sa recunoasteti statul roman. Romanii din Transilvania au fost nu doar asupriti asa cu „asupra” (vai!) ci au fost „neaparat” si oprimati si persecutati. Nu e nevoie de hermeneutici fine pentru a intelege diferenta.

    8. „asuprirea ia o formă atît de grosolană încît unii dintre cei de asupra mea ar vrea să-mi prescrie pînă și cînd și de ce să mă bucur.” Nu va prescrie nimeni sa va bucurati, puteti sa si plangeti, sa faceti ce vreti.

    9. „mărșăluind în grupuri mari pe străzile orașelor ardelene la 1 Decembrie, fluturînd tricolorul României îmbătaţi de mîndria naţională (dar poate și de altceva)” – alta rautate, sa va fie rusine!

    10. Despre clipul cu Noua Dreapta – o formatiune care nu are nicio importanta in spatiul politic romanesc – atuncati mai bine o privire spre Orbanistan si vedeti ce se intampla acolo.

    11. „tocmai la Miercurea Ciuc, un municipiu care, istoric, nu se leagă nicicum de niciun eveniment”. Miercurea Ciuc e in Romania. Sarbatorim 1 Decembrie si la Alba Iulia, la Bucuresti, la Miercurea Ciuc, unde credem de cuviinta.

    M-am oprit dupa partea cu toleranta, imi pare rau, ati scris ingrozitor de mult. Va promit ca revin si ciresc tot.

    • silicon_v spune:

      Am incercat doar sa citesc, fara sa scriu. Dar nu ma pot abtine. Eu sunt oltean, ca sa fie clar de la inceput din ce pozitie scriu :)

      Incercati dumneavoastra sa faceti un exercitiu extrem de simplu de imaginatie. Imaginati-va ca sunteti un cetatean roman de origine maghiara si v-ati nascut in Miercurea Ciuc. Incercati, ca nu e greu. Sa zicem ca asa s-a intamplat, ca doar nu ne putem alege la nastere unde ne nastem si cine suntem.

      Apoi recititi tot ce ati scris mai sus.

  41. Gabriel M spune:

    Domnule Szilágyi N. Sádor. Am citit întreaga scrisoare si ca român nu pot decat sa va felicit pentru efortul si decența cu care ati exprimat aceste gânduri.
    Problema etnică a fost si continua sa fie una delicată, pentru rezolvarea căreia în istoria recentă sau mai îndepărtată s-a investit foarte multa energie si efort intelectual.

    Chiar dacă fiind locuitor al capitalei din punct de vedere geografic nu sunt foarte apropiat si implicat în problema etniei maghiare din România, am reținut sensibilitățile expuse de dumneavoastra in scrisoare.
    Sunt de acord si cu gândurile frumoase si ideile care ar putea, daca nu rezolva, macar sa atenueze efectele acestei “asupriri” de care vorbeați dumneavoastră.

    Sunt de acord cu faptul că trebuie sa existe acceptare si nu sa vorbim despre toleranță.

    Sunt de acord ca dictatura majorității nu are ce cauta in problema etnică. (Si nici macar intr-o democratie civilizata).

    Sunt de acord ca putem vorbi de o nouă zi a Romaniei. (Ex. 9 Mai mi se pare o zi mai fericita în care putem să sărbătorim impreuna).

    As adauga la scrisoarea dumneavoastră o idee pentru un viitor comun si anume sa ne coordonam eforturile să transformăm Uniunea Europeană dintr-o piata libera in care putem să circulăm intr-o uniune a cetățenilor europeni. O construcție pe care să o realizam impreuna si care să fie a noastră.
    Tine doar de noi sa facem asta si atunci nu o sa mai vorbim de cetățeni acceptați sau “asupriti”.

    Va felicit inca o data pentru scrisoarea dumneavoastră!

  42. Adrian spune:

    Pare o manifestare a frustrarii la pachet cu o slaba capacitate de a percepe realitatea in mod corect.

    Un politician corupt si nociv face o afirmatie (sperand sa aiba un puternic impact emotiv) pentru a le reaminti unor votanti ca el le merita votul. Un alt politician cel putin la fel de corupt si nociv ii raspunde urmarind exact acelasi scop, dar din partea unui alt grup de votanti.

    Un om inteligent realizeaza cum niste ticalosi incearca sa obtina reprezentativitate pe teme nocive, ce nu aduc plus valoare si buna stare cetatenilor (indiferent de etnie).

    Un om mai putin inteligent probabil se lasa implicat in mizeria realizata de cei doi politicieni si doarme foarte putin noaptea pentru ca acum e convins ca e si mai asuprit decat era inainte.

  43. Algo spune:

    1 Decembrie este cea mai buna data pentru ziua nationala a Statului Roman actual.
    Iata de ce:
    - la 1 Decembrie 1918 s-a infaptuit, s-a finalizat, pentru prima data in istorie, unirea celor mai mari provincii, teritorii, locuite istoric si majoritar de romani, cu formatiunea statala principala a romanilor de la data respectiva, Regatul Romaniei.
    - aceasta unire a reprezentat un ideal al conducatorilor si liderilor romani anterior lui 1918 si continua sa fie in memoria noastra un ideal fata de care azi suntem mai prejos.
    - dupa 1989, 1 Decembrie este un semnal de memorie ca sa nu uitam ca azi nu atingem acest ideal si prin urmare si o proiectie catre viitor, nu doar o aniversare a unui trecut; intr-un anumit sens este un proiect de tara, un proiect statal.
    - pentru ca este o data incomoda pentru aniversare, pentru ca e frig, pentru ca nu e usor; pentru ca nu a fost usor, comod, amical sa se infaptuiasca aceasta unire; pentru ca prin asta este un semnal de verticalitate, de rezistenta, de tarie, de depasire a sinelui pentru un ideal pe care il consideram bun; prin urmare sarbatorim Iarna, ca e mai greu, ca nici stramosilor nu le-a fost usor.

  44. Teofil spune:

    Domnul meu.
    Nu-mi permit să vă tutuiesc din motive care ţin de educaţia mea. Sunt de acord cu tutuitul într-o exprimare adresată mai multora, tocmai pentru apropiere. Între două persoane, doar în cazul în care ambele persoane acceptă, or eu nu dau frâu acestui exces de intimitate pentru a nu cădea în capcana de a se înţelege că sunt întru totul de acord cu dvs.
    Aţi început bine scrisoare, cu argumente logice, pe principiul „cum ar fi să fiţi în locul meu/nostru”. Apoi, uşor, aţi intrat într-o vrie, aţi început să exageraţi, să nuanţaţi doar în favoarea dvs. unele aspecte ale societăţii, unele evenimente. Văd exprimări de genul “să-și etaleze cît mai spectaculos și mai triumfător supremaţia și dominaţia în faţa a cît mai multor maghiari asupriţi”, referitor la ideea de a se sărbători Ziua Naţională în 2001 la Miercurea Ciuc. Care maghiari asupriţi? V+am subliniat doar un aspect din multele în care folosiţi cuvinte grele.
    Nimeni nu a cerut vreunui cetăţean român să sărbătorească Ziua Naţională. Nici unui cetăţean român de etnie română, darămite de alte etnii. Deci, nu vă obligă nimeni, pe dvs. sau pe alţii care aveţi altă etnie. Dar să RESPECTAŢI Ziua Naţională e altceva. Or, să “băgaţi băţu’ prin gard”, ca apoi să vă victimizaţi, acest lucru nu înseamnă obiectivitate, poziţie verticală, ci o tendinţă de manipulare.
    Porniţi bine, cum spuneam, adresându-vă acelor români, cei indignaţi, dar apoi generalizaţi în luarea de poziţie, ca să îi indignaţi şi pe moderaţi! Scopul? Simplu, aceeaşi victimizare “milenară” (ca să vă răspund cu aceeaşi monedă calpă), prin care să arătaţi cât de «asupriţi» sunt maghiarii din România. Cui încercaţi să arătaţi? Asta nu mai ştiu…
    Spuneaţi de mexicani (cei din Texas) că nu sărbătoresc 4 iulie. Da, dar nici nu se îmbracă în Zapata şi dansează în jurul sombrero-ului, în locuri publice. Îşi biau liniştiţi tequila acasă la ei sau îm barurile etnice.
    Nu am studiile necesaqre să intru într-o polemică istorică cu dvs. Dar, ca un mic amănunt, în povestirile mele cu oameni mai citiţi, unul dintre ei îmi spunea că atunci când s-a cedat Maramureşul de Nord, zeci de familii s-au dezrădăcinat şi au plecat în Cadrilater. Nu le-a convenit, le-a fost frică, nu ştiu. Dar au plecat. Când au ajuns acolo, în Cadrilater, la scurt timp au aflat că se cedează şi cadrilaterul. Aşa au ajuns la Arad.
    Apropos, sunt din Arad, pe jumătate ungur. Aici, la noi, ungurii sărbătoresc 6 octombrie (m-am conformat, scriu cu „o” mic)! O sărbătoare maghiară, machiată într-un fel în comemorare, dar tot sărbătoare e. Aici, în România, chiar dacă această dată, evenimentul istoric care a generat-o, nu sunt tocmai pe placul românilor. Şi, de-a lungul anilor, cu excepţia unor extremişti (cum se găsesc peste tot), ungurii din România, din Ungaria şi de unde vreţi dvs. au sărbătorit/comemorat an de an simbolul celor 13 generali.
    Iertaţi-mă că am fost lung, n-am avut timp să fiu scurt. Nu într-atât de lung ca dvs. (în scris, desigur), dar m-am lungit şi eu.
    Cu stimă, dar şi reţineri
    Teofil Grădinaru

  45. Florin Oprea spune:

    OK, accept argumentele dvs. ca 1 decembrie nu e zi de sarbatoare ptr. dvs. 1 Decembrie este ziua in care ardelenii (nu armata romana cuceritoare, ea abia se dezmeticea dupa reintrarea in lupta dupa armistitiu) au FINALIZAT realizarea Romaniei mari (pasi anteriori: 1848, 1859, 1863, 1877, 1878, 1881, 1914-1918). Si nu cred ca a existat dorinta mai mare a romanilor, in special ardeleni. Eu unul chiar cred ca este cea mai mare zi a romanilor, ca vom putea cu greu sa o depasim). Sunt mindru de aceasta sarbatoare. Eu nu sunt un indignat. Dar am citit ce ati spus, am citit si ce au spus Hunor Kelemen si Korodi Attila. Dupa ce spuneti ca nu este sarbatoarea dvs. (repet, va inteleg si va accept parerea) incepeti sa va dati cu parerea despre modul cum ar trebui sa sarbatorim noi sarbatoarea NOASTRA. Mai pe sleau, lasati-ne in durerea noastra! Tot ce faceti este sa (ne) inveninati atmosfera dupa vechiul principiu romanesc “sa moara si capra vecinului”.

  46. S-a făcut un pic de lumină. În loc de indignare, fiecăruia i-ar prinde bine mai multă cugetare și în locul unei atudini tolerante, fapte ce vizează soluționarea unor probleme ce afectează în egală măsură toate naționalitățile din România.

    • Hantzy spune:

      Dle Albert,
      Numărul mare de comentarii și de accesări pe care l-a realizat în scurt timp scrisoarea deschisă a dlui Sandor arată fără îndoială interesul mare pentru reconciliere și bună conviețuire. Apreciez în mod deosebit tonul politicos și răbdător al expeditorului, dar nu aș putea accepta diverse pretenții ce exced drepturile celorlalți: practic se dorește un drept de veto rezervat comunității maghiare i procesul de legiferare. Oare “voi” ați accepta unele similare ale “noastre”?

      1 Decembrie nu este ziua românilor, ci Ziua României. E data la care s-a desăvârșit un act administrativ, proclamat printr-o Adunare Națională a românilor transilvăneni, dar care nu a limitat drepturile etniilor ce locuiesc pe teritoriul său.
      Majoritatea statelor lumii sărbătoresc Ziua Națională fie la data proclamării Independenței (SUA), fie la cea a întregirii teritoriale (Germania) sau la schimbarea formei de guvernare (Franța).
      În 1877 Independența a fost doar pentru Regat, adică două treimi din Românie, iar 22 Decembrie e data la care un dictator a fugit. Nu merită a fi totuși o zi națională.

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Da, înţeleg problema. Văd şi eu că în comentariul dvs. nu e vorba tocmai de asta, spun totuşi că pe undeva se leagă că am observat şi eu că există o sensibilitate deosebită în privinţa drepturilor, forma scurtă fiind: “Drepturi egale da, privilegii nu.” Şi am mai citit de multe ori şi că ungurii au mai multe drepturi, decît românii. Şi dacă te uiţi bine, ce este codificat în legi pentru unii şi alţii, vezi că e chiar aşa. De pildă la art. 32 din Constituţie scrie aşa: “(3) Dreptul persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate”. E clar: e ceva ce li se asigură numai minorităţilor prin lege, iar românilor nu. În 1994 am scris un proiect de lege, şi gîndindu-mă mai bine, am zis că n-are niciun rost ca eu să scriu acolo, să zicem, “persoanele aparţinînd minorităţilor etnice au dreptul să-şi folosească limba maternă”, cînd acest drept trebuie să-l aibă şi majoritatea, şi atunci de ce să-i discriminăm noi pe români excluzîndu-i de aici, prin urmare am scris aşa: “toţi cetăţenii au dreptul să-şi folosească limba maternă”, aşa cum e şi normal, şi atunci se vede că nu e nimeni privilegiat aici, şi nici discriminat. Dar legile noastre nu sînt făcute aşa. Odată am căutat într-o bază de date cu foarte multe legi, şi am găsit peste 170 în care apare expresia “limba maternă”, şi erau fără excepţie despre minorităţi. Am şi prezentat asta mai tîrziu la o conferinţă despre drepturile lingvistice şi am arătat că dacă un marţian ar vrea să afle cum e lumea la noi numai pe baza legilor, ar constata că la noi limbă maternă au numai minorităţile, iar majoritatea n-are aşa ceva. Şi atunci sigur că se creează impresia că minorităţile au nişte drepturi pe care nu le au nici românii.
        Eu nu m-am gîndit la un drept de veto. Dreptul de veto e ceva negativ, adică să spui “nu” dacă ceva te-ar afecta negativ. În acest caz procedura ar fi foarte complicată, fiindcă dacă o soluţie e propusă de majoritate fără cunoştinţă de cauză, şi se vede că nu e bună, atunci reprezentanţii unei minorităţi ar putea s-o respingă prin vot de veto. Majoritatea ar încerca să vină cu altă soluţie, care să nu fie nici ea acceptată. Soluţia pozitivă ar fi mult mai simplă, fiindcă la asemenea probleme găsirea soluţiei i-ar fi încredinţată minorităţii respective (în ideea că sînt ei minoritari, dar nu şi minori, şi pot să ia decizii responsabile), şi dacă asta ar trebui să aibă formă de lege, atunci parlamentul pur şi simplu ar lua act de această soluţie şi ar vota-o fără s-o mai discute. Bineînţeles s-ar uita mai nainte să vadă dacă asta nu cumva ar produce prejudicii altora, că dacă da, atunci n-ar vota-o. Pentru un exemplu elocvent vă rog să vedeţi mai sus răspunsul meu la o întrebare a lui “judex” despre învăţarea limbii române.
        Şi sigur: dacă ar fi ceva ce-i priveşte numai şi numai pe români, atunci de ce să mă bag eu acolo, cînd nu e treaba mea? Acolo să hotărească românii cum cred ei că va fi mai bine. Deci, aşa cum am spus mai sus cu soluţia mea în acel proiect de lege: principiul s-ar aplica nu la minorităţile etnice, ci la toate comunităţile etnice, indiferent dacă e vorba de majoritate sau minoritate.

        • Eudoxiu Șpilică spune:

          Aici aveți dreptate în întregime. La fel și în cazul metodologiei de predare a limbii române … „nematerne”. Ce să facem, nu toți deputații sunt filologi! (zic asta pentru a sugera că ar fi o compensare pt lipsa inteligenței, hai – a empatiei)…
          Și recunosc că aveți un umor ghiduș și subțire ca o lamă de bisturiu, umor care nu vă dă pace în nicio frază. Dacă și scrisoarea ar fi fost „de suflet” și nu doar „din suflet”, totul ar fi fost perfect în cea mai bună dintre lumile posibile.
          Numai că principalul obstacol (care rămâne) este lipsa încrederii între marea majoritate a … majoritarilor și minoritarii maghiari. Care majoritari suflă probabil și-n iaurt că cine știe ce-or mai face minoritarii dacă-și predau româna după metodă specifică. Suflă pentru că s-au fript cu ciorbe istorice, autonome, cu steaguri date jos, steaguri înălțate șamd.
          De-aia zic că sufletul putea fi mai mărinimos, nu condescendent. Umorul se încarcă de prea multe ori cu sarcasm. Fin, dar decelabil. Iar efectul produs se poate dovedi opus celui scontat. Că, știți, gura bate …

          • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

            Vă mulţumesc mult pentru acest comentariu, şi apreciez sincer şi bunăvoinţa dvs. cu care-mi atregaţi atenţia la formulare. Da, știu, aveţi dreptate, aşa este din păcate, şi mă recunosc în asta ca-ntr-o oglindă. Avem fiecare păcatele noastre, unele poate originare, de care nu ne putem debarasa toată viaţa: aşa ne-am născut şi aşa vom muri. Fiind o fire incorigibil de senină, nu pot să nu observ la tot pasul și partea mai umoristică chiar și în lucrurile neplăcute, și oricît m-aș strădui, nu mă pot abține să nu şi spun imediat ce am observat. Şi asta din păcate indiferent de situaţia în care vorbesc sau scriu. Dacă vă spun numai că referenţii mei au remarcat abundenţa umorului pînă şi în teza mea de doctorat, care, totuşi, nu e un gen unde să faci glume, atunci vă puteţi da seama. (Nu erau glume pe seama cuiva în mod special, şi în nici un caz ironice, fiindcă spre norocul meu ironia stă departe de mine, ci pur şi simplu nişte aluzii la unele slăbiciuni comune ale noastre ca cercetători de pildă sau umor lingvistic care s-a oferit de la sine.) În vorbirea directă cu alţii cu asta nu prea am probleme, fiindcă interlocutorul meu mă poate vedea cu zîmbetul meu binevoitor pe faţă şi-mi aude vocea liniştită, așa cum vorbesc eu mai totdeauna, probleme pot să apară însă atunci cînd mă exprim în scris. Fiindcă dacă cineva ar citi eventual, Doamne fereşte, textul meu nu într-un ton domol aşa cum aud eu că sună, ci înt-unul mai strident, atunci s-ar putea ca în loc de sentimente să simtă resentimente, şi atunci şi umorul mai mult sau mai puţin ascuns poate să devină deranjant.
            Şi eu sînt conştient de treaba asta de mult timp, inclusiv de riscurile pe care le poartă, şi tot nu mă pot schimba nicicum. În 2003 mi-a apărut o carte destul de voluminoasă în ungureşte cu analize şi eseuri din domeniul vieţii publice, cu accente de multe ori critice, şi pe la sfîrşit am scris aşa: “Ce-i drept, nici aici n-am putut scăpa de acea slăbiciune a mea care mă însoţeşte de cînd mă ştiu, şi de care se pare că oricît m-aş strădui, nu mă pot lăsa, şi anume că dacă, văzînd anumite lucruri, îmi sare în minte un gînd mai răutăcios, să nu și spun imediat. Dar asemenea lucruri eu spun mai degrabă contra plictiselii, și nu din rea-voință. După cum bănuiesc, asta nu întotdeauna este totuşi o exprimare fericită, fiindcă mi s-a întîmplat deja ca în urma unora să am şi neplăceri. Dar sper că, cu puţină bunăvoinţă, asta mi se poate ierta totuşi, că, pînă la urmă, nu e numai vina mea dacă – cum zicea şi Iuvenal – „Difficile est satiram non scribere”.” Și iată că vorbind tocmai de asta, cu sfîrșitul cam răutăcios am reușit să dau și o ilustrare să se vadă despre ce vorbesc. :)
            Ați mai spus ceva și de sarcasm. Sarcasmul nu e stilul meu, precum nici ironia, cel puțin așa cum mă văd eu, sînt însă situații în care asta nu poate fi evitat, fiindcă altfel n-ai cum să exprimi și să faci vizibile anumite sentimente şi reacţii ale oamenilor în anumite situaţii. De pildă, dacă eu am dorit să arăt cum şi cu ce sentimente percep ungurii gestul lipsit de tact al sărbătoririi oficiale a Zilei naţionale tocmai la Miercurea Ciuc, acolo n-am avut alte mijloace decît să recurg la stilul sarcastic, şi nu pentru a exprima sentimentele mele, ci cele ale lor. Sigur că nu sună prea frumos, dar dacă în loc de asta aş fi încercat să explic în termeni mai intelectuali care sînt sentimentele lor, atunci eu nu făceam decît să vorbesc despre sentimente, or în mod normal acestea se exprimă şi nu se comunică. Şi pentru ca să ne putem vedea şi înţelege unii pe alţii, nu e de ajuns numai să povestim despre noi, ci trebuie să ne şi exprimăm. Ştiu, e aproape o mantră sfîntă ca atunci cînd apar situaţii conflictuale, să spunem că problema trebuie rezolvată raţional, cu capul, nu cu inima, şi pentru asta să ne punem deoparte sentimentele. Asta înseamnă ca de conflict să nu mai vorbim, din moment ce cele mai multe conflicte sînt de natură mai degrabă emoţională şi mai puţin raţională. Sigur, după ce ne-am exprimat şi ne-am arătat celuilalt să ne putem vedea unii pe alţii, într-o fază următoare putem continua cu căutarea soluţiilor într-o atmosferă mai liniştită şi punîndu-ne mintea la lucru.
            Deci vă spun încă odată, că din păcate e tocmai aşa cum aţi spus, şi eu n-am decît să vă cer iertare pentru faptul că eu sînt eu şi nu altul. Sigur, era mai bine să fi scris altul acest text în locul meu, într-o abordare similară, dar care să nu aibă această slăbiciune a mea, dar ce era să fac dacă aştept asta de atît de mult şi nu prea se prezintă nimeni? Am putea discuta şi despre asta că oare de ce nu, dar asta ar putea fi o altă temă. Pînă atunci, de bine, de rău, vă rog să vă mulţumiţi cu mine.

            • Eudoxiu Șpilică spune:

              Mulțumesc pentru băgare în seamă! Doamne ferește, sunt foarte mulțumit de cum sunteți :))) Vă urez multă sănătate!

        • Hantzy spune:

          Mulțumesc frumos pentru răspuns, dle Sandor!
          Dacă înțeleg bine, susțineți că minoritățile ar putea legifera mai bine pentru ei decât majoritarii. Ba chiar atât de bine încât ei nu ar leza în niciun fel interesele acestora din urmă. De ce credeți că pot ei ce nu pot ceilalți!? De ce atunci când ar legifera întregul parlament exista riscul unor erori care să nu convină unor minoritari, dar dacă aceștia preiau sarcina elaborării, riscul dispare iar legea ar merita votată “fără să o mai discute”?
          Cum spuneam mai sus, buna conviețuire și respectul au la bază reciprocitatea. Și cum spuneați dumneavoastră la punctul 2 legile n-ar trebui să țină cont de etnie, ci să fie pentru toți cetățenii. Înțeleg totuși că ar exista legi cu dedicație care ii privesc doar pe unii sau pe alții, iar atunci intervențiile neaveniților ar fi nedorite.

          • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

            Cred că pentru acele probleme care îi privesc pe ei şi numai pe ei (sîntem la punctul 4, unde problema e de aşa natură încît nici n-ar avea cum să lezeze interesele altora) minoritarii ar putea găsi soluții mai bune fiindcă pentru asta primul lucru de ce ai nevoie e să cunoști în detalii acea problemă. Membrii acelei etnii cunosc problema de îndeaproape, fiindcă pe ei îi afectează direct, şi cunoscîndu-şi situaţia şi posibilităţile, ei pot găsi mai bine soluţia bună decît alţii care cunosc problema mai vag, lacunele fiind uneori umplute prin imaginaţie, şi aunci pot veni uneori cu soluţii complet deplasate care nu rezolvă nimic, ci de multe ori încurcă lucrurile şi mai rău. Pentru un exemplu concret vă rog să vedeţi mai sus răspunsul meu la un comentariu al lui judex despre învăţarea în şcoală a limbii române. Şi sigur, reciprocitate ar exista, fiindcă nicio etnie nu s-ar amesteca în “treburile interne” ale celorlalte.
            Bine, sînt și ei, minoritarii oameni ca oricine și s-ar putea să greșească, şi să vină cu o soluţie care să nu fie tocmai cea mai bună. Dar asta îi afectează oricum numai pe ei, şi ceilalţi nu trebuie să fie îngrijoraţi, fiind că pe ei n-are cum să-i afecteze. Si pe parcurs, ei pot să revină asupra acelei decizii mai puţin reuşite s-o corecteze, şi ei pot să facă asta mai repede dacă observă disfuncţionalităţi pe undeva.

          • Hantzy spune:

            Punctul 4 creează tocmai asimetria: problemele țării, deci inclusiv ale majorității, trebuiesc supervizate de minoritățile care suspectează că-i vor fi încălcate interesele, în vreme ce reciproc se prezumă perfecțiunea dpdv al lezarii intereselor majorității. În plus, ar trebui foarte exact definit unde se trage linia, unde încetează sau începe interesul specific, cine e indrituit să propună și să decidă în cazul minorităților și cine să arbitreze eventualele conflicte. Îmi pare că soluția e, până la urmă, tot parlamentul.
            În ce privește exemplul oferit lui judex, da, rezolvarea respectivei probleme ar trebui să fie în seama comunității interesate. Dar învățarea limbii române ca limbă nematerna nu e problemă de constituționalitate, nici măcar de legiferare, ci de administrare regională, de aplicare a legii, care permite, oricât de prost ar fi fost elaborată, orice abordare executivă. Dar cu un guvern incompetent, puterea fiind tradițional susținută chiar de reprezentanții minorităților etnice, asta e mai greu. Aici e problema, nu în legiferare.

      • Florin C. spune:

        D-le Hantzy, dacă ziua Independenței n-ar fi bună ca sărbătoare națională pe motiv că la vremea aia România însemna doar „vechiul Regat”, atunci ce să mai zică americanii, cu declarația lor de independență din 4 iulie 1776 ? Doar 13 colonii (viitoare State) au semnat acea declarație. Restul, până la 50, s-au lipit pe parcurs. Chiar mai aiurea decât în cazul României, nu ?…

        În plus, de ce 1 decembrie ? De ce unirea Ardealului cu România ? De ce nu unirea Bucovinei, 3 zile mai devreme ? De ce nu unirea Basarabiei, 8 luni mai devreme ? Toate sunt la fel de importante pentru întregirea României din 1918, nu ? De ce e Ardealul mai cu moț ? Iar lucrul ăsta se vede din întreaga simbolistică și retorică asociată de obicei sărbătoririlor care au loc pe 1 Decembrie – totul pare să fie despre Ardeal, Alba-Iulia devine pentru o zi capitala țării (să zicem că aici simbolistica ar fi în regulă, dacă discursul nu ar fi atât de ardealo-centric), îi auzim până la sastisire pe Furdui-Iancu și pe Fărcaș, Dumnezeu să-l țină cu drepții. Nu mai zic de unguri, dar oare cum se simt românii din Bucovina, din Oltenia, din Moldova sau din București pe 1 decembrie, când par să fie retrogradați la statutul de români de rangul doi, după mirificii și inegalabilii români ardeleni (pentru care dealtfel am toată stima) ?

        Mai comiteți o inexactitate: afirmați că 1 Decembrie este „data la care s-a desăvârșit un act administrativ, proclamat printr-o Adunare Națională a românilor transilvăneni”. Nu. Adunarea Națională de la Alba-Iulia nu avea cum să desăvârșească nimic dpdv administrativ, deoarece e un eveniment care avea loc, de jure, pe teritoriul unui stat străin, cu participarea cetățenilor acelui stat străin. Nu aveau cum să decidă ei chestii administrative ale statului român. Ceea ce au decis românii ardeleni la Alba-Iulia, în unanimitate, a fost să trimită o delegație la București, la regele Ferdinand, pentru a-i prezenta cererea de unire cu țara pe care o făceau românii din Transilvania. Regele Ferdinand a dat curs cererii printr-un decret regal pe data de 24 decembrie. Acela abia e un act administrativ.

        • Hantzy spune:

          Florin C.

          Pe scurt două observații :
          În 1776 nu existau celelalte state americane, nici măcar coloniști sau pionieri. La 10 mai 1877 și la 1 decembrie 1918 Transilvania exista, iar populația majoritară era formată din români. Eu zic că e o diferență între cele două cazuri.
          De asemenea, proclamatia de la 1 decembrie 1918 a marcat începutul unui proces administrativ, de întregire a unui stat în baza dorinței locuitorilor unei regiuni. Că procesul a avut mau multe etape, nu contest, dar nu asta vizam. Cert e că Nu atunci s-a format poporul român și nici nu a fost vreo prima atestare documentară a transilvănenilor în limba română, pentru ca ziua respectivă să fie doar “a românilor”, așa cum susține dl Sandor.

  47. Vlad spune:

    Ungurii sunt un popor mai mic si mai tanar, care au stapanit teritorii straine intinse si popoare sau populatii non-unguresti numeroase, in comparatie cu care erau o minoritate. O minoritate imperiala dominanta. Aceasta specificitate este obligatoriu ca intotdeauna sa fie mentionata. Din ea isi trage radacinile minoritatea actuala a maghiarilor romani. Acesta este si motivul real pentru care ungurii, cu care regii lor au colonizat o parte din teritoriul si populatia romanesti din Transilvania, sunt minoritari in vremurile de dupa destramarea fostului imperiu, al coroanei ungare.

    Cu modestele si non-nuvelisticile mele randuri de fata, dar nu mai putin de suflet precum scrisoarea domniei sale, mi-as ingadui sa observ ca domnul Szilagyi N. Sandor melodramatizeaza pe nedrept, cand se refera la minoritatea maghiara, si, sper sa nu se supere, psihologizeaza tendentios si tintit, cand se refera la cetatenii romani si la sarbatoarea lor nationala. Ca si cand, sa fiu iertat daca gresesc, autorul ar vrea ca romanii sa nu-si sarbatoreasca plenar ziua de sarbatoare nationala si de centenar al iesirii din robia unui fost colonialism imperial, cu discriminari in masa si represiuni oribile, de care au avut nesansa istorica sa aiba parte.

    Daca romanii care au fost supusi maghiarizarii fortate, doar pentru ca erau romani si tinutul lor era bogat, dar, mai ales, pentru ca erau vecinii ungurilor (sa lasam povestea cu Jules Verne “Gyula” – Nantes, unde s-a nascut scriitorul francez, nu se invecina cu Ungaria imperiala!) s-ar fi bucurat macar de o particica, oricat de mica, de drepturile pe care le are minoritatea maghiaro-romana de azi, ori de drepturile omului, care nu erau pe atunci, probabil ca amintirea impilarii si suferintelor colonial de odinioara, din partea stapanirii austro-ungare, care i-a tratat mai rau ca pe sclavi, ar fi fost mai putin intensa sau comemorata. Sa nu ne amagim, dar nici sa-i lasam pe altii sa ne amageasca, Sarbatoarea Nationala si a Centenarului Marii Unirii sunt una si de nedespartit, iar esenta ei este de Comemorare. NB: Imi doresc o subscriere comuna la luciditatea mesajului Macron-Merkel, de sambata, referitor la unitate: ”Nu trebuie cedat deloc în faţa pasiunilor triste și a tentaţiilor diviziunii.”

  48. cetateanul turmentat spune:

    M-am nascut, am copilarit si am trait in Ardeal pina in anii 1990. Am doi cumnati unguri si am fost la destule chefuri si sarbatori impreuna. In mod egal, fiind prieten cu toata lumea, am si prieteni sasi si am fost la tot atitea sarbatori impreuna cu ei. Vorbesc de anii 80, perioada liceului si a facultatii. Din pacate sasii au plecat toti dupa 90, dar asta e alta poveste.
    Ei bine, la aceste “intruniri tovarasesti” am observat urmatoarele chestii:
    1. De cite ori se intimpla sa fiu singur intre mai multi sasi, toti vorbeau numai romaneste si cu mine, dar si INTRE EI, pentru ca eram si eu acolo.
    2. Intr-un grup de unguri, NICIODATA nu s-a vorbit romaneste pentru ca eram si eu acolo. Citeodata cineva mai traduce sumar si putin jenat. Mai mult, daca sint doar doi unguri intr-un grup de romani, acei doi unguri vorbesc intre ei numai ungureste.
    Toti sasii si toti ungurii despre care vorbesc aveau cam aceleasi cunostinte de limba romana si cu oricare din ei puteam avea o conversatie normala in romaneste. Problema nu era deci ca nu cunosteau limba.
    Eu inteleg destula maghiara ca sa imi dau seama ca subiectele abordate sint banale si nu au legatura cu persoana mea, dar sentimentul acela de ruptura e acolo oricit de buni prieteni am fi.
    Politete? Respect? Educatie? Nu stiu exact despre ce e vorba, dar constat.

    • victor L spune:

      ca banatean confirm cele spuse de tine.

    • Paganel spune:

      @cetateanul turmentat
      Cu regret, vă contrazic: am făcut armata în Capitală, cea mai mare parte din ea, în ultimul an comunist al României 91989). Am avut și camarazi de arme maghiari și, odată, intrând în dormitor, unde câțiva dintre ei vorbeau ungurește, au trecut conversația pe românește, ca să înțeleg și eu ce vorbeau! Poate că eu sunt o „excepție”, dar ăsta e adevărul!

    • Paganel spune:

      @cetateanul turmentat
      Cu regret, vă contrazic: am făcut armata în Capitală, cea mai mare parte din ea, în ultimul an comunist al României (1989). Am avut și camarazi de arme maghiari și, odată, intrând în dormitor, unde câțiva dintre ei vorbeau ungurește, au trecut conversația pe românește, ca să înțeleg și eu ce vorbeau! Poate că eu sunt o „excepție”, dar ăsta e adevărul!

    • cetățeanul turmentat spune:

      Amice, ca să nu ne confuzăm în nickname (deși io îs turmentat cu diacritice, matale, fără), vin ca să-ți propui să adaugi un număr la nick, poa’ să fie și number one că nu se supără nimeni, dimpotrivă, cu cît numărul cetățenilor turmentați crește, poate ne luăm inima-n dinți și le tragem un perdaf ăstora care își bat joc de țara asta. Dacă rămînem nediferențiați s-ar putea ca să apară contradicții între opiniunile noastre, să intre lumea la idei și să-i vie vreo fandacsie că sîntem postaci kaghebiști, sorosiști, sau doamne-ferește, chiar pesediști!

    • Gelulache spune:

      Da, așa este.
      Sunt brașovean și exact așa am pățit-o și eu. Este o diferență mare de cultură și civilizație între sași și secui, deoarece Brașovul nu are unguri. Ăia-s mai în vestul țării.

  49. Mary spune:

    D-le Szilágyi Sándor, inteleg durerea d-voastra si a unora dintre co etnicii dvoastra.
    Imi pare rau ca pentru d-voastra 1 decembrie nu este prilej de bucurie si va inteleg motivele dar, va asigur, e dreptul d-voastra sa participati sau nu…Or fi si niste idignati dar ignorati-i.

    Da, poate cei care au desemnat aceasta zi ca sarbatoare nationala puteau alege o alta zi (poate 10 mai as fi spus eu ) dar macar acum, dupa 100 de ani, am putea sa o consideram o zi a Unitatii si reconcilierii intre romani si intre toate etniile care locuiesc pe pamantul acestei tari. Pentru ca, la urma urmei, indiferent de etnie toti tragem la aceeasi “caruta” numita Romania.

    Poate ar fi bine intr-adevar ca si 15 martie sa fie declarata sarbatoare nationala pentru etnicii maghiari ca sa nu fie cu suparare pentru nimeni.
    Eu as zice sa lasam trecutul, sa ne iertam fiecaruia ce avem de iertat si sa ne gandim la urmatorii 100 de ani de viitor impreuna.

  50. Mihai spune:

    N-am citit decât pe sărite textul domnului Sandor Szilagyi, pentru că nu sunt unul dintre indignații cărora li se adresează. Aş avea totuşi o mică observație. Domnul Sandor se arată supărat (indignat?) că jurnaliştii români îl numesc uneori pe liderul UDMR “dl Hunor”,considerând (greşit, ce-i drept) că numele mic este Kelemen. Se pare că dragii săi minoritari sunt singurii care au înțeles pe dos sensul cuvântului “prenume”. PRENÚME s. n. (cf. fr. prénom, lat. praenomen – înainte de nume;(prae = înainte). Aşa îl ştiu toți europenii. Si toți americanii. Si ruşii vorbesc de Serghei Esenin, nu de Esenin Seghei, cum i-ar plăcea domnului Sandor.
    Poate pe undeva, prin Asia, să fie altfel.
    În rest, dacă domnul Sandor consideră că 1 Decembrie nu merită să fie Ziua Natională a Romaniei, îl priveşte personal. E cam târziu să-l meditam acum la istoria Europei.

  51. Mircea Modan MirceaM spune:

    Domnule dragă, aveți ceva răbdare și timp să scrieți atît de lung!
    Am citit cît am citit, cred ca am trecut de jumătate, nici nu m-am indignat, nici n-am exultat de nu-ș ce revelații, v-o zic franc, român , ungr, șvab orice-ați fi…articolul ăsta e lung al dracu!
    De la o vreme te plictisești de atîta argument încîrlibat (bun, aveți penița, nimic de zis), pentru o chestie cam trasă de par, zău! Să vă explic un piculeț de unde vine chestia asta.
    Prima. Trăiesc intr-un sat din Banat de aproape 30 de ani, suntem p`aici români, unguri, țigani, slovaci, șvobi… mai nou ceva greci, austrieci si `talieni. Vă spun drept ca nu conteaza care ce e, ci cum e. Dacă e om serios, de cuvînt, respectuos si alte alea. Ce-a fost odată s-a dus, nu că nu contează deloc, dar cine stă sa dezgropae morții ațtia “teoretici”, cand alte belele “practice” curg gîrlă… si pita-l costă la fel de mult și pe roman ca și pe ungur sau țigan.
    Ne bucurăm de ce e acum, daca avem vreun motiv. Nu că io-s roman sau altul ungur…n-are nicio importanța, va spun cît se poate de sincer, doar un bolund judeca așa, sau unul care n-are de lucru si trăba siași facă. Sau să se bage-n samă și el cu șieva!
    Uica Feri e respectat nu pentru că e ungur, ci pentru ca e om cum trăbă. Și nimeni nu se uită ponchiu la el prîntu c-i ungur. Și nici penzia nu-i mai mare sau mai mică, e la fel de mica ca la român.
    Și io mi-s văzut, atît cît mi-s, nu prîntu ca-s romîn ci prîntu că-s de cuvînt. Ciufut (zic unii), dar de cuvînt!
    Aaaa, ca mai e cîte-un fudul că-i roman, amboulea, așa e, dar si vițăvercea, fudul că-i ungur sau că-i țigan (da, a ‘aparut” si fudulia asta, ce zicțti, merita un articol, macăr juma de lung cît ăsta?)
    A doua. Nu stiu cat de mult se bucură românul de ziua națională ( se bucura si la 23 August, hu?)…mai degrabă aș zice că se bucură că e zi liberă. Si să nu-mi ziceți ca ungurul nu se bucură și el de o zi liberă!
    A treia. Io nu vreau să vă bucurați, musai, de ziua României. Vă cred că nu va bucurați, nici io nu ma bucur de ziua Ungariei, SUA, Uganda…ba nici nu tresalt nu știu ce nici la a noastră, dar nici nu imi e totuna cînd sunt calcat pe coada (nu mă refer la articolul dvs , să fie clar, am un vecin, ungur din întîmplare,de exemplu, care tot bagă dume cît de proști îs românii, necivilizați, nu ca străinii ăia pe unde merge vara să lucreze la piscină, ca “salvamar”…i-o tai nu pentru că e ungur ci pentru că e prost). La fel cînd aud și văd tot felul de bazaconii de prin Ținutul secuiesc, banuiți ce personaje “comit”…altfel problema nu ar exista, nu pentru oameni obișnuiti.
    Dar vreau sa aveți decența pe care o am și eu de ziua Ungariei. Nu-mi dau in petec si nu inventez sau dezgrop mortii. Nu ma interesează, dar vă respect .
    Exact atît cît mă respectați si dvs. Orice-ați fi!

    Fair enough?

    • FEri bácsi spune:

      Bine punctat, sunt si unguri si romani prosti destui. Eu, ca ungur, daca nu ma bucur de ziua Romaniei, macar ma bucur de ziua libera, dar m-as bucura si mai mult, daca aceasta zi de sarbatoare ar fi una care sa ne apropie, in care sa iesim de exemplu in strada si sa spunem ce multe am invatat unii de la altii in 100, sau 1000 de ani. Mie ca ungur, de exemplu imi place foarte mult ciorba romanilor, si mai sunt si alte mancaruri traditionale romanesti, care imi plac. Si atunci daca ma gandesc, e totusi bine ca m-am nascut aici si nu in Ungaria, unde la capitolul gastronomie, ei stau mult mai prost decat noi. Si vinurile romanesti sunt mult mai bune decat cele unguresti. In rest, romanii sunt oameni mult mai de treaba decat multi din Ungaria, si mai sunt si alte aspecte de care totusi ar trebui sa ne bucuram, noi maghiarii transilvaneni. Cred ca daca Romania ar fi o tara mai dezvoltata economic, mai curata, mai putin corupta, etc. ar fi mult mai bine, si ar conta mai putin ce si cum sarbatorim, daca sarbatorim de 1 decembrie.

  52. Paganel spune:

    Domnule Szilagyi N Sandor.
    Apreciez, în primul rând, apelul la o adresare mai… colocvială! Mulțumesc, dar, având în vedere că așa am fost învățat, voi folosi pronumele de politețe.
    Apoi, este foarte bine când un cetățean român de naționalitate maghiară „își varsă of-ul”: putem să ajungem să ne înțelegem, să con-viețuim*, dacă ne cunoaștem mai bine, nu doar cu „bune”, ci și cu „mai puțin bune”!
    Am crescut în Ardeal, fără a fi, însă „ardelean” (am înțeles asta, după ce, din 1991, că așa am hotărât eu :) , am devenit „moldovean”), deoarece sudul Ardealului – Țara Oltului – e mai mult „olteană”… :) Deși, atât orașul, cât și „țara” pe care a administrat-o multe secole a fost, mereu, majoritar românească, am avut ocazia, de copil, să interacționez, într- un oraș nu prea mare, în care (cam) toți se cunosc printre ei, atât cu maghiari, cât și cu țigani, germani – mulți mi-au fost colegi de clasă sau de muncă, și chiar cu evrei (nu plecaseră, încă, toți din târg). Acest fapt, poate, m-a făcut să înțeleg ce înseamnă să fii „celălalt”, „altfel”… Lucru important, zic eu, fiindcă te (mă) ajută să-l înțeleg(i) pe celălalt! Cum? Încercând „să te pui”, măcar câteva secunde, în locul lui! Și aici aveți perfectă dreptate!
    Așa că, dacă spun cele de mai jos, se vor găsi destui „români verzi” cu creierul „în trei culori” (ale drapelului românesc!) să mă acuze de „trădare”! Nu stau să discut cu ei atâta vreme cât pot demonstra, cu FAPTE, că am „apărat” bine, zic eu, „cauza românismului”, în ultimii peste 25 de ani! A apăra propria cauză NU admit să se facă prin „călcarea în picioare” a cauzei altora! Acest lucru poate fi verificat aici: https://paganelis.wordpress.com/
    Dar, să purced:
    - fiind copil, am fost de mai multe ori (în anii 1980-1984), la control oftalmologic, la domnul doctor Tihany (scuze, dacă nu-i scriu numele corect), la Spitalul Județean din Sfântul Gheorghe. La intrarea în cabinet, marele OM care a fost dumnealui întreba: „română, maghiară sau germană”, ca să știe în ce limbă va face consultația
    - în ianuarie 1989, la Casa Municipală de Cultură din orașul natal, cu vreo două-trei zile înainte de a pleca în armată, a fost un spectacol al unui ansamblu folcloric maghiar din Miercurea-Ciuc: mi-am cumpărat bilet și am asistat la spectacol (mi-a plăcut!); nu exagerez, dar dacă nu voi fi fost singurul, am fost printre puținii spectatori români din sală!
    - orașul meu natal beneficiază de prima sa școală românească, grație eforturilor principesei transilvane (maghiare) Zsuzsanna Lorantffy,
    - am participat, în 2001 (inclusiv la organizare), la prima ediție a „Festivalului Medieval” în zona Cetății din oraș: la începutul manifestării, s-a săvârșit o slujbă ecumenică, realizată, în comun, de preoții ortodox, greco-catolic (români), romano-catolic (maghiar) și lutheran (sas) din oraș
    - știu că, pentru maghiari, nu e indicat (e chiar trist) să se dea „noroc” cu bere (amintește de executarea celor 13 generali (în frunte cu generalul polonez Jozseph Bem) ai armatei revoluționare maghiare din 1848-49 de către austrieci), care, după ce i-au spânzurat pe generalii luați prizonieri la Șiria, au sărbătorit execuția cu bere; de asemenea, sistemul onomastic maghiar pune numele de familie în fața prenumelui (lucru pe care, personal, îl pun în practică de mai mulți ani)
    - îmi doresc ca manualele (românești) de istorie să prezinte și faptele istorice, culturale, științifice, etc deosebite, realizate de cetățeni români de altă etnie decât cea română, deoarece, la devenirea spațiului actual al României nu au contribuit doar etnicii români, ci și cei aparținând așa-ziselor „naționalități conlocuitoare”!
    - am avansat, acum 25 de ani, când eram student, într-un ziar local, ca sinagoga din oraș (aflată în paragină), să devină Muzeu al Comunității Evreiești locale (dl Zajontz, președintele Comunității Evreiești la acea vreme voia să o ofere Primăriei, ca să fie transformată în… depozit!)
    Mai amintesc că, în prezent, în același oraș, de la poalele Carpaților, românii își dau copiii la secția în limba germană, iar maghiarii – la secția română (cea maghiară, care exista când eram eu copil, s-a desființat!). În plus, primarul actual e român, ales pe listele Forumului Democrat al Germanilor din România!
    Bine, în „oglindă” ar trebui ca și statele ce adăpostesc (sau/și au avut pe teritoriul lor) minorități românești (chiar importante) ar trebui să procedeze la fel, incluzând contribuția românească (a românilor din acele țări) la istoria, civilizația, cultura, știința acelor state, dar asta este deja o altă „poveste”, pentru care nu sunteți dumneavoastră răspunzător, ci alții (pe care nu-i mai numesc aici, acum)!…
    Era să uit: ținând cont de faptul că și românii ardeleni și confesiunea lor ortodoxă au fost secole la rând doar „tolerați” în Transilvania, nu suport „toleranța”! În loc de „spirit de toleranță” inter-etnică și inter-confesională, se poate folosi exprimarea „spirit de conviețuire” inter-etnică și inter-confesională. Mai ales, pentru că, în Ardeal și nu numai, acest spirit există, așa cum o dovedește onomastica: lângă satul românesc Șesu, regalitatea maghiară a colonizat un grup de nou-veniți: li s-a spus „sași”, deși nu toți erau germani. Pe dealul de lângă satul Șesul s-a ridicat o fortificație (un „burg”), numit Schäßburg. Vecinii, maghiari, de la Cristur, Odorhei, au (re)numit localitatea Segesvár. De la această formă, numele a revenit în română, în forma Sighișoara. Al cui e numele? Al ARDELENILOR, deopotrivă ROMÂNI, MAGHIARI ȘI GERMANI! Am asemenea exemple pentru cam tot spațiul românesc și chiar de dincolo de el (numele localităților Sascut, Babadag, Alibunar, etc.), dar nu vreau să detaliez, fiindcă, deja, m-am (cam) „lungit”…
    Ce simplu ar fi ca, oricine, să se pună, fie și câteva secunde, în situația celui pe care tocmai se pregătește să-l critice…
    Scuze, pentru eventualele greșeli, inadvertențe…
    Și… KÖSZÖNÖM!

  53. Eudoxiu Șpilică spune:

    Un text bine scris, la care e bine să luăm aminte. Ca să fie conștienți cât mai mulți majoritari de perspectiva complementară.
    Moldovean ortodox fiind, sunt minoritar în țara de adopție, unde trăiesc și lucrez și cu alți minoritari de-ai noștri (sași, unguri etc.) Eu zic că ne-mpăcăm bine, încerc să le „prind” sensibilitățile, că – voba mamei dlui Szilágyi – toți suntem copiii lui Dumnezeu.
    Poate că textul ar fi trebuit să conțină mai puține trăsături sarcastice la adresa majoritarilor, dacă vrea autorul să-l cred că e vorba de o scrisoare „de suflet”. Altfel aș zice că s-a depărtat de învățătura mamei, care-l învăța că toți suntem copiii lu’ Ăl-de-Sus …
    Pe mine textul nu m-a convins, tocmai din pricina asta. În definitiv, ce dorește autorul? Ca majoritarii să fie un fel de psihanaliști, pe canapelele cărora să se-ntindă sărmanii noștri maghiari asupriți… Haida, de! N-am mai avea timp de dus la serviciu, de făcut cumpărături, de stat în ambuteiaje…
    Luați-vă soarta în mâini, dați jos corupții din UDMR care nu-s mai prejos de cei din pesedeu și lăsați să mai crească ceva păduri prin depresiune, că vin urșii peste voi și iar e-nspăimântat dl Borbely!
    Eu sunt convins că, dacă nu-s „dirijați” de politicieni și de alți pescuitori în ape tulburi, maghiarii din România se-nțeleg cu românii mai bine decât ne dă de-nțeles dl Szilágyi. Desigur că există majoritari tembeli și nescoși din pădure, care lezează sentimentele maghiare. Proporția lor este însă aceeași cu a maghiarilor nescoși din pădure. Soluția este să-i îmblânzim și pe unii și pe alții. Prin educație, prin dezvoltare economică etc.
    Deci eu nu prea cred în trăsătura „de suflet” a scrisorii dlui Szilágyi. La cât e de scrupulos, știe foarte bine că a „comis-o”: ca lingvist, știe foarte bine care-i sensul familiei de cuvinte „a asupri/asuprire/asuprit”, dar domnia sa îi dă un înțeles personal. Nu, domnule Szilágyi, nu merge cu șopârle, „asuprit” nu-nseamnă (decât în foarte mică măsură) ceea ce spuneți. Așa cum ați dat și sensul din dicționare al altor cuvinte, deschideți DEX-ul. Știți foarte bine că înseamnă „a prigoni, a oprima, a împila, a exploata”, (fig.) „a chinui”. Asupriți erau românii transilvăneni care nu s-au putut stabili în orașe cu secolele, românii prigoniți, împilați, exploatați, românii „dați” de Viena Ungariei între 1867-1918. Nu maghiarii din România după 1918, că vă place sau nu!
    Sunt de acord că poate 1 decembrie nu e o zi ideală pentru maghiarii noștri. M-am gândit și eu c-ar fi bine altă zi. Dar 1 decembrie nu e aleasă să le stea în gât conlocuitorilor noștri, atunci s-a împlinit unirea, după ce s-au alipit și Basarabia, Bucovina.
    Aș vrea și eu să fie undeva prin mai, dar la 10 mai se sărbătorește doar independența regatului (plus că s-ar supăra turcii de la noi, te pomenești), de Paști e cam nașpa, că nu pică în aceeași zi, de 23 august nu mai zic (s-ar supăra nemții, sașii, șvabii), Crăciunul e de obicei tot iarna, la 22 decembrie – vorba unui preopinent – doar a fugit unu’ cu elicopterul…
    În rest, îi doresc autorului multă sănătate, norocul de a simți cât mai puțin (dacă se poate – deloc!) că e asuprit și putere de muncă (să mai scrie studii lingvistice de care să se bucure toți, „fără deosebire de naționalitate”)!

  54. Dacian spune:

    A propos de episodul critic cu statuia regala, de “non-empatie” culturala si artistica, cred ca distinsul domn profesor Szilagyi N. Sandor ne supune unui exercitiu sofisticat de manipulare, printr-un dublu standard si o singura perceptie. Nu ma dau in vant dupa asa-zisa psihologie clinica si comportamentala, care face furori prin serviciile secrete americane si a inceput sa faca pui si pe la noi, dar, una peste alta, marturisesc, critic, ca nu ma lasa rece inteligenta manipulativa a lui Sandor bácsi. Autorul ne povesteste episodul cu memoria sa individuala a clipei, care, desigur, ne indigneaza. Dar exista si o memorie colectiva a istoriei, incomparabil mai revoltatoare, care stie ce se ascunde in spatele unor simboluri ale unor timpuri revolute.

    Pentru a fi bine inteles, asi face o trimitere ipotetica la o posibila cea mai reusita statuie a lui Hitler, care ar fi privita de catre urmasi ai Holocaustului. Neindoielnic, evreii vor vedea intr-o astfel de statuie nu valoarea ei culturala si artistica, ci simbolistica social-politica nefasta a acesteia, ramasa in memoria colectiva evreiasca si transmisa generational, din motive prudentiale, de neuitare si de nereproducere, toate extrem de legitime. Stapanirea ungaro-austriaca a fost un Holocaust politic, identitar si cultural al romanilor din Transilvania, adeseori chiar si fizic, prin urmare nu exista motive de “empatie” artistica romaneasca pentru niciunul din simbolurile statuare ale acelui trecut de oprimare feudala a romanilor.

    Daca elevatul nostru concetatean Szilagyi N. Sandor, indraznesc sa-l numesc si compatriot, pentru ca toti mancam aceeasi paine, a aceluiasi pamant, pe care ni-l dorim liber de orice dictatura, invrajbire sau invazie straina, ar fi facut un minim efort perceptiv de a fi privit lucrurile si din pozitia fostilor sclavi coloniali romani si a urmasilor acestora, cu certitudine ca ar fi renuntat la acea eufemistica adresare de “dragi indignati” (romani), pentru ca si-ar fi dat seama ca indignarea romanilor este cu mult mai mare si mai indreptatita istoric, comparativ cu falsele frustrari ale maghiarilor romani, din prezent, care se bucura de toate drepturile democratice, potrivit standardelor europene privind minoritatile nationale.

  55. Absurdistan spune:

    Rareori mi s-a întîmplat să reacționez mai PUȚIN hotărît la un articol aici. . . cu riscul de a părea călduț / rabinic, mi s-a părut că “și tu ai dreptate . . . și tu ai dreptate . . . ”

    Autorul cred (intuiesc, căci nu am contor) este un om deosebit, sensibil și bine-intetionat. În același timp poate se jeluieste un pic prea mult – în parte justificat, în parte prin romantizarea ușor clișeistică a unui trecut (imperial) magnific dar idealizat.

    Comentariile sînt (majoritatea) foarte interesante, într-o direcție sau cealaltă. . . Am fost tentat să mă las convins de cîte unul și după aceea de altul, contrar.

    Poate că darul lui Szilágyi N. Sándor a fost să ne facă să gîndim, nu neapărat să ne convingă.

    Pentru asta îi mulțumesc. Și îi doresc tot binele. Fericire.

    Poate că partea ironic pozitivă a relelor care se întîmplă în LUME este să ne convingă că, **prin comparație**, disputele româno-ungare, mai mult sau mai puțin prăfuite prin trecerea timpului și schimbarea contextului, sînt relativ minore, relativ . . . rezolvate, relativ prietenești.

    Cu prietenie și fără iluzii vă ofer tuturor o versiune a poemului eminescian “De ce nu- mi vii”, în traducerea ungurească . . . Nu știu ungurește dar ce frumos sună!

    Limbile sînt făcute să unească, să comunice, nu să despartă. Noi și ungurii avem mult mai multe în comun decît ne dăm seama –sau sîntem dispuși să admitem.

    Trebuie să învățăm asta. Și poate și ungurii, unii, trebuie să învețe asta.

    Ce spuneți, domnule profesor? Din suflet!

    https://www.youtube.com/watch?v=d-3Wu__XRts

  56. iona ilie spune:

    Stimate domnule Szilagyi, i-ati aparat admirabil pe conducatorii maghiari prin scrisoarea Dvs. Permiteti-mi sa ma indoiesc ca pledoaria Dvs.reprezinta majoritatea maghiarimii din Romania.
    Personal nu agreez sportul acesta cu sfaturi de schimbarea zilei nationale a unui stat. Fiecare tara are un criteriu istoric de alegere si indiferent de aprecierea individuala, daca a optat pentru o anumita zi, ea trebuie acceptata, chiar daca reprezint un grup de cetateni cu alta opinie. Eu cand ma gandesc la semnificatia adanca a zilei nationale a Frantei as fi tentat sa le dau sfaturi, ca Dvs., dar ca cetatean european le respect alegerea. Discursul Dvs., extrem de diplomat, este totusi un discurs politic care nu face din pacate nici un pas spre reconciliere. Aveti talent oratoric, sunteti bine pregatit pe culoarul pe care incercati sa convingeti, dar undeva in subconstient in timp ce va citeam mi s-a declansat automat un sistem de alarma. Probabil senzatia ca sunt invaluit incet , incet in ceata. Ori reconcilierea de care tot vorbiti inseamna lumina.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Dragă Iona Ilie, după aţi putut vedea, eu n-am vorbit acolo de conducătorii maghiari, că nu asta era tema. La început am spus ceva despre acel interviu al dlui Kelemen ca un apropo pentru punerea problemei, dar în rest eu am vorbit de oamenii, şi nu de conducători, iar de politică şi mai puţin.
      Şi bine ziceţi că “reconcilierea [...] inseamna lumina”. Este imposibilă atîta timp cît nu facem puţină lumină să ne arătăm unii altora aşa cum sîntem noi, şi care sînt ofurile fiecăruia. Dacă noi, ungurii ne închidem şi în continuare faţă de români şi frustrările şi necazurile noastre le discutăm numai noi între noi, şi nu-i ajutăm pe români să ne înţeleagă mai bine şi pe noi, atunci lucrurile vor continua aşa ca pînă acum, şi nu se întîmplă nimic bun. Eu înţeleg că ne e puţină frică de conflicte (mă gîndesc la cele de păreri şi viziuni diferite), dar dacă nu ne asumăm să le povestim şi celorlalţi foarte sincer despre ce ne doare pe noi de fapt, atunci problemele nu se rezolvă niciodată, şi nici la reconciliere nu se poate ajunge, fiindcă pentru asta e nevoie de înţelegere reciprocă. Ţin minte că în 1990 la iniţiativa dlui Octavian Buracu s-a format aici la Cluj Asociația pentru Dialog Interetnic, unde ne-am adunat şi români, şi unguri, pentru dialog. Majoritatea participanţilor erau persoane mai în vîrstă, pline de bunăvoinţă şi blîndeţe. Şi cum a apărut o problemă puţin mai delicată, a venit imediat şi avertizarea din partea unuia sau altuia dintre ei: să vorbim mai degrabă despre ce ne leagă, şi nu de cele ce ne despart. Era un sfat binevoitor, sigur, cu frica în spate ca nu cumva să ne certăm aici pînă şi noi, dar eu am spus că dacă ocolim problemele pentru discutarea cărora noi ne-am înfiinţat de fapt ca asociaţie, atunci ce am făcut? Ne adunăm aici numai să arătăm că faţă de alţii noi sîntem prieteni? Aşa nu ajungem niciodată să ne angajăm într-un dialog unde să putem înţelege ceva despre starea celuilalt care ar fi de fapt scopul adevărat al unui dialog.
      Cît despre Ziua naţională, vă rog să mă credeţi că noi n-am simţi nicio îngrijorare şi anxietate la apropierea ei dacă n-am avea experienţa asta tristă cu sărbătorirea ei într-o formă nedemnă de o asemenea zi. Dacă n-ar fi asta, poate ne-am putea şi noi bucura, chiar dacă nu pentru ce se bucură românii, dar măcar de frumuseţea formei în care îşi sărbătoresc românii Ziua lor naţională. Şi am şi putea accepta asta fără nicio rezervă, aşa cum am şi scris acolo.
      Înţeleg şi declanşarea “sistemului de alarmă”: din păcate se întîmplă foarte rar ca cineva dintre noi să vă povestească sincer despre lumea în care trăieşte el, şi atunci sigur, aveţi o imagine destul de coerentă despre asta aşa cum se vede de dinafară. Şi atunci cînd eu încep să vă povestesc aici nişte lucruri de care nu prea aţi avut cum să auziţi, şi asta nu se potriveşte exact cu imaginea formată deja, atunci apare imediat sentimentul nevoii de a rezolva cumva această “disonanţă cognitivă”, cum i se spune, şi începeți să citiți cu o anumită suspiciune că poate vreau să vă păcălesc prin mijloace retorice. Asta se întîmplă de multe ori și peste tot, și poate fi chiar un obstacol în fața unui dialog sincer.

  57. Totusi spune:

    Splendid articol! As zice, de-a dreptul sarbatoresc! Ati izbutit performanta de a dedica unui eveniment caruia ii contestati relevanta consistent sarbatoreasca o Scrisoare (a letter) desfasurandu-se altruist, generos, ce se invita a se citi cu reinoit interes pana la capat! Charismatic!
    Romanii trebuie sa se considere norocosi ca Va au printre ei!

    • Totusi spune:

      Remarcabil faptul, evident incomod multora, de a merge impotriva stereotipurilor! E fain cum le luati presul de sub picioare celor care promoveaza ipocrizia “normalizarii” (“toleranta”)! Impaciuitorismul, chiar in varianta “mild”, este foarte toxic si trebuie denuntat ca atare si categoric respins! Orice/oricine vine cu argumentul majoritatii, ori al autoritatii este deja abuziv, recte “harassment”!
      Nu dvs. trebuie sa plecati ci, dimpotriva, ei trebuie sa Va accepte ori sa se care de acolo unde au ajuns neinvitati, (pe meleagurile altora), in contextul abominabilului razboi mondial inceput, printre altele, cu genocidul armenilor si terminat la zorii fascismului si nazismului! Nici glorie, nici onoare si vai de triumful armatelor incaierate in acel razboi mondial!

  58. Daniel spune:

    Draga Szilagyi,
    Nu cred ca e o problema ca cetatenii romani etnici maghiari nu sarbatoresc. Problema apare cand reprezentatii etniei voastre, care de altfel sunt reprezentanti ai statului roman, exagereaza. Prin discurs sau actiuni. Si orice exagerare, in contextul in care exista déjà legi care reglemeteaza statutul minoritatilor din Romania, este lipsa de bun simt. Mai ales cand anumite actiuni de genul abordarii drapelului maghiar pe institutii publice romanesti sunt ilegale. Legile actuale garanteaza pe deplin pastrarea identitatii nationale ale minoritatior si sunt respectate.
    Oricum chestiile cu Ungaria mare etc. sunt anacronice in contextul actual. Sa nu mai vorbim de faptul ca deja Ungaria, mama voastra, este si ea departe de a fi o adevarat democratie europeana.
    Cei ce va reprezinta prin UDMR sunt o gasca de spagari pe care voi o votati incolonati. Cum aceasta organizatie e o curva politica voi, cetatenii romani de etnie maghiara cum ati vrea sa fiti perceputi ?
    Poate incet incet vom ajunge la o Europa unita si discursurile nationaliste « petardate » vor disparea de ambele parti.
    Pana una alta hai sa incepem usor : nu mai scuipati pe tricolorul romanesc, noi nu mai scuipam seminte in tribune la Sepsi.
    Si ca sa inchei regiunea HARCOV, si mai ales CV, e printre codasele contribuabilor la PIB-ul Romaniei. Cum banii va vin de la altii din Romania fiti si voi un pic recunoscatori si daca tot nu sarbatoriti puteti munci sa mai platiti placutele bilingve si din impozitele voastre. Sau puteti planta niste copaci.

  59. Ela spune:

    Toleranta vs (sau) acceptare, integrare vs (sau) asimilare…?
    Cuvintele sunt importante. Toate!
    Inclusiv prepozitiile si conjunctiile care le “leaga”, si carora nu le dam, mereu, importanta cuvenita, ca.”.vs” sau “sau”…
    Opunem, confruntam, impunem, cedam, lasam libertatea de alegere?
    In detalii se ascunde diavolul, si tot de detalii depinde si perfectiunea, sau macar reusita. Practic asta ne intereseaza pe toti, sa reusim sa traim bine impreuna, asa cum suntem, cu calitatile si defectele noastre, sa ne focalizam pe ceea ce ne uneste, nu pe ce ne separa.
    Deci, concret, ce facem cu ce avem? Aceasta este intrebarea la care avem de raspuns.
    Marcus Aurelius ne ajuta sa luam cea mai buna decizie, propunandu-ne: sa acceptam ceea ce nu se poate schimba, sa schimbam ceea ce nu putem accepta, DAR sa facem diferenta dintre cele 2 categorii precedente! Deci…?
    In opinia mea, ultimul lucru ar fi sa continuam sa ne intrebam: cine are dreptate?
    Apoi, ce-i de facut, e greu de precizat, pentru ca paleta posibilului este infinita, de aceea m-as rezuma exclusiv la ceea ce NU ar mai fi de facut, deoarece experienta ne-a demonstrat deja ca nu functioneaza asa cum dorim.
    (M-am intrebat de multe ori de ce in Vechiul Testament, din cele 10 porunci, 8 sunt interdictii si doar 2 indicatii precise? Pai, e vorba de liberatea aproape totala acordata omului! Doar 2 lucruri trebuiesc facute intocmai cum e scris, sa-ti onorezi parintii si sa respecti o zi de pauza de la “treburile lumesti”, in rest faci fix ce vrei, evitandu-le pe celelalte 8…doar 8, dintr-o infinitate de modalitati de actiune! Mai liber decat atat, e complicat…)
    Deci, iata ce n-as mai face eu:
    - n-as mai sta cu ochii in retrovizor, ca risc sa nu mai vad drumul pe care sunt, aici si acum.
    - n-as mai cauta in istorie motive de confruntare cu adversarii (dusmanii?), pentru ca 1. stiu ca istoria e scrisa, mereu si fara exceptie, de catre invingatori, si 2. am decis ca adversar nu-mi e vecinul care-si rupe masina in aceleasi gropi ca mine, acela-mi este frate!
    - n-as mai insista sa faca toti, ca mine, doar ptr ca eu sunt majoritar, cand eu fac prost cam tot ce fac. Foarte prost. Numai pentru “ca pot”!

    Si eu as schimba data sarbatorii nationale, dar din motive de meteo! Toate tarile civilizate “s-au descurcat” sa aiba ziua primavara sau vara, noi de ce n-am citi istoria, astfel incat sa nu fim zgribuliti si incruntati, si la propriu, si la figurat…? ;)

  60. Decebal spune:

    Un demers binevenit, articolul, ramane de vazut ce ecou va avea…

    Putin imi pasa de sarbatorile ungurilor din Romania sau din Ungaria, asa ca pot sa inteleg ca nici lor nu le pasa de sarbatorile romanilor din Romania si din Ungaria. Suntem “chit”.

    Fara urma de indignare, realitatea mea arata asa:
    Transilvania a fost, vremelnic, sub stapanire austro-ungara, iar astazi apartine Romaniei. Asta este realitatea cu care trebuie sa se impace atat toti cei ce traiesc acolo, cat si toti cei pe care-i intereseaza ce se intampla acolo.

    Poporul roman nu are “gena cuceritorului” – din generatie in generatie, a facut agricultura si a crescut animale domestice, pe teritoriul Romaniei de azi si pe teritorii care azi apartin altor state (teritorii pe care Romania nu le revendica, cum obisnuiesc altii, mai mult sau mai putin discret). Obiceiurile si traditiile romanesti stravechi tin de agricultura, de culesul viei, de cultivarea pomilor fructiferi, de comunitatea rurala statornica, iar calul taranului roman arhetipal e cal de tractiune, de munca, nu de calarit.

    Traiesc multe nationalitati pe teritoriul Romaniei, iar romanii i-au acceptat pe toti reprezentantii lor. I-au acceptat, nu i-au tolerat.

    Inainte de a decide daca 22 decembrie merita sa fie zi nationala, as zice ca trebuie sa asteptam finalizarea Dosarului Revolutiei si oarece lumina peste evenimentele de atunci. Inteleg ca-n zilele acelea tulburi, foarte multi “turisti” din Rusia si Ungaria au intrat in Romania…

    In fiecare an, pe 30 noiembrie si pe 1 Decembrie, arborez pe balcon si pe masina drapelul Romaniei. In unii ani, merg si la parada. Deci eu sarbatoresc ziua asta, chiar daca mi-e rusine cu “elitele” ce conduc, vremelnic, Romania.

    Referitor la “asuprire”, sunt sigur ca ungurii din Romania de azi ar fi nefericiti daca ar avea aceleasi drepturi cu ale romanilor din Transilvania ocupata de Austro-Ungaria. Iar romanii de atunci, ar fi fost fericiti sa aiba drepturile pe care le au ungurii din Romania, astazi. :)

    Am cunoscuti din Belgia, din Spania si din Anglia, care, dupa 3,4,5 ani de stat si/sau de venit frecvent in Romania (sunt casatoriti cu cetateni romani), vorbesc o limba romana (mult) mai curata decat multi cetateni ROMANI de nationalitate ungara. Chiar si articolul de-aici ar fi putut beneficia de ajutorul unui corector de limba romana. Macar asa, pentru “impresie artistica”…

    Respectul este reciproc, nu poate fi altfel. Este prietenul meu oricare cetatean al Romaniei, indiferent de nationalitatea sa, care arata respect pentru Romania, pentru limba romana, pentru tricolor, pentru romani, pentru lege. Dar nu-i pot respecta pe cei care nu ma respecta, indiferent cum isi “ambaleaza” ei lipsa de respect.

    Comentariul meu este scris fara patima si fara indignare.

  61. r2 spune:

    Articolul dumneavoastra este frumos scris si pe un ton prietenesc. In mod normal l-as fi citit cu placere, dar a fost mai degraba un motiv de intristare, din pacate. Nu pentru subiectul ales si punctele de vedere exprimate, pe care le consider perfect rezonabile. Ci pentru mesajul subliminal, probabil neintentionat, dar care pare sa se repete in diverse forme in putinele ocazii pe care romanii ne-ardeleni le au de a comunica cu reprezentantii minoritatii maghiare – si anume un “constant reminder” nerostit dar foarte puternic, care spune ca noi suntem noi si voi sunteti voi. Poate ca aceasta afirmatie este “factually correct”, cel putin dpv cultural, dar parca nu as vrea sa mi se tot aduca aminte de lucrul asta. Acelasi lucru il observ la UDMR, un partid care pare sa aiba un interes marginal, si uneori doar mimat, in chestiuni ce nu au legatura directa cu minoritatea maghiara, indiferent cat de importante ar fi pentru alti cetateni (cu o exceptie notabila in randul persoanelor publice, pe care si un observator neatent ca mine a remarcat-o – domnul Péter Eckstein-Kovács. Respect.) Percep lipsa lor de interes ca pe un alt reminder ca traim prin alegere in lumi diferite.

    Eu personal nu vreau sa ma definesc prin apartenenta la vreun grup – indiferent ca este vorba de etnie, cetatenie sau echipa de fotbal. Normal ca sunt patriot in sinea mea (mai ales local! :D) dar nu ma consider in primul rand membru al vreunui trib in vreo concurenta cu altii. Cand insa linia este trasa si mi se aduce in aminte de ce parte ma aflu, ma simt implicit indemnat sa fac cativa pasi in spate si sa-mi caut si eu locul in coloana – lucru care nu imi face nicio placere. Bucuria mea este atunci cand vin si tineri din secuime sa protesteze altaturi de noi contra PSD (de exemplu) (si au venit atunci cand ne-am strans 200.000 si s-a realizat celebra poza), sau atunci cand construim impreuna o comunitate a iubitorilor de drumetii pe munte, de exemplu, nu atunci cand ne cunoastem si comunicam unii cu altii in calitate de reprezentanti ai unui alt grup etnic. Spunea cineva ca interactiunea grupurilor are o cu totul alta dinamica decat cea a pesoanelor luate individual. Eu prefer varianta personala.

    • Oy vey spune:

      Numele sint inselatoare.

      Atit de laudatul in comentarii Péter Eckstein-Kovács nu e maghiar. Sint sigur ca stiti asta, dar vreti sa sugerati cit mai zgomotos – virtue signalling – ca sinteti open-minded. (Dar numai daca aveti cu cine.)

      • r2 spune:

        Am aceeasi reactie fata de “open-minded” cum are domnul Szilágyi fata de “toleranta”. Deci domnul Péter Eckstein-Kovács nu e maghiar “adevarat”? Ce sa zic – I couldn’t care less. El este cin este indiferent ce vor specialistii la tras subtile linii de demarcatie intre etnii.

      • r2 spune:

        Acum vad – domnul cu pricina are si radacini evreiesti. De aici si “oy vey”.

        http://www.revistavip.net/Arhiva_RevistaVIP/Peter_EcksteinKovacs_a_serbat_Hanuka_la_Cluj/6/940/

        In sfarstit inteleg ce era cu adevarat important pentru dumneavoastra.

        • Oy vey spune:

          Nu ati inteles. Nu pentru mine e important ca e evreu, ci pentru dumneavoastra e important ca NU e maghiar. Si asta doar fiindca nu puteti sa va scufundati in ridicol chiar pina la a pretinde ca un Ionescu sau un Popescu sa fie in fruntea UDMR.

          Ar fi foarte simplu sa va dovedesc tuturor celor care il tot laudati si impingeti in fata pe PEK ca sinteti ipocriti cerindu-va sa enumerati 2-3 motive pentru care il iubiti atit de mult pe dl avocat din Cluj, sau 2-3 realizari marete din cariera lui de politruc. Puteti sa intoarceti internetul pe dos si nu veti gasi nimic demn de lauda sau interes in cv-ul lui.

          • r2 spune:

            Nu, domnule / doamna. Pana sa fi citit mesajul dvs si pana sa fi cautat pe google “oy vey” habar nu aveam ca domnul PEK are probleme la “dosarul de maghiar”. Nici nu m-a interesat catusi de putin. Chiar mi se pare in neregula sa te apuci sa-i cauti unuia stramosii sa vezi daca nu cumva are origini de vreun fel. Iar daca va asteptati ca eu sa fi stiut lucrurile astea cereti mult prea mult de la un simplu oltean. Nu stiu nici Yiddish, nici cine cu cine nu se suporta in interiorul UDMR si de ce. Am auzit niste declaratii politice ale dansului in momente importante (pentru mine) si parerea unui prieten in care am incredere. Habar n-aveam ca o sa ajung sa fiu acuzat de ipocrizie si tot felul de intentii ascunse, indreptate impotriva nu stiu cui, bineinteles. Iar dvs v-au luat-o pe dinainte obsesiile inter-etnice, pe care nu prea da nimeni doi bani in Oltenia tbh – avem noi alte probleme.

          • Constantin spune:

            „Nu pentru mine e important ca e evreu, ci pentru dumneavoastra e important ca NU e maghiar.”

            Opinia mea este că acest articol, măcar formal, prin caracterul său explicativ, este unul în favoarea apropierii cetățenilor români, indiferent de etnie. În conținutul său văd argumente (despre care am scris mai sus) pentru respect reciproc și menajarea sensibilităților reciproc. Apariția în comentariile dedicate unui astfel de articol a unor opinii că un etnic maghiar este inacceptabil într-o funcție anume pentru că nu este „maghiar pur” este oarecum surprinzătoare pentru mine.

            Dacă îmi amintesc bine, UDMR a anunțat în repetate rânduri că acceptă cu deschidere etnici români, germani etc. cu drepturi egale (inclusiv de a accede în funcții de conducere, carevasăzică). Cum adică, dl Péter Eckstein-Kovács, îndemnat la un moment dat să părăsească UDMR, nu poate ocupa funcții de conducere pentru că are în familia domniei-sale etnici evrei?! De asta a fost exclus?! Habar n-aveam. Dar chiar atât de „toleranți-acceptanți” se dovedesc maghiarii? Despre intoleranța cu referire la rromi s-a mai scris în presă, dar nu mă așteptam sincer la o astfel de atitudine față de evrei. Eu îl consider în continuare pe dl PE Kovacs unul dintre maghiarii cei mai echilibrați în declarațiile publice.

  62. Gabi spune:

    Dragul meu Sandor,

    Toate bune si frumoase dinspre partea mea, sunt sincer interesat de cultura si obiceiurile tale, nu am nici cea mai mica problema ca preferi limba materna (dimpotriva, mi se pare normal si natural), privesc sarbatorile (inclusiv cele nationale) mai degraba ca pe niste minivacante, nici prin cap nu mi-ar trece sa iti fac rau sau sa te asupresc, etc.
    Nu se pune problema ca nu mi-ar face placere sa stiu maghiara, dimpotriva imi pare rau ca nu o cunosc. Pana aici, conationalul perfect vei zice … :)

    Sunt om si ca orice om sunt limitat si am defecte. Sunt lenes ! Nu stiu sa spun daca sunt exagerat de lenes, as fi tentat sa spun ca mai degraba in limitele umanului/normalului, nu fac eforturi deosebite daca nu am stimulente pe masura. Si uite asa apar problemele … :) Ai zice ca nu au de ce sa apara dar uite incerc un exemplu: daca ma pui sa invat maghiara mi-e teama ca o sa refuz politicos. Nu zic ca nu o sa invat cu placere cateva cuvinte acolo, dimpotriva, mi se pare exotic si cool. De aici insa pana la cunoasterea functionala a unei limbi e cale lunga … Cale pe care asa cum am zis, nu sunt dispus sa o parcurg fara stimulente serioase. Chiar daca s-ar pune problema invatarii unei limbi straine doar din pura placere tot nu as alege maghiara, asta e, sper sa nu te superi.
    Inteleg ca minoritarii maghiari sunt speriati ca ar putea veni sa lucreze in Craiova de ex. si aici s-ar putea intampla sa nu ii inteleaga populatia bastinasa … Da-mi voie sa iti confirm, chiar nu o sa ii inteleaga. Nu zic, ‘or mai fi si cativa vorbitori de maghiara prin zona dar preponderent lumea nu stie o iota ! Iar daca vrei sa invete toti oltenii maghiara fiindca avem in Romania o minoritate maghiara as zice zau ca e amuzant spre deplasat. Ma si gandesc cum ar suna o propunere legislativa in sensul asta si cum ar lua-o fie-mea de ex si colegii ei de scoala, copii buni de altfel dar pragmatici :) Si ma gandesc cum m-am simtit eu cand am mai umblat prin Europa … Nici prin cap nu mi-a trecut sa ma supar ca bastinasii nu stiau romana (desi Ro este in UE), nici nu i-am incercat, am recurs din start la engleza :)

    De rest, cum ziceam, toate bune. Inteleg neajunsul unor minoritari de a invata romaneste in Romania si cred sincer ca nu m-ar deranja f tare nici daca nu ar invata. Putem in ultima instanta recurge la engleza, cine stie, pe viitor s-o ajunge si acolo. Cred ca in fond asta este singura problema reala a minoritarilor machiari in Ro, anume neajunsul de a trebui sa stii limba romana. Si cum spuneam, dinspre partea mea poti sa nu o stii, personal nu am o mare problema cu asta, atat numai, in momentul in care nu stii romana in Romania devine deplasat sa ai pretentia de la ceilalti sa stie maghiara.

    Cu drag,
    Gabi

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Dragă Gabi, sper că n-aţi înţeles greşit ce am spus în text despre minoritatea de limba suedeză în Finlanda, să credeţi că eu aş dori ca şi în România maghiara să fie limbă oficială în toată ţara şi toţi românii să înveţe şi maghiara. Am şi spus acolo că aceea e o situaţie mai specială, şi că nu tot ce e acolo s-ar putea aplica oriunde. Învăţarea limbii române în şcoală de către copiii maghiari e o problemă nerezolvată de mai multe decenii. Românii sînt nemulţumiţi, unii chiar revoltaţi pentru faptul că ungurii, mai ales cei din Haghita şi Covasna nu ştiu destul de bine româneşte, unii chiar foarte puţin, iar ungurii, mai ales cei din aceste zone sînt nemulţumiţi, unii chiar revoltaţi fiindcă sînt îngrijoraţi de viitorul copiilor lor, şi se întreabă cum se vor putea ei să se descurce şi să se realizeze profesional în România dacă şcoala nu le face posibilă însuşirea limbii române ca lumea. Deci să nu credeţi că dacă ei nu ştiu bine româneşte, asta s-ar datora faptului că n-ar vrea ei să înveţe limba sau chiar s-ar opune. Despre cauzele adevărate am spus ceva mai sus, v-aş ruga să vedeţi răspunsul meu la comentariul lui judex.

      • Dedalus spune:

        Daca educatia ar fi libera in Romania, aceste probleme ar disparea.

        Este de domeniul absurdului social sa iti inchipui ca un minister poate sa gestioneze direct toate cerintele de educatie, asa cum se intampla in prezent.

        Planul cadru este extrem de rigid, cerintele de angajare sunt superstricte, cele de angajare si de concediere – la fel.

        Daca s-ar liberaliza si s-ar permite diveristatea scolilor, fiecare ar face cum isi doreste. Eu nu am cum sa stiu ce e mai bine pentru comunitatea maghiara din Praid (de exemplu), de ce trebuie sa le impun eu ce sa invete si ce nu?! De ce ar trebui ca totul sa fie dictat din biruourile unui minister, de catre oameni care (obieciv) nu au habat ce e – spre exemplu – in Praid?!

        ===

        Eu nu as avea nimic impotriva ca maghiara sa fie limba oficiala. Cu ce ne incurca?!

        Sigur, nu cred ca se asteapta cineva sa inceteze bancurile cu Pishta :-)). Sau cu O brad frumos :-)). Da, si?! Bine ca ne putem amuza, radem nu ne batem cu bolovani:-)).

        Sa zicem ca merg intr-un sat maghiar si la magazin nimeni nu vorbeste romana. Bun, nu cumpar nimic pentru ca nu ma inteleg cu vanzatoarea. Nu eu pierd in acest caz.

        Sa zicem ca pot exporta hotdogi in Ungaria, dar mi-e greu sa ma inteleg cu partenerul de acolo. OK, il iau pe Pshta si incercam sa vedem cum ajungem sa castigam amandoi.

        Ori, noi in loc sa vedem cum sa facem sa castigam cu totii, ne luptam cu umbrele trecutului si tot felul de fantasmagorii prezente.

        Avem piata comuna, avem libertate de miscare. Eu cred ca ar fi mult mai bine sa vedem cum profitam de ele in loc sa ne scufundam in protcronisme si sa tocim tastele cautand “1 Decembrie 1918″.

    • Harald spune:

      @Gabi – Putem in ultima instanta recurge la engleza, cine stie, pe viitor s-o ajunge si acolo.

      Am experimentat deja asta în urmă cu 7-8 ani, chiar aici, în Nottingham. Un anume Zoltan fiind din Praid, nu m-am putut înțelege cu el decât în engleză, spre totala nedumerire a englezilor, dar și spre amuzamentul nostru :)

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Mulţumesc pentru acest exemplu foarte elocvent la ce am spus eu mai sus în răspunsul meu la comentariul lui judex. Gîndiţi-vă numai cîtă vreme şi energie a irosit acest Zoltán la orele de română în şcoală şi apoi după-masă cu lecţiile pentru ca rezultatul să fie ce aţi văzut. Şi la ce altceva s-ar mai putea aştepta cînd acest Zoltán trebuia să înveţe româneşte din manualele scrise pentru elevii români, făcute nu pentru învăţarea limbii, pe baza unei programe şcolare făcute nu pe necesităţile lui şi cu profesori de română care la facultate a făcut metodica predării limbii române, dar numai pentru cei care vorbesc româna ca limbă maternă şi nu şi o metodică pentru predarea limbii române ca limba a doua? Imaginaţi-vă cîtă engleză aţi şti dacă era s-o învăţaţi numai la şcoală şi trebuia să învăţaţi după manualele și programa elevilor englezi din Anglia! Nu cred că ar fi greu de ghicit, așa că nu mai spun. Acest Zoltán a avut totuşi noroc, nu ca mulţi alţii, că măcar Harald nu l-a luat la rost pentru necunoaşterea limbii şi nu i-a spus că nu ştie româneşte fiindcă n-a vrut el nici de-al dracului să-nveţe că avea ceva cu românii.

      • Constantin spune:

        „Am experimentat deja asta în urmă cu 7-8 ani, chiar aici, în Nottingham.”

        D-la Harald, consider că suntem europeni și, probabil, la fel ca în SUA, mai devreme sau mai târziu, limba engleză va fi adoptată de către toți cetățenii Uniunii Europene. Desigur, nu dintr-o dată și probabil nu toți o vom vorbi la fel de bine (limba engleză însăși evoluează, de altfel).

        Nu mă supăr de mult din pricina dificultăților de comunicare cauzate de limba maternă: limba engleză ne este salvarea la îndemână.

        Eu „am experimentat” la Crsitur, într-o prăvălie…Bineînțeles că nu m-am supărat că cel care avea drept principal obiectiv obținerea de profit prin acte de comerț era cât pe ce să-și rateze obiectivul întrucât nu vorbea limba română, iar eu nu știu o boabă maghiară, deși o perioadă relativ îndelungată am avut mulți colegi maghiari.

        Am apelat deîndată la limba engleză. Din nefericire interlocutorul meu care conducea prăvălia nu o cunoștea. Pentru că voiam cu toată bunăvoința să-l ajut să înfăptuiască actele de comerț pentru care exista prăvălia respectivă, i-am spus că vorbesc limba franceză mai bine decât pe cea engleză și poate reușim astfel să comunicăm. N-a mers nici așa. Dar, minune! Probabil jenat, dar convins de bunele mele intenții, omul nostru și-a amintit brusc că vorbește românește. Și chiar foarte bine. Ne-am despărțit în relații cordiale, iar eu m-am prefăcut că nu am reținut că a spus că nu vorbește românește. -:)

        • Harald spune:

          @Constantin – cred că e o problemă de atitudine din partea noastră, a românilor. Am mai povestit cândva despre experiența din Tg.Secuiesc (a fost prin 2000, cred) când trei chelnerițe care nu vorbeau deloc românește au trezit la 2:00 noaptea o bucătăreasă care mai știa cât de cât, destul cât să-mi explice unde stă omul pe care-l căutam. Aveam adresa lui scrisă pe un plic, dar sistemele de navigație nu știau adrese din România la vremea respectivă.

          Ideea mea e simplă: așa cum nu mă aștept din partea unui bavarez să știe românește, așa cum nu mă aștept din partea unei stewardese născute la Győr să știe românește, tot așa nu mă aștept nici din partea cuiva născut în România să știe neapărat românește. Mi s-a întâmplat într-o noapte la Lenti (în Ungaria, dar la granița cu Slovenia) să nu mă pot înțelege în niciun fel cu o bătrână căreia trebuia să-i plătesc cazarea. Am făcut gestul de a scrie, a adus un creion și a scris suma și asta a fost tot. Care e problema dacă mi s-ar întâmpla la fel și la Cristur?

          Oamenii sunt de-obicei de bună credință, dacă nu se simt obligați să intre în defensivă. Dar dacă se simt obligați să intre în defensivă, înseamnă că noi am determinat cumva asta.

  63. Raz spune:

    1. Sunteți perfect liberi, individual si colectiv, sa nu sarbatoriti orice nu aveti chef sa sarbatoriti, inclusiv Ziua Nationala. Ca de altfel orice om, indiferent de etnie, din Romania.
    2. Respectarea protocolului de stat cu ocazia Zilei Nationale este o obligatie a tuturor institutiilor statului, a administratiei publice centrale si a celei locale de pe intreg teritoriul Romaniei. Articolul dvs.de fapt asta vrea sa puna in discutie.

    Din acest motiv gasesc “maneaua” asta cu “”va rugam sa ne intelegeti ca noi nu avem motiv sa ne bucursm” extrem de caduc-nationalista jenanta si manipulativa in incearcarea de a încețoșa distinctia intre cele doua aspecte de mai sus.

    De 1 Decembrie, nu aveti decat sa stati acasa, sa purtati doliu, ancorati in trecut, incapabili de prezent si nedemni de un viitor european comun. Nu va scoate nimeni cu forta sa defilati, sa aplaudati…

    Dar pe primarie si pe strada, afisati steagul acestei tari si lasati romanii din Miercurea Ciuc, din Odorhei, din Gheorgieni sau de oriunde sa se bucure. Si cu ei, ungurii, nemtii, evreii si tiganii care prefera sa se bucure de prezent decat sa jeleasca dupa trecut.

    Sau, am putea sa incercam sa faurim un viitor european in care nationalismul insusi sa fie caduc. Caz in care, ar trebui sa ca rescrieti scrisoarea in termeni de “noi”, si cu fata care Europa si catre viitor.

    • Dedalus spune:

      Omul spune ca nu se bucura, nu ca nu sarbatoreste sau ca nu respecta.

      Fiecare e liber sa se bucure sau nu de ceva.

      Eu sunt de parere ca e frumos sa respectam libertatea fiecaruia. Nu ne fura nimeni tara, nu ne ataca nustiu ce natie sau grup calare cu lancea in mana. Suntem toti in zona membri UE, cu suveranitate impartasita, avem libera circulatie a persoanelor.

      Comunitatea maghiara din Romania este ceva ce ne defineste si ca romani, este un dat istoric.

      Ne-am mai batut joc si de comunitatea germana din Romania, cred ca ar fi bine sa invatam din acea experienta.

      Istoria ramane istorie, sentimentele sunt personale, cred totusi ca ar trebui sa ne concentram pe cum putem sa facem ceva sa ne fie mai bine la toti acum. Daca nu se bucura, asta e! Sa incercam sa facem o sarbatoare nationala, nu o sarbatoare a etniei romane. Adica, sa ne bucuram toti, sa putem sta de vorba, sa facem afaceri impreuna, sa facem rost de locuri de munca, sa incercam sa exportam, sa ne folosim de relatiile comunitatii maghiare pentru a iesi pe piata mondiala.

      • Dedalus spune:

        Prin “sa facem o sarbatoare nationala” inteleg sa alegem o alta data (varaa!!!), mai indepartata in timp si cat se poate de neutra. Subliniez faptul ca o sarabatoare nationala trebuie sa fie un prilej de bucurie pentru toata lumea. Sigur, carcotashi vor fi mereu, dar nu de ei e vorba.

      • Raz spune:

        Da, asa e. Ar fi bine sa fie bine, dar nu e. Ar fi bine sa ne intelegem ca fratii si sa ne aducem aminte ca si “voi” si “noi” contin grupuri mari de idioti. Numai ca in loc de asta, vad ca preluam ce zic idotii, si punem pe ton de romanta suava, facand apel la calm si prietenie. Pe afara vopsit gardul.. dar aceeasi Marie.

        Ar fi bine ca – romani si unguri – sa intrebam politicienii despre economie, despre conditiile de viata, despre infrastructura, despre planurile de dezvoltare, despre securitate si armata, despre pozitia noastra cu privire la aspecte europene care ne privesc. In loc de asta, multi dintre noi continuam sa ne lalaim in tristeti d’astea de secol 19-20, ratand nu doar prezentul, ci si viitorul.

        Eu unul m-am saturat pina in gat de manelele astea cu asuprirea ungurilor si cat au ei de patimit in Romania. Pe bune. Ar trebui sa se duca la un schimb de experienta cu minoritarii unguri din Slovacia, de exemplu. Sau chiar si din Austria. Nu mai zic de cei din Ucraina, ca aia nu e tara UE.

        Insa retorica asta nationalista creaza un cerc vicios. Si nu il creaza intamplator, nu are premisa de inocenta si buna-credinta. Este o actiune calculata a politicienilor. Cand un politician nu are ce sa discute pe probleme *reale* (nivelul de trai, calitatea vietii, de exemplu), o da in extremisme si nationalisme.

        Problema cu nationalismul este ca politicienii aflati pe nisa asta nu au alta sansa decat sa supraliciteze. Nu se pot opri niciodata, pentru asta e *singura* linie pe care o au. Ai obtinut invatamant primar *de stat* in limba materna? Vrei si secundar. Il ai pe ala secundar? Vrei si tertiar. Il ai si pe ala? Treci la administratia locala. O ai si pe aia? Pui conditie obligatorie de angajare peste tot, cunoasterea celor doua limbi, ca sa te asiguri ca majoritarii vor fi exclusi. Faci tot ce poti sa enclavizezi comunitatea ta de minoritari, sa o tii dependenta, si sa arunci toata lipsa ta de performanta in carca majoritatii. Tu ai ai face, dar nu te lasa majoritatea.

        Apoi incepe discriminarea inversa, in micuta ta enclava, sub pretextul ca iti conservi traditiile.

        Insa roata asta (i)logica a ramas aceeasi si nu se poate opri decat cand isi vor atinge obiectivul: independenta sau autonomia pe criterii etnice. Nu se poate opri, pentru ca oricate drepturi ar obtine, la urmatoarele alegeri trebuie sa promita alegatorilor mai mult, sa supraliciteze. Si nu pot sa promita drumuri, poduri, spitale, slujbe, investitii…. SI nu pot sa spuna: “oameni buni, am obtinut cam tot ce era decent de obtinut ca drepturi, hai sa mai discutam acum si de altceva…” Exemplul recent al Cataloniei mi se pare elcovent. Cand zeci de ani, catalanii au obtinut drepturi dupa drepturi, grade din ce in ce mai inalte de autonomie in cadrul statului spaniol, ce le-a mai ramas de cerut? Independenta. Pardoxal e – ca daca ar obtine-o – ar fi si sfarsitul acestei clase politice catalane si de asta ma uit cu mare interes sa vad ce se intimpla cu Brexitul. Ce se intimpla cand esti – ca politician – confruntat cu propriele fantasmagorii pe care le-ai pus in circulatie.

        Apoi mai e o chestie de respect: Orban, un anti-european, un dusman al statului de drept si un mare prieten al rusilor joaca cartea nationalsmului. Le lalaie ungurilor basme d’astea cu gloria demult apusa, cu imperiul, cu marea Ungarie, varianta maghiara a lui “vom fi ce am fost si mai mult decat atat/vom cladi o tara ca soarele de pe cer.” (funny, nu?). Si ei pun botul, cum punem si noi, romanii, la talharul nostru de Dragnea cu rahaturile lui cu statul paralel.

        Totusi, in relatia cu Romania, Orban ne da un scuipat in frunte (anul trecut) si anunta prin ministerul lui de externe, ca oficialii ungari nu pot participa la receptia si festivitatile de Ziua Nationala Romaniei organizate la Budapesta pentru ca… Trianon si alte manele nationaliste (acealsi ca in scrisoarea de fata). Asta e un afront adus romanilor, o jignire enorma si o incalcare grosiera a tuturor uzantelor diplomatice.

        Pentru ca noi avem niste slugi si niste talhari pe post de conducatori si pentru ca infractorii gandesc la fel, Dragnea nu gaseste de cuviinta sa zica nimic legat de asta si MAE romanesc tace molut. Iar unii “impaciuitori” spun cu “echilibru” ca nu e cazul sa inflamam lucrurile. Mda, uneori granita intre lipsa “de inflamare” si lipsa de deminitate e foarte difuza.

        Si Orban nu face astea intamplator. Le face sprijinind planurile Rusiei, ale prietenului Vladimir. Le face ca asa se poarta golanii din gasca lui: LePen, Farage, Geert Wilders, Miloš Zeman, si alti promotori ai Europei urii si a populismului.

        Apropo, cand scriam asta, se pare care ca EU Observer, publica se el cam aceleasi observatii.

        https://www.hotnews.ro/stiri-international-22809912-euobserver-este-timpul-europa-trezeasca-inteleaga-amnintarea-flancul-estic.htm

        Mai mult, Guvernul domnului Orban, da “azil poltic” unui infractor maghiar, urmarit pentru fapte de coruptie, sfidand din nou statul roman. La fel cum a facut si Serbia cu Ghita, de altfel.

        Si in acest CONTEXT, vine aceasta scrisoare patetica a domnului profesor. Care nu face decat sa preia maneaua lu’ Orban: noi nu putem sa ne bucuram de Ziua Nationala a Romaniei, ca acum 100 de ani, Marea Ungarie a fost redusa la o treime. Mno, ce original si duios se canta pe muzica scrisa deja de altii..

        Apar chiar chestiuni hilare: “suntem asupriti”. Recunosc, asta m-a facut sa rad cu pofta. Se dau exemple *total izolate* de golani romani (de aia unguri – organizati in formatiuni paramilitare cu conexiuni rusesti nu stim – n-am auzit, dupa cum n-am auzit nici despre baietii aia care vroiau sa faca “o gluma” cu o bomba pusa intr-un cos de gunoi, ce urma sa explodeze anul trecut de Ziua Nationala”).

        Sunt 100% pentru intelegere buna. Nu poti sa te pretinzi un om inteligent si sa iti doresti escaladarea rahaturilor dintre romani si unguri. Nu putem sa vorbim la nesfarsit despre trecut. Acuzandu-ne unii pe altii pentru facerile si desfacerilor strabunicilor nostri. Fie ne impacam cu situatia actuala si privim impreuna catre viitor, fie nu.

        @Dedalus va admir si va impartasesc (dvs. si multor altor preopinenți) echilibrul, dorinta de dialog. Apreciez chiar si ca autorul acestui articol o declama in articolul sau. Insa hai sa nu fim ipocriti. Nici unii nici altii nu putem lua palmele peste obraz pe post de batai prietenesti pe umar. E nevoie de respect reciproc, absolut. Si culmea e, ca la nivel indivdual el exista in majoritaea cazurilor. Insa cand vorbim de grupuri, situatia se schimba.

        Putem sa ramanem la discutia “respect”, in sensul ciorbei nationaliste rencalzite. “Voi” nu ne respectati ca nu ne dati autonomia teritoriala pe criterii etnice, “noi” nu va respectam ca refuzam sa recunoastem realitatea, Trianonul si istoria recenta, continuand sa avem vise revizioniste si revansarde”.

        Sau, cum au spus multi mai sus (si cu care sunt evident, de acord) putem sa ne uitam la noi ca popor, ca o echipa. Si sa schimbam “voi’ si “noi” in raport de alte repere: coruptie versus etica, justitie si stat de drept vs.autoritarism, domnia discretionarului, a pilelor si lipsei de transparenta, dezvoltare economica versus saracie etc. Cum ar fi sa avem TeamRomania, cu jucatori de toate felurile, concentrata mai mult pe partidele de jucat, pe pregatire, pe viitoarele goluri decat pe ce palma i-a dat bunicul unui jucator, unchiului altui jucator?

        Dar, Dedalus, nici sa ne pefacem ca “Numarul 9″ nu joaca sau joaca cu rea-credinta, pentru ca el nu se considera TeamRomania sau pentru ca are impresia ca jocul este despre numele echipei si nu despre cate goluri in poarta prosperitatii si dezvoltarii putem da.

        Respectul implica reciprocitate.Si increderea si respectul se castiga in timp. Cu asta e de acord toata lumea. Paradoxal e cand ne acuzam Janos si Ion de lipsa de respect pe chestii istorice, in loc sa ii acuzam *impreuna* pe Dragnea, pe Attila Marko, pe Orban si pe Tudose de ororile pe care le fac si sa ii sanctionam. Mai ales ca Dragnea si Orban se pupa in bot si sunt prieteni de numa-numa.

        • Raz spune:

          Personal, nu cred ca trebuie sa schimbam data Zilei Nationale. E doar un pretext ca in bancul cu “n-are basca”.

          Putem sa schimbam si Ziua Nationala. Putem sa schimbam si numele tarii din Romania in… “Albastria” sau “Verzia”. Cata vreme nu poti fi fericit ca Romania (sau macar judetul tau) nu e Ungaria… tot degeaba.

          • Dedalus spune:

            Faptul ca 1 Decembrie pica iarna e incontestabil. Ziua e scurta si e frig.

            Eu refuz sa fiu masoschist. Noi dardaim, maghiarii nu se bucura, soldatii tropaie bucuros sa se incalzeasca la defilare, nu poti iesi cu cainele la demonstratie decat daca e malamut sau o rasa nordica.

            Ziua clantanitului din dinti si a scrisnitului din masele.

            Eu o vreau vara: plimbari, picnic, padure, defilare calumea, toata lumea fericita.

            Nu pricep in ruptul capului de ce trebuie sa ne auto-torturam de 1 Decembrie. Unirea ramane pe aceeasi data si daca sarbatoarea nationala e in alta zi. Vara.

        • Dedalus spune:

          Eu ma refeream la a face afaceri impreuna, nu la prietenie sau intelegere sau altele de acest fel.

          Nu am incredere in prietenii sau dusmanii intre grupuri diverse. Le consider pure inventii. Ca si cum am discuta despre cat de prieteni sunt controlorii de tren cu pescarii de guvizi. :-).

          ====

          Am incredere doar in relatiile dintre indivizi.

          Daca Gheo si cu Pishta castiga fiecare separat catge 10 USD dar impreuna fac 30 USD, lucrurile arata altfel :-). Si pentru Gheo si pentru Pishta.

          Daca nici fiul lui Gheo si nici fiul lui Pishta nu pot invata ca lumea la scoala din Praid (scuze cetateni din Praid, e doar un exemplu!), dar ar putea invata ca luma amandoi in acelasi oras, sa vezi cum s-ar schimba relatiile dintre Gheo si Pishta!

          ===

          Si mai am incredere in ce face fiecae pentru el, ca el stie mai bine. Daca Praid (e un exemplu ca s-a mai dat pe aici) vrea sa aiba numai scoli in limba maghiara, voia la el! Vrea bilingv? Treaba lui!

          Autonomie pe criterii etnice?! In UE e o idee absurda. Ce sa decida “autonomiile” acelea, cand avem piata unica?

          Sa zicem ca in scara de bloc de alaturi stau 5 italieni si 2 romani. Scara se declara autnoma. Ce poate sa faca este sa puna numele scarii in Italiana. Si?

          • Harald spune:

            @Dedalus – miza autonomiei e alta: scara autonomă poate avea un șef, iar acel șef nu mai are nevoie să muncească el însuși. El trebuie întreținut din munca celorlalți de pe scară, că doar le apără interesele și se sacrifică pentru ei :)

            • Dedalus spune:

              O fi.

              Dar daca tinutul autonom decide sa devina comunist, e treaba lui. Nu mai contamineaza toata tara Adica e si o parte buna. :-))

  64. Teodora spune:

    Buna ziua,

    Nu am trăit in Transilvania si îmi sunt puțin cunoscute problemele pe care le prezintă articolul.
    Totuși, sunt făcute aici niște afirmații care pe mine ma fac sa înțeleg lucrurile așa : ungurii din România ( sau autorul articolului dacă nu reprezintă comunitatea ) nu se considera Romani. Chiar si spune ca sărbătoarea naționala nu are nimic de-a face cu el. Concluzia este ca cetățenia romană care vi s-a acordat ar trebui retrasa si voi expulzați in alta țara cu care sentimentele voastre rezonează mai bine. Cred ca ar fi mult mai bine pentru voi si v-ați simți mai bine (de ex in Ungaria ).
    Așa văd eu, fără părtinire ( nu cunosc nici un ungur in România ) soluționarea.
    Un ultim lucru : am simțit in articol multă ostilitate si dispreț fata de romani si cultura lor. Nu cred ca se poate pune problema integrarii voastre vreodată, dacă toți sunteți așa. Dar ați putea avea puțin bun simt sa stați in banca vostra ca eu nu cred ca va persecuta cineva in țara asta.

    • Noi spune:

      …nu,nu sunt toti asa ; am crescut intre unguri si in 19 ani am intalnit vreo 8-10 , toti… specimene si de fiecara data alcoolul era prezent si au fost intotdeauna pusi la punct .
      Stiu , clocoteste acidul gastric citind dar asta se urmareste.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Dragă Teodora, vă spun sincer că mă simt derutat, puţin chiar contrariat. Eu am scris pînă acum destul de mult în ungurește pentru unguri (aveam și timp pentru asta în cei 70 de ani a mei), printre altele și despre problemele care îi privesc pe unguri şi români deopotrivă. Cititorii mei în general au fost receptivi la scrierile mele, le-au citit cu simpatie, şi mi-au şi semnalat asta de multe ori. Dar trebuie să vă spun, dacă tot aţi adus asta în discuţie, că nu toţi ungurii sînt la fel, aşa cum nu sînt nici toţi românii la fel, şi am ajuns astfel în situaţia ca unii dintre ei să înceapă să mă privească cu suspiciune, întrebîndu-se şi făcînd aluzii la asta şi în spaţiul public dacă mai sînt eu oare un “ungur adevărat”, sau în cei 18 ani trăiţi în Bucureşti m-am românizat, cel puţin în parte, dacă scriu mereu cu atîta simpatie despre români şi dacă admir sincer atît de multe lucruri din cultura lor, cum nu prea mulţi dintre noi, şi tocmai de asta acestor unguri asta le-a sărit în ochi şi n-au ştiut cum s-o interpreteze. (De exprimarea acestei admiraţii nu m-am putut abţine nici în această scrisoare, măcar într-o paranteză, şi nu pentru a-i flata pe români, ci pur şi simplu fiindcă aşa sînt eu că şi spun dacă-mi place ceva.) Iar acum citesc aici că “am simțit in articol multă ostilitate si dispreț fata de romani si cultura lor”, la care m-am speriat că poate nu m-am exprimat eu bine undeva, şi am citit textul încă odată să văd unde am stricat ceva. N-am reuşit să găsesc nimic, dar fiind eu autorul, eu am mai puţine şanse la asta, fiindcă eu citesc totul cu intenţia cu care am scris ce am scris, şi nu pot obseva dacă nu cumva e ceva undeva ce se poate înţelege şi altfel. V-aş fi deci foarte recunoscător, şi chiar vă rog asta, dacă mi-aţi semnala care au fost acele pasaje unde aţi simţit aşa, că asta m-ar ajuta şi pe mine ca data viitoare să fiu mai atent.
      Iar în ce priveşte problema dacă ne considerăm noi români sau nu: în sens etnic cu siguranţă nu, dacă noi sîntem etnici maghiari. În sens de cetăţeni români, categoric da, cu tot ce ţine de asta.

    • Harald spune:

      @Teodora – hai să nu fim chiar așa de războinici, au și ei dreptatea lor: trăiesc acolo de multe generații, iar când s-au schimbat granițele pe ei nu i-a întrebat nimeni ce părere au. Pe la 1910, bunicii mei nu vorbeau germană în Bucovina, chiar dacă Bucovina era administrată de Viena de peste 100 de ani.

  65. Noi spune:

    In text:
    noi – 119 ori
    voi – 120 ori .
    Noi si Voi .Asa vreti Voi .

    OK.

    • judex spune:

      @Noi, sa recunoastem ca Sandor NE ofera prilejul sa NE cunoastem mai bine, indiferent daca “ne” este inteles ca “noi”, “voi” sau “ei”. De fapt, mesajul in siNE se situeaza deasupra celor trei, chiar daca vine, asumat onest – lucru demn de remarcat intr-o lume a imposturii, dintr-o parte a intregului.

  66. Moldovan spune:

    Cu ras, cu plans tratatele trebuie respectate ! Restul sunt discutii, iar dezbaterea este necesara intr-o democratie. Dupa cum se vede dreptul la opinie este respectat in Romania.Felicitari autorului si bravo comentatorilor onesti, unii chiar foarte bine documentati.

  67. Dedalus spune:

    Am pus si eu intrebarea unui tanar daca va sarbatori 1 Decembrie.

    Mi-a raspuns “Cui ii pasa?!”. Si mi-e teama ca avea dreptate.

    Ne rupem toti in figuri cu relatia dintre romani si maghiarai. Ca sa nu zic vorba lui Moromete :-))

    Ce-ar fi sa ne gandim sa avem o economie puternica, concurentiala si diversificata, in care efortul personal sa fie rasplatit si libertatea individuala sa fie garantata?

    Sigur ca s-ar pastra frecusurile sociale, prea adanci sunt radacinile istorice. Si in ale state cu mai multe nationalitati sunt glume si spirit de gaska.

    Dar daca ne-ar fi mai bine la toti, cam cum ar fi?

    ===

    Cea mai proasta idee a fost alegerea zilei nationale iarna.

    ===

    Sa recapitulam: sarbatorim ceva ce nu stim ce, pe un frig de krapa pieterele, habar nu avem de istoria noastra si de fapt nici nu ne pasa.

    Cum am putea sa sarbatorim de fapt orice, cat timp nu depunem niciun efort pentru nimic si nu stim nimic?!

    ===

    Eu as alege un eveniment neutru, de pe la sfarsitul Evului Mediu, primavara sau vara devreme,

    Dar as desfiinta UDMR ca partid politic (care de fapt nici nu e asa ceva) pentru imensiul deserviciu adus atat romanilor cat si maghiarilor. Cu sau fara UDMR, dar mai repede fara, maghiarii au nevoie de o anumita siguranta, de o apartenenta la o societate in care traiesc impreuna cu romanii si cu altii.

    Nu conteaza daca au sau nu dreptate cu 1 Decembrie. Conteaza ca nu se simt bine. Ori, ideea unei sarbatori nationale este sa fie pentru toata lumea un prilej de sincera bucurie.

    ====

    UDMR a capturat organizarea maghiarilor din Romania la fel cum anumite partide au capturat statul roman.

    Nu e vorba in ce spun de nici un sentiment antimaghiar sau nationalist (nu pricep de ce maghiara nu e limba oficiala, cu ce ar strica asta?!) ci de dorinta de a avea o scena politica bine delimitata, clara,

    ===

    Dupa mine, autorul are tot dreptul sa scrie oricat de lung, alt articol in tema eu nu am mai citit. Bine ca a scris. Eu il citesc in foileton :-).

    M-ar amuza sa vad si titlul in maghiara. Serios,

  68. snakecharmer spune:

    Sincer sa fiu, sunt uimit ca sunt atatia comentatori care considera tonul prietenos. Nu e, deloc. Mieros o fi, dar in cea mai mare masura e condescendent si pasiv-agresiv. Chiar nu era nevoie de optispe pagini sau cate Dumnezeu sunt pentru ceea ce pana la urma sunt niste idei regresiste de secolul XIX deghizate abil in ton sfatos de mos la gura sobei.

    E tocmai acest aer de nejustificata superioritate, care iata transpare si pe sub tonul aparent impaciuitor si prieteneos, cauza neincrederii pe care v-o arata romanii, si mai ales romanii transilvaneni. Mergeti si cereti americanilor sa nu mai sarbatoreasca 4 iulie, fiindca descendentii britanicilor s-ar putea simti frustrati de asta. Ah, stati – aia au inteles ca US e noua lor patrie si, din moment ce ii apartin, si din moment ce nu vor sa-si ia talpasita in Imperiul Britanic, au devenit de bunavoie cetateni loiali US. Ce chestie!

    Eu inteleg frustrarea de a se schimba o granita peste voi, dar pierdeti constant din vedere, cum bine a remarcat cineva mai sus, ca era o granita nedreapta care nu putea rezista, a unui imperiu care nu putea rezista. Sub orice administratie a fost, Ardealul a fost mereu majoritar romanesc, deci tot ce a venit inainte de 1918 a fost doar o prelungire a inevitabilului.

    Va asigur ca odata ce veti renunta, dvs si coetnicii dvs, la inversunarea “nem nem soha” mostenita din generatie in generatie, romanii vor fi mult, mult mai predispusi sa va acorde drepturi minoritare pe care le clamati. E pur si simplu lipsa de incredere. Condescendenta nu ajuta. Pasiv-agresivitatea nu ajuta. Nu puteti afisa si aere de superioritate, si plange ca sunteti cetatean de rangul doi simultan si sa si ramaneti credibil.

    Apropos am crescut in Ardeal intr-un liceu cu clasa paralela maghiara. Eu si colegii mei am avut mai multe tentative de a ne imprieteni cu colegii maghiari, dar ne-am lovit de fiecare data de acea raceala superioara clar invatata acasa in familie, pentru ca altfel sunt convins ca erau la fel de simpatici si pusi pe sotii ca si noi. N-a fost sa fie, dar e o atitudine care se mosteneste in familiile maghiare, si care va asigura tensiuni interetnice multe generatii de acum incolo.

    Maghiarii imi sunt simpatici (nu o bag pe aia cu prietenii maghiari, desi am cativa); mi-as dori sa inteleaga ca articole din astea pline de sfaturi date cu nasul ridicat in vant doar fix cat sa nu fie foarte evident in anul centenarului nu ajuta cu nimic relatiile interetnice.

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Cred că înţeleg despre ce vorbiţi. V-aş ruga frumos să citiţi mai sus şi răspunsul meu la un sub-comentariu al lui Eudoxiu Șpilică (sub comentariul lui Biró G. Albert) şi de asemenea răspunsul meu la comentariul lui Cinicul.

  69. Paganel spune:

    Revin, deoarece am văzut că s-a vorbit mai sus (în unele comentarii) despre faptul că etnicii maghiari din România NU știu românește.
    Trei situații – atât de dinainte de căderea comunismului, cât și de după – și două exemple.
    Situațiile:
    1. În septembrie 1989, la unitatea unde, de vreo 8 luni, eram militar în termen, a venit un nou contingent de recruți (așa-zișii „bibani”, în limbaj cazon). Printre ei, un maghiar din Gheorgheni. Acesta nu știa mai deloc românește (era încă „iepoca ceaușescu!”) și a învățat în cele 6 săptămâni până la depunerea jurământului. După, am avut ocazia să stăm de vorbă (el înțelegea ce spunem și înainte, dar nu se putea exprima în română) și mi-a explicat că, unde stătea el, toți vorbeau maghiara!… Întrebare: de la cine să fi învățat omul românește, la Gheorgheni, dacă, în jurul lui, toți vorbeau ungurește?
    2. Prin 2001, la Radio România Actualități s-a dat un interviu cu un inspector (maghiar) de la ISJ Harghita. Acesta relata că, la concursul de titularizare pe post, s-au scos, în acel an 100 (UNA SUTĂ!) posturi de profesor de limba română. S-au înscris 4 (patru!) candidați și toți au luat note sub 5!
    3. Cam tot atunci, în județul vecin, Covasna, un sfert din posturile de profesor de limba română erau neocupate (vacante). Întrebare, după expunerea situațiilor 2+3: Cum să învețe maghiarii din zonă limba română dacă, fie n-au profesori, fie, cei care dau concurs, sunt nepregătiți și nu iau nici nota de trecere? Ca să avem profesori de limba română, pregătiți, în țara asta, e treaba maghiarimii din România sau a statului român?
    Și cele două exemple. Primul, e o chestie care mi s-a întâmplat, în 2002 sau 2003, la Târgul Secuiesc. Discutând cu un localnic, la un moment dat, acesta a zis, singur (nu adusesem vorba de asta!) că e normal ca în această țară, care se numește România, să cunoști limba țării, care este româna! Și vorbea foarte bine românește!
    Al doilea exemplu, l-am (pre)luat dintr-un ziar. În „Adevărul”, parcă, acum câțiva ani, s-a publicat un reportaj din Secuime. Într-un sat de acolo (regret, dar nu-mi mai amintesc care), la întrebarea adresată unui localnic, maghiar, de reporteriță – „dacă Ungaria sau România le reprezintă mai bine interesele maghiarilor din zonă”, localnicul a răspuns (citez din memorie): „Doamnă dragă, eu știu că, pentru noi, ora exactă se dă la București!”

    • Noi spune:

      …..hai sa ma bag si eu in seama cu cateva:

      - vin bibanii , intre ei 3 de prin Sf. Gheorghe ,prieteni de mici ,nu stiau o boaba romaneste . M-am inteles cu ei pentru ca ei Bathory – eu Led Zeppelin ,ei Venom – eu Black Sabbath , noi Pink Floyd .3 luni nu au facut nimic pentru ca..nem tudom .Eu mustaceam . Cand au terminat perioada am inteles ca ar fi spus caporalului in romaneste ceva de genul ” v-am facut r****** p***** “. Nu cred ca s-au exprimat literal asa dar mesajul pe acolo era.
      Fix ca articolul asta.

      - la mare in Vama Veche pe vremea cand nu era mainstream si grupul nostru de 3 corturi plecase din 2 Mai ca nu mai aveam loc de metalisti ,hartisti si alti intelectuali – vine un grup mix de etnici maghiari+ unguri din Budapesta. Plaja goala,numai ei si noi . Si-au instalat corturile si seara au venit la noi la foc cu o sticla de Tokai ” suntem numai noi aici ,nu e frumos sa nu stam impreuna”.
      Vingt ans apres inca mai tinem legatura .

    • Dedalus spune:

      Eu vad lucrurile mult mai simplu: daca in Romania cineva vrea sa stie romaneste sau nu, este problema acelei persoane.

      Daca doreste, daca are nevoie, daca i se pare util – invata. Daca nu, nu! Est numai si numai problema acelei persoane. Daca e bine sau e rau pentru acea persoana, nici eu si nici Guvernul nu am avea cum sa spunem daca e bine sau e rau.

      Problema majora nu e cunoasterea limbii, ci tesatura sociala in ansamblul sau. Daca stam prost la asa ceva, stam prost cu totii, indiferent ce limba vorbim. Limba urmeaza utilitatea, nu invers.

      ===

      Romania este o tara a puilor de gaina vopsiti diferit, incolonati cu pliscul in acceasi directie si fermierul le spune ca merg spre Tara Fagaduintei, in timp ce ei merg spre abator.

      Puisorii se cearta, ca unii sunt de gaina si piuie si altii sunt de rata si macaie. Dar continua sa mearga fericiti spre abator, intrebandu-se daca nu ar fi bine sa piuie toti.

  70. Dedalus spune:

    Am ajuns si la partea cu religia. Imi exprim aceeasi nedumerire: un rol important al religiei este sa creeze un climat de intelegere.

    Cu tot respectul pentru orice cult, ce treaba are religia cu luptele stramosesti?! Si cu stapanirea de astazi?! Ca in vestitul banc cu Bula si ce-i minunea, mie asta nu mi se mai pare religie ci istorie sau politica.

    Bietul om trebuie sa traiasca, sa iubeasca, sa munceasca, sa faca afaceri, sa creasca si copiii. Si la urma, na, sa moara! Credinta il insoteste (daca el, omul, vrea) pe acest parcurs.

    Dar nu! Cultele (si de un fel, si de celalalt fel) nu au liniste daca nu se baga unde nu le fierbe oala.

    Daca un roman sau un ungur, sau un tatar sau mai stiu eu ce are nevoie de duhovnic, imi inchipui ca cauta ultimele informatii despre voturiloe din Parlamentul Romaniei sau despre luptele dacilor cu romanii. Un om are necazurtile lui, bucuriile lui.

    Tot asa, lupta asta cu steaguri si statui mie mi se pare infantila.

    ====

    Raman la ideea mea: prea multa lume traieste prea usor din pomana de la stat. Daca ar lupta cu totii pentru traiul zilnic ar intelege mai bine care e rolul fiecarei instituii sociale. Cum aceasta idee se aplica deopotriva tuturor cetatenilor romani, orice limba ar vorbi si de orice religie ar avea, cred ca daca acest paternalism bolnav al statului s-ar destrama, ca prin minune ar rasari si intelgerea deplina intre romani si maghiari.

    S-ar scurta si predicile. Daca am renunta la plata cultelor de la stat si am cere enoriasilor sa-si plateasca direct duhovnicul, se vedeti cat de repede s-ar scurta predicile si cat de la obiect ar fi.

    Sau, im fine, daca din banul agonisit cu greu ar dori cineva sa plateasca o predica despre calaretii de la 1400 sau despre social-democratie, banul lui, libertatea lui. Dar tare m-as indoi.

  71. Totusi spune:

    Citind multimea comentariilor si delectandu-ma cu parcurgerea exemplarelor, (in maiestria literar-artistica si in impecabila, ireprosabila bonomie), raspunsuri oferite constiincios si application de Autorul “Scrisorii de suflet”, marturisesc o stare placuta de admiratie in frecventarea, ce-i drept nu permanenta, a Contributors.ro, caruia i se cuvin felicitari pentru publicarea acestei frumoase epistole!

    • Totusi spune:

      Merita subliniata desavarsita onestitate a Autorului “Scrisorii de suflet”!
      Onoratul domn Szilágyi N Sandor este un brav, un posesor de coloana vertebrala, onestitatea sa este eroica, precum insasi surazatoarea domniei sale temperanta, surazatoare resemnare/intelepciune!
      Nu numai maghiarii ci toate nationalitatile conlocuitoare se pot solidariza si arbora acelasi cuvenit doliu comemorativ!
      Evident, natiunile decente ale lumii, mai ales in Europa, obisnuiesc sa coboare in berna, cu panglici negre, indoliat, drapelul lor national si sa-si umple inimile de restriste, comemorand solidar primul mare macel mondial! Exceptandu-i pe romani, iata!
      Sarbatoare nationala si parazi festive sub arcuri de triumf ridicate obscen deasupra hecatombelor victimelor primului razboi mondial?! Romanii, insista bunul domn profesor Szilágyi, ar avea si ei, ca toate popoarele decente, darul bunului simt; oare!?
      S-ar cere un demers igienic, detoxifiant, prin demistificarea “triumfurilor” & “gloriilor” unilaterale, egoiste, particularizand in abjectie lipsa afinitatilor la aquis-ul European (democratic!) pe plaiurile mioritice…

      • Totusi spune:

        Proiectul hochenzollernian al Romaniei Mari a fost unul imperialist, nicidecum unionist, a insfacat teritorii de la habsburgii si Romanovii perdanti, nu pentru unirea ori emanciparea romanilor, cum pretinde stufoasa propaganda ceausista, infiltrata zdravan in mind-setul majoritar! Romania Mare este un misnomer pentru imperiul hochenzollernian carpato-danubian/balcanic. Armata romana nu s-a retras din tarile vecine timp de un deceniu, ramanand acolo pana la fascizarea/nazificarea lor totala; se intelege ca, istoriceste, Romania Mare a determinat, inlesnit, grabit, facilizat declansarea celui de-al doilea Razboi Mondial, cu toate grozaviile acestuia, Holocaustul inclusiv! Nu era acest proiect (“Romania Mare”) implinit in mijlocul Europei la 1918, nu are fi aparut nicicand hitlerismul in Austria ori nazismul in Germania, n-ar fi fost nici milioanele de victime ale WWII !

        Nimic mai lipsit de onorabilitate, nimic mai neglorios decat trecerea pe sub un Arc de Triumf teuton!

        • Constantin spune:

          “Romania Mare este un misnomer pentru imperiul hochenzollernian carpato-danubian/balcanic. ”

          Dacă aduceți comentarii la un articol pe care îl considerați echilibrat, pe al cărui autor în admirați și îl felicitați, este imposibil de trecut cu vederea faptul că acest comentariu, al dumenavoastră, ultimul dintr-o serie de trei, este cel mai dezchilibrat și lipsit de eleganță din întreg thread-ul.

          Dați-mi voie vă rog să vă spun că este total nepotrivit, pentru că jigniți în mod absolut gratuit, întrutotul neprovocat, concetățenii dumneavoastră de etnie română (adică, tocmai ce nu dorește autorul articolului la care comentați să se întâmple). Adică, un băț vârât și mai adânc prin gard. Cu calm și prietenie vă fac cunoscut că este o eroare din partea dumneavoastră. Iar dacă doriți cumva să obțineți astfel, prin provocare, o reacție agresivă din partea cititorilor textului pe care l-ați postat, eroarea dumneavoastră este și mai mare.

          • Totusi spune:

            Pe Arcul de Triumf este numele unui Hochenzollern, numele regelui care a facut un alt imperiu, hochenzollernian!, pe seama Habsburgilor si Romanovilor, cu care capete incoronate se inrudea prin aliante complicate si profitabil negociate, Hochenzollernii fiind de origine teutona, nu aristocratica!
            “Romania Mare” nu e o “teorie sovietica” ci un eufemism abil care i-a ingaduit lui Ferdinand von Hochenzollern sa se intituleze pe mai departe “rege”, nu “imperator”, continuand a domni tot peste un chipurile acelasi Regat de dinaintea WWI iar nu peste un imperiu, nou-vechi conglomerat pestrit de natiuni deja invrajbite imperialist, (Divide & conquer/Divide Et Impera), ocazie cand a devenit intens semnificativ termenul “Regatean”, in diferentierea autohtonilor autentici( Regatul MoldoValahiei, Romania strabunicilor mei, Romania lui Mihail Kogalniceanu), de toti cei care se “adaugasera” prin 1918…
            Feudalii au dus intotdeauna razboaie de expansiune teritoriala, pentru pamanturi, dar in secolul 20, in numele capitalului, al profitului capitalist-industrial dezoantuit fara limita, au upgrade-at la reimpartirea globului terestru intre sponsorii celor doua maceluri mondiale! Va sunt astia simpatici?!

            • Imperialist spune:

              Bietii habsburgi si romanovi! Munceau si ei prin gradina, sa-si hraneasca copilasii, si venira hohenzollernii cu imperiul peste ei!
              Cata nedreptate!

          • Totusi spune:

            Nu m-am adresat domnului Szilágyi in ultima postare, dar daca avea ceva de zis nu vad de ce v-ar mandata pe dvs.! Acesta e un for care nu e proprietatea dvs., nu dvs. sunteti administrator, dar dvs. va erijati nechemat in arbitrul politically correctness, vreti sa cenzurati, sa inteleg, Contributors.ro care a publicat cool, no problems, cele scrise de mine!
            Ati recurs la dulcegariile dubioase invocand o inexistenta, fantasmagorica “jignire” a feciorelnicei, vezi Doamne!, natzii majoritare, putin gravida, in traditia santajului “sentimental”…Aveti “tehnica”, nu gluma, cat despre democratie, asta e altceva, altundeva, fara dvs (democratia!)…

            Problema in cazul nationalitatilor. conlocuitoare este capacitatea lor de a fi revelatori de electie ai democratizarii unei societati pana mai ieri totalitare. Okay?!

          • Totusi spune:

            Va asigur ca n-am intentionat sa jignesc pe nimeni, regret interpretari de natura aceasta, n-am relatat decat fapte si adevaruri istorice nu etnografice. Conflictele in Europa au fost si sunt politice, nu antropologice…

        • Harald spune:

          @Totusi – asta cu ”România imperialistă” e la bază o teorie sovietică, pusă în circulație mult înainte de nașterea ta. Însă pretenția că însuși Hitler își datorează ascensiunea României Mari trebuie să recunosc că n-am mai auzit-o. Ce pot să-ți spun este atitudinea viscerală anti-rusească a românilor se justifică din plin, iar contribuția ta la asta chiar trebuie apreciată :)

          • Totusi spune:

            Veritas vos liberabit (Latin) is a variant of Veritas liberabit vos (“the truth shall set you free”; Greek: ἡ ἀλήθεια ἐλευθερώσει ὑμᾶς hē alētheia eleutherōsei hymas), verse 8:32 of the Gospel of John, a statement which Jesus addresses to a group of Jews who believed in Him. Pilate has the philosopher’s response in verse John 18:38: “Quid est veritas?” (“What is truth?”, Τί ἐστιν ἀλήθεια, Ti estin alētheia?).
            Regret ca amicii dvs se complac in chestii viscerale, eventual contondente, ceea ce nu e de bun augur pe un forum de bun simt, vintrele-viscerele nu sunt buni sfatuitori in delicatul domeniu al bunului simt, atribut etno-folcloric universal si romanesc, foarte laudat de Autorul “Scrisorii de suflet”! Yoga si vegetarianismul sunt preferabile, alcalinizezeaza!

            Anticii Romani ziceau “Sine Ira Et Studio”, fara ura si partinire!

            • Totusi spune:

              Errata: alcalinizeaza, desigur, multumesc.

            • Totusi spune:

              Nationalism vs. globalism: the new political divide/ Yuval Noah Harari
              in TEDtalks on YouTube httpss://youtu.be/szt7f5NmE9E

              Globalization Over Nationalism: Historian Yuval Noah Harari/ India Today Conclave 2018
              https://youtu.be/VenomHl4D5k

  72. Teodora spune:

    @Harald : nu cred ca bunicilor tai le-ar fi trecut prin cap sa meargă la Viena si sa propună schimbarea anumitor sărbători pe motiv ca se simt discriminați.
    Ce umple de stupoare este ca s-a ajuns așa de departe încât ar trebui sa ne fie rusine obrazului ca la noi in țara ne sărbătorim ziua naționala. Se sparie gândul, nu alta!

    • Szilagyi N. Sandor s spune:

      Dragă Teodora, se pare că oricît m-am străduit, n-am reuşit totuşi să fiu destul de explicit. Am spus acolo clar, dacă v-ați uita mai bine, că pe mine nu mă deranjează de fel dacă românii sărbătoresc tot ce consideră ei că se cuvine să fie sărbătorit, asta e normal, şi ţine de acceptarea din partea mea. De atîta numai să aibă grijă să sărbătorească în aşa fel, că nu-i imposibil, ca eu să mă pot bucura văzîndu-i căt de frumos sărbătoresc, fără să mă rănească şi pe mine inutil cu gesturi îndreptate împotriva mea.

    • Harald spune:

      @Teodora – nu știu ce păreri aveau bunicii despre sărbătorile de pe vremea Imperiului și nici care erau acelea, dar mi-au povestit că străbunicul făcuse un scandal monstru pentru simplul fapt că fratele bunicului, venit în vacanță de la Cernăuți, unde erau amândoi la gimnaziu, îi dăduse calului comanda ”țuric” (zurück, ”înapoi” în germană).

      Punctul de vedere al străbunicului fusese foarte clar: ”v-am dat la școală ca să aibă cine să-i învețe carte pe copiii din sat, dar la mine în curte să n-aud vorbind nemțește!” La acel moment, Bucovina era administrată de 135 de ani de Viena, deci străbunicul sigur nu cunoscuse altă administrație decât cea austriacă. Dar nu vorbea nemțește și nu permitea nimănui din familie să vorbească nemțește în prezența lui.

      Pari să fii o persoană cu o idee foarte fermă despre identitatea ei națională, îmi place să cred că am aceeași idee foarte fermă, dar trebuie să înțelegem că și alții pot avea idei foarte ferme despre identitatea lor națională. Este deplasat să-i tratezi pe maghiarii din România la fel cum i-a tratat președintele Beneš pe germanii sudeți, comportamentul lor nu a fost nici pe departe asemănător.

      • Teodora spune:

        Mersi de raspuns, desi n-are nimic in comun cu ce am scris eu. Nu are absolut nici o relevanta faptul ca bunicii tai vorbeau romana si nu stiau germana. Intrebarea este: se putea macar gandi cineva sa mearga la Viena sa schimbe niste sarbatori pe motivul ca ei sunt de etnie romana si nu pot sarbatori?
        Nu am intrebat ce limba vorbeau, nici daca li se impunea germana.
        Hai ca nu-a asa de greu.
        Cat priveste considerentele legate de mine, mi se pare ca nu poti trage asa de repede niste concluzii. Personal cred ca sunt departe de modelul cetateanului model.

        Eu mi-am scris parerea aici – Si am mai scris un text care nu mi-a fost publicat. De ce?- din punctul de vedere al unui observator obiectiv, din moment ce nu ma priveste problema asta direct in nici un fel. Am reactionat penru ca prea tare sare in ochi tonul acestui text, cuvintele care sunt folosite (se insista pe asuprire, si pe alte sentimente negative ale Maghiarilor in Romania responsabili de asta fiind romanii ) si e mare diferenta intre lucrurile astea si realitatea pe care o cunosc eu, adica libertatile legale si concrete de care ei se bucura.
        Textul asta mi se pare o manipulare si o distorsionare a realitatii.

        • Harald spune:

          @Teodora – Intrebarea este: se putea macar gandi cineva sa mearga la Viena sa schimbe niste sarbatori pe motivul ca ei sunt de etnie romana si nu pot sarbatori?

          Întrebarea este lipsită de sens. Habar n-am dacă se puteau gândi la asta sau nu. Iar dacă n-am habar eu, care i-am cunoscut (pe bunici, nu și pe străbunici) mi se pare greu de crezut să ai habar tu.

          Ce pot să-ți spun sigur este că, la Cernăuți, bunicul și fratele lui participau cu mare entuziasm la încăieri pe stradă între grupuri de elevi de diverse naționalități. N-am mai ajuns de câțiva ani prin Tg.Mureș, dar înclin să cred că acolo nu se întâmplă așa ceva. A discuta despre sărbători deja e un mod soft de a aborda diferențele etnice, e realmente un progres față de 1910.

  73. Mary spune:

    Dle Sandor, nu stiu daca v-ati facut inteles cu scrisoarea d-voastra dar cu siguranta v-ati facut auzit. Aveti 25,579 Vizualizari astazi miercuri 14.XI la ora 11.30 si 171 de comentarii. De mult nu am mai vazut atatea vizualizari ale unui articol pe Contributors. Sper sa aud si niste concluzii dupa toate astea

    • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

      Dragă Mary, mulţumesc pentru idee, chiar am să încerc să scriu ceva aici cu învăţămintele pe care le-am potut trage din această experienţă, dar pentru asta trebuie să mai revăd încă odată comentariile care mă va lua ceva timp. Am văzut şi eu că cel puţin la vizualizări nu stăm rău, asta bineînţeles nu înseamnă că ar fi avut 25,579 de cititori, fiindcă ori de cîte ori cineva accesează această pagină, la cifră se adaugă 1, deci care au revenit de mai multe ori, figurează tot de atîtea ori. Şi sînt şi care au început şi s-au plictisit pe undeva şi au abandonat. Sînt totuşi convins că sînt şi mulţi care au citit textul pînă la capăt, şi după cum îmi dau seama, nu degeaba, şi au înţeles foarte bine de ce era timpul să mai scrie cineva şi despre aşa ceva. (De altfel, la vizualizări n-a ajuns încă la 28,818, cît arată acum la celălalt articol al meu din 2016 despre obsesia cacofoniilor şi conformism: https://goo.gl/Wr4iqL.)

  74. Sarkadi Zoltan spune:

    După cum se vede după nume trebuie să spun că sunt maghiar. Mafâghiar, cine trăiește în România. Am citit articolul, și toate comentariile. Bine, mi-au trebuit 2 zile, dar am ajuns la sfârșit până la urmă :) Mă bucur că se vorbește despre problemele noastre din această țară. Mă bucură faptul, că, deși unii nu, dar marea majoritate dintre comentatori sunt deschiși câtre rezolvarea acestor probleme, și nu am primit obișnuitele slogane – Mergeți în Ungaria – În Mongolia cu voi – Bozgori împuțiți – etc etc, pe care le primesc de foarte multe ori, deși încerc să ajungem la înțelegere, nu la ură. Aș avea foarte mult de spus, și poate ar și trebui. Ar trebui un forum, unde în mod civilizat putem să vorbim despre problemele noastre. Poate ar fi binevenit, pentru a înțelege problemele celuilalt. Acum povestesc doar o întâmplare, dar dacă consideră mai mulți că putem avea discuții civilizate, atunci eu sunt deschis să le purtăm. Deci, fata mea, era în clasa a treia. Învăța limba română, despre care niciodată nu a auzit de la părinți, că nu ar trebui să învețe, sau orice fel de denigrare. Am un prieten din Ploiești, de origine română getbeget, cu care ne înțelegem foarte bine. Odată, când am fost pe la el, m-a întrebat cum de nu vorbesc maghiarii așa bine românește, ce probleme întâmpinăm. Am încercat atunci să-i povestesc despre situația noastră, și deși este un om foarte deschis, am observat că nu înțelege destul de bine problema în cauză. Am venit înapoi în Odorheiu Secuiesc. Fiică-mea a primit o lecție din care trebuia să învețe niște cuvinte, pe care nici eu, deși vorbesc limba română, nu am auzit în viața mea. Și atunci l-am sunat pe prietenul meu Viorel, și l-am întrebat. Viorele, tu ai 50 de ani; Așai? Așai. Ești getbeget român, așai? Așai. Spunem și mie ce înseamnă aveste trei cuvinte, și i-am spus trei cuvinte dintre acelea, pe care trebuia să le învețe fiică-mea. S-a asurzit telefonul, nu auzisem nimic căteva secunde bune. Odată zice Viorel, măi Zoli, pe cuvânt că habar n-am. Zic, na vezi, aceste cuvinte trebuie să învețe fiică-mea pentru cealaltă zi la școală, pe care nici tu, ca român născut și crescut, habar n-ai ce înseamnă, dar nu știe să ceară o pâine în magazin. Viorel, deștept fiind, a înțeles, și-a dat seama despre ce vorbesc. Vorbeam despre problemele mari din învățământ. A început să spună câteva cuvinte nu foarte frumoase la adresa Ministerului Învățământului. Apoi mi-a spus: Zoli, acum am înțeles despre ce ai vorbit atunci. Eu întotdeauna spun la copii mei să învețe limba. Limba română, engleză, germană, fiindcă consider, că orice om, care știe o limbă în plus, este mult mai mult. Dar dacă ar fi învățați – și aici o să spun o blasfemie pentru unii – ca și o limbă străină, atunci copii respectivi ar învăța mult mai repede limba română. Este doar un exemplu. Și scuze, dacă am jignit cumva pe cineva… Să aveți o zi frumoasă!

    • Harald spune:

      A fost în urmă cu câțiva ani un articol, tot aici pe Contributors, în care o învățătoare sau o profesoară de română care predase vreo 10 ani prin Harghita sau Covasna exact asta explica, faptul că ar trebui să le fie predată româna ca limbă străină, ca să poată să o învețe.

      • Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

        Am scris şi eu despre asta de mai multe ori, şi în cunoştinţă de cauză, fiindcă pentru unguri asta era o problemă mare timp de decenii, lipsa cunoaşterii suficiente a limbii române diminuînd şansele din viitor ale copiilor lor. Vă dau aici un link (goo.gl/B6WpMh) cu un text al meu despre problema asta, apărut încă în 1998. A fost scris într-un alt context, situaţia de atunci nu era ca şi acum, relaţiile fiind mai încordate, dar problemele despre care am scris acolo, în esență au rămas neschimbate pînă nu demult.

  75. Szilagyi N. Sandor Szilágyi N. Sándor spune:

    Dragi Comentatori, apropiindu-ne de sfîrşitul acestei discuţii din care eu am învăţat mult (şi sper să nu fiu eu singurul), mulţumesc tuturor pentru comentariile cu care aţi contribuit la acest dialog, fie ele mai înţelegătoare, fie poate mai puţin, fiindu-vă foarte recunoscător şi pentru acestea din urmă care mă ajută mult să văd şi eu mai bine unde sînt acele puncte sensibile care, datorită în parte şi unor informaţii deşi nu întotdeauna veritabile, dar larg răspîndite printre români împovărează relaţiile interetnice româno-maghiare, îngreunînd şi dialogul între noi. Îmi pare rău că n-am putut fi prezent şi eu la acest dialog aşa cum am sperat iniţial (spre ghinionul meu între timp a mai intervenit ceva cu care trebuia să mă ocup urgent), şi n-am putut răspunde la toate comentariile la care trebuia, cer scuze aici de la cei care s-ar fi simţit marginalizaţi din cauza asta.
    La sugestia lui Mary i-am promis ca la sfîrşit să trag şi anumite concluzii, dar gîndindu-mă mai bine, mi-am dat seama că dacă aş face asta acum întru-un comentariu, ar ajunge la numai foarte puţini fiindcă dacă cineva a citit odată un articol şi a parcurs şi comentariile, e puţin probabil să se mai întoarcă să mai citească şi asta. Aşa că m-am gîndit să revin peste nu prea mult timp (sper) la această masă virtuală a dialogului cu un articol în care să vă povestesc despre concluziile care se desprind (cel puţin pentru mine) din acest “experiment social” la care am avut plăcerea să fiu participant în compania unor oameni serioşi care îşi spun sincer nu numai părerile ci şi îngrijorările. Pînă atunci, să aveţi zile plăcute, şi să auzim numai de bine!

    • un domn spune:

      Buna Ziua
      Acum Simt ca am gresit cand am afirmat ca nu va intind mana. In Romania suntem Ospitalieri dar nervosi daca Avutul, Patria si Familia sunt desconsiderate prin vorbe ticluite cu spirit Revizionist, va acord a II A sansa chiar daca Intai Decembrie 2018 nu rezoneaza cu Dumneavoastra
      Prezentul si Istoria sa ne Apropie, nu sa ne dezbine !

      Cu respect
      Un Domn

  76. mariusmioc spune:

    Szilagy Sandor: „Așa cum văd eu istoria României de azi, cred că alegerea cea mai bună putea fi data de 22 decembrie, la care noi toţi împreună am trăit în 1989 euforia acelor momente înălţătoare cînd am scăpat în sfîrșit de comunism și de coșmarul epocii Ceaușescu”
    Art. 13 din Proclamația de la Timișoara (martie 1990): „Nu sîntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi naţională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea ţărilor care şi-au legat ziua naţională de o revoluţie, ziua aleasă este cea a declanşării revoluţionare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă. Un singur exemplu: ziua naţională a Franţei este 14 iulie, ziua cînd, în 1789, a început Marea Revoluţie franceză prin dărîmarea Bastiliei. În consecinţă, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi naţională a României”
    https://mariusmioc.wordpress.com/2009/03/11/proclamatia-de-la-timisoara-a-fost-o-revolutie-facuta-de-popor-si-numai-de-el-fara-amestecul-activistilor-si-securistilor-a-fost-o-revolutie-autentica-si-nu-o-lovitura-de-stat/

  77. Carmen spune:

    Nu m-am gandit niciodata ca cetatenii de etnie maghiara, sau anumiti cetateni, se simt atat de nedreptatiti. Este bine ca oamenii isi spun pasul aici, intr-o romana perfecta si civilizata.

    Nu sunt de acord cu toate argumentele din articol, dar chiar il apreciez pe autor.

    Toate cele bune, domnule Szilagyi! Sa speram ca impreuna vom putea schimba ceva.

  78. Constantin spune:

    @Totuși
    Mă gândesc că este posibil ca printre cititorii textului d-lui profesor Szilagyi N. Sandor și ai comentariilor la acesta să se afle și unii care din grabă ori neatenție să nu bage de seamă câteva mizerii manipulatorii spuse printre comentarii la adresa reîntregirii României (și a altor state din regiune, implicit). Ar putea astfel să fie adusă atingere unor sensibilități ale cetățenilor români de diverse etnii și asta, în mod cu totul regretabil, cu siguranță ar impieta asupra mesajului echilibrat și binevoitor al articolului.

    Josnicia vine, pe de o parte, în contextul în care de la evenimentele ce par a fi ignorate se împlinește un anumit număr de ani, iar pe de alta, în contextul în care crimele înfăptuite de către URSS și regimul comunist în zona aceasta a Europei au provocat suferințe cumplite, iar comunismul a fost condamnat oficial în țara noastră. Or, tocmai revitalizarea tezelor comuniste propagate de Rusia împotriva României reprezintă o jignire grosolană pentru România și pentru români.

    Amintesc cu tristețe celor care au uitat că în vara anului 1920 o delegaţie a Partidului Socialist din România a mers la Moscova, având misiunea de a se informa asupra condiţiilor de afiliere la Comintern şi de a participa în calitate de observator la al doilea Congres al Cominternului care urma să se desfăşoare în perioada iulie-august. Delegaţii şi-au depăşit mandatul şi la 3 decembrie 1920 au semnat angajamentul de acceptare a condiţiilor de afiliere la Comintern şi la 11 mai 1921 în Congresul Partidului Socialist extremiștii au determinat adoptarea deciziei de transformare în Partid Comunist şi afilierea sa la Internaţionala a III-a Comunistă, aflată sub controlul Moscovei.

    Am avut „norocul” ca în anii 1917-1920 socialiștii din România, influenţați de evenimentele din Rusia, să fie sub coordonarea criminalului Krăstio Gheorghev Stancev ( Racovski) – devenit ulterior șeful Cominternului. Finanţat de la Moscova, el a organizat grupurile de extrema stângă după model bolşevic, a susţinut cu fonduri trimise prin curieri acţiuni subversive, comploturi, greve, atentate împreună cu agenţi ruși trimişi în România cu misiunea de a provoca înlăturarea prin violență a regimului legitim.

    La 23 iulie 1920, pe când Armata Roşie avansa spre Varşovia, Lenin îi scria lui Stalin: „Zenoviev, Buharin şi eu însumi credem că revoluţia din Italia trebuie declanşată imediat. Părerea mea este că, pentru aceasta, Ungaria trebuie sovietizată, şi la fel poate Cehia şi România. Trebuie să ne gândim serios la asta.” În contextul înfiinţării de republici sovietice în Ungaria şi Bavaria în 1919, Slovacia a fost proclamată republică sovietică, iar Lenin era convins că exportarea comunismului în Europa după modelul Revoluţiei bolşevice din Rusia avea să reușească.

    Obiectivul partidelor membre ale Cominternului era înlăturarea sistemelor legitime în ţările din care proveneau şi proclamarea de republici sovietice după modelul Rusiei. C Racovski, N Buharin, G Zinoviev, ş.a. i-au criticat pe socialiștii români tocmai pentru neexcluderea „elementelor oportuniste”, care au contribuit la cooperarea interetnică și colaborarea Partidului Socialist din Vechiul Regat cu Partidele Socialiste din Transilvania şi Bucovina care se uniseră cu ţara și nu l-au susţinut pe Béla Kun şi revoluţia bolşevică de la Budapesta.

    Buharin i-a cerut lui Ion Flueraş, membru al delegaţiei socialiste să părăsească Rusia, reproşându-i că participase la Adunarea de la Alba Iulia de la 1918 şi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919 unde s-au pus bazele Tratatului de Pace de la Versailles. Liderii Internaţionalei Comuniste au fost împotriva Tratatului de la Versailles pentru că în concepţia lor România era un stat imperialist care la sfârşitul Primului Război Mondial şi-a anexat teritorii care nu erau ale ei. Comuniştii români aveau misiunea de a milita pentru desprinderea de România a provinciilor: Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În documentele de partid a fost introdusă lozinca autodeterminării până la separarea de statul român a unor provincii istorice.

    Acesta a fost contextul în care a apărut teza că România este un stat imperialist și aceștia sunt cei care au propagat-o. Cominterniștii, extremiștii comuniști ruși sunt cei care au transmis-o și maghiarilor, bulgarilor, moldovenilor în vederea creării de tensiuni internaționale și controlarea statelor respective. Or, a o auzi propovăduită iarăși astăzi, de către I Dodon, sau de alți extremiști exponenți ai intereselor Rusiei în zonă, care proslăvesc teoriile lui Lenin, Stalin, Zinoviev, ori Buharin, este o josnicie fără margini la adresa libertății. A Libertății la modul cel mai general, a drepturilor și libertăților cetățenilor oricărei etnii ar aparține, în mod particular.

    Prin urmare, reluarea tezei sale extremiste este o jignire odioasă atât la adresa statelor pe care Cominternul le dorea destructurate pentru a le domina, cât și la adresa milioanelor de victime ale comunismului români, slovaci, maghiari, evrei, germani, polonezi sau de orice altă etnie. Asemenea nazismului, comunismul a însemnat o uriașă tragedie și nimănui nu-i este permis să reia în scop propagandistic teoriile criminale ale acestor regimuri bazate pe minciună și teroare.

    • Totusi spune:

      Trolling, not on the topic! Not ok!

      • Harald spune:

        @Totusi – o minimă decență nu strică nimănui. Comentariul lui @Constantin explică în ce mod s-a ajuns la teoria despre România imperialistă, promovată astăzi ”imparțial” de agenții de influență ai Rusiei. Ăsta nu e trolling, e restabilirea adevărului istoric.

  79. PAFI spune:

    Stiu ca e tarziu si recunosc faptul ca n-am avut rabdare sa citesc pana la sfarsit – o sugestie, daca-mi permiteti, ar fi sa fiti mai scurt – dar vreau sa spun ca sunt de acord ca ziua Romaniei ar fi trebuit aleasa astfel incat sa fie sarbatorita de toti cu bucurie, sa uneasca si nu sa dezbine. Sunt 100% roman insa inteleg ca 1 Decembrie nu poate fi o zi care sa-i uneasca in “simtiri” pe romani si pe maghiari. Prea plina de semnificatii si pentru unii si pentru ceilalti.

  80. Intrebare spune:

    Cam lunga scrisoarea. Recunosc, pt mine prea lunga. Curata si frumoasa limba romana pe care o folositi, dar nu ma convingeti cand spuneți ca se datoreaza manualelor mai bune de pe vremea cand invatati in gimnaziu. Mai degraba as crede ca se datoreaza faptului ca ati trait intr-o tiranie, regimul asupritor de atunci fiind singurul mediu in care maghiarii par a se putea iubi reciproc cu romanii. Nu e neaparat o trasatura caracteristica lor (maghiari si romani), ororile ce urmat caderilor tiranilor moderni ne demonstreaza universalitatea urii.
    Ce ma surprinde, dincolo de multele afirmatii de bun simt ale dvs, este afirmatia dvs. legata de sentimentul de asuprire romaneasca ce va insoteste existenta. Nu as vrea sa va referiti la impunerea sentimentelor fata de 1 Dec., am trait in comunism ca si dvs. si cunoatem adevarata tiranie in forma cea mai abjecta, declararea iubirii fata de violator, dvs. ati folosit ca pretext sentimentul pretins impus fata de 1 decembrie pt a scoate la suprafata fa0tul ca va simtiti asuprit in general. Ati putea detalia putin? Care roman v-a asuprit?
    Despre cutumele diplomatice care impun cel puțin rezerve si nu declaratii fățiș belicoase- stiti la ce ma refer- nu vreti sa faceți vorbire.
    In 18 pagini ati vorbit despre sentimentel dvs si ale secuilor si ale maghiarilor, ati vorbit si despre sentimentele romanilor, romani care chiar gandesc ca o minoritate. Da, pe lângă memoria colectiva a valahilor din Transilvania, subiect pe care il ocoliti cu delicatețe, nu cumva sa va asumati ceva care v-ar asocia cu vreun sentiment de vinovatie, sentimentul de victima a romanului este alimentat sistematic de inteleptii maghiari (sau secui?) care administreaza cele doua judete unde romanii sunt o minoritate. Ati postat un film, pot si eu sa fac o trimitere? Nu la un grup de adulti de pe strada, ci la o fetita eleva de liceu batuta de colegii ei de clasa pt ca a venit la scoala cu o bentita tricolora. Sau un sportiv batut de coechipierii sai. Dati-mi un singur caz simar in care asupritul sa fie ungur si asupritorii romani.
    Acest gen de ura, dragul meu domn, este cultivata, iar daca copii maghiari nu invata limba română, desi ar avea o fantastica oportunitate de a porni pe drumul educational cunoscand dintru inceput doua limbi, nu se datoreaza manualelor proaste, ci a atitudinii generalizate, cultivata cu grija, a profesorilor maghiari (mai exista profesori romani in secuime?), care le inoculeaza copiilor ideea ca limba romana este urata. Inferioara.
    Nu incercati sa va puneti in pielea unui roman minoritar in Harcov. Ca un intelectual de valoare ce sunteti- si nu o spun cu ironie, ci cu mare respect- poate ar trebui sa va aplecati putin si asupra acestui aspect al relațiilor maghiaro valahe. Cat de toleranti sunt maghiarii cu romanii, acolo unde mqghiarii sunt majoritari? Ce drepturi au romanii acolo?
    Si, marturisesc ca sunt foarte dezamagit de o aluzie deloc fina din textul dvs.
    Solutia finlandeza, majoritarii sa invete toti limba minoritarilor, limba suedeza fiind pastrata ca limba oficiala, ati sugerat-o, fara sa aveti indrazneala sa o propuneti ca solutie.
    Inteleg si ca, dup doi ani de la eliberarea de adevarata tiranie, v-ati vindecat de egalitate si cautati solutii astfel incat dvs si maghiarii di. Romania sa nu mai fiti asupriti.
    Argumentul cu regiunea fara suedezi si cu vanzatorul este intr-adevar solutia potrivita? Nu cred. Un roman nu s-ar putea angaja in secuime, nici macar vanzator. Indiferent cat de bine ar vorbi maghiara.
    Mai rau decat propunerea in sine, ma dezamageste sentimentul pe care ea il tradeaza. Sentimentul ca voi, maghiarii, sunteti superiori romanilor.
    De aici vin toate relele pana la urma, pt maghiari egalitatea inseamna- si istoria ne argumentează – sa fie superiori romanilor in drepturi.

    Daca tot va place sa răscoliti trecutul, poate ar fi cazul sa o faceti cu palaria in mana si cu iertare. Daca intrebati pt. ce, ma tem ca am irosit prea mult timp degeaba.

    • judex spune:

      Pentru ca va inteleg preferinta pentru conciziune, eu as rezuma situatia astfel: intelegerea presupune comunicare (idei, sentimente). Privind din perspectiva asta, lucrurile sunt clare: unii construiesc ziduri, altii construiesc punti. Nu-i asa ca, din punctul asta de vedere, taberele par altele decat romanii – de o parte si maghiarii – de cealalta? Mie mi se pare ca dl. Szilagyi face parte din prima tabara.

  81. judex spune:

    Numarul mare al vizualizarilor/comentariilor ar putea permite o analiza statistica a orientarii si profilulului Contributorilor in materia “relatiilor interetnice” intre romani si maghiarii din Ro. A Interesant de observat, pentru mine, a fist sa vad ca opinia de tip umoral, incarcata de resentiment/sovinism, este proprie unui procent ingrijorator, atat printre autorii acreditati (ex. MirceaM, intre cei 4-5 care s-au manifestat aici), cat si printre comentatorii ocazionali (ex. @Totusi, @dusu, @Oy vey). Procent ingrijorator, dar (sic!) minoritar. Eu as spune ca, din acest punct de vedere, articolele dlui Szilagyi sunt nu numai binevenite, ci chiar necesare. Ele suplinesc absenta quasitotala, vinovata si, in esenta, lipsita de patriotism a intelectualilor “de casa”, cu profil umanist, ai Contributors (exceptii notabile sunt dnii Iordache si Badici…dar dl Badici are un profil tehnic, nu umanist), oferind un teren de discutie pe un ton conciliant si o baza de subiecte plina de miez si explicata pe intelesul tuturor romanilor si maghiarilor care inteleg romana (o sugestie: draga Sandor, ar fi extrem de utila colectarea raspunsurilor obtinute la publicarea acestui articol intr-o revista in limba maghiara, urmata de compararea raspunsurilor cu cele de aici).
    In incheiere, sper ca articolul dlui Szilagyi sa-i faca pe intelectualii romani ai Contributors sa inteleaga ca patriotismul nu este rusinos si ca nu se bate cap in cap cu deschiderea catre valorile general umane. Atata teren arabil de calitate in Ro, eu chiar ma-ntreb unde au gasit intelectualii romani “progresisti” atata nisip cat sa cuprinda atatea capetele mari (hmmm…abia acum incep sa-nteleg starea deplorabila a plajei din jurul vilelor “de protocol” de la Neptun).
    Draga Sandor, asteptand in continuare din partea dvs. provocari intelectuale de acelasi nivel intelectual si civic, sper sa spargeti cu acest articol toate recordurile de audienta ale Contributors.
    P.S. O curiozitate: copiii/nepotii dvs. vorbesc romana la fel de frumos ca dvs.?

    • Totusi spune:

      @judex
      Articolul e destinat “romanilor indignati”, eu nu sunt printre ei, dar unchiul meu patern, nascut la New York in secolul trecut a scris o carte despre Ardeal, utila Romaniei in 1946, la Conferinta de la Paris. Unchiul era avocat si sionist. Am dreptul sa ma departajez de pledoariile lui, in memoria altor rude, veri primari si unchi de-ai parintilor mei, care au murit pe un front strain, pentru o cauza straina, diametral opusa pacifismului lor autentic Judaic, obligati de guvern in numele Regelui Ferdinand von Hochenzollern, sa participe, contra religiei lor 100% Mozaice la un prim macel imperialist, primul razboi mondial, WWI, si al caror nume nu e mentionat pe Arcul de Triumf, (nici la Yad Va’Shem, desigur). Nu eu sunt printre cei mentionati de @Harald ori de @Constantin ca visceral rusofobi, fereasca Dumnezeu! Ma confundati, se vede…

      • Totusi spune:

        Errata Hohenzollern-Sigmaringen in loc de Hochenzollern, multumesc.

      • Harald spune:

        @Totusi – Nu eu sunt printre cei mentionati de @Harald ori de @Constantin ca visceral rusofobi

        Este mai mult decât evident, nicio grijă. Cineva care vine cu teoria sovietică / stalinistă a României imperialiste nu poate fi rusofob. Dimpotrivă :)

  82. ANu vom uita spune:

    Stimate domn, poate va puneti si in pielea celor masacrati intre 1940 si 1944.

    Vedeti cata dragoste si intelegere puteti avea dupa o mica transpunere

    https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacre_%C3%AEn_Transilvania_de_Nord,_1940-1944

    https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/masacrul-de-la-ip-cum-au-ramas-in-mintea-supravietuitorilor-atrocitatile-facute-de-armata-ungara

    • nagy spune:

      Vai de capul nostru dacă vedem vinovați printre cei născuți după război, pentru atrocitățile comise atunci. Poate cu acest preț s-a născut o lume mai bună. Amănuntele istoriei sunt greu de înțeles, poți face o imagine citind mai multe surse. Sunt exemple că și românii răsculați n-au iertat locuitori civil. Vedeți lincul:https://ro.wikipedia.org/wiki/Masacrele_din_Transilvania_din_1848-1849
      Tot ce cred în prezent este, că privind spre viitor , de comun acord vom avea o viață mai bună.

  83. Anna C spune:

    E o scrisoare cam lunga, dar admirabila.
    Multumiri.

    Anna din Basarabia.

  84. Marius spune:

    Bună ziua,

    Mai întâi vă mulțumesc pentru articol; pentru conținut, pentru gândurile bune și care vor pace, fiindcă ați scris în limba noastră, ceea ce este un gest de prietenie. Chiar nu sunt un român indignat, ci puțin nedumerit și veți vedea de ce.

    Așadar, fiindcă eu vă percep ca pe un „om punte”, vă adreseze o întrebare, porinind de la un pasaj scris de dvs.

    „Acum spuneţi-mi sincer: cum și de ce ar trebui ca eu să mă bucur cu voi, la fel ca voi, cînd românii ardeleni se pot bucura într-adevăr că începînd cu acea zi memorabilă ei au scăpat de asuprire (deși, cum îi văd eu, la asta ar avea și ei ceva de adăugat), pe cînd noi, maghiarii transilvăneni, începînd tot cu aceeași zi, am devenit o minoritate asuprită, și așa am rămas pînă astăzi, și nu putem avea nici măcar teoretic speranţa ca asta să nu fie așa și în continuare? Vedeţi voi undeva vreun motiv pentru care eu ar trebui să salt de bucurie?”

    Înțeleg, nu prea te poți bucura de o înfrângere, clar acest lucru. Totuși, după atâta amar de vreme, de ce singura minoritate care se simte evident asuprită este cea maghiară? De ce noi, românii putem avea relații normale cu rușii, rușii lipoveni, tătarii, turcii, grecii, bulgarii, sașii (câți au mai rămas), șvabii (la fel, câți au mai rămas), evreii, dar nu și cu maghiarii? Unde este problema? Aici nu reușesc să înțeleg.

    Cine pe cine asuprește astăzi, după aproape 30 de ani, în care toți, românii + minoritățile au fost asuprite deopotrivă de comunism? Când ai acces la unități de învățământ în limba maternă, când ai firme unde se vorbește limba maternă, când ai posibilitatea să mergi unde vrei, să te întorci dacă vrei, când ești un om absolut liber să citești ce vrei, să gândești ce vrei, să spui ce gândești, cum vrei, în ce limbă vrei, ce mai înseamnă asuprire?

    Îmi place să cunosc oameni de alte culturi și mă bucur că găsesc aici la mine acasă. E loc de multă prietenie în această Românie, cu bubele ei (multe și grave); putem face echipă, așa cum cândva în echipa României de fotbal (da, odinioară România a avut echipă de fotbal) erau și jucători de altă etnie (Belodedici, Dukadam, Bölöni, de exemplu), care sunt eroii noștri (ai generației mele) de când eram puști. Eu cred că putem face treabă împreună și locșorul ăsta mai bun.

    Ce ziceți, (mai) putem face echipă?

    P.S.
    La modul sincer, la o adică, la noi, românii, ați găsi mai repede o mână întinsă decât dincolo de graniță…



Comenteaza:







Do NOT fill this !

Autor

Szilágyi N. Sándor


Szilagyi N. Sandor

Profesor universitar la UBB Cluj, Facultatea de litere, Departamentul de limba maghiară şi lingvistică generală Citeste mai departe


E randul tau

Faptul că 24 de mii de oameni au citit articolul face să merite efortul de a-l fi scris și apoi n...

de: Luminita Marcu

la "Ne mândrim de Centenar cu dr. Paulescu, părintele rasismului ştiinţific şi lider de partid fascist: prostie guvernamentală sau ceva mai grav?"

Petre Opris – volumul Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România: (1946-1989)

Cauta articole

decembrie 2018
Lu Ma Mi Jo Vi Du
« Noi    
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31  

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

"Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel." - Mihai Maci

(An essay by Vladimir Tismaneanu and Marius Stan)